----------------

 

Carti in site

 

--------------------

Alfabetul duhovnicesc (II)
 
alcătuit de
Sfântul Dimitrie al Rostovului
din învăţături şi rugăciuni temeluitoare de suflet

 

Episodul anterior

Capitolul 2

Despre cum se cuvine a cugeta şi a păzi poruncile lui Dumnezeu

  1. Noi am spus că cea dintâi pricină şi începutul căderii lui Adam a fost nechibzuinţa; pricină însă a bunului început şi a bunei lucrări este cugetul; dar cugetul, spun, cel adevărat şi drept, căci cugetul adevărat este plăcut, iar cel neadevărat este lepădat. Însă înţelepciunea cea dreaptă se înmulţeşte şi creşte din cugetarea şi păzirea poruncilor lui Dumnezeu, după cum şi în rai i-a fost poruncit lui Adam să facă şi să păzească poruncile, dar după cum nu a cugetat, tot aşa nici nu a păzit poruncile.
  2. Şi dracii sunt socotiţi cugetători şi înţelepţi, dar nu petrec întru adevăr şi nici nu doresc să petreacă în acesta, de aceea şi sunt izgoniţi. Aşa cum milostivirea fără adevăr este urâtă, tot aşa urâtă este şi înţelepciunea întru neadevăr, însă şi una şi cealaltă trebuie aduse la aceeaşi măsură, după cum grăieşte proorocul: Milă şi judecată voiu cânta ţie Doamne. Cânta-voiu şi voiu înţelege în cale fără prihană (Psalmi 100, 1-2). Astfel se cuvine şi pricepere să avem şi fără de prihană să proslăvim, în aceeaşi măsură cu dreptatea.
  3. Dumnezeu nimic nu iubeşte atât de mult şi nu ne cere, precum adevărul şi dreapta cugetare; pentru aceea, toată nevoinţa noastră, toată truda noastră şi grijirea noastră trebuie îndreptate spre a dobândi dreapta cugetare, spre a ne pătrunde de adevăr şi a petrece întru acesta până la însăşi moartea: Fii credincios până la moarte, şi voiu da ţie cununa vieţii (Apocalipsis 2, 10). Toţi cei care însă cugetă stricat şi vorbesc împotriva adevărului, deşi cugetă înalt şi fac multe uneltiri, în loc de adevăr propovăduiesc minciuna. Iar minciuna niciodată nu poate fi adevăr plăcut lui Dumnezeu.
  4. Ereticii şi toţi cei cu stricată cugetare, de asemenea, par înţelepţi şi pricepuţi, dar ei nu petrec şi nici nu vor să petreacă întru adevăr, căci s-au întunecat în judecată şi au orbit din neadevărul lor. Căci înţelepciunea lor este lepădată şi călcată în picioare: înţelepciunea cu minciuna – şi filozofia cu neadevărul nu pot fi îngăduite dimpreună. Spre pildă: cum pot fi primiţi de către Dumnezeu înţelepţii din Apus, care cugetă cele potrivnice Bisericii, care poartă adevărul în neadevăr ? Nicicum.
  5. Cugetarea care se abate de la adevăr este nedreaptă şi este neplăcută lui Dumnezeu. Cel aflat în astfel de cugetare cade în făptuiri viclene, ajunge în supunere faţă de tatăl minciunii – diavolul – şi se abate în tot felul de erezii. Iar cel care caută cugetarea cea dreaptă şi adevărată, acela Îl caută pe Dumnezeu şi Îl află, căci nimeni nu-L poate dobândi niciunde, afară de judecata cea dreaptă şi adevărată.
  6. Precum cei care nu ţintesc bine nu nimeresc niciodată ţinta, tot aşa cei care cugetă nedrept petrec departe de înţelepciunea lui Dumnezeu. Mulţi doresc să se apropie de Dumnezeu, mulţi se luptă, mulţi au râvnă întru aceasta; însă nu toţi întru aceeaşi măsură şi nu întocmai ating ţinta, deoarece, ţintind departe, rămân în necunoştinţă.
  7. Ce este născut din trup, trup este; şi ce este născut din Duh, duh este – grăieşte Domnul (Ioan 3, 6). Aşa cum trupul, împreunându-se cu trup, naşte trup, astfel şi judecata dreaptă şi adevărată, unindu-se în cunoaşterea tuturor lucrurilor cu înţelepciunea lui Dumnezeu, zămisleşte rodul Duhului şi, petrecând în cunoscute nevoinţe, peste o vreme naşte duh. Pentru frica ta, spune proorocul, în pântece am luat, şi am chinuit şi am născut duhul mântuirii tale – al harului Domnului şi al dragostei Lui dumnezeieşti (Isaia 26, 18). Însă acela care nu are dreaptă cugetare niciodată nu va dobândi toate acestea.
  8. Iar cel care doreşte să aibă dreaptă judecată trebuie neîncetat să lucreze cugetarea, căci mintea neluminată de înţelepciune şi care nu se grijeşte de aceasta, chiar dacă ar avea înţelepciune firească şi deprinsă, nu va avea dintru aceasta nici un folos. Aşa după cum aurul ce se află în pământ, nefiind prelucrat şi ars, este de puţin preţ, ori copacul care, nefiind curăţat şi îngrijit, nefiind altoit şi răsădit, aduce puţin rod şi acela amar, asemenea este cugetarea ce nu este luminată de înţelepciunea lui Dumnezeu: fie rămâne fără rod, fie aduce roade amare sau fără de nici un preţ. Pe cât se va griji cineva de lucrarea minţii, pe atât va primi de la ea roade şi va cunoaşte lărgimea acesteia.
  9. Lucrarea minţii, prin care avem putinţă a ne apropia de Domnul, este aceasta: mai întâi de toate, a cunoaşte toată făptura văzută şi nevăzută de către cine şi pentru cine a fost zidită, încotro merge şi unde se îndreaptă; apoi de a se încredinţa de aceasta cu covârşire. Încă şi a se cunoaşte pe sine însuşi şi toată taina despre sine cu toate binefacerile sale. În această şi constă cugetarea dreaptă şi adevărată, ca să fie cunoscute toate întru amănunţime, încât nici un lucru să nu-i fie tăinuit şi să-i stârnească nedumerire – a cunoaşte şi a adânci acestea întru sine vreme îndelungată astfel încât judecata să se pătrundă de acest fel de cunoştinţă şi să se unească întru una. Însă, cel care nu a dobândit acestea, dar îndrăzneşte să gândească lucruri mari despre sine şi să teologhisească, chiar dacă şi-ar însuşi toată înţelepciunea lumii, este nechibzuit şi pentru aceea este orb şi nu va scăpa de mrejele uneltitorului.
  10. Cel care doreşte mai lesne să ajungă întru cunoaşterea făpturii, cunoaşterea de sine şi a Domnului, să citească cât mai des cărticica numită Sedmodnevnik, în care aceste feluri ale cunoştinţei sunt aşezate mai pe larg. Dar nu este cu putinţă a izbândi fără de trudă, fără mare nevoinţă, fără de cugetarea neîncetată întru vreme îndelungată. Asemenea bobului de grâu, care fiind aruncat în pământ, nu de îndată creşte în spic, ori dospeala, fiind pusă în trei măsuri de făină, nu de îndată dospeşte, după pilda din Evanghelie (Marcu 4, 26-27; Matei 13, 33), aşa şi cunoaşterea făpturii, cunoaşterea de sine şi a lui Dumnezeu, nu de îndată se dă omului. Primind dospeala din cuvântul lui Dumnezeu, femeia (sufletul) o aşază în trei măsuri de făină, adică în cele trei puteri ale sufletului (mintea, simţirea şi voirea), îndelung o încălzeşte întru sine, ca şi cum şi-ar dospi sufletul său prin cuvântul lui Dumnezeu, până când sufletul se va pătrunde pe de-a întregul de cunoaştere şi de luminarea minţii sale şi de cunoştinţa întregii taine despre sine.