----------------

 

Carti in site

 

--------------------

Din scrierile arhimandritului Serafim Alexiev

Nădejdea noastră

Cuvinte despre Fericiri (I)

de arhimandrit Serafim Alexiev

 

I. Despre fericirea creştinului

Fericiţi toţi cei ce se tem de Domnul,
care umblă în căile lui (Psalmi 127, 1)

 

Omul nu este zidit pentru chinuri, ci pentru fericire. Despre aceasta mărturiseşte vrednicia sufletului omenesc. Dumnezeu a binevoit să-l zidească asemenea Sieşi. L-a zidit după chipul Său (potrivit Facerea 1, 27) şi a dorit să Se odihnească în el ca în casa Sa. El este lăcaş al harului, biserică a Sfântului Duh, mireasă a lui Hristos. Sfântul Macarie Egipteanul spune: ,,Aşa precum cerul şi pământul au fost zidite de Dumnezeu pentru ca omul să locuiască în ele, tot astfel El a zidit trupul şi sufletul omului ca lăcaş al Său, ca să Se sălăşluiască şi să Se odihnească în trupul lui [al omului] ca în casa Sa şi să aibă mireasă minunată sufletul iubit, zidit după al Său chip ... De aceea apostolul grăieşte: A cărui casă suntem noi (Evrei 3, 6).

 

Păcatul, tâlharul care răpeşte fericirea omului

Sufletele noastre zidite după asemănarea lui Dumnezeu s-au făcut de nerecunoscut în căderea lor păcătoasă. Păcatul le-a îndepărtat de chipul lor luminos dintâi. Vina pentru aceasta o purtăm numai noi, care de bunăvoie ne dăm păcatului. Cum sufletul este nevăzut, noi, obişnuiţi cu păcatul, liniştiţi îl întinăm cu fărădelegi, fără să ne gândim că în felul acesta el îşi pierde curăţia cu care a ieşit din mâinile Ziditorului. Însă dacă am putea să vedem cu duhul şi să privim sufletul în ruşinea sa vrednică de plâns, în mijlocul tinei patimilor, ne-ar cuprinde groaza. Din lăcaş al Sfântului Duh, el s-a prefăcut în sălaş al diavolilor. Din casa harului, a ajuns groapă a rătăcirilor. Din mireasă a lui Hristos, a decăzut în cuib de patimi întunecate.

Prin căderea în păcat, omul şi-a trădat menirea. El nu trebuie să fie ceea ce păcatul a făcut din el. Se cade ca el să se unească iarăşi cu Dumnezeu. Altminteri, pierzând calea vieţii sale, niciodată nu va ajunge la acea stare fericită pentru care a fost zidit. Dacă ne întrebăm oare de ce este omul atât de nefericit, chiar atunci când are tot ce-i trebuie pentru viaţa de aici: sănătate, averi, desfătări lumeşti, vom vedea că-i lipseşte unirea cu Dumnezeu. Iar el a rupt legătura cu Ziditorul său pentru că s-a alipit de păcat. Despărţit de Dumnezeu, el este neliniştit, căci numai Dumnezeu poate dărui sufletului fericirea după care el tânjeşte, pentru care l-a şi zidit.

Dumnezeu a făcut şi face totul pentru a-l uni pe om cu El. El ne-a răscumpărat din păcat, dând pentru noi pre Fiul său cel unul născut ..., ca tot cel ce crede întru el să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică (Ioan 3, 16).

,,Închipuie-ţi, grăieşte Sfântul Macarie, că regele a aflat un om sărac, acoperit tot cu lepră, şi nu se ruşinează de el, ci pune leacuri pe rănile lui ca să-i tămăduiască cojile rănilor lui, şi în cele din urmă l-a şi aşezat la masa împărătească, l-a înveşmântat în porfiră şi l-a făcut împărat. Aşa a făcut şi Dumnezeu cu neamul omenesc, a spălat rănile oamenilor, le-a tămăduit, i-a primit în cămara cerească de nuntă. Atât de mare este vrednicia creştinilor; nu se asemuieşte cu nimic !”

Dacă cineva însă, după ce a fost tămăduit de lepră, iarăşi se dă pe sine păcatelor, se va face asemenea oraşului care nu are ziduri şi în care fără oprelişte intră tâlharii pe unde voiesc şi îl jefuiesc, iau pradă şi pun foc. Aceasta este starea creştinului care nu poartă de grijă sufletului său. La el vin duhurile viclene şi îi pustiesc mintea, împrăştiindu-i gândurile după amăgirile păcătoase ale lumii acesteia. Un astfel de om poate părea bun din afară, poate să fie foarte învăţat în ştiinţă şi artă, dar înlăuntrul său este nefericit din clipa în care s-a predat păcatelor, de cum a rupt legătura sa cu Dumnezeu, pentru că nu urmează îndemnurile cugetului său. În inimă i se ascunde o rădăcină amară, rădăcina patimii, care îi amărăşte viaţa. El hrăneşte de bunăvoie în sufletul său un tâlhar cumplit, care îi răpeşte fericirea. Dacă nu vrea să se lupte cu păcatele sale, să smulgă rădăcina amară, să izgonească pe tâlharul cel cumplit, patimile lui îi vor otrăvi tot mai mult inima, se vor revărsa de acolo şi vor întuneca şi puţinele bucurii rămase în viaţa lui, până ce, în cele din umră, îl duc încă din viaţa aceasta la chinurile înfricoşătoare ale iadului. Şi atunci el, încă în viaţă fiind, va încerca aceste chinuri ale iadului, ca să vadă că ele nu sunt născocire a cugetelor evlavioase, ci realitate neîndoielnică.

,,De aceea, osteneşte-te, povăţuieşte Sfântul Macarie, să-ţi înfrânezi pâraiele patimilor, căci altminteri vei cădea în mii de răutăţi şi te vei înspăimânta, surprins asemenea boierului bogat, fără de grijă, dar pe care dintr-odată îl prind slujitorii stăpânului şi, ducându-l la el, îi spun: ‘Eşti învinuit de fărădelegi şi te aşteaptă osânda morţii’. Înfricoşat de această veste, el îşi pierde şi mintea, şi graiul şi împietreşte de înfricoşare”.

 

Căile de întoarcere la fericire

Ce trebuie să facă omul pentru a reface legătura sa cu Dumnezeu şi să afle fericirea pierdută ? Trebuie să înţeleagă menirea sa înaltă, să înţeleagă că păcatul este prietenul său amăgitor şi cel mai cumplit vrăjmaş, să rupă legătura cu păcatul şi să se întovărăşească din nou cu Dumnezeu. Trebuie să arate dorinţă să se mântuiască. Unirea cu Dumnezeu este lucrarea voii celei bune.

Unirea noastră din nou cu Dumnezeu se înfăptuieşte prin pocăinţă. Menţinerea legăturii noastre cu Dumnezeu se face prin împlinirea poruncilor Lui. Cel ce merge pe căile lui Dumnezeu va veni la El şi la El va afla toată fericirea sa pierdută. Numai pocăinţa este pregustare de acum a bucuriei, căci ea linişteşte cugetul, care este bici, izgoneşte păcatul, care este bold în trup şi alungă patima, care este chinuitoare şi pricinuieşte numai suferinţă.

De îndată ce se pocăieşte şi nu mai iubeşte păcatul, omul iubeşte pe Dumnezeu. Iar în iubirea pentru Dumnezeu este ascunsă toată fericirea noastră. Pentru aceasta Domnul Iisus Hristos ne-a dat, ca cea dintâi îndatorire, iubirea de Dumnezeu.

Dar cum să-L iubim pe Dumnezeu ? Sfântul Vasilie cel Mare spune: ,,Dragostea de Dumnezeu nu este ceva care se dobândeşte prin ştiinţă. Nu am învăţat de la cineva să ne minunăm de lumină, să fim iubitori de viaţă. Nimeni nu ne-a învăţat să ne iubim părinţii şi învăţătorii. Tot aşa, nu este cu putinţă să învăţăm iubirea de Dumnezeu din afară, ci odată cu alcătuirea omului este pusă în noi, ca o sămânţă, toată legea care singură cuprinde imboldurile ce ne îndeamnă să-L iubim pe Dumnezeu”. Dacă dragostea de Dumnezeu nu ne-ar fi proprie, Dumnezeu nu ne-ar fi poruncit-o. Cel ce se înfrânează de la rău nu se întreabă cum să-L iubească pe Dumnezeu. Ura lui faţă de păcat este deja în el vădire a iubirii de Dumnezeu. Încordarea voinţei lui în a săvârşi poruncile lui Dumnezeu este semn al iubirii de Dumnezeu. Lepădarea lui de desfătările păcătoase, sau săvârşirea unei nevoinţe plină de osteneală, de asemenea, grăieşte despre dragostea de Dumnezeu. De aceea Mântuitorul spune: De mă iubiţi pre mine, poruncile mele păziţi (Ioan 14, 15). Cel ce vrea să-L iubească pe Dumnezeu să înceapă cu păzirea cugetului curat de păcate, pocăindu-se pentru fărădelegile săvârşite mai înainte şi păzindu-se de acum înainte să nu mai săvârşească altele ca acelea.

 

Fericirea este ascunsă în împlinirea voii lui Dumnezeu

Din împlinirea poruncilor dumnezeieşti izvorăşte bucurie în suflet, linişte a cugetului, pacea harului în inimă. Ea este pregustarea raiului încă de aici de pe pământ. Cel ce plineşte poruncile dumnezeieşti se uneşte în chip tainic cu Dumnezeu, iar în unirea cu Dumnezeu omul încearcă adevărata fericire.

Episcopul Elenopolei, Paladie, autorul minunatei cărţi duhovniceşti Lavsaicon, mărturiseşte că în mânăstirea lui Avva Apollo erau 500 monahi şi cu toţii erau mereu bucuroşi, fără să ia aminte la marile neajunsuri şi lipsuri ale vieţuirii în pustie. Ei aveau o aşa bucurie cum nici un om pământesc nu poate încerca din desfătările trupeşti. Printre ei, niciunul nu era trist sau mâhnit. Avva Apollo obişnuia să spună: ,,Nu se cuvine să se întristeze pe calea mântuirii aceia care vor moşteni Împărăţia Cerurilor. Să ofteze păgânii, să plângă iudeii, să fie mâhniţi păcătoşii, dar cei ce merg pe calea cea dreaptă trebuie să se bucure”.

Această fericire au încercat-o toţi creştinii credincioşi lui Dumnezeu, chiar în mijlocul necazurilor vieţii. Au încercat-o şi sfinţii mucenici care au îndurat chinuiri nemaiauzite. Putem să o încercăm şi noi, numai să ne făgăduim să fim întru totul credincioşi lui Dumnezeu până la moarte, căci această bucurie duhovnicească izvorăşte din unirea cu Dumnezeu, care este izvorul veşnic al bucuriei adevărate. Dar de se rupe această unire prin călcarea vreunei porunci dumnezeieşti, întunericul pătrunde în inimă, neliniştea în cuget, îngrijorarea, tulburarea, iadul.

Pentru a ne izbăvi din acest iad, Dumnezeu ne-a oprit să iubim lumea, adică ceea ce este păcătos în lume, ceea ce ne otrăveşte viaţa şi ne pierde sufletele. Oricare va vrea să fie prieten lumii, vrăjmaş lui Dumnezeu se face (Iacov 4, 4). Adevăratul creştin nu trebuie să iubească lumea, nici chiar pe tatăl şi pe mama sa, mai mult decât pe Dumnezeu. Cu atât mai mult, el nu trebuie să iubească păcatul în locul lui Dumnezeu şi pentru iubirea sa de păcat să lupte împotriva lui Dumnezeu. Lupta împotriva lui Dumnezeu este cel mai mare necaz pentru om şi duce la nenorocire veşnică.

Câtă vreme plinim poruncile dumnezeieşti suntem bucuroşi întru Domnul (potrivit Filippeni 4, 4). De cum călcăm voia lui Dumnezeu, mâhnirea ne năpădeşte sufletele. Psalmistul, care a încercat toată bucuria unirii cu Dumnezeu prin plinirea voii lui Dumnezeu, spune: Bucura-mă-voiu eu de cuvintele tale, ca cel ce află dobânzi multe (Psalmi 118, 162). El a încercat în faptă câtă bucurie aduc poruncile dumnezeieşti sufletului întristat când sunt plinite, şi de aceea a spus: Că de nu ar fi fost legea ta gândirea mea, atunci aş fi pierit întru smerenia mea. În veac nu voiu uita îndreptările tale, că într-însele m-ai viat. Al tău sunt eu mântuieşte-mă, că îndreptările tale am căutat. ... Cât am iubit legea ta Doamne, toată ziua gândirea mea este. ... Mai mult decât cei bătrâni am priceput, că poruncile tale am căutat. Despre toată calea rea am oprit picioarele mele, ca să păzesc cuvintele tale. ... Cât sunt de dulci gâtlejului meu cuvintele tale, mai mult decât mierea gurii mele. ... Făclie picioarelor mele este legea ta, şi lumină cărărilor mele. ... Moştenit-am mărturiile tale în veac; că bucurie inimii mele sunt (Psalmi 118, 92-94, 97, 100-101, 103, 105, 111).

Iată câtă bucurie pentru sufletul credincios izvorăşte din plinirea poruncii lui Dumnezeu ! Atâta bucurie, încât cel credincios, care a gustat din această fericire a raiului, este gata să se dea pe sine pătimirilor, chinurilor, morţii chiar, numai şi numai să nu calce poruncile dumnezeieşti, care sunt pentru el viaţă, mângâiere, fericire, Rai. De aceea psalmistul spune: Fericiţi toţi cei ce se tem de Domnul, care umblă în căile lui (Psalmi 127, 1). Sfântul Macarie spune: ,,Întreaga obşte a sfinţilor prooroci, apostoli, mucenici au păzit cuvântul lui Dumnezeu în inimile lor. Ei nu au avut altă grijă, ci au dispreţuit cele pământeşti şi au petrecut în porunca Sfântului Duh, alegând mai mult decât orice ceea ce este bine şi bineplăcut Duhului ..., alegând în locul bogăţiei sărăcia, în locul slavei umilinţa, în locul plăcerilor pătimirile şi în locul mâniei iubirea, dispreţuind necazurile păcătoase care le răpeau lor acestea, căci vedeau în ele ajutoare pentru atingerea ţintei. Şi de cei buni nu s-au lepădat, şi pe cei vicleni nu au învinuit, desluşind în toţi slujitori responsabili ai purtării de grijă a lui Dumnezeu. De aceea, faţă de toţi aveau bunăvoinţă căci, când auzeau de la Domnul: Iertaţi, şi vi se va ierta (Luca 6, 37), atunci începeau să socotească pe cei care-i ocărau ca pe binefăcători, ca prilejuitori de iertare a ocărilor. Este cu neputinţă să se mântuiască omul altfel decât prin aproapele său. De aceea, pliniţi legea duhovnicească. Iată de ce cei ce plinesc legea duhovnicească iubesc nu numai pe cei binefăcători ai lor, ci şi pe prigonitorii şi hulitorii lor”.

Un oarecare monah era cu atât mai vesel în duh cu cât îl umileau şi îl batjocoreau mai mult. El spunea: ,,Aceia care ne umilesc şi ne batjocoresc ne oferă prilej de propăşire, iar aceia care ne laudă vatămă sufletele noastre”. Cel ce plineşte poruncile lui Dumnezeu este fericit. Nu despre asta spune Mântuitorul nostru Iisus Hristos: De ştiţi acestea, fericiţi sunteţi de le veţi face (Ioan 13, 17) ?

 

Episodul urmator