----------------

 

Carti in site

 

--------------------

Meşteşugul rugăciunii (XII)

de arhimandrit Serafim Alexiev

 

Episodul anterior

 

2. Rugăciunea pentru rude şi pentru aproapele, pentru cei ce pătimesc şi păcătuiesc, pentru păstori şi învăţători

Nu este nevoie să stăruim asupra acestei chestiuni, cum că fiecare creştin trebuie să se roage din inimă pentru sănătatea şi bunăstarea rudelor şi a celor apropiaţi, aşa cum se roagă pentru propria sănătate şi bunăstare. O asemenea rugăciune îl va ridica pe creştin din egoismul său plin de cruzime, îi va da biruinţă asupra acestuia şi îl va păzi de ispita doririi de rău şi a invidiei.

Cum să ne rugăm pentru aproapele ne arată propria conştiinţă. Trebuie să ne rugăm pentru alţii aşa cum ne rugăm pentru noi înşine. Aşa cum dorim să cerem în rugăciune binele pentru noi înşine, tot aşa trebuie să fim gata să cerem de la Dumnezeu binele pentru alţii. Aşa cum dorim mântuirea sufletului pentru noi înşine, tot aşa trebuie să ne rugăm pentru mântuirea aproapelui.

Sfântul Ioan de Kronstadt aminteşte că în rugăciunile sale pentru aproapele creştinul trebuie să ceară de la Dumnezeu, întâi de toate, bunătăţile duhovniceşti, izbăvirea de păcate şi mântuirea sufletului, iar după aceasta şi bunătăţile vremelnice, trebuincioase vieţii de pe pământ:

,,Când observi la aproapele tău nedesăvârşiri şi patimi, roagă-te pentru el. Dacă vezi un oarecare frate mândru şi tulburat, care se raportează cu dispreţ şi cu mândrie la tine ori la alţi oameni, roagă-te pentru el ca să-i lumineze Dumnezeu mintea, ca să-i încălzească inima cu focul harului Său. Dacă vezi un om rău, roagă-te: ‘Doamne, fă-l pe acest rob al Tău să fie bun prin harul Tău !’ Dacă vezi un iubitor de argint, spune: ‘Comoara cea neputrezită şi bogăţia cea fără margini dă-o acestui rob al Tău ..., ca să cunoască înşelăciunea bogăţiei şi faptul că tot ceea ce este pământesc este deşertăciune, umbră şi vis !’ Când vezi un zavistuitor, roagă-te: ‘Doamne, luminează mintea şi inima acestui rob al Tău, ca să cunoască darurile Tale cele mari, cele multe şi fără de margini, pe care le primeşte de la nespusa Ta îndurare, căci orbit de patima lui, el a uitat de Tine şi de darurile Tale şi priveşte cu ochi viclean la bunătăţile robilor Tăi !’

Când vezi pe cineva beat, spune în inima ta: ‘Doamne, ia aminte cu îndurare către acest rob al Tău, care este înşelat de ispita desfătării trupeşti ! Dă-i lui să cunoască dulceaţa înfrânării, a postului şi a darurilor duhului, ce izvorăsc dintru acestea !’ Când vezi pe cineva atras de îmbuibare, care îşi pune întreaga fericire întru aceasta, spune: ‘Doamne, Tu, care eşti hrana noastră cea mai dulce, curăţeşte de întinăciunea pântecelui pe acest rob al Tău, care a devenit trup pe de-a întregul şi este străin de duhul Tău ! Dă-i lui să cunoască dulceaţa hranei Tale celei duhovniceşti, dătătoare de viaţă, care este Trupul şi Sângele Tău, cât şi a Cuvântului Tău, sfânt, viu şi lucrător !’Astfel, şi în alte situaţii asemănătoare, roagă-te pentru toţi care îţi greşesc şi nu îndrăzni să dispreţuieşti pe cineva pentru păcatul lui ori să-l urăşti, căci prin aceasta doar se vor mări rănile celor care greşesc”.

Noi trebuie să ne rugăm pentru toţi creştinii ortodocşi care trăiesc în întreaga lume, căci cu toţii suntem, după cuvintele Sfântului Tihon de Zadonsk, ,,un trup duhovnicesc, având un preabinecuvântat Cap – Hristos –, şi suntem luminaţi şi învăţaţi de unul şi acelaşi Duh al lui Dumnezeu (potrivit Romani 12, 5). Şi astfel, ca mădulare duhovniceşti alcătuind un singur trup duhovnicesc, suntem datori să ne ajutăm unul altuia prin rugăciune. Aşa cum în trupul material mădularele se îngrijesc unul de celălalt, tot aşa noi, rugându-ne unul pentru altul, trebuie ca într-un glas să strigăm către Părintele ceresc mânaţi de credinţă şi de dragoste: ‘Tatăl nostru care eşti în ceruri’ şi celelalte”.

 

Sfântul Tihon din Zadonsk (1724-1783), episcop al Voronejului şi al Eleţkului

 

Sfântul Ioan de Kronstadt învaţă: ,,Când stai la rugăciune, străduieşte-te mai ales să te rogi pentru alţii mai mult decât pentru tine însuţi. Închipuieşte-ţi cât mai viu că toţi sunt împreună cu tine ca un singur trup, căci suntem unul altuia mădulare (Efeseni 4, 25). Roagă-te pentru toţi aşa cum te rogi pentru tine, cu multă sinceritate şi căldură. Neputinţele şi bolile lor socoteşte-le ca neputinţele şi bolile tale; neştiinţa lor duhovnicească, păcatele şi patimile lor, ca neştiinţă, păcate şi patimi ale tale; ispitele lor, năpastele şi necazurile cele în multe chipuri ca ispite, năpaste şi necazuri ale tale. Tatăl ceresc, Părintele preabun al tuturor priveşte cu mare bunăvoinţă către o asemenea rugăciune”.

Trebuie să mai spunem că păstorii sunt datori să se roage pentru toţi fiii lor duhovniceşti, iar mirenii pentru păstorii lor. Să nu creadă mirenii că nu este de datoria lor să-i pomenească în rugăciuni pe învăţători şi pe părinţii lor duhovniceşti. Dacă Sfântul Apostol Pavel, care cu asemenea căldură şi îndrăzneală plină de har s-a rugat pentru creştinii încredinţaţi lui (potrivit Coloseni 1, 9), a simţit nevoia rugăciunilor lor pentru el (potrivit Coloseni 4, 3; I Tesalonicheni 5, 25; II Tesalonicheni 3, 1), cu atât mai mult noi, păstorii de rând, plini de păcate, avem nevoie de ajutorul rugăciunii păstoriţilor noştri.

Marele Apostol al neamurilor scria tesalonicenilor: Rugaţi-vă fraţilor, pentru noi, ca cuvântul Domnului să curgă şi să se slăvească, ca şi întru voi; şi ca să ne izbăvim de oamenii cei răi şi vicleni (II Tesalonicheni 3, 1-2). Apostolul Pavel s-a smerit înaintea creştinilor de rând şi a cerut întărirea lui prin rugăciune ca să propovăduiască pretutindeni taina cea mântuitoare a lui Hristos (potrivit Coloseni 4, 3). Noi, păstorii de astăzi, care am pierdut sarea harului celui dumnezeiesc mult mai mult decât Sfântul Apostol Pavel avem nevoie de rugăciunea fiilor noştri duhovniceşti, fie pentru izbânda faptei celei dumnezeieşti, fie pentru propria mântuire. Propovăduirea noastră suferă de neajunsul exemplului personal. Nu suntem drepţi în viaţa noastră particulară şi adeseori devenim sminteală pentru mireni. Urmând să dăm socoteală pentru toate acestea, trebuie să ne punem de acord că ne este nespus de trebuincioasă rugăciunea pentru a deveni mai destoinici pentru chemarea noastră, ca să secerăm mai bune izbânzi în ogorul cuvântului lui Dumnezeu.

 

3. Rugăciunea pentru cei care s-au lepădat de credinţa ortodoxă

Aşa cum suntem datori să ne rugăm pentru cei care au apucat pe o cale greşită, tot aşa trebuie să ne rugăm şi pentru acei fraţi şi acele surori care s-au îndepărtat de singura credinţă mântuitoare – credinţa ortodoxă – ori chiar pe de-a întregul au căzut de la ea. Sfântul Ioan Gură de Aur îi sfătuia pe contemporanii săi să se roage pentru întoarcerea neamurilor şi a ereticilor, desigur, a acelora dintre ei care au fost atraşi pe o cale greşită nu dintr-o rea împotrivire faţă de adevărul dreptei credinţe. Căci cei care s-au împotrivit cu bună ştiinţă adevărului erau cel mai adesea de neîntors din pricina mândriei lor. Iar cei care s-au îndepărtat prin pilda cea rea şi din neştiinţă pot să se înţelepţească. La întrebarea: trebuie oare să-i urâm pe vrăjmaşii dreptei credinţe şi pe slujitorii feluriţilor idoli şi zei mincinoşi ?, el răspunde: ,,Nu pe ei să-i urâm, ci învăţătura lor; nu pe om, ci fapta păcătoasă şi voia stricată. Omul este făptura lui Dumnezeu, iar rătăcirea este lucrarea diavolului”.

Bineînţeles, rugându-ne pentru cei rătăciţi, în nici un caz nu trebuie să intrăm în părtăşie de rugăciune cu ei surpând astfel legiuirile bisericeşti care interzic părtăşia de rugăciune cu ereticii (canoanele apostolice 10 şi 45). Altfel, şi noi putem să ne vătămăm din pricina ereziei lor, iar aceasta este moarte pentru sufletele noastre. Aici trebuie cu osebire discernământ. Să păzim credinţa ortodoxă ca pe lumina ochilor, însă pe cei care s-au abătut de la ea să nu-i dispreţuim, ci să-i tânguim ca pe cei rătăciţi. Să dorim mântuirea lor cea veşnică şi într-un astfel de cuget să-L rugăm pe Dumnezeu să-i întoarcă pe calea cea mântuitoare a dreptei credinţe.

Să ne rugăm pentru ei, însă nu împreună cu ei. Să nu avem părtăşie de rugăciune cu ereticii, căci mai uşor se alunecă în erezie decât se păşeşte întru nevoinţa cea strâmtă a credinţei celei dreptmăritoare. Dacă într-un coş se află mere sănătoase şi printre ele unul singur este vătămat, cele sănătoase nu pot să-l schimbe pe cel vătămat prin sănătatea lor, însă acesta poate să le vatăme pe cele sănătoase. Tot aşa prin părtăşia cu ereticii în faptele credinţei. Iată de ce o asemenea părtăşie este categoric oprită. Maica Biserică cu multă grijă ia aminte la fiii ei cei căzuţi şi în slujba de obşte se roagă astfel pentru ei: ,,Doamne ..., uneşte cu Sfânta, Apostoleasca şi Soborniceasca Ta Biserică pe cei ce s-au depărtat de la dreapta credinţă şi care, întunecându-se cu eresurile, se află întru pierzare, luminându-i cu strălucirea cunoştinţei Tale”.

Nu trebuie însă ca numele celor căzuţi de la dreapta credinţă şi, în general, al ereticilor să se scrie pe pomelnic la săvârşirea tainelor şi slujbelor bisericeşti. Cei ce au căzut de la Biserica Ortodoxă şi-au îndepărtat inimile de la harul mântuitor al lui Dumnezeu care se dăruieşte prin sfintele taine şi prin slujbe. Din acest motiv, acesta nu poate să fie mântuitor pentru ei, nu pentru că dreapta cea îndurătoare a Celui Preaînalt s-a schimbat, ci pentru că a fost respinsă de reaua voie faţă de adevărurile de credinţă. Aici, atotputernicia lui Dumnezeu, neîncălcând voia cea liberă a omului şi izvorul stăpânirii de sine întru alegerea între bine şi rău, se arată pierzătoare pentru el. Dumnezeu grăieşte către fiecare din noi: ,,Fără de tine te-am făcut, însă fără tine nu pot să te mântuiesc”.

 

4. Rugăciunea pentru vrăjmaşi şi pentru aceia care ne obijduiesc şi ne prigonesc

Acesta este unul dintre cele mai importante chipuri ale rugăciunii în care creştinii, cu osebită osârdie, trebuie să se îndeletnicească pentru propria mântuire şi pentru mântuirea aproapelui. Hristos Însuşi ne-a poruncit: Iubiţi pre vrăjmaşii voştri, binecuvântaţi pre cei ce vă blestemă pre voi, bine faceţi celor ce vă urăsc pre voi, şi vă rugaţi pentru cei ce vă supără şi vă gonesc pre voi (Matei 5, 44). O asemenea rugăciune este osebit de preţioasă pentru sufletele noastre fiindcă ne apropie de Dumnezeu şi ne face asemenea Lui. Prin ea, noi devenim fii ai Părintelui ceresc, care nici pe hulitorii de Dumnezeu, nici pe cei necredincioşi nu-i lipseşte de grija Lui cea proniatoare. Pre soarele său îl răsare preste cei răi şi preste cei buni, şi plouă preste cei drepţi şi preste cei nedrepţi (Matei 5, 45).

Minunându-se că Dumnezeu este atât de îndurat şi îndelung-răbdător faţă de vrăjmaşii Săi, Sfântul Ioan Gură de Aur spune: ,,Vezi în câte rânduri, în fiecare zi, se spun hule împotriva lui Dumnezeu, în câte rânduri Îl necăjesc, nu doar cu cuvântul, ci şi cu fapta. Şi cum răspunde Dumnezeu ? Oare a întunecat soarele ? Oare a sfărâmat cerul ori a clătinat pământul, oare a secat marea ori a nimicit izvoarele apelor ? Câtuşi de puţin ! Dimpotrivă, El a lăsat soarele să strălucească, a slobozit ploaie, a dat roade, în fiecare an trimite hrană celor hulitori de Dumnezeu, prigonitorilor, şi aceasta nu o zi, nu două, nu trei, ci întreaga lor viaţă. Aseamănă-te Lui şi tu, după puterile tale omeneşti ! ... Roagă-te pentru vrăjmaşii tăi şi te vei asemăna Părintelui tău cel ceresc, care Se află în ceruri”.

Ca să ne întărim în rugăciunea pentru vrăjmaşi, Sfinţii Părinţi ne amintesc pilda lui Hristos, care S-a rugat pe cruce pentru cei ce L-au răstignit: Părinte, iartă-le lor; că nu ştiu ce fac (Luca 23, 34); amintindu-ne nouă şi pilda Sfântului Arhidiacon Ştefan, care, murind ucis fiind cu pietre, a cerut milă pentru chinuitorii săi: Doamne, nu le socoti lor păcatul acesta (Faptele Apostolilor 7, 60). Tot aşa noi trebuie să ne rugăm pentru vrăjmaşii noştri dacă dorim să ne înălţăm cu duhul până la Cel care Se află în ceruri.

Creştinul înţelept vede în vrăjmaşul său nu atât un neprieten, cât o jertfă nefericită a diavolului, care de viu l-a aprins în împlinirea voii lui (potrivit II Timotei 2, 26). Înşelat de el şi vrăjmăşindu-se cu aproapele său, pe sine însuşi se vatămă şi se arată jalnic vrăjmaş al sufletului său. Înainte să vatăme cu ura pe aproapele său, el se ucide pe sine, asemănându-se unei albine întărâtate. Când aceasta înţeapă pe cineva, moare. Tot astfel stau lucrurile cu omul rău: când plin de mânie înţeapă cu limba lui ascuţită pe aproapele său, se vatămă pe sine, devine mort pentru bine, moare pentru frăţie şi dragoste. Şi este de mirare aceasta, că cel înţepat de albină, care a suferit înţepătura cu răbdare, poate prin aceasta să primească chiar folos pentru sănătatea sa, otrava albinei acţionând tămăduitor, mai cu seamă în cazuri de reumatism sau alte boli de rând ?! Ea poate, de asemenea, chiar să-l pună pe omul slăbit pe picioare. Tot aşa otrava vrăjmaşilor se arată a fi tămăduitoare pentru creştinul răbdător şi plin de dragoste. Ea îl lecuieşte de slăbănogirea duhovnicească. Vom lămuri cum se poate înţelege aceasta.

Vindecarea obidelor, amărăciunilor, neajunsurilor şi nedreptăţilor nu acţionează însă mecanic, precum otrava unei albine, ci potrivit cu voia liberă a omului. Dacă cel care este scârbit primeşte aceasta cu blândeţe, răbdare şi nerăutate, va avea mare folos duhovnicesc. Însă, dacă întoarce amărăciunea cu amărăciune, este ca şi cum ar azvârli leacul primit şi urmează în acest chip să piară în patimile sale. Astfel trebuie să luăm bine aminte: cel care se răzbună pierde, iar cel care rabdă câştigă. Răutatea altora doar atunci lecuieşte păcatele noastre când o răbdăm fără cârtire, cu smerenie, cu conştiinţa că pentru păcatele noastre merităm să se întâmple aceasta cu noi. Suportarea cu răbdare a ispitelor ne va face încă mai întăriţi duhovniceşte, încă mai puternici întru bine, încă mai de nerănit întru rău.

Astfel, prin răbdarea răutăţii celorlalţi, omul îşi lecuieşte sufletul de mândrie şi de felurite alte patimi. Întru răbdarea voastră veţi dobândi sufletele voastre” (Luca 21, 19) ne învaţă Domnul.

 

Episodul urmator