Arhimandritul Serafim Alexiev – fiu credincios şi păstrător
al testamentului duhovnicesc al Sfântului Serafim Sobolev (III)

Articol apărut în periodicul ,,Pravoslavno Slovo”, nr. 1/2003,
al Bisericii Ortodoxe de Stil Vechi din Bulgaria

În 1960, arhimandritul Serafim a fost numit profesor la Academia Teologică din Sofia ,,Sfântul Clement de Ohrid”. Prin aceasta s-a împlinit dorinţa sa profundă de demult de a se dedica studiului teologic, iar prin activităţile sale didactice să semene în cugetele şi inimile tinerilor teologi dragostea şi devotamentul faţă de Ortodoxie. Pe baza studiului său doctoral vast – o analiză critică a dogmei romano-catolice a imaculatei concepţii a Prea Sfintei Născătoare de Dumnezeu, arhimandritul Serafim a fost numit ca docent pentru catedra de teologie dogmatică.

Prelegerile sale academice s-au bucurat de mult interes, fascinând prin profunzimea lor, caracterul viu şi exemplele luminoase din istoria ecleziastică şi vieţile Sfinţilor Părinţi. Adesea, conferinţele sale vor trece dincolo de hotarele subiectului studiat, şi se vor transforma în conversaţii duhovniceşti libere. Cu purtarea sa smerită şi cunoştinţele sale teologice bogate, arhimandritul Serafim a câştigat afecţiunea şi respectul studenţilor, lăsând în sufletele celor mai mulţi dintre ei amintiri de neuitat.

Câtă vreme a fost profesor (1960-1969), arhimandritul Serafim a scris lucrări pe diferite teme teologice. Pentru a aborda câteva dintre acestea, ca de exemplu tema păcatului originar şi a răscumpărării, el s-a inspirat din lucrările teologice ale arhiepiscopului Serafim (Sobolev); arhimandritul Serafim a tratat alte teme cu ocazia comemorărilor jubiliare sau pentru a răspunde unor necesităţi concrete ivite, spre apărarea credinţei. Astfel, el a scris o serie de studii şi articole teologice, printre care se numără: ,,Două perspective extreme la denominaţiunile creştine occidentale cu privire la Prea Sfânta Maică a lui Dumnezeu” (Anuarul Academiei Teologice (AAT) 1962/63), ,,Starea omului înainte şi după cădere potrivit viziunii ortodoxe, romano-catolice şi protestante” (AAT 1962/63), ,,Răscumpărarea ca act al dragostei şi dreptăţii dumnezeieşti” (AAT 1963/64), ,,Franz Von Baader – un filozof şi teolog romano-catolic în căutarea Ortodoxiei şi a sinodalităţii ei” (AAT 1964/65), ,,Bogomilismul din punctul de vedere al fundamentelor dogmatice ortodoxe ale preotului Cosma şi dogmatica ortodoxă în general” (AAT 1965/66), ,,Unitatea Bisericii Creştine potrivit Sfântului Apostol Pavel” (CD 1967/7-8) etc.

Iunie 1967. Arhimandritul Serafim împreună cu arhimandritul Panteleimon, secretarul Sfântului Serafim şi duhovnicul de mulţi ani al obştii Mânăstirii Acoperământul Maicii Domnului

În toate aceste lucrări ale sale, părintele Serafim a dezvoltat subiectele teologice tratate în mod onest şi obiectiv, bazându-se exclusiv pe învăţăturile patristice. El a respins noţiunile teologice confuze la modă şi a conturat cu limpezime hotarul dintre adevăr şi minciună, dintre credinţa ortodoxă şi erezie. Cele mai multe dintre studiile sale au fost tipărite în Anuarul Academiei Teologice (AAT). Ultimul dintre ele, ,,Documentele eclezio-misionare ale lui Constantin Filozoful – Sfântul Chiril”, a fost scris cu ocazia aniversării a 1100 de ani de la adormirea acestui remarcabil apostol al slavilor, sărbătorită în anul 1969. Deşi a fost cules pentru tipar şi pregătit pentru publicare, tipărirea sa a fost anulată în ultima clipă datorită poziţiei de mărturisire a credinţei, pe care şi-a asumat-o autorul articolului faţă de reforma calendarului bisericesc introdusă în Biserică în acea vreme.

În aceşti ani, arhimandritul Serafim s-a bucurat de o imensă popularitate printre credincioşi. Cărţile sale duhovniceşti au exercitat o influenţă benefică asupra a nu puţine suflete omeneşti. Scrierile sale erau căutate şi citite de oamenii credincioşi. Poemele sale erau copiate de mână şi răspândite din mână în mână, şi erau chiar trimise în străinătate, la prietenii şi rudele din exil. În ciuda acestui respect general pe care credincioşii îl aveau pentru el datorită lucrării sale păstoreşti, calea spre desăvârşirea sa duhovnicească nu a fost influenţată, nici modificată în nici un fel. Modest şi smerit cu inima, el a fugit de slavă pe toate căile posibile. Când auzea cuvinte de laudă la adresa lui, doar îşi înclina capul şi cu un oftat rostea cuvintele stareţului său iubit de la Optina, ieroschimonahul Macarie: ,,Vai celui a cărui slavă depăşeşte faptele sale !”

Dar în ciuda dorinţei sale sincere de a rămâne ascuns şi neobservat, credincioşii îl căutau pentru spovedanie, sfat şi mângâiere. Ca un bun păstor, arhimandritul Serafim nu şi-a întors nicicând faţa de la cei care veneau la el pentru sprijin duhovnicesc. El a luat în grija sa părintească propriile rude după trup, oameni istoviţi, care au cunoscut privaţiunile şi muncile grele ale vieţii de refugiat. Părintele Serafim a încercat din greu să-i îndrepte către lucrurile duhovniceşti. El o va vizita regulat pe sora sa Mariika, şi pe o altă soră, cel mai mare copil al familiei, Daphinka. Faţă de ultima, el simţea o recunoştinţă deosebită, deoarece ea a fost cea care l-a dus în braţe pe când avea doar un an, în acele zile teribile ale anului 1913, când părinţii lor fugeau din pământurile lor către nord, către ţinuturile libere ale Bulgariei, lăsând în urmă satul natal, mistuit de foc.

În casa sa de pe strada ,,Pordim” din Sofia, fratele părintelui Serafim, Dimităr, i-a rânduit lui să aibă o cameră separată. Aici, în timpul orelor sale de vizită, la blândul părinte duhovnicesc vizitatorii intrau unul după celălalt. Aici veneau femei bătrâne evlavioase, preoţi, studenţi la teologie, intelectuali apăsaţi de păcate, oameni amărâţi şi împovăraţi de greutăţile vieţii … Milostiv şi iubitor, părintele Serafim era gata să răspundă la durerea fiecăruia: pe unii să-i înveţe, pe alţii să-i încurajeze, pe alţii să-i dojenească şi să-i facă să-şi vină în simţiri, celor în nevoie să le dea câte ceva din posibilităţile sale sărace.

Adesea, pentru a-l mângâia pe cel descurajat, el citea unul din poemele sale noi şi ungea, ca şi cu un balsam, inima acoperită de murdăria cotidiană. Uneori, se aşeza la vechiul armoniu şi, cu isonul său liniştit, cânta cu vocea sa limpede un psalm sau o stihiră. Aceasta o făcea, oricum, pentru un scurt răgaz. De altfel, cuvântările sale erau întotdeauna îndreptate către esenţa vieţii duhovniceşti: a răbda aproapele spre împlinirea legii lui Hristos, lupta cu gândurile şi patimile, curăţirea inimii, necesitatea rugăciunii pentru o năzuinţă neîncetată a cugetărilor inimii către Dumnezeu.

Despre aceste lucruri, părintele Serafim vorbeşte în mod firesc şi simplu, fără nici un fel de emfază sau afectare. Nimeni nu poate simţi la el făţărnicia care sfâşie în bucăţi fiinţa slabă duhovniceşte. Folosindu-şi iscusinţa înnăscută, el a ascuns în mod ingenios cunoştinţele sale duhovniceşti bogate, rodul nu atât al erudiţiei sale exterioare, cât al credinţei sale ortodoxe însuşite profund, prin care respira şi trăia întreaga sa fiinţă.

În această casă a fratelui său, de-abia aşteptând ziua de vizită, un grup de tineri şi-a făcut intrarea la el, şi însetaţi duhovniceşte de cuvintele lui pline de viaţă, chiar de la intrare i-au cerut:

,,Părinte Serafim, spuneţi-ne, vă rugăm, ceva despre îndreptarea duhovnicească”.

Arhimandritul Serafim zâmbeşte cu seninătate şi fără multă pregătire, începe:

,,Nu pot spune nimic …” – pentru un moment el se opreşte, cuprinzându-i cu privirea sa caldă pe vizitatori şi apoi continuă – ,,Nu pot spune nimic spre propria îndreptăţire !”

Şi apoi el începe, în cuvinte simple, să vorbească despre defăimarea de sine şi despre căinţa inimii, despre cum aceste lucruri ar trebui sădite în suflet prin scurta rugăciune a vameşului: ,,Doamne, milostiv fii mie, păcătosului !” Timpul trece pe nesimţite. Tu doreşti ca râul de lapte duhovnicesc să nu se oprească nicicând din curgerea sa, şi totuşi … Alte oi ale lui Hristos aşteaptă afară, nu mai puţin însetate ca tine. Părintele Serafim îşi conduce vizitatorii până în prag, şi acolo zâmbind, conchide în versuri:

***

Anii în care arhimandritul Serafim a predat la Academia Teologică au coincis cu transformările negative din viaţa duhovnicească a Bulgariei. În 1961, o mare parte a Bisericilor Ortodoxe locale, printre care se număra şi cea a Bulgariei, au intrat în Consiliul Mondial al Bisericilor. Ortodoxia a fost încă o dată convertită într-o monedă de schimb în mâinile politicienilor lipsiţi de scrupule şi ale puterilor din culise care-i impulsionau pe aceştia.

Sufletul onest al arhimandritului Serafim nu putea încuviinţa nepăsător pericolul care se ivise şi ameninţa să abată de la calea mântuirii sufletele omeneşti, răscumpărate de Hristos. Fidel testamentului părintelui său, arhimandritul Serafim a făcut toate eforturile posibile să apere şi să păzească învăţăturile credinţei de denaturare, să inspire dragoste pentru ele în inimile oamenilor credincioşi, studenţilor la teologie şi fiilor săi duhovniceşti.

Cursul eclezio-politic pro-ecumenist al Patriarhiei Bulgariei a afectat curând şi viaţa ei liturgică. În decembrie 1968, calendarul Bisericii, sfinţit de multe secole de folosinţă pentru rugăciunea bisericească, a fost înlocuit în mod necanonic cu unul nou, ,,îndreptat”. Aşa cum s-a declarat oficial, motivele introducerii reformei au fost ecumeniste. Biserica Ortodoxă din Bulgaria a suferit iarăşi o vătămare duhovnicească, pe de o parte, ea a fost târâtă pe calea apostaziei, iar, pe de altă parte, legătura ei cu poporul, care era slăbită de propaganda ateistă îndelungată, a fost şi mai tare afectată.

Părintele Serafim nu a fost de acord cu reforma calendarului şi spiritul ecumenist sădit prin intermediul ei. El a mărturisit, în repetate rânduri, clericilor care îi erau apropiaţi şi care deţineau posturi de mare responsabilitate în ierarhia ecleziastică, raţiunile teologice serioase în favoarea poziţiei sale şi le-a cerut sprijinul. Vai ! Pretutindeni întâlnea răceală şi dezinteres faţă de preocuparea pentru Ortodoxie, lucru de neînţeles pentru inima sa onestă. I s-a replicat că reforma calendarului era ceva nesemnificativ şi de mică importanţă, că ,,nu trebuie să se ardă pătura din cauza puricilor”.

Însă, fiind un duhovnic iscusit, părintele Serafim a recunoscut prea bine toate raţiunile vicioase ale păcatului. El ştia că cel care face primul pas, chiar dacă ,,nesemnificativ”, pe drumul către apostazie, va fi silit să facă încă unul şi încă unul. Pentru că, omul, odată ce a pornit pe un drum îndepărtat de porunca conştiinţei sale, este capabil, prin raţiunea căzută, să găsească argumente suficient de ,,logice” în favoarea ,,corectitudinii” sale păcătoase. Fiind condus de dragostea evanghelică pentru aproapele şi de blândeţea sa, părintele Serafim a fost de-a dreptul şocat de poziţia neprincipială a clericilor din preajma sa, printre care s-au dovedit a fi şi unii dintre cei care s-au bucurat odinioară de dragostea şi grija părintească a Sfântului Ierarh Serafim.

În 1969, arhimandritul Serafim s-a retras din activitatea sa de profesor la Academia Teologică şi din întreaga viaţă ecleziastică oficială, fiindcă nu dorea să fie părtaş la apostazie. Înainte de a părăsi academia, la întâlnirea solemnă cu ocazia sărbătorii protectorului teologilor, el a ţinut un cuvânt remarcabil în care a chemat încă o dată pe profesorii şi studenţii la teologie să urmeze calea Ortodoxiei patristice.

Vara anului 1978. Arhimandritul Serafim împreună cu arhimandritul Serghie Jazadjiev

În aceste ceasuri, grele pentru arhimandritul Serafim, el a primit întărire şi mângâiere duhovnicească de la întreaga obşte a maicilor de la Mânăstirea Acoperământul Maicii Domnului din Kneajevo, întemeiată de Sfântul Ierarh Serafim, ca şi de la fratele său duhovnicesc, arhimandritul Panteleimon (Stariţki), tovarăşul de chilie credincios şi de mulţi ani al dreptului vlădică, care, după moartea sa, a devenit călăuzitorul duhovnicesc al mânăstirii de maici. În mânăstirea de la Kneajevo, arhimandritul Serafim va găsi ultimul său adăpost; după ce a părăsit academia, el s-a mutat la mânăstire, unde vreme de mai bine de două decenii, până la adormirea sa în 1993, şi-a continuat lucrările duhovniceşti şi ocupaţia de scriitor bisericesc.

Pentru fidelitatea sa, de mărturisitor al neprihănitei Biserici a lui Hristos, Dumnezeu i-a dăruit din plin roade duhovniceşti. Timpul pe care l-a petrecut în greutăţi de dragul Sfintei Ortodoxii a marcat, de asemenea, perioada de maturitate a lucrării sale ca teolog, scriitor şi poet. Folosindu-şi marea hărnicie şi simţul puternic al datoriei faţă de poporul însetat de luminare duhovnicească, arhimandritul Serafim a alcătuit, în acei ani, o serie de cărţi cu conţinut teologic şi moral-duhovnicesc, în care a relevat şi apărat învăţăturile ortodoxe patristice. Tipărite la maşina de scris sau copiate, aceste lucrări ale lui erau răspândite printre credincioşi chiar în acei ani, şi erau pentru mulţi, şi încă sunt, sursa educaţiei duhovniceşti şi mângâiere.

Cele mai importante scrieri ale lui din acea perioadă sunt: ,,Viaţa după viaţă”, ,,Stareţii de la Optina”, ,,Rugăciunea noastră”, ,,Despre rugăciunea Domnului”, ,,Rugăciunea Sfântului Efrem Sirul în lumina dogmei patristice”, ,,Punctul de vedere ortodox cu privire la vechiul şi noul calendar” şi studiul său teologic capital ,,Ortodoxie şi ecumenism”, alcătuit în colaborare cu arhimandritul Serghie (Jazadjiev). În toate aceste lucrări, arhimandritul Serafim s-a dovedit a fi o călăuză duhovnicească valoroasă pe calea strâmtă şi abruptă a mântuirii. Paginile lor numeroase vădesc cunoaşterea sa profundă a lucrărilor Sfinţilor Părinţi din primele secole ale creştinismului până în zilele noastre. Cărţile sale abundă de învăţămintele lor înţelepte cu privire la viaţa duhovnicească, pe care autorul le-a adunat cu trudă din scrierile lor nepreţuite. Cu smerenia sa obişnuită, arhimandritul Serafim le îngăduia cu bucurie – potrivit propriilor sale cuvinte – onoarea de a fi ei înşişi învăţătorii, în vreme ce el, cu veselie, se aşeza în rând cu ucenicii lor.

Cu toate acestea, părintele Serafim străluceşte cu propria sa lumină. Experienţa sa duhovnicească şi practică bogată este vădită atât în învăţăturile sale personale mustrătoare, cât şi în multele pilde elocvente şi uşor de reţinut pe care el este capabil să le transmită în stilul său obişnuit, în mod liber şi pe înţelesul oricui. Datorită acestor calităţi, lucrările arhimandritului Serafim sunt până astăzi călăuză duhovnicească preţioasă pentru orice creştin ortodox care caută lucrul cel folositor (a se vedea Luca 10, 42) – legătura neîncetată cu Dumnezeu, dobândită prin rugăciune şi veghe. Oricum, viaţa şi lucrarea arhimandritului Serafim mărturisesc fără tăgadă un alt lucru: continuitatea vie pe care a realizat-o, îmbrăţişând prin nevoinţa sa personală comoara duhovnicească a Ortodoxiei, lăsată moştenire lui prin testament de către sfântul ierarh şi făcătorul de minuni Serafim de Sofia: viaţa în duh şi adevăr.

***

Pe 13/26 ianuarie 1993, în smerita sa chilie, moştenită de la părintele de vrednică pomenire Panteleimon, arhimandritul Serafim a plecat în linişte la Domnul. El slăbise deja de câţiva ani, puterea fizică îl părăsise încetul cu încetul, dar privirea sa continua să reverse blândeţe plină de har şi căldură. Strădaniile pastorale necontenite şi-au pus amprenta pe trupul său îmbătrânit şi scăzând în vigoare, dar ele nu au fost zadarnice. Întâlnirea dintre multe suflete amăgite şi suferinde cu scrierile sale duhovniceşti a fost impresionantă. Şi cât de multe se pot spune despre întâlnirile faţă către faţă cu el ! Pe mulţi i-a adus la credinţă, pe mulţi i-a învăţat bazele adevărurilor evanghelice şi pe mulţi i-a pregătit pentru sfântul botez. Pe mulţi i-a scos din noroiul păcatului şi al viciului, pe mulţi i-a convertit de la tot felul de erezii şi secte la Ortodoxie. Pe alţii încă i-a îndreptat către calea monahală cea strâmtă, întărindu-i în duhul pocăinţei şi al umilinţei, cele mai sigure borne pe calea către mântuire.

Şi în ceasul secerişului care a venit, sufletul părintelui Serafim – precum un grăunte de grâu îmbelşugat, curat şi copt – aştepta secerătorul ceresc. Plină de dor pentru ,,răbdarea sfinţilor” şi dragostea ,,celor care păzesc poruncile lui Dumnezeu şi credinţa în Iisus” Hristos (Apocalipsa 14, 12), Biserica – împreună cu ei – poartă cu smerenie în sânul său şi zălogul de a auzi cuvintele cereşti: ,,Fericiţi cei morţi, cei ce acum mor întru Domnul ! Da, grăieşte Duhul, odihnească-se de ostenelile lor, căci faptele lor vin cu ei” (Apocalipsa 14, 13).

În a 40-a zi de la adormirea arhimandritului Serafim, după ce s-a slujit panihida pentru odihna sufletului său, a început privegherea de toată noaptea în cinstea sărbătorii luminoase ce va să vină, care era în mod deosebit dragă celui proaspăt răposat: sărbătoarea Ortodoxiei, ziua în care Sfântul Serafim de Sofia a trecut la Domnul. În râurile continue de imne, ce-L proslăvesc pe Dumnezeul cel întrupat şi de nepătruns şi Sfânta Sa Biserică fără de prihană, în inimile noastre creşte în mod firesc nădejdea că acolo, în mijlocul corului luminos al luptătorilor pentru Ortodoxie, împreună cu dreptul său avvă, intră în veselia cea cerească fiul său credincios şi păstrătorul testamentului său duhovnicesc, arhimandritul Serafim Alexiev.

Articol apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 42/mai-iunie 2008