CELE ŞAPTE SFINTE TAINE ALE BISERICII (V)

Taina Pocăinţei

Ce este pocăinţa ?

Toţi oamenii, urmaşii lui Adam, au moştenit firea stricăcioasă a acestuia, fiind aplecaţi mereu spre păcat şi fărădelege. Întreaga Scriptură adevereşte că ,,se pleacă cugetul omului cu deadinsul spre rele din tinereţile lui” (Facerea 8, 20) şi că ,,nu este om care să nu greşească” (III Împăraţi 8, 46). ,,Că cine fiind muritor va fi fără de prihană, sau cum va fi drept cel născut din femeie ?” (Iov 15, 14-16)

După înşelarea lor de către diavol şi căderea în păcatul neascultării, Adam şi Eva s-au pocăit, ştiindu-se păcătoşi şi necuraţi înaintea lui Dumnezeu. Ca şi ei, toţi urmaşii lor ce au râvnit la a împlini legea lui Dumnezeu s-au pocăit.

Prin înfăptuirea păcatului, tot omul este ,,plin de întinăciune” şi nedreptate înaintea lui Dumnezeu, el neputându-se îndrepta fără ajutorul Făcătorului său. Sfânta Scriptură arată soarta care îl aşteaptă pe păcătos după moarte: judecata dreaptă a lui Dumnezeu şi osânda pentru faptele sale, singura cale a omului de a se îndrepta şi de a fi bineplăcut lui Dumnezeu fiind pocăinţa, părerea de rău pentru călcarea legii lui Dumnezeu.

Astfel, împăratul David mărturiseşte: ,,Miluieşte-mă Dumnezeule dupre mare mila Ta şi dupre mulţimea îndurărilor Tale, curăţeşte fărădelegile mele. Mai vârtos mă spală de fărădelegea mea şi de păcatul meu mă curăţeşte” (Psalmi 50, 1-2), iar regele Manase, în rugăciunea sa, adevereşte: ,,Tu, Doamne, după mulţimea bunătăţii Tale, ai făgăduit pocăinţă şi iertare celor care Ţi-au greşit şi după mulţimea îndurărilor Tale ai hotărât pocăinţă păcătoşilor spre mântuire” (Rugăciunea lui Manase versetul 8), numindu-L pe Dumnezeu ,,Tu eşti Dumnezeul celor care se pocăiesc” (Rugăciunea lui Manase versetul 14).

În Noul Testament, Sfântul Ioan Botezătorul şi Însuşi Mântuitorul amintesc de pocăinţă, spunând: ,,Pocăiţi-vă, că s-a apropiat împărăţia cerurilor” (Matei 3, 2; 4, 17), ,,Pocăiţi-vă şi credeţi în Evanghelie” (Marcu 1, 15).

Ce este taina pocăinţei ?

Taina pocăinţei este a treia sfântă taină a Bisericii, prin care credinciosul este curăţit de păcatele săvârşite prin harul Sfântului Duh. Precum mărturiseşte şi Sfântul Ioan Evanghelistul, ucenicul cel iubit al Domnului: ,,Dacă zicem că păcat nu avem, ne amăgim pe noi înşine şi adevărul nu este întru noi. Dacă mărturisim păcatele noastre, El credincios este şi drept ca să ne ierte nouă păcatele şi să ne curăţească pe noi de toată nedreptatea” (I Ioan 1, 8-9).

,,Şi văzând Iisus credinţa lor, i-a zis slăbănogului: Fiule, iertate îţi sunt păcatele tale !” (Marcu 2, 5)

Astfel, haina cea albă, primită la botez şi pecetea darului Sfântului Duh, primită prin taina mirungerii, sunt întunecate de toţi credincioşii prin căderea în păcat. Însă Dumnezeu, în milostivirea Sa nemărginită nu voieşte ,,moartea păcătosului”, ci voieşte ca toţi oamenii să se mântuiască şi să vină la cunoştinţa adevărului.

Pentru aceasta, El a dăruit oamenilor un mijloc de curăţire de păcate şi reînnoire a hainei albe a botezului şi a harului Sfântului Duh, anume pocăinţa. Precum spune Mântuitorul: ,,De nu vă veţi pocăi, toţi veţi pieri la fel” (Luca 13, 5), taina pocăinţei este singura cale prin care credincioşii se pot îndepărta de păcat pentru a urma Mântuitorului, se pot întoarce de la păcat spre virtute şi trăire după dumnezeiasca Evanghelie.

Sfinţii Părinţi numesc pocăinţa al doilea botez, căci păcătosul iese curat din această baie a căinţei, a lacrimilor şi a Duhului Sfânt ce se revarsă asupra lui în taină ca odinioară din baia botezului.

Care este originea tainei pocăinţei ?

În Biserică, taina pocăinţei a fost aşezată de Însuşi Hristos. Astfel, încă înainte de Înviere, Mântuitorul le făgăduieşte Sfântului Apostol Petru şi celorlalţi apostoli: ,,Şi-ţi voi da ţie cheile împărăţiei cerurilor şi orice vei lega pre pământ, va fi legat şi în ceruri şi orice vei dezlega pre pământ, va fi dezlegat în ceruri” (Matei 18, 18).

După Înviere, Iisus Hristos a încredinţat ucenicilor taina pocăinţei, spunându-le: ,,precum M-au trimis pre Mine Tatăl şi Eu trimit pre voi. Şi acestea zicând, au suflat şi au zis lor: luaţi Duh Sfânt; Cărora veţi ierta păcatele, se vor ierta lor, şi cărora le veţi ţinea, vor fi ţinute” (Ioan 20, 21-23). Prin aceste cuvinte, Domnul spune apostolilor Săi că puterea de a dezlega şi de a ierta păcatele oamenilor este o taină pe care ei şi urmaşii lor o vor săvârşi prin puterea şi împreună-lucrarea Sfântului Duh, până la sfârşitul veacului: ,,Şi iată Eu cu voi sunt în toate zilele, până la sfârşitul veacului. Amin” (Matei 28, 20).

Dând pildă, Mântuitorul săvârşeşte această taină, iertând celor păcătoşi greşelile lor şi mărturisind că ,,nu cei sănătoşi au nevoie de doctor, ci cei bolnavi … că n-am venit să chem pre drepţi, ci pre păcătoşi la pocăinţă” (Matei 9, 12-13). Astfel, El a iertat păcatele slăbănogului din Capernaum, ale Mariei Magdalena, ale desfrânatei, şi ale tuturor celor care s-au pocăit. Chiar răstignit pe cruce, Mântuitorul iartă păcatele tâlharului, ce se pocăise mărturisindu-şi păcatele: ,,noi primim cele cuvenite după faptele noastre” (Luca 23, 41) şi deschizându-i acestuia porţile raiului.

Nici un om din Legea Veche nu a avut putere de a lega şi a dezlega păcatele oamenilor, oricât de drept, sfânt şi bineplăcut lui Dumnezeu a fost. Deşi au făcut multe şi mari minuni, precum Moise, care a despărţit apa mării, sau Isus Navi, care a oprit soarele pe cer sau Sfântul Prooroc Ilie, care a coborât foc din cer, această putere de a lega şi dezlega, de a ierta şi ţine păcatele nu s-a dat nici unuia dintre ei, nici chiar îngerilor din ceruri.

Cum se săvârşeşte taina pocăinţei ?

Taina pocăinţei, a mărturisirii sau a spovedaniei înseamnă iertarea păcatelor celor ce le mărturisesc şi se căiesc pentru ele, de către duhovnic, în chip văzut şi de către Hristos, în chip nevăzut. Mărturisirea deplină a păcatelor în faţa duhovnicului trebuie însoţită de căinţă sinceră, părere de rău din tot cugetul şi sufletul, zdrobirea inimii, întristare pentru păcatele săvârşite şi de hotărârea de îndreptare şi de a nu mai păcătui.

La rândul său, duhovnicul, după ce rânduieşte un canon pentru pocăinţă celui ce se spovedeşte, îl dezleagă de păcate prin puterea şi harul Sfântului Duh, precum mărturiseşte Sfântul Ambrozie al Milanului: ,,Cine poate ierta păcatele decât numai Unul Dumnezeu, care iartă prin aceia cărora le-a dat această putere ? Această putere s-a dat numai preoţilor. Preoţii ca oameni săvârşesc numai slujba iertării păcatelor, fără a folosi puterea lor proprie căci ei nu iartă păcatele în numele lor, ci în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. Ei cer şi Dumnezeu dă”.

Sfântul Ioan Gură de Aur spune: ,,Tatăl a dat Fiului puterea să judece, iar Fiul a dat preoţilor toată această putere. Preoţii iudeilor aveau puterea de a curăţi trupul de lepră, sau mai bine zis, nu de a curăţi, ci de a constata curăţirea, dar preoţii Legii Noi au primit puterea nu de a fi martori ai curăţirii, ci de a curăţi. Şi nu lepra trupului, ci de păcate întinăciunea sufletului”.

Dumnezeu nu cere mărturisirea păcatelor pentru că nu le-ar cunoaşte, ci pentru că mărturisirea lor este un semn de căinţă şi aceasta sporeşte credinţa, fiind în acelaşi timp o mărturisire a credinţei în Dumnezeu şi a nădejdii de mântuire.

Ce este canonul dat de duhovnic celui ce se pocăieşte pentru păcatele săvârşite ?

Canonul, numit şi epitimie, este mijlocul de pocăinţă rânduit de duhovnic credinciosului care se spovedeşte, constând în general în închinăciuni, metanii, rugăciune, post, fapte de milostenie. Cea mai aspră epitimie este oprirea de la sfânta împărtăşanie pentru un anumit timp. Fiind leac pentru boala sufletului păcătosului, canonul urmăreşte îndreptarea celui ce s-a pocăit şi milostivirea lui Dumnezeu şi este ajutor pentru întărirea în virtute şi îndepărtarea de la păcat.

Care este semnificaţia tainei pocăinţei ?

Prin mărturisire şi pocăinţă, omul reintră în comuniune cu Dumnezeu, recapătă o smerenie, delicateţe sufletească şi se ruşinează de păcat şi de la a-L supăra pe Hristos. Această delicateţe este opusă rigidităţii pornirii spre păcat, egoismului nepăsător şi împietririi sufleteşti. Prin mărturisire, omul face primul pas spre ridicarea din păcat.

Taina pocăinţei este o taină a comunicării sincere între credincios şi duhovnic, o taină a comuniunii dintre ei. Dacă în celelalte taine ale Bisericii, Sfântul Duh lucrează adesea în chip nevăzut, în taina pocăinţei El lucrează datorită legăturii duhovniceşti create între duhovnicul şi fiul său duhovnicesc, prin fiecare din ei, sădind pocăinţă în inima credinciosului prin mărturisirea sa şi dând harul Său preotului spre vindecarea sufletească a celui bolnav.

În această taină, Sfântul Duh este Duhul comuniunii care uneşte pe credincios şi duhovnic într-unul singur întru Hristos. Prin unirea dintre cei doi, ei cunosc taina iubirii dumnezeieşti şi se împărtăşesc de tainele împărăţiei cerurilor. Datorită acestui fapt, duhovnicul poate lega şi dezlega. Cei doi au devenit una pe pământ, s-au smerit desăvârşit unul în faţa celuilalt şi au lăsat deoparte gândurile şi sentimentele contrare până la unitate de fiinţă. Unirea rugăciunilor celor doi, cererea lor, este totdeauna împlinită, spune Mântuitorul: ,,Iarăşi amin grăiesc vouă, că dacă doi din voi se vor uni pre pământ pentru tot lucrul ce vor cere, va fi lor de la Tatăl meu, carele este în ceruri. Că unde sunt doi sau trei adunaţi întru numele meu, acolo sunt şi eu în mijlocul lor” (Matei 18, 19-20).

Care sunt roadele pocăinţei ?

Păcatul este o povară zdrobitoare, care apasă sufletul şi îl mustră, îngreunându-l şi ţinându-l departe de Dumnezeu. Prin adevărata pocăinţă, povara este lepădată, sufletul se uşurează, iar credinciosul dobândeşte harul iertării, nădejdea mântuirii, scăpare de pedeapsa pentru păcat, împăcare cu Dumnezeu, dobândirea raiului şi a statornicei fericiri veşnice.

Precum prin păcat este pierdută curăţia desăvârşită primită prin botez, tot astfel prin pocăinţă ea este recăpătată. Precum prin păcat, credinciosul se lipseşte de harul dumnezeiesc, tot aşa prin pocăinţă acesta este redobândit. Apoi, precum prin păcat omul cade în robia diavolului, tot astfel prin pocăinţă este izbăvit de ea.

Sfântul Simeon Noul Teolog ne îndeamnă: ,,Să îmbrăcăm prin pocăinţă haina cea luminoasă, care este Însuşi Duhul Sfânt. Iar aceasta nu se face altfel decât prin lucrarea stăruitoare a virtuţilor şi prin răbdarea necazurilor; fiindcă sufletul necăjit este mişcat de încercări şi ispite spre lacrimi, iar lacrimile, curăţind inima, o fac templu şi sălaş al Sfântului Duh”.

Iosif Mocanu

Articol apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 16-17/iulie-august 2000