----------------

 

Carti in site

 

--------------------

Din scrierile Arhiepiscopului Averchie de Jordanville

Nevoinţa pentru virtute (I)

de Arhiepiscop Averchie de Jordanville

 

Nota redacţiei: Această scriere a arhiepiscopului Averchie este alcătuită din 13 prelegeri despre asceză şi teologie morală pe care le-a ţinut în Europa Occidentală, la scurt timp după sfârşitul celui de-al doilea război mondial. Ea este la fel de actuală astăzi pe cât era atunci, iar pentru cel dornic să ducă o viaţă creştină autentică reprezintă un abecedar despre cum trebuie să cugete şi să vieţuiască un creştin adevărat.

 

I. Fiinţa şi semnificaţia ascezei

Ce este ascetismul ? Ce este un ascet ? Mulţi creştini moderni cunosc din auzite cuvintele ascet şi asceză, dar foarte puţini înţeleg cu adevărat ce semnifică şi exprimă aceste cuvinte. Aceste cuvinte nasc, de obicei, un fel de oroare superstiţioasă în rândul oamenilor moderni care se socotesc creştini, dar care trăiesc foarte diferit de duhul Bisericii şi sunt străini de Biserică şi de viaţa duhovnicească, fiind cu totul dedaţi unei vieţi lumeşti petrecute în distracţii.

În societatea seculară modernă, ascetismul este perceput ca ceva extraordinar de sumbru, aproape sinistru, întru totul diferit de viaţa omenească ‘normală’. Mulţi înţeleg asceza ca fiind un fel de monstruozitate fanatică sau auto-tortură, ceva precum a merge desculţ pe cărbuni aprinşi sau a fi spânzurat de propriile coaste – aşa cum fac, de exemplu, yoghinii şi fachirii indieni, spre uimirea tuturor.

O astfel de atitudine distorsionată şi părtinitoare faţă de noţiunea de asceză în societatea modernă demonstrează cât de mult s-au îndepărtat creştinii moderni de modul corect de înţelegere a învăţăturii evanghelice, cât de mult s-au ‘înlumit’ şi cât de străină le-a devenit gândirea de viaţa duhovnicească autentică la care Mântuitorul nostru Iisus Hristos i-a chemat nu pe câţiva aleşi sau pe unele persoane remarcabile, ci pe toţi creştinii, la modul general.

În societatea modernă se mai poate întâlni o altă concepţie despre cuvintele ascet şi ascetism – una apropiată de adevăr, dar încă prea vagă şi superficială, departe de a atinge profunzimea semnificaţiei lor, ceea ce o face fundamental incorectă. Acest mod de a înţelege asceza este unul prea părtinitor, abordând partea cea mai puţin importantă şi lăsând la o parte cel mai important lucru, însuşi miezul semnificaţiei acestor cuvinte. Aşadar, de exemplu, se spune despre un om slab, palid, tras la faţă: ,,Arată ca un adevărat ascet”, fără a se gândi de ce este slab şi are un chip palid: din cauza unei înfometări forţate sau voluntare, din cauza unei alimentaţii slabe calorice, sau fiindcă şi-a asumat nevoinţa abţinerii de la mâncare.

Nu este dificil de înţeles cât de superficială este o astfel de judecată fiindcă nu se raportează decât la înfăţişarea unui om, cum arată în afară, fără a acorda atenţie la alcătuirea sa lăuntrică, dispoziţia sau înclinarea sufletului său. De obicei, oamenii definesc asceza ca înfrânare de sine, micşorarea propriilor nevoi pe cât de mult posibil, fără a se gândi la motivul pentru care este practicată; unii ar putea considera în mod eronat că ea este un scop în sine pentru cei care o practică, că aceştia sunt un fel de excentrici care se înfrânează de bunăvoie, din motive şi cu scopuri necunoscute, de la plăcerile fireşti şi, prin urmare, îndreptăţite de care se bucură partea trupească a omului.

Într-un fel sau altul, în societatea modernă nu putem găsi o înţelegere corectă a ceea ce este asceza. Singurul motiv pentru aceasta este faptul că societatea modernă nu trăieşte o viaţă duhovnicească. Cel care nu trăieşte duhovniceşte întâmpină greutăţi în a înţelege fiinţa şi semnificaţia ascezei. Oamenii care trăiesc după duhul acestei lumi nu vor înţelege niciodată semnificaţia ascezei, indiferent de cât de multe explicaţii ar primi, ci întotdeauna vor avea o concepţie distorsionată sau parţială despre acest subiect, care suferă de o atitudine părtinitoare, unilaterală.

 

Dar ce este asceza ?

Asceza este o realitate atât de intim unită cu viaţa duhovnicească încât fără ea viaţa duhovnicească este pur şi simplu cu neputinţă de conceput. Ea este, ca să spun aşa, principalul instrument al vieţii duhovniceşti. În nici un caz nu este un scop în sine, ci doar un mijloc; cu toate acestea, ea este un mijloc de absolută necesitate pentru a putea reuşi în viaţa duhovnicească. În ce constă acest mijloc ?

Viaţa duhovnicească se naşte în om prin credinţa în Dumnezeu şi revelaţia Sa. Dar credinţa fără de fapte moartă este (Iacov 2, 26), iar noi, precum adevereşte Sfântul Apostol Pavel, a lui făptură suntem zidiţi întru Hristos Iisus spre fapte bune, care mai înainte le-au gătit Dumnezeu ca să umblăm întru ele (Efeseni 2, 10). Se înţelege de la sine că faptele bune sunt esenţiale pentru reuşită în viaţa duhovnicească fiindcă ele demonstrează prezenţa voinţei bune în noi, fără de care nu există mişcare înainte; în schimb, faptele bune în sine întăresc, dezvoltă şi adâncesc această voinţă bună. Voinţa cea bună atrage harul lui Dumnezeu fără de care nu este cu putinţă reuşita deplină şi decisivă în viaţa duhovnicească, ca o consecinţă a rupturii cumplite pe care păcatul a provocat-o firii omeneşti.

Aşadar, strădania de a săvârşi fapte bune este o sarcină necesară pentru tot omul care doreşte să trăiască o viaţă duhovnicească autentică. Nu tot cel ce îmi zice mie: Doamne ! Doamne ! va intra întru împărăţia cerurilor, ci, cela ce face voia Tatălui meu, care este în ceruri (Matei 7, 21) – despre aceasta Însuşi Domnul a dat mărturie. În cuvântul Său de despărţire adresat ucenicilor Săi la Cina cea de Taină, El afirmă răspicat această condiţie: De mă iubiţi pre mine, poruncile mele păziţi (Ioan 14, 15).

Prin urmare, împlinirea poruncilor evanghelice sau săvârşirea de fapte bune reprezintă o temelie esenţială a vieţii duhovniceşti. Cel care nesocoteşte împlinirea poruncilor sau nu săvârşeşte fapte bune este străin de viaţa duhovnicească autentică. Însă obiceiurile rele şi înclinaţia păcătoasă a sufletului se împotrivesc împlinirii poruncilor sau lucrării de fapte bune. De fiecare dată când dorim să facem o faptă bună, trebuie să biruim şi să reprimăm în noi înşine un anumit obicei rău sau altul care se împotriveşte dorinţei noastre de a face binele. Astfel, în suflet se naşte o bătălie între aspiraţiile bune şi obiceiurile rele.

Am să vă vorbesc despre o realitate care a fost dovedită de experienţă cu mult timp în urmă. Cu cât sunt mai mari faptele noastre bune şi cu cât le înfăptuim mai des, cu atât mai uşor putem să biruim obiceiurile rele: ele sunt slăbite de frecvenţa sporită a faptelor noastre bune şi sunt mai puţin capabile să contracareze voinţa noastră bună care, dimpotrivă, devine tot mai puternică prin fapte bune. De aici poate fi trasă o concluzie evidentă: cel care doreşte să reuşească în viaţa duhovnicească trebuie, prin toate mijloacele posibile, să se silească spre săvârşirea de felurite fapte bune pe cât de des este cu putinţă. El trebuie să practice neîncetat săvârşirea de fapte bune, adică, fapte din iubire faţă de Dumnezeu şi fapte din iubire faţă de aproapele, sau acel gen de fapte care dovedesc că într-adevăr ne străduim să-L iubim pe Dumnezeu şi pe aproapele nostru cu o iubire evanghelică autentică.

Această practică neîncetată de săvârşire a faptelor bune poartă numele de asceză, iar cel care practică săvârşirea de fapte bune silindu-se pe sine este numit ascet. Pe cât de mult asceza este temelia vieţii duhovniceşti şi unealta sa principală, ştiinţa vieţii duhovniceşti este firesc numită askesis.

Acum este limpede cât de mult se deosebeşte adevărata înţelegere a ascezei de cea falsă a societăţii lumeşti. Vom vedea mai târziu de unde provine această concepţie lumească falsă şi distorsionată despre asceză. Am spus deja că săvârşirii de fapte bune i se împotrivesc obiceiurile cele înrădăcinate în sufletul şi trupul nostru. Trebuie să biruim şi să dezrădăcinăm aceste obiceiuri rele în noi înşine, iar această lucrare este uneori chinuitoare şi însoţită de suferinţă; această nevoinţă poate fi chiar dureroasă. Oricum, când este exprimată în exterior, cel care nu cunoaşte sau nu înţelege viaţa duhovnicească nu va putea să înţeleagă care este motivul sau intenţia pentru care ascetul se torturează şi îşi produce suferinţele de unul singur. De aici se naşte falsa şi distorsionata percepţie despre asceză ca fiind un fel de monstruozitate fanatică sau auto-tortură.

După cum am văzut, asceza este în primul rând săvârşirea de fapte bune, însoţită de reprimarea obiceiurilor rele. Însăşi interpretarea filozofică a termenului asceză atestă acest lucru. Cuvântul vine din grecescul asketis, care iniţial însemna pur şi simplu exerciţiu; mai târziu, el ajunge să însemne chemare, chip de vieţuire, meşteşug, ocupaţie şi, în sfârşit, în cea mai îndepărtată semnificaţie, nevoinţă ascetică, viaţă duhovnicească şi monahism.

Aşadar, cuvântul ascet, derivat din grecescul asketis, nu implică în nici un caz ideea unei persoane fanatice şi superstiţioase care se îndeletniceşte cu torturarea de sine din motive necunoscute, aşa cum cred laicii. Mai degrabă, potrivit sensului de bază, cuvântul s-ar traduce prin luptător, după cum ne arată o analogie caracteristică Sfântului Apostol Pavel din Epistola I către Corinteni (9, 24-27), comparând exerciţiile fizice cu cele duhovniceşti pentru a atinge scopul dorit: o cunună stricăcioasă pentru luptătorii trupeşti şi una nestricăcioasă pentru cei duhovniceşti. Alte semnificaţii ale cuvântului ascet sunt nevoitor, persoană aflată în contemplaţie dumnezeiască, pustnic şi monah.

Prin urmare, ascetismul nu înseamnă nimic altceva decât exerciţiu duhovnicesc sau antrenament duhovnicesc, dacă este să facem o comparaţie cu antrenamentul trupesc, fizic, fiind la fel de important pentru cei care se antrenează la nivel duhovnicesc precum este antrenamentul fizic pentru cei care participă la concursuri sportive.

 

Ce presupune mai exact antrenamentul duhovnicesc ?

El presupune un efort continuu de a face fapte bune şi de a suprima obiceiurile rele ale sufletului şi dorinţele care se opun acestora. Lucru nu tocmai uşor, mai ales când este însoţit de eforturi ostenitoare şi deseori de o luptă martirică numită din motive întemeiate de către Sfinţii Părinţi şi asceţi răstignire de sine, potrivit învăţăturii Sfântului Apostol Pavel: Iar care sunt ai lui Hristos, trupul şi-au răstignit împreună cu patimile şi cu poftele (Galateni 5, 24). Marele apostol însuşi, făcând referire la propria experienţă duhovnicească, le vorbeşte neamurilor răspicat despre greutăţile luptei:

Pentru că ştiu că nu locuieşte întru mine, adică în trupul meu ce este bun, că a voi se află la mine, iar a face binele nu aflu. Că nu fac binele care voiesc, ci răul care nu-l voiesc, acela fac. Iar de fac aceasta care nu voiesc eu, iată nu fac eu aceasta, ci păcatul care locuieşte întru mine. Aflu drept aceea, legea mie celui ce voiesc să fac binele, că ce este rău, la mine se află. Că împreună mă veselesc cu legea lui Dumnezeu după omul cel dinlăuntru. Dar văz altă lege întru mădularele mele, oştindu-se împotriva legii minţii mele şi dându-mă pre mine rob legii păcatului, care este întru mădularele mele. Ticălos om sunt eu ! Cine mă va izbăvi de trupul morţii acesteia ? Mulţumesc lui Dumnezeu prin Iisus Hristos Domnul nostru. Deci dar eu însumi cu mintea mea slujesc legii lui Dumnezeu; iar cu trupul legii păcatului (Romani 7, 18-25).

Această dualitate veşnică a omului a apărut odată cu denaturarea de către păcat a firii sale bune odinioară, prin care au pătruns dezordinea şi lipsa armoniei. Această opoziţie constantă prin legea păcatului, care se află în trup, face din ascetism o necesitate. Esenţa ascetismului constă în strădania permanentă sau forţarea constantă de a nu face lucrurile la care ne împinge păcatul, ci mai degrabă săvârşirea a ceea ce ne cere legea lui Dumnezeu, legea binelui. Fără aceasta, este de la sine înţeles că nu poate exista izbândă în viaţa duhovnicească. Ascetul este acela care se străduieşte să facă tot ceea ce este benefic pentru creşterea şi dezvoltarea vieţii sale duhovniceşti şi care se fereşte de lucrarea care îl împiedică de la acest scop.

Am văzut deja că dezvoltarea şi creşterea în viaţa duhovnicească permite săvârşirea faptelor de iubire faţă de Dumnezeu şi aproapele. Este evident că tot ceea ce împiedică iubirea lui Dumnezeu şi a aproapelui, adică faptele rele, opusul binelui, împiedică şi o viaţă duhovnicească. Astfel, ascetul este acea persoană care se străduieşte constant să facă fapte bune şi se abţine de la a face rău.

Însă aceasta nu este tot. Scopul ascezei nu constă numai în aceasta. Cel care face fapte bune şi le evită pe cele rele nu este încă un ascet în adevăratul sens al cuvântului. Doar faptele ca atare sunt limitate. Faptele bune nu au putere şi însemnătate în şi de la sine, ci slujesc doar ca indiciu şi manifestare externă a bunei înclinaţii, a aspiraţiei către bine a sufletului, a afirmaţiei vizibile de bună dispoziţie din noi. La urma urmei, şi fariseii fac fapte bune, însă acestea nu izvorăsc dintr-o înclinaţie bună a sufletului, ci din făţărnicie, adică provin dintr-o înclinaţie către rău şi, ca atare, nu exprimă prezenţa bunăvoinţei. La fel faptele rele, dacă provin din răutate pură, sunt periculoase şi dăunătoare şi slujesc drept expresie şi manifestare externă a dorinţei către rău a sufletului, a relelor obiceiuri şi a rea-voinţei.

Fără rea-voinţă, faptele rele nu pot exista. Aceasta înseamnă că cel mai important lucru nu sunt faptele, ci dispoziţia lăuntrică a omului, voinţa rea sau bună a sufletului şi inima lui virtuoasă sau vicioasă, din care se nasc în mod firesc faptele bune sau rele. Hristos Însuşi ne-a vorbit despre aceasta: Iar cele ce ies din gură, din inimă ies, şi acelea spurcă pre om. Că din inimă ies gânduri rele, ucideri, preacurvii, curvii, furtişaguri, mărturii mincinoase, hule (Matei 15, 18-19).

Din aceste învăţături reiese că centrul gravitaţional al vieţii duhovniceşti nu constă în fapte ca atare, ci în înclinaţia sufletului din care acestea izvorăsc. Astfel, pentru un ascet desăvârşit nu este de ajuns să se înfrâneze de la fapte rele şi să le săvârşească numai pe cele bune, ci acesta se va strădui să smulgă din inima sa înclinarea spre rău, obiceiurile rele şi rea-voinţa, sădind în locul lor înclinarea către bine, obiceiurile bune şi bunăvoinţa. Aceasta este îndeletnicirea sau lupta principală a ascetului, una dificilă şi dureroasă până la os. Obiceiurile rele ale sufletului nu fac prea uşor loc celor bune, ele se luptă cu îndârjire pentru supremaţie, pentru poziţia fruntaşă din sufletul omului.

Îndeletnicirile, înrădăcinate prin înfăptuirea lor frecventă, prind tot mai multă putere şi devin precum calităţile şi proprietăţile fireşti ale sufletului, ca să spun aşa, înnăscute. În acest caz, vorba proverbului ,,obiceiul este a doua natură” nu ne mai miră. Năravurile rele sunt ca nişte lanţuri pentru om, privându-l de libertatea morală şi ţinându-l prizonier. Cu cât omul îşi împlineşte năravurile, cu atât mai puternice devin acestea, transformându-l într-un sclav demn de milă şi cu voinţa slăbită. ,,Teme-te de obiceiurile rele – spune unul dintre cei mai mari învăţători ai ascetismului, Sfântul Isaac Sirul – mai mult decât de diavoli”.

Pe de altă parte, când omul luptă împotriva lor, acestea slăbesc tot mai mult până dispar cu totul. ,,O hotărâre fermă – scrie învăţătorul ascetismului, Episcopul Ignatie Briancianinov – luminată şi întărită de harul lui Hristos, poate birui chiar cele mai împământenite obiceiuri ... La început, obiceiul se împotriveşte cu putere celui care se luptă să-i biruiască jugul, părând de nebiruit la prima vedere; însă, cu timpul, luptând continuu împotriva lui şi cu fiecare act de nesupunere faţă de el, slăbeşte din ce în ce mai mult ... Dacă în timpul luptei se întâmplă ca, din cauza unor circumstanţe neaşteptate, să fii biruit, nu te tulbura, nu deznădăjdui, ci începe din nou lupta”.

Astfel, vedem că în sufletul ascetului se dă o luptă necontenită între bine şi rău. Lupta cu răul este numită în literatura ascetică şi duhovnicească războiul nevăzut sau duhovnicesc, şi reprezintă însăşi esenţa literaturii duhovniceşti.

 

Episodul urmator