----------------

 

Carti in site

 

--------------------

Monahismul – scutul de apărare al Ortodoxiei (II)

- Istorisiri din diferite epoci ale creştinismului -

 

Episodul anterior

Sfântul Antonie cel Mare (251-356)

Un sprijin nepreţuit al Marelui Atanasie şi apărător al credinţei ortodoxe a fost Sfântul Antonie cel Mare. Viaţa acestui cuvios a fost consemnată în anul 357 de însuşi ierarhul Alexandriei[1], care îi purta o mare dragoste şi preţuire, considerându-l părintele său duhovnicesc.

În timpul prigoanei dezlănţuite de Maximin, Marele Antonie le slujea mucenicilor şi mărturisitorilor din mine şi închisori. El însuşi avea dorinţa de a mărturisi pentru dragostea lui Hristos, dar Domnul l-a păzit cu toate acestea, spre folosul multora.

 

,,Minunat era şi în credinţă şi evlavie. Căci nu voia să fie în comuniune cu schismaticii meletieni[2], cunoscând viclenia şi apostazia lor de la început; nici cu maniheiştii sau cu alţi eretici nu vorbea prieteneşte, ci doar îi îndemna să-şi schimbe gândurile şi să se întoarcă la dreapta credinţă. Socotea şi spunea că prietenia şi convorbirea cu ei aduce vătămare şi pierzanie sufletului. Era scârbit şi de erezia arienilor şi poruncea tuturor ca nici măcar să nu se apropie de ei şi să nu-şi însuşească credinţa lor rătăcită.

Venind odată la el unii care sufereau de boala ariană, cercetându-i şi cunoscând necredinţa lor, i-a alungat din munte, spunând că cuvintele lor sunt mai rele ca otrava.

Şi minţind odată nişte arieni că el cugetă aceleaşi ca ei, s-a supărat şi s-a mâniat împotriva lor. Apoi, rugat de episcopi şi de toţi fraţii, a coborât din munte şi venind în Alexandria, i-a dat pe faţă în predici pe arieni, spunând că erezia lor este cea mai rea şi înaintemergătoarea lui antihrist. Şi învăţă poporul că Fiul nu este făptura lui Dumnezeu, nici nu a fost făcut din cele ce nu sunt, ci că este Cuvântul veşnic şi Înţelepciunea fiinţei Tatălui. Pentru aceea este necredincios lucru a spune: ‘Era cândva când nu era’. Căci Cuvântul a fost pururea existând împreună cu Tatăl. ‘De aceea să nu aveţi nici o comuniune cu preanecredincioşii arieni. Căci lumina nu are nimic comun cu întunericul. Voi sunteţi creştini binecredincioşi; iar aceia, spunând că Fiul şi Cuvântul cel din Tatăl este făptură, nu se deosebesc întru nimic de păgâni, închinându-se făpturii în locul Creatorului Dumnezeu (potrivit Romani 1, 25). Credeţi că şi zidirea însăşi este scârbită de ei, că numără pe Ziditorul şi Domnul tuturor, întru care toate s-au făcut, între cele făcute’.

Poporul întreg se bucura auzind dată anatemei erezia duşmană lui Hristos de un astfel de bărbat. Şi toţi cei din cetate alergau să vadă pe Antonie. Veneau şi păgânii şi preoţii lor la biserică zicând: ‘Dorim să vedem pe omul lui Dumnezeu’. Căci aşa îl numeau toţi”[3].

 

Sfântul Antonie cel Mare. Frescă din biserica principală a Mânăstirii Koutloumous (1540)

 

,,Odată şezând şi lucrând, fu răpit într-o vedenie şi gemea cufundat în ea. Apoi după vreun ceas s-a întors la cei de faţă gemând şi tremurând. Şi îndoindu-şi genunchii s-a rugat mult timp aşa. Şi ridicându-se bătrânul, plângea. Cei ce se aflau cu el, cuprinşi şi ei de cutremur şi temându-se foarte, cereau să afle de la el ce se petrecuse. Şi au stăruit mult până ce, silit de ei, le spuse continuând să geamă: ‘O, fiilor, ar fi fost mai bine să mor decât să se întâmple cele din vedenie’. Iar aceia rugându-l iarăşi, zicea lăcrimând: ‘Mare urgie se va abate peste Biserică. Se va preda unor oameni asemenea dobitoacelor necuvântătoare. Căci am văzut masa Domnului înconjurată de jur-împrejur de catâri care loveau cele dinăuntrul cu copitele în aşa fel, că păreau nişte animale care săreau în neorânduială. Aţi auzit cum gemeam. Căci auzeam un glas care zicea: ‘Altarul Meu se va întina’.

Acestea le-a văzut bătrânul. Şi după 2 ani s-a întâmplat năvala de acum a arienilor şi răpirea bisericilor, când vasele sfinte, răpite cu sila, au fost date păgânilor să le folosească. Căci au silit şi pe păgânii din atelierele lor să se adune cu ei la liturghie. Şi fiind aceia de faţă, au făcut pe masă ce au voit. Atunci noi toţi am cunoscut că loviturile catârilor prevesteau prin Antonie cele ce le fac acum arienii ca nişte animale[4].

După ce a avut această vedenie, bătrânul i-a rugat pe cei împreună cu el, zicând: ‘Nu vă pierdeţi curajul, fiilor ! Căci precum S-a mâniat Domnul, aşa va şi vindeca. Şi Biserica va primi iarăşi curând podoaba ei şi va lumina ca de obicei. Şi veţi vedea pe cei alungaţi aduşi iarăşi la locurile lor şi necredinţa retrăgându-se în vizuinile ei, iar dreapta credinţă propovăduindu-se cu curaj şi cu toată libertatea pretutindeni. Numai să nu vă înnebuniţi cu arienii. Căci aceasta nu este învăţătura apostolilor, ci a demonilor şi a tatălui lor, diavolul. Şi este mai degrabă neroditoare şi neraţională şi rodul unei cugetări strâmbe, cum neraţionali sunt catârii’”[5].

 

Şi în ultimele clipe ale vieţii sale, Marele Antonie le-a poruncit ucenicilor săi ,,să râvnească a urma sfinţilor. Să nu se apropie de meletienii schismatici, a căror voinţă vicleană şi urâtă o cunosc. Să nu aibă vreo legătură cu arienii a căror necredinţă este vădită tuturor. Chiar dacă vedeţi pe judecători că îi ocrotesc, nu vă tulburaţi. Căci va înceta. Fiindcă puterea lor este închipuită şi muritoare. Păziţi-vă deci pe voi curaţi şi păstraţi predania Părinţilor şi în primul rând dreapta credinţă în Domnul nostru Iisus Hristos, pe care aţi învăţat-o din Scriptură şi pe care v-am adus-o în minte de multe ori [...]. Să nu aveţi nici o legătură cu schismaticii, nici cu arienii eretici. Căci ştiţi cum i-am făcut şi eu de ruşine pentru erezia lor duşmană lui Hristos şi străină de dreapta credinţă”[6].

 

Aceeaşi prigoană a prevestit-o Sfântul Cuvios Hariton Mărturisitorul († 350), care la începutul testamentului pe care l-a lăsat ucenicilor săi cu puţin timp înaintea adormirii sale spunea acestea: ,,Mai întâi de toate, vă poruncesc să păziţi cu scumpătate credinţa Părinţilor, fără a vă abate nicidecum şi fără a vă clinti de nici o împrejurare a vremii sau de vreo primejdie; căci peste puţin, precum mi-a descoperit Domnul, mare tulburare va să se facă în Sfânta Biserică a lui Hristos de către eretici, care voiesc să-i întoarcă pe mulţi la cugetele lor ereticeşti. Voi însă staţi tari în dogmele drepte ale Bisericii până la sânge, dacă vremurile o vor cere”[7].

 

Sfinţii Cuvioşi Pahomie († 347) şi Teodor cel Sfinţit († 368)

La astfel de lupte au luat parte mulţi alţi Părinţi, între care monahii din Schitul Egiptului şi din Nitria, precum şi Marele Pahomie împreună cu ucenicii săi. Marele Atanasie îl preţuia în chip deosebit pe Cuviosul Pahomie, mai ales pentru prigoanele suferite de acesta pentru dreapta credinţă. Cuviosul Ammon, episcopul de Antinoe, istoriseşte despre aceşti Părinţi următoarele:

 

,,Când Cuviosul Teodor (cel Sfinţit) a auzit odată de la unii care veneau din Alexandria cele grăite de Arie despre Unul-Născut Fiul lui Dumnezeu, se ruga lui Dumnezeu să izbăvească neamul omenesc de rătăcire. Deci pe când stătea la rugăciune, a văzut ceva ce semăna cu trei stâlpi de lumină, egali întru totul şi având asemănare între ei. Şi a auzit un glas spunându-i: ‘Să iei aminte numai la asemănarea din pilda pe care o vezi, iar nu la mărime, nici la zugrăvirea ei. Căci nu există în zidire vreo pildă destoinică a înfăţişa pe Tatăl, pe Fiul şi pe Sfântul Duh’.

Auzind Sfântul Pahomie acestea de la Teodor, i-a zis lui: ‘Ţi s-a arătat şi ţi s-a grăit pe cât îţi era cu putinţă să vezi şi să auzi. Tot aşa pe mine, când am venit la viaţa monahală, mă chemau şi cei ce erau părtaşi cu Meletie al Lycopolisului, şi marcioniţii, să mă unesc şi să fiu într-un cuget cu ei. Şi aflând că sunt şi alte eresuri, fiecare zicând că are de partea sa adevărul, m-am tulburat. Atunci cu multe lacrimi L-am rugat pe Dumnezeu să-mi descopere unde este adevărul, căci mă aflam în adâncă nedumerire. Deci în ceasul când mă rugam, am căzut în răpire şi am văzut ca şi cum s-ar fi lăsat noapte peste tot pământul şi auzeam din diferite părţi un glas spunându-mi: ‘Aici este adevărul’.

Vedeam deci pe mulţi urmând fiecăruia dintre aceste glasuri şi călăuzindu-se unul pe altul în beznă. Doar înspre partea cea de răsărit a lumii am văzut, la loc înalt, un sfeşnic care strălucea precum o stea luminoasă. Şi venea de acolo un glas zicând: ‘Nu te lăsa amăgit de cei ce te trag în întuneric, ci urmează acestei lumini, căci într-însa este adevărul’. Atunci îndată s-a auzit un glas care mi-a spus: ‘Acest sfeşnic pe care-l vezi strălucind ca o stea luminoasă, îţi va străluci cândva mai mult decât soarele. Fiindcă acesta este cuvântul Evangheliei lui Hristos, care se propovăduieşte în Sfânta Sa Biserică, cea în care ai şi fost botezat. Cel ce cheamă este Hristos, prin mijlocirea lui Alexandru, episcopul Bisericii Alexandriei. Iar celelalte glasuri, care se află în întuneric, sunt ale eresurilor. Un demon strigă pe căpetenia fiecăruia dintre ele, ducându-i în rătăcire pe mulţi’.

Deci văzând mulţime de oameni în haine luminoase alergând spre Hristos, am binecuvântat pe Dumnezeu. Atunci, întorcându-mă de la cei ce căutau să mă tragă în rătăcire, am locuit împreună cu omul lui Dumnezeu Palamon, care era următor al sfinţilor’”[8].

 

Sfântul Pahomie cel Mare, arătându-i-se îngerul care l-a povăţuit cum să rânduiască viaţa monahală

 

Altă dată, adresându-se ucenicilor săi, Cuviosul Pahomie le-a istorisit din nou o arătare dumnezeiască pe care o avusese:

,,’Odată am văzut un loc larg plin de stâlpi şi mulţime de oameni în locul acela, care nu ştiau încotro să meargă. Unii umblau dând înconjur acelor stâlpi, socotind că fac cale lungă ca să ajungă la lumină. Un glas se auzea de pretutindeni: ‘Iată, aici este lumina !’, iar aceia se întorceau s-o găsească. Apoi glasul s-a auzit din nou, şi ei s-au întors iarăşi. Acesta, negreşit, era un mare chin.

Apoi am văzut un sfeşnic mergând înaintea unei mulţimi de oameni. Patru erau cei ce-l vedeau pe acesta, iar toţi ceilalţi le urmau lor, fiecare ţinându-şi de umăr vecinul, pentru a nu se rătăci în întuneric. Dacă însă vreunul se pierdea de cel dinainte, împreună cu el se pierdeau toţi cei ce-l urmau. Văzând pe doi dintre ei care pierduseră legătura cu cei de alături, le-am strigat: ‘Ţineţi-vă bine, să nu vă pierdeţi şi voi, şi ceilalţi împreună cu voi !’ Iar cei ce urmau sfeşnicului care-i călăuzea au trecut printr-o uşă mică urcând către acea lumină’.

La vremea când a avut acea vedenie, cuviosul le-a istorisit-o unora deosebi. Şi trecând destulă vreme, am auzit-o de la aceia împreună cu tălmăcirea ei: Lumea aceasta zace în întuneric din pricina înşelăciunii eresurilor, care socotesc că ele ţin drumul drept. Sfeşnicul este credinţa în Hristos, care pe cei ce cred drept îi mântuieşte şi îi conduce în Împărăţia lui Dumnezeu”[9].

 

,,Cuviosul Pahomie ura şi se scârbea nespus de Origen, ca de un hulitor şi apostat. Acesta fusese caterisit de Episcopul Iraclie al Alexandriei, mai înainte de Arie şi de Meletie [...]. Deci cuviosul dăduse poruncă straşnică monahilor săi ca nu numai să nu-i citească neroziile, dar nici să nu îndrăznească să le asculte, dacă alţii le-ar fi citit.

Se spune că odată, când a găsit o carte a lui Origen, a aruncat-o degrab în râu, zicând: ‘Dacă nu aş fi ştiut că este scris în ea numele lui Dumnezeu, negreşit aş fi pus pe foc hulele şi flecărelile ei’. Era lucrător şi râvnitor peste măsură al faptelor bune, se bucura şi se veselea totdeauna de dreapta credinţă şi de sporirea ortodocşilor, iar de vrăjmaşii adevărului se scârbea”[10].

 

Odată l-au vizitat pe Cuviosul Pahomie nişte pustnici vestiţi, dorind să vorbească cu el.

,,Iar după ce au şezut într-o chilie liniştită, bătrânul a simţit ieşind din ei multă duhoare. Dar nu a cunoscut pricina unei asemenea duhori, căci vorbind cu ei faţă către faţă, nu putea să se roage lui Dumnezeu să-i descopere. Ascultându-le însă cuvântul şi văzându-le familiaritatea cu Sfintele Scripturi, se mira de duhoarea lor bolnăvicioasă. Deci după ce a vorbit cu ei destule din Scripturi, până la ceasul al nouălea din zi, s-au sculat să se întoarcă la chiliile lor. Iar sfântul i-a poftit să rămână la masă, dar aceia nu au primit, grăbindu-se să ajungă la locurile lor mai înainte de apusul soarelui. Deci făcând rugăciune, au plecat cu pace.

Atunci Marele Pahomie, voind să afle pricina acelui rău miros, a intrat în chilia sa şi se ruga lui Dumnezeu să-i descopere. Iar un înger al lui Dumnezeu a venit şi i-a zis: ‘Aceştia se ţin de dogmele necinstitoare ale lui Origen, şi ele sunt cele care stârnesc acea putoare. Trimite însă degrabă pe cineva să-i întoarcă şi roagă-i cu stăruinţă să nu mai creadă acelor învăţături hulitoare şi stricătoare de suflet, căci prin ele îşi vor pierde sufletele lor’.

Ieşind îndată din chilie, cuviosul a trimis pe un frate oarecare în urma lor. Şi dacă s-au întors aceia, le-a zis: ‘Voiesc să vă întreb un cuvânt’, iar ei i-au răspuns: ‘Spune’. ‘Nu cumva citiţi ceva din cele ale lui Origen ?’ Iar pustnicii, auzind, s-au lepădat zicând: ‘Nu’.

Atunci le-a zis sfântul: ‘Iată, înaintea lui Dumnezeu vă dau mărturie că tot cel ce citeşte cărţile lui Origen şi-i primeşte scrierile în fundul iadului va sfârşi (Pildele lui Solomon 14, 12) şi va moşteni întunericul cel mai dinafară, unde este plâns şi scrâşnirea dinţilor (Matei 8, 12). Iată, v-am făcut cunoscute cele arătate mie de Domnul şi sunt înaintea Lui fără vină; drept aceea, voi veţi da seama, de vreme ce aţi cunoscut adevărul. Dacă voiţi să mă credeţi şi să-I fiţi bineplăcuţi lui Dumnezeu cu adevărat, aruncaţi pe apă toate cărţile lui Origen şi de acum înainte să nu mai voiţi să le citiţi, mai cu seamă pe cele ce sunt hulitoare’. Acestea zicând, i-a slobozit să se ducă”[11].

 

Altă dată, iarăşi, un călugăr eretic l-a provocat pe Cuviosul Pahomie să meargă pe apă împreună cu el, ca să se vădească care dintre ei doi are mai mare îndrăzneală la Dumnezeu. Cuviosul s-a lepădat, fireşte, şi ,,atunci ucenicii săi l-au întrebat: ‘Cum, eretic fiind acesta şi străin de Dumnezeu, cutează a te pofti la o faptă ca aceasta ?’ Şi a răspuns cuviosul: ‘Pesemne că ar putea – îngăduind Dumnezeu – să treacă râul păşind ca pe uscat; şi aceasta ar izbuti să o facă fiindcă diavolul îi va veni în ajutor, ca astfel să-şi îndreptăţească rătăcirea sa necinstitoare, să nu dea greş isprava sa şi să le întărească celor pe care i-a amăgit mai dinainte credinţa în el’”[12].

 

Apropiindu-i-se sfârşitul, cu două zile mai înainte, Cuviosul Pahomie i-a chemat la sine pe ucenici, poruncindu-le printre altele ,,să nu aibă nici o părtăşie cu cei ce se ţin de eresurile lui Origen, ale lui Meletie, ale lui Arie şi ale celorlalţi vrăjmaşi ai lui Hristos”[13].

 

 

[1] Sfântul Atanasie cel Mare, Viaţa Cuviosului Părintelui nostru Antonie, în cadrul Scrieri II, colecţia Părinţi şi Scriitori Bisericeşti 16, Editura IBMBOR, Bucureşti 1988, p. 191-245.

[2] Este vorba de adepţii lui Meletie de Lycopolis, episcop rigorist, care a protestat împotriva îngăduinţei cu care Petru al Alexandriei (300-311) îi reprimea în Biserică pe cei care apostaziaseră în vremea persecuţiilor, şi a creat în Alexandria o biserică schismatică. Ulterior, aliindu-se cu arienii, meletienii au provocat mari tulburări în Biserica Egiptului.

[3] Viaţa Cuviosului Părintelui nostru Antonie, cap. LXVII-LXIX, p. 231-232.

[4] Aceasta s-a întâmplat după moartea Sfântului Antonie, când Sfântul Atanasie a scris viaţa lui.

[5] Viaţa Cuviosului Părintelui nostru Antonie, cap. LXXXI, p. 238-239.

[6] Ibid., cap. LXXXVIII şi XC, p. 242, 243.

[7] Sfântul Nicodim Aghioritul, Noul Ekloghion, p. 17.

[8] Despre viaţa şi petrecerea Cuvioşilor Pahomie şi Teodor, § 11-12.

[9] Ibid., § 102.

[10] Ibid., § 27.

[11] Ibid., cap. 4.

[12] Ibid., cap. 14.

[13] Ibid., § 88.