Tâlcuiri la Noul Testament

Comentarii la Evanghelia după Luca de

Domnul Însuşi, spânzurat pe cruce, de asemenea a dezvăluit acest lucru când a spus mamei Sale: ,,Femeie, iată Fiul tău” (Ioan 19, 26), şi apoi spune ucenicului Său: ,,Iată mama ta” (Ioan 19, 27). Fiecare a adus mărturie, ucenicul şi mama, fiindcă ,,dintr-acel ceas o a luat pre dânsa ucenicul întru ale sale” (Ioan 19, 27). Fără îndoială, dacă ea s-ar fi cunoscut cu soţul ei, nu şi-ar fi părăsit niciodată propriul bărbat, nici nu ar fi pătimit un bărbat drept ca femeia lui să se depărteze de el. Atunci, cum ar fi rânduit Domnul despărţirea, când porunca Sa era ca nimeni să nu-şi poată lăsa soţia, afară de pricina curviei (potrivit Matei 5, 32) ?

5. Însă Sfântul Matei a învăţat în chip minunat ce s-ar cădea să facă un bărbat drept când el a descoperit ruşinea soţiei sale, astfel ca el să se poată feri pe sine însuşi de vărsare de sânge de la crimă şi curat de curvie; pentru că ,,cel ce se lipeşte de curvă un trup este” (I Corinteni 6, 16) cu ea.

În acest fel, persoana şi onoarea dreptului Iosif sunt apărate pretutindeni, iată de ce el poate fi respectat ca martor: fiindcă gura dreptului nu cunoaşte înşelăciune, iar limba sa grăieşte judecată, şi judecata sa grăieşte adevăr (potrivit Psalmi 36, 30). Nici să nu te tulburi că Sfânta Scriptură spune adesea ,,soţie” (potrivit Matei 1, 20 şi 23), pentru că nu pierderea fecioriei, ci dovada căsătoriei este arătată prin slujba cununiei. În sfârşit, nimeni nu o lasă pe cea pe care nu a primit-o, iar cel care a dorit să o lase prin aceasta a mărturisit că a primit-o.

6. Totodată, nu este de trebuinţă să schimbăm ceea ce spune evanghelistul: ,,Şi nu o a cunoscut pre ea până ce a născut pre fiul său” (Matei 1, 24); pentru că acesta este un grai aparte al Scripturii, precum se poate vedea într-alt loc: ,,Până ce veţi îmbătrâni eu sunt” (Isaia 46, 4). Cu siguranţă, Dumnezeu nu a încetat să fie după ce ei au ajuns la o vârstă înaintată. Şi în psalmul: ,,Zis-au Domnul Domnului meu: şezi de-a dreapta mea. Până ce voiu pune pre vrăjmaşii tăi aşternut picioarelor tale” (Psalmi 109, 1-2). Nu va sta El acolo şi după aceea ?

Într-adevăr, deoarece cel care conduce cauza socoteşte că este suficient a spune că aceea este cauza, el nu urmăreşte prisosul; este îndeajuns pentru el să afirme cauza întreprinsă şi să lase deoparte ceea ce se întâmplă. Şi, prin urmare, cel care a luat asupra sa dovedirea tainei neprihănite a întrupării a socotit netrebuincios a urmări dovada fecioriei Mariei, ca nu cumva el să fie văzut ca un apărător al fecioarei, mai degrabă decât ca un susţinător al tainei. Neîndoios, când el a învăţat că Iosif era drept, a afirmat aşa cum se cuvine că el nu ar fi putut tulbura Templul Sfântului Duh, Maica Domnului, pântecele tainei.

7. Am învăţat despre seminţia Adevărului, am învăţat despre sfat; haideţi să învăţăm despre taină. În mod cuvenit, ea este dată în căsătorie, dar fecioară, căci ea preînchipuie Biserica care este neprihănită (potrivit Efeseni 5, 27), deşi este cununată. O fecioară ne-a zămislit pe noi de la Duhul, o fecioară ne naşte fără dureri. Şi, astfel, cumva Maria, căsătorită cu unul, a fost plinită de Altul, fiindcă şi Bisericile particulare sunt, într-adevăr, pline de Duh şi har şi cu toate acestea sunt unite cu vieţuirea unui preot vremelnic.

,,Şi intrând îngerul la dânsa, a zis: bucură-te ceea ce eşti plină de dar, Domnul este cu tine, binecuvântată eşti tu între femei. Iar ea văzând s-a spăimântat de cuvântul lui” (Luca 1, 28-29).

8. Învaţă felul de a fi de la fecioară, învaţă smerenia de la fecioară, învaţă proorocia de la fecioară, învaţă în taină. Este în firea fecioarelor să tresară la fiecare intrare a unui om şi să se teamă de orice cuvânt din partea unui om. Să lăsăm femeile să înveţe a urma ţelul smereniei. Ea era singură în cămara dinlăuntru în care nici unul dintre oameni nu poate intra, doar îngerul a aflat-o pe ea; singură fără o însoţitoare, singură fără de martor, ca nu cumva să fie prihănită de vorbirea necuviincioasă, ea este salutată de către înger. Învaţă, fecioară, să fugi de neruşinarea vorbelor; de altfel, Maria s-a speriat de salutul îngerului.

9. ,,Şi”, se spune, ,,cugeta în ce chip va fi închinarea aceasta” (Luca 1, 29), şi, prin urmare, cu sfială, căci ea s-a spăimântat; cu chibzuinţă, căci ea s-a minunat de chipul străin al binecuvântării care nu era niciunde învăţat, niciunde dezvăluit mai înainte. Acest salut a fost păstrat doar pentru Maria: fiindcă numai despre ea se spune pe drept că este plină de dar, singura care a dobândit darul de care nici o altă femeie nu s-a învrednicit, acela ca ea să fie plinită cu Izvoditorul Darului. Deci Maria a roşit, Elisabeta a roşit şi ea, şi astfel învăţăm diferenţa dintre sfiala unei femei şi cea a unei fecioare. Una a roşit având pricină, cealaltă din sfială; măsura ruşinii este hărăzită femeii, darul ruşinii este sporit la fecioară.

,,Şi a zis ei îngerul: nu te teme Mariam, că ai aflat dar la Dumnezeu. Şi iată vei zămisli în pântece, şi vei naşte fiu, şi vei chema numele lui Iisus. Acesta va fi mare” (Luca 1, 30-32).

10. Într-adevăr, s-a spus despre Ioan de către înger că ,,va fi mare” (Luca 1, 15); dar el ca om este mare, însă Iisus ca Dumnezeu este mare. Fiindcă ,,mare este Domnul şi lăudat foarte, şi slavei Lui nu este sfârşit” (Psalmi 144, 3). Şi Ioan este mare, cu adevărat, fiindcă ,,mai mare prooroc între cei născuţi din muieri decât Ioan Botezătorul, nimeni nu este” (Luca 7, 28). Dar este cineva mai mare ca Ioan, căci ,,cel mai mic întru împărăţia lui Dumnezeu, mai mare decât el este” (Luca 7, 28).

Aşadar Ioan este mare. Dar înaintea Domnului nici măcar marele Ioan nu bea vin şi băutură tare (potrivit Luca 1, 15); însă Iisus mănâncă şi bea cu vameşii şi păcătoşii (potrivit Marcu 2, 16; Luca 5, 30). El care nu are nici o putere prin fire va spori în vrednicie prin înfrânare; însă de ce Hristos, a Cărui fire era de a ierta păcatele, s-ar fi ferit de aceia cărora El le-ar fi putut arăta cum să fie mai buni decât cei care se înfrânează ?

11. În acelaşi timp, El nu desconsideră tovărăşia celor cărora El le va da taina. Astfel, Iisus mănâncă şi Ioan posteşte, un chip al fiecărui neam. Într-unul este a posti; în Celălalt este a prăznui. Dar şi Hristos a postit, ca nu cumva cineva să respingi învăţătura Sa; El a mâncat cu păcătoşii ca să poţi vedea Harul Lui şi să-I poţi recunoaşte puterea. Prin urmare, Ioan este mare, iar măreţia lui are un început şi un sfârşit, în vreme ce Domnul Iisus Hristos este ,,începutul şi sfârşitul”, ,,cel dintâi şi cel de pre urmă” (Apocalipsa 1, 17; 22, 13). Nimic nu este mai înainte de cel dintâi, nimic nu este după cel de pe urmă (potrivit Apocalipsa 2, 8).

Articol apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 34/martie-aprilie 2007