----------------

 

Carti in site

 

--------------------

ISTORIA BISERICII (IV)
PERIOADA CELOR ŞAPTE SINOADE ECUMENICE
 
 
de la naşterea Domnului nostru Iisus Hristos
până în zilele noastre
 
alcătuită
după documente originale şi autentice
 
de
Vladimir Guettee
doctor în teologia Bisericii Ortodoxe Ruse
 
 
Volumul IV
Cartea a IX-a
 
Anii 382–406
 
2

 

Siricie îi urmează lui Damas pe scaunul Romei – Maniheişti la Roma – Epistolele canonice ale lui Siricie – Disciplina Bisericii Apusene – Iovinian, viciile şi erorile sale – Discuţie despre fecioria Sfintei Fecioare – Intervenţia Sfântului Ambrozie al Milanului – Sinodul de la Milan care îl confirmă pe cel de la Roma – Valentinian al II-lea îl trimite delegat pe Ambrozie la Maxim – Nerecunoştinţa lui Valentinian şi a Iustinei, mama sa – Ei îl prigonesc pe Ambrozie şi îi sprijină pe arieni – Goţii de la curtea Milanului şi episcopul lor Mercurin, zis Avxentie – Ambrozie se împotriveşte cu tărie Iustinei şi arienilor – A doua misiune a lui Ambrozie la Maxim – El îl întâlneşte la Treves pe Sfântul Martin, de asemenea în misiune pe lângă Maxim – Martin, viaţa sa, predicile şi minunile sale în Galia – Primele aşezăminte monahale în Galia – Sfântul Martin se opune violenţelor contra ereticilor – Moartea sa – Continuarea vieţii Sfântului Ambrozie al Milanului – Conduita sa faţă de împăratul Teodosie – Pocăinţa lui Teodosie – Legile acestui împărat – Distrugerea idolatriei – Răzmeriţă în Alexandria şi distrugerea sanctuarului lui Serapis – Falsă acuzaţie adusă împotriva creştinilor cu privire la biblioteca alexandrină - Moartea lui Valentinian şi revolta lui Eugen – Teodosie îl răzbună pe Valentinian – El îl numeşte pe fiul său Onorie împăratul Apusului – Arcadie, împărat al Răsăritului – Moartea lui Teodosie

 

Anii 384-395

 

Partea a III-a

Sulpiciu Sever a imitat, de asemenea, nobilul exemplu al lui Paulin şi, de tânăr, el a preferat crucea onorurilor şi plăcerilor. Lumea pe care a părăsit-o i-a adus insulte şi jigniri; el a fost tulburat şi a vrut să răspundă acestor critici absurde, dar Paulin l-a făcut curând să renunţe la această idee, scriindu-i[1]:

,,Prea iubitul meu frate ! Fie ca paşii noştri să nu se îndepărteze deloc de calea Domnului şi de cărarea cea îngustă ! Prietenii din lume ne latră, dar ce contează cuvintele lor neştiutoare şi nebune ! Nu ştim noi oare din Sfintele Scripturi ce trebuie să gândim despre ei şi despre noi ? Puternic legaţi de cuvântul Domnului, să lăsăm să treacă injuriile şi ura nelegiuiţilor, ei merg în întuneric şi soarele dreptăţii nu a răsărit pentru ei; sub limba lor este venin de aspidă care otrăveşte duhul, omoară sufletul dacă prin urechi intră până în inimă ...

Omule al lui Dumnezeu, fugi de ei. Tu te temi de Dumnezeu, ai deci în tine principiul înţelepciunii; nu le explica deloc motivele conduitei tale, ca şi cum ei ar fi mai înţelepţi decât tine; dacă ei socotesc absurd ceea ce facem noi, bucură-te în adâncul conştiinţei tale de a fi făcut lucrarea lui Dumnezeu şi de a fi împlinit povaţa lui Iisus Hristos ...

Fie ca oamenii de lume să-şi păstreze plăcerile lor, onorurile lor, bogăţiile lor, dacă ei totuşi au toate acestea; să ne lase nouă ceea ce ei numesc sărăcia noastră, nebunia noastră ... Cât despre tine, ostaş al lui Iisus Hristos, înarmat cu coiful mântuirii, cu zaua dreptăţii, cu pavăza credinţei, cu sabia adevărului, cu tăria Sfântului Duh să fii statornic în luptele cereşti; şi, în izvorul înţelepciunii, în fluviul de apă vie care este în inima ta, să stingi săgeţile aprinse ale vrăjmaşului”.

Credincios sfaturilor lui Paulin, Sever s-a devotat în întregime slujirii lui Dumnezeu, fără nici o grijă faţă de criticile lumii.

,,O, prea iubitul meu frate[2] ! îi scrie atunci pustnicul de la Nola, convertirea ta este o minune mai mare decât convertirea mea. Tu erai în floarea vârstei, copleşit de laude, mai puţin obosit de greutăţile bogăţiilor, deşi la fel de bogat ca mine; tu erai pe scena lumii şi gloria baroului; tu ţineai sceptrul elocvenţei; deodată, tu ai aruncat jugul înjositor al păcatului, ai rupt legăturile mortale ale trupului şi sângelui. Nici bogăţiile tale sporite printr-o alianţă cu o familie de consul, nici atracţia pentru păcat, nici perspectiva unei tinereţi nevinovate nu te-au putut face să uiţi de poarta strâmtă a mântuirii, de calea grea a virtuţii, pe calea largă a celor mulţi. Tu eşti fericit că ai fugit de adunarea celor fără de lege, că ai refuzat să te opreşti în calea păcătoşilor, că nu ai vrut să te aşezi pe scaunul pierzătorilor, că ai preferat să te înclini la picioarele Răstignitului printr-o smerenie desăvârşită”.

După convertirea sa, Sever s-a retras lângă Elusone, în Narbonnaise, într-un sat numit Primuliacum. Slujitorii săi l-au urmat acolo; i-a făcut fraţi întru Iisus Hristos şi a înfiinţat astfel mânăstirea lui.

Paulin dorea cu ardoare ca el să vină să locuiască la Nola cu el şi Sever chiar i-a promis iniţial aceasta.

,,Mărturisesc, îi scria Paulin[3], deşi nimic nu mi-ar fi mai plăcut decât prezenţa ta, că dorinţa pe care o am de a te vedea este încă mai puternică de când mi-ai promis că vei aduce cu tine mai mulţi fraţi de mânăstire. Crezi că va veni în curând acest moment, care va lumina îndată ziua în care te voi primi cu o ceată de aleşi ai lui Dumnezeu, în sânul mânăstirii mele, a preafericitului Felix[4], care va fi patronul nostru comun ... Aceasta este ziua pe care a făcut-o Domnul, să ne bucurăm, să fim veseli, căci este bine şi frumos ca fraţii să locuiască împreună ... Eu văd deja mica mea grădină mai bine cultivată prin grija lucrătorilor Domnului care vin cu tine; cât de uşor va fi să se facă o cultură pentru cei pe care Iisus Hristos i-a ales să lucreze în via Sa şi pe care nu i-a lăsat fără muncă în marea întindere a acestei lumi !”

Sever nu a dat curs cererilor stăruitoare ale prietenului său drag Paulin; boala l-a împiedicat să-şi ţină făgăduinţa. În loc să se ducă la Nola, el s-a dus la Tours, lângă Sfântul Martin, aşa cum am relatat. El a devenit ucenicul său, l-a urmat în multe din drumurile sale apostolice, l-a studiat cu grijă, i-a chestionat pe martorii faptelor sale minunate şi a revenit apoi în singurătatea sa de lângă Elusone, pentru a redacta acolo ceea ce a văzut şi a aflat cu certitudine despre faptele sfântului episcop de Tours.

El a trimis această lucrare lui Paulin; acest pustnic evlavios şi vestit, atât de capabil de a o aprecia, a publicat-o el însuşi la Roma[5], unde a avut un succes imens; el a citit-o evlavioasei Melania care a putut să-l admire şi pe Martin, după ce a fost martoră la virtuţile eroice ale sihaştrilor din Palestina şi Thebaida. Înşişi aceşti îngeri pe pământ nu au citit fără uluire povestirea atâtor virtuţi, vrednice de un monah evlavios, unite cu cele ale unui mare episcop.

,,Nu ţi-ar fi fost dat să scrii viaţa lui Martin, îi spunea Paulin lui Sever[6], dacă printr-o inimă curată n-ai fi făcut gura ta vrednică de laude atât de sfinte. Fii deci binecuvântat de Dumnezeu pentru că ai scris viaţa unui episcop atât de sfânt, a unui mărturisitor atât de vestit şi de a o fi făcut cu cuvinte atât de frumoase şi cu o afecţiune aşa de îndreptăţită. El, de asemenea, este fericit de a se fi învrednicit de un istoric demn de credinţa şi virtuţile lui. Viaţa sa, făcută cunoscută astfel, va fi spre slava lui Dumnezeu şi scrierea ta o va păstra în amintirea oamenilor”.

Lucrarea lui Sulpiciu Sever merită cu prisosinţă aceste elogii: se găsesc acolo reunite cea mai elegantă simplitate şi cea mai blândă evlavie; se simte că este viaţa unui sfânt scrisă de un sfânt.

Martin nu a trăit mult după publicarea istoriei sale. El i-a apărut în vis lui Sulpiciu Sever[7], ţinând în mâini scrierea despre viaţa sa, i-a dat binecuvântarea sa şi s-a înălţat la cer. Sever s-a gândit că acest vis îi vestea moartea sfântului episcop şi, într-adevăr, după puţin timp au venit să-l avertizeze că doi călugări veniseră din Tours pentru a-i face cunoscută moartea părintelui lor.

Sfântul Martin a murit la Candes, la confluenţa Loirei cu Vienne[8]; el se dusese acolo pentru a rezolva câteva neînţelegeri apărute în rândul clerului acestei Biserici. Simţindu-se aproape de moarte, el i-a chemat pe aceia dintre ucenicii săi care îl însoţiseră şi le-a vestit că îi va părăsi în curând. La această veste, ei au vărsat multe lacrimi:

,,Părintele nostru, spuneau ei, de ce ne părăseşti ? Cui vrei să ne laşi ? Lupi înfricoşători vor să împrăştie turma şi cine ne va putea apăra după moartea păstorului nostru ? Tu doreşti să te uneşti cu Iisus Hristos, dar răsplata ta, dacă este amânată, nu va fi nici mai puţin mare, nici mai puţin sigură. Ai milă de noi şi nu ne părăsi”. Acest părinte bun, care îi iubea duios, nu a putut să-şi stăpânească lacrimile şi s-a adresat lui Dumnezeu: ,,Doamne, Îi spune el, dacă eu sunt încă de trebuinţă poporului Tău, nu refuz lucrarea, ca să Se facă voia Ta”. Împărţit între dorinţa de a merge la Dumnezeu şi dragostea pentru ucenicii săi, el ezita şi nu vroia nici să-i părăsească, nici să mai fie mult timp despărţit de Iisus Hristos.

Prin urmare, el a renunţat la dorinţele sale şi la voinţa sa pentru a se supune, cu încredere, voinţei Domnului. Deşi chinuit de o febră arzătoare, el nu a încetat să vorbească cu Dumnezeu, silindu-şi trupul să se supună duhului şi dedicându-i lui Dumnezeu toate momentele pe care le mai avea de petrecut pe pământ. El a vrut să fie culcat pe cenuşă şi ţesătură aspră din păr de capră. Ucenicii săi l-au rugat să-i lase să pună sub el nişte paie: ,,Nu, fiii mei, le-a spus el, trebuie ca un creştin să moară pe cenuşă, aş face rău dacă nu v-aş da această pildă”.

El avea tot timpul mâinile şi ochii ridicaţi spre cer; preoţii, care alergaseră să fie în jurul lui, au vrut să-l întoarcă pe o parte pentru a-i aduce puţină mângâiere. ,,Fraţii mei, le spune el, lăsaţi-mă să privesc cerul mai mult decât pământul, sufletul meu află astfel drumul pe care trebuie să-l urmeze pentru a merge la Dumnezeu”. După aceste cuvinte, el l-a văzut pe demon lângă el: ,,Ce faci aici, fiară crudă, îi spune el, tu nu vei găsi nimic în mine care să-ţi aparţină; eu mă duc în sânul lui Avraam”. Spunând aceste cuvinte, el şi-a dat sufletul lui Dumnezeu.

De îndată ce zvonul morţii sale s-a răspândit, oamenii au alergat la Candes din toate părţile. Locuitorii din Poitiers au dorit să aibă trupul său şi au pretins că doar l-au împrumutat celor din Tours. Aceştia au invocat, în favoarea lor, obiceiul ca episcopii să fie înmormântaţi în bisericile lor şi au încheiat neînţelegerea răpind, în secret, în timpul nopţii, trupul sfântului lor episcop; ei l-au îmbarcat pe Vienne şi pe Loire l-au condus, ca în biruinţă până la Tours[9].

,,O mulţime extraordinară, spune Sulpiciu Sever[10], a alergat pentru a cinsti convoiul său. Oraşul întreg a ieşit în întâmpinarea lui; din satele şi oraşele învecinate au alergat în mulţime. Ce jale în inimile tuturor ! Călugării, în special, resimţeau o durere profundă. Ei erau în jur de 2.000; aceasta era cea mai frumoasă slavă a lui Martin căci, după pilda sa, această mare familie s-a dedicat slujirii lui Dumnezeu. Această ceată evlavioasă, cu faţa palidă şi îmbrăcată cu mantii lungi, bătrâni aplecaţi de nevoinţe, tineri preoţi afierosiţi lui Iisus Hristos, toţi mergeau în faţa bunului păstor care părea să conducă în faţa lui turma sa.

Fecioarelor le era ruşine să-l plângă pe acela pe care-l ştiau că este în sânul Domnului; sub aparenţa unei bucurii sfinte, ele îşi ascundeau durerea. Credinţa le interzicea lacrimile; dar afecţiunea le făcea uneori să plângă. Durerea lor era la fel de evlavioasă ca bucuria pe care le-o inspira slava părintelui lor.

Trebuia să fie iertaţi cei care plângeau şi să fie felicitaţi cei care se bucurau, căci era bine să fie plâns Martin, dar şi să se bucure de biruinţa sa.

Mulţimea, cântând imne, a însoţit trupul preafericitului până la locul de înmormântare”.

Se poate pune în opoziţie comportarea diferită a lui Martin şi Ambrozie la curtea lui Maxim. În timp ce Ambrozie i-a refuzat uzurpatorului sărutul frăţesc, care era în uz atunci, ca semn de comuniune, Martin a intrat în comuniune cu Maxim. Dar trebuie remarcat că sfântul episcop de Tours s-a căit pentru respectul său atunci când el a fost martor la violenţele exercitate împotriva ereticilor. El nu a vrut ca episcopul să se arate partizan al acestor violenţe.

Din acest punct de vedere, el era în comuniune deplină de sentimente cu Ambrozie, care îi condamna şi el cu tărie pe episcopii care se amestecau în proces şi cereau moartea vinovaţilor. În ochii Sfântului Ambrozie, episcopul nu are de îndeplinit decât o misiune de pace şi dacă trebuie să urmărească greşeala, nu poate cere împotriva vinovaţilor pedepsele justiţiei laice[11].

Episcopii buni au cerut uneori împăraţilor intervenţia împotriva idolatriei şi ereziei; dar cei răi au solicitat doar sentinţe violente împotriva persoanelor.

Ambrozie s-a întors de la Treves, iar Valentinian şi Iustina au înţeles că Maxim se îndrepta către Italia pentru a-i alunga de acolo. Ei l-au chemat pe Teodosie, care a plecat de îndată de la Constantinopol cu o armată şi s-a îndreptat către Panonia pentru a-l întâlni pe Maxim.

Înainte de a pleca, el a poruncit unui episcop să reconstruiască o sinagogă pe care era acuzat că a dărâmat-o. Ambrozie a aflat acest fapt la Achileea şi a scris de îndată lui Teodosie care s-a îndreptat către Milan, după înfrângerea şi moartea lui Maxim.

În scrisoarea sa[12], Ambrozie l-a făcut în mod foarte iscusit pe împărat să înţeleagă că, în ciuda evlaviei şi bunelor sale intenţii, el putea să se înşele şi că datoria unui episcop era de a-i da un sfat fără a-i lipsi respectul datorat demnităţii imperiale. Decizia care a fost obţinută de la el putea să aibă cele mai triste consecinţe şi să încurajeze sentimentele rele ale evreilor şi păgânilor, care nutreau o ură profundă împotriva creştinilor.

Episcopul acuzat, spune el, nu a fost ascultat, nu a fost judecat. Prin urmare, el nu poate fi obligat la o construcţie nelegiuită pe care caracterul lui sfânt îi interzice s-o întreprindă. El trebuia să se opună pentru a-şi face datoria; dacă vor să-l silească să îndeplinească poruncile împărăteşti, vor face din el un mucenic. Presupunând că episcopul ar fi ars cu adevărat sinagoga, evreii nu au ars multe biserici şi case episcopale, fără a fi judecaţi pentru aceasta ?

Scrisoarea episcopului de Milan nu a avut succesul total pe care îl putea aştepta. La întoarcerea sa la Milan, el a hotărât să-l determine pe împărat să facă o judecată mai strictă. Teodosie, mergând la Biserică[13], Ambrozie i s-a adresat public şi i-a spus că harul pe care l-a primit de la Dumnezeu îl obligă la mai multă recunoştinţă.

,,Când am coborât din amvon, [Teodosie] mi-a spus: Despre noi ai vorbit. I-am răspuns: Am vorbit despre cele ce-ţi sunt ţie de folos. Atunci a zis: Într-adevăr, despre repararea sinagogii luasem o hotărâre prea aspră împotriva episcopilor, dar totul s-a îndreptat. Monahii fac multe nelegiuiri. [El făcea aluzie la monahii care demolaseră un templu păgân şi împotriva cărora fusese nevoit să ia măsuri aspre ca împotriva episcopului căruia i se imputa că incendiase o sinagogă. Teodosie vorbind atât de aspru despre monahi], atunci Timasius, şeful cavaleriei şi al infanteriei, a început să spună cuvinte tari împotriva monahilor. I-am răspuns: Eu vorbesc cu împăratul cum se cade, fiindcă-l ştiu că are frică de Dumnezeu. Cu tine, care grăieşti vorbe atât de grele, va trebui să mă port altfel.

Apoi, după ce am stat puţin, i-am zis împăratului: Dă-mi siguranţa că o faci pentru tine, linişteşte-mi sufletul. Pe când el stătea lângă mine şi dădea din cap binevoitor, dar nu făgăduia nimic lămurit, iar eu stăteam lângă el, a zis că va da şi un ordin scris. Îndată am început să-i spun să întrerupă orice urmărire, pentru ca sfetnicul imperial cu prilejul cercetării să nu-i înjosească pe creştini cu vreo ocară. A făgăduit că va face precum l-am rugat. I-am zis: Dă-ţi cuvântul. Şi am repetat: Dă-ţi cuvântul. Iată, a zis, îmi dau cuvântul. Şi aşa m-am apropiat de jertfelnic”[14] şi a slujit liturghia.

Teodosie avea mari calităţi şi o evlavie sinceră, dar avea adeseori o mânie necumpătată. Pentru o răzmeriţă care a izbucnit la Thessalonic, el a vrut să se răzbune în mod exemplar. Episcopii, şi mai cu seamă Ambrozie, l-au implorat să nu facă nimic şi să ierte. Dar ofiţeri de la curte i-au dat împăratului sfaturi contrare. El a sfârşit prin a le urma şi a dat ordin de a masacra un anumit număr de locuitori, fără a se preocupa dacă erau vinovaţi sau nu[15].

Abia dăduse acest ordin crud, că el s-a căit; dar când a ajuns contraordinul, era prea târziu şi masacrul avusese loc.

Când vestea masacrului a ajuns la Milan, mai mulţi episcopi gali şi italieni erau reuniţi acolo în sinod. Ei au condamnat cu tărie o astfel de cruzime şi au părut miraţi că Ambrozie, a cărui autoritate era cunoscută, nu a avut suficientă influenţă asupra împăratului pentru a o împiedica. Ambrozie nu era vinovat; dar el a înţeles că în nişte circumstanţe atât de grave trebuia să acţioneze cu prudenţă. Teodosie nu era atunci la Milan. Fiind avertizat de întoarcerea sa, Ambrozie a părăsit oraşul sub pretextul că are nevoie de aer de ţară, dar, în realitate, pentru a nu merge în întâmpinarea împăratului.

De la ţară el i-a scris lui Teodosie o scrisoare emoţionantă pentru a-l avertiza de crima pe care o comisese. El i-a spus că trebuia să se supună pocăinţei publice stabilită de Biserică; şi că el nu va putea sluji liturghia în prezenţa lui dacă nu se decidea să se supună pocăinţei canonice. Ambrozie s-a întors la Milan, iar Teodosie a venit la biserică; dar sfântul episcop l-a oprit la intrare şi i-a amintit de datoria pe care, ca fiu al Bisericii, trebuia s-o împlinească.

,,Împăratul David, spune Teodosie, a fost mai vinovat decât mine pentru că el a adăugat la desfrânare şi moartea. Dacă tu l-ai imitat în păcatul său, imită-l şi în pocăinţa sa”, [i-a spus Ambrozie]. La aceste cuvinte, Teodosie s-a prosternat la pământ, vărsând lacrimi şi cerându-I lui Dumnezeu iertare pentru greşeala sa. Poporul, în genunchi, s-a rugat împreună cu el şi s-a văzut un mare suveran, lipsit de însemnele autorităţii sale, prosternat umil printre cei care se pocăiau în timpul stabilit de legile Bisericii.

Teodosie nu a fost împăcat cu Biserica decât la opt luni după crima sa; timpul pocăinţei sale a fost scurtat ţinând seamă de căinţa sa şi de dovezile de mâhnire pe care le-a dat în mod public în adunarea credincioşilor.

După pocăinţa sa, Teodosie s-a întors la Constantinopol, dar a revenit în curând la Milan cu fiul său Onorie şi tânărul Valentinian. El s-a dus la Roma şi cea mai mare parte a marilor familii, care rămăseseră păgâne până atunci, au îmbrăţişat creştinismul. În timpul şederii sale la Roma, Teodosie a dat o lege foarte severă contra maniheilor care erau foarte numeroşi în acest oraş. De asemenea, el a dat legi severe împotriva diaconiţelor şi monahilor care, sub pretextul evlaviei, produceau adeseori scandaluri.

Noi vom avea ocazia să vorbim despre călugării sfinţi, care cinsteau viaţa monahală şi despre călugării falşi, care nu practicau deloc învăţăturile pe care le mărturiseau.

Teodosie s-a străduit să distrugă rămăşiţele păgânismului în tot imperiul şi, spre sfârşitul vieţii sale, el i-a dat lui Teofil, episcop de Alexandria, puterile cele mai extinse privind această chestiune. În aplicarea acestei autorităţi, Teofil nu a folosit toată prudenţa necesară şi a dat ocazia izbucnirii unei revolte teribile în care o mulţime considerabilă de creştini şi păgâni au fost omorâţi sau răniţi. Forţa publică a venit în ajutorul creştinilor şi cea mai mare parte a templelor păgâne a fost distrusă. Se citează în special faimosul templu al lui Serapis. Statuia acestui zeu fals a fost distrusă şi sanctuarul său, demolat până la temelie, a fost înlocuit cu o biserică creştină[16].

Patimile dintre creştini şi idolatri erau violent întreţinute. Aceştia din urmă, care îi prigoniseră pe creştini timp de trei secole, nu puteau să vadă fără invidie victoria adversarilor lor. Pretutindeni ei se uneau cu evreii pentru a face creştinilor cel mai mare rău; aceştia din urmă se răzbunau pe cât de des puteau şi, în răzbunarea lor, ascultau mai mult de patimă decât de milostivirea creştină.

Dacă se examinează faptele la rece, istoricul conştiincios nu se poate înfrâna să nu pună cea mai mare parte a greşelilor pe seama idolatrilor, care se arătau întotdeauna mai fanatici şi mai cruzi decât creştinii.

În timpul domniei sale, Teodosie a dat numeroase legi; cea mai mare parte sunt foarte aspre împotriva idolatrilor, apostaţilor şi ereticilor.

Când a părăsit din nou Apusul, el l-a lăsat acolo pe tânărul Valentinian ca împărat. Iustina murise şi Valentinian, credincios exemplelor lui Teodosie, se făcea remarcat prin ortodoxia sa. Dar se ştia că el avea un caracter slab şi păgânii au stăruit foarte tare pe lângă el pentru a-l face să abolească legile promulgate de Gratian şi Teodosie împotriva lor.

Valentinian, care nu avea decât 20 ani, nu se simţea în stare să se opună la asemenea presiuni. El îl chema fără încetare pe Teodosie şi-l ruga să revină în Apus dacă nu vroia să-l oblige pe el însuşi să se refugieze în Răsărit.

Barbarii ameninţau Imperiul de Apus, iar Valentinian a plecat spre Galia. Sosit la Vienne, el l-a rugat pe Sfântul Ambrozie să vină să-l boteze. Dar sfântul episcop de Milan nu a avut timp să vină. Valentinian a fost omorât de ofiţerii din palatul lui. În acelaşi timp, un oarecare Eugen s-a declarat împărat.

Teodosie s-a îndreptat cu o armată spre Imperiul de Apus, după ce a încredinţat Imperiul de Răsărit celor doi fii ai săi, Arcadie şi Onorie.

Eugen, trădat de partizanii săi, a fost dat în mâna lui Teodosie, care l-a condamnat la moarte pentru a răzbuna moartea lui Valentinian. Teodosie s-a dus apoi la Milan şi l-a chemat acolo pe fiul său, Onorie, căruia i-a dat Imperiul de Apus. Arcadie a fost făcut împărat al Răsăritului.

La puţin timp după aceste împărţiri, Teodosie s-a întors în Răsărit. El a murit la începutul anului 395.

După Constantin, nici un împărat nu a fost atât de creştin şi atât de mare ca Teodosie. El a împlinit opera lui Constantin, distrugând rămăşiţele idolatriei; el s-a arătat preocupat în mod constant de distrugerea a tot ce putea reprezenta un obstacol pentru influenţa socială a creştinismului, fără a săvârşi însă violenţe împotriva celor care perseverau în idolatrie sau erezie. Multe dintre legile lui sunt foarte aspre; dar se recunoaşte în general că în practică s-a micşorat mult din rigoarea lor.

Istoria poate să-i facă pe drept reproşuri lui Teodosie, dar el este unul dintre cei mai mari suverani care au condus Imperiul Roman.

 

Traducere: Catacombele Ortodoxiei, în colaborare. Notele care vor apărea ca fiind ale traducătorului (n.tr.) aparţin Catacombele Ortodoxiei. Înclinările sau sublinierile din text aparţin textului original. Citatele din Sfânta Scriptură sunt din ediţia sinodală din 1914.

 

 

   [1] Paulin, Epist. 1 ad Sever, nr. 2, 3, 7.

   [2] Paulin, Epist. 5 ad Sever, nr. 5.

   [3] Paulin, Epist. 5 ad Sever, nr. 15, 16 (A se vedea etiam Epist. 17).

   [4] Sfântul Felix de Nola, pentru care Sfântul Paulin avea o evlavie mişcătoare.

   [5] Sulpiciu Sever, Dial.

   [6] Paulin, Epist. 11 ad Sever, nr. 11.

   [7] Sulpiciu Sever, Epist. ad Aurel.

   [8] Sulpiciu Sever, Epist. ad Bassul.

   [9] Sfântul Grigorie de Tours, Hist., cartea I, c. 47.

   [10] Sulpiciu Sever, Epist. ad Bassul.

   [11] Sfântul Ambrozie, Epist. 25.

   [12] Sfântul Ambrozie, Epist. 40 ad Theod.

   [13] Sfântul Ambrozie, Epist. 41.

   [14] N.tr.: A se vedea Sfântul Ambrozie al Milanului, Scrieri II, colecţia Părinţi şi Scriitori Bisericeşti 53, Editura IBMBOR, Bucureşti 1994, p. 199.

   [15] Sfântul Ambrozie, Epist. 59; Teodoret, Hist. Eccl., cartea a V-a, c. 17; Rufin, Hist. Eccl., cartea a II-a, c. 18; Sozomen, Hist. Eccl., cartea a VII-a, c. 25.

   [16] În această privinţă se reproşează creştinilor că ar fi ars faimoasa bibliotecă din Alexandria care ar fi fost aşezată la Serapion sau Templul lui Serapis. Acest reproş fiind reînnoit în zilele noastre, noi am publicat o broşură în care am dovedit: 1. că Serapionul, alcătuit dintr-un număr mare de edificii spaţioase, nu a fost ars; 2. că singur sanctuarul lui Serapis a fost demolat; 3. că biblioteca din Alexandria nu era probabil în clădirile care alcătuiau Serapionul; 4. că aceste clădiri au existat mai multe secole după presupusul lor incendiu; 5. că istoricul Orose, sub domnia lui Teodosie al II-lea, a văzut la Serapion dulapuri pline cu cărţi, aşa cum existau în toate templele; 6. că textul acestui istoric nu a fost înţeles – care este singurul text ce oferă ocazia de a-i acuza pe creştini că au dat foc bibliotecii din Alexandria.

   A se vedea Epistole către dl. dr. Leon Le Fort, Paris, Josse, librar, 31, Rue de Sevres, 1875.

   Prima bibliotecă din Alexandria a fost incendiată în timpul expediţiei lui Iulius Cezar împotriva lui Antonius. Cea de-a doua, alcătuită în principal din colecţia luată de Antonius regilor Pergamului, a fost incendiată de califul Omar, după cucerirea de către turci şi nu de creştini în secolul al IV-lea.

 

Episodul urmator