Mergând pe urmele Noilor Mucenici ai Bulgariei

Noii Mucenici ai Batak-ului (V)

de părintele Eftimie Hinov

Scurtă consideraţie aghiografică asupra noii mucenicii din Bulgaria

Lazăr şi omul bogat în istoria bulgară a secolelor XIV-XIX

Partea a III-a

O analiză teologică profundă a epocii otomane în istoria Balcanilor a fost, de asemenea, oferită de ,,Hrisostom al sârbilor”, Episcopul Nicolae (Velimirovici), un adevărat purtător al duhului naţiunii sale martire. Când vorbeşte despre Noii Mucenici din Balcani, episcopul nu înfăţişează persoane individuale, ci naţiuni martire. Datorită lui, chestiunea Noilor Mucenici din Balcani poate fi arătată în întinderea sa istorică potrivită. Nu întâmplător, locul naşterii episcopului, sătucul sârbesc Lelic, este leagănul mai multor sute de Noi Mucenici sârbi, măcelăriţi de turci.

Într-una din lucrările sale literare filozofice, episcopul Nicolae (Velimirovici) zugrăveşte soarta populaţiei creştine din Balcani la sfârşitul secolului al XIV-lea. Cartea sa ,,Testamentul regal” ne dă un răspuns ortodox la întrebarea: de ce au fost cucerite naţiunile creştine din Balcani de turcii otomani ? De ce au pierit Imperiul Ortodox şi regatele ortodoxe ? Reconstituind viaţa Sfântului Cneaz Lazăr (12), ierarhul pune pe buzele cneazului mucenic sârb întrebările care au frământat inimile mai multor generaţii de balcanici, iar prin răspunsurile date lui Lazăr de interlocutorul său – un înger trimis la el de Dumnezeu – el dăruieşte inimii princiare întrebătoare răspunsuri la acele întrebări, atât duhovniceşti, cât şi epice în întinderea lor, am putea spune. Aducem drept mărturie un fragment din această carte:

«Lazăr a tăcut o vreme, apoi puse următoarea întrebare: ,,Spune-mi, o sfinte vestitor al cerului, de ce a fost regatul meu sortit pieirii ?” Vestitorul celor cereşti răspunse: ,,Fiindcă, o prinţe, îmbătrânise. Potrivit rânduielii celor zidite, tot ceea ce există în acest univers al vostru, când îmbătrâneşte, trebuie să piară şi să fie înlocuit cu ceva nou. Văd că te nedumiresc cuvintele mele. Văd, fiindcă privesc în sufletul tău şi văd toate cugetele şi simţămintele tale, care-l umplu şi-l mişcă.

Noi, cei ce vieţuim în împărăţia duhovnicească, avem o asemenea putere, de a vedea prin suflete ca printr-o sticlă transparentă. Nu suntem interesaţi de trupul făcut din tină, schimbător, sfărâmicios şi vremelnic, iar ochii noştri nu zăbovesc asupra lui. Noi privim către trupul pământesc la ceea ce aparţine împărăţiei noastre, cerul. Ceea ce este înrudit cu noi şi, într-o bună zi, se va împărtăşi cu noi de viaţa veşnică - aceasta este ceea ce ne interesează. Uluit, îţi spui acum în sinea ta: cum se poate ca regatul meu să fi îmbătrânit pe când multe alte împărăţii, de două sau trei ori mai bătrâne ca existenţă a lor pe pământ, nu au îmbătrânit şi nu sunt sortite pieirii ?

Trupul se învoieşte foarte greu cu cele ce aparţin duhului. Oamenii care gândesc trupeşte socotesc bătrâneţea după scurgerea timpului, în vreme ce duhurile care gândesc duhovniceşte o socotesc după tăria lăuntrică. Veşnic tânăr poate fi numit doar Cel Preaînalt, Dumnezeul cel nemuritor şi veşnic. Nu numai timpul, ci chiar veşnicia trece pe deasupra Lui, fără a lăsa nici o cută pe chipul Său.

Iar noi, îngerii Lui, suntem la fel de tineri ca în ziua zidirii noastre, chiar dacă am fost creaţi înaintea tuturor oamenilor. Suntem tineri, fiindcă Îl purtăm pe El în noi înşine, Sfântul Lui Duh, şi fiindcă trăim prin El, respirăm prin El, suntem hrăniţi de El şi ne bucurăm întru El. Şi tot ceea ce se umple cu altceva decât El, tot ceea ce caută viaţa în afara Lui, tot ceea ce urmăreşte plăcerile din afara Lui, tot ceea ce se hrăneşte cu hrană lipsită de viaţă, îmbătrâneşte repede şi moare. De duhul care sălăşluieşte în fiinţele create depind viaţa şi tinereţea lor; tot de duhul lor depind îmbătrânirea şi moartea lor. După duhul care sălăşluieşte într-o naţiune este decisă soarta ei: trăinicia sau pieirea ei.

Dintre oameni, pustnicii şi sihaştrii sunt aceia care se aseamănă cel mai mult îngerilor, adică acele suflete care iau de pe pământ minimum necesar pentru a supravieţui trupeşte, dar îşi hrănesc duhul zi şi noapte cu Duhul Său, Duhul vieţii veşnice şi al tinereţii veşnice. Iar sufletele lor sunt atât de robuste şi puternice încât ei şi-ar putea menţine în putere şi longevitate chiar trupurile mai mult decât acei oameni obişnuiţi, cu duh plăpând, care îşi hrănesc cu sârguinţă trupurile şi sufletele lor doar cu hrană pământească.

Acestea se aplică, prinţe al meu, oricărui om, ca şi oricărei adunări de oameni înrudiţi – naţiunilor. Împărăţia ta este prea bătrână şi trebuie să piară. Ea piere nu pentru că este bătrână de zile, ci din pricina otrăvii pe care a luat-o şi a îndesat-o în sânul ei. Această otravă a făcut-o să îmbătrânească şi să se zbârcească ca o femeie bătrână. Sufletele boierilor sârbi erau pline cu pământ. De aceea, Duhul lui Dumnezeu i-a părăsit pe ei şi Şi-a găsit adăpost în sufletul poporului. Însă aburul patimilor care a izgonit Sfântul Duh din nobilime şi care, venind din iad, a pătruns firea căzută a oamenilor, a început să cuprindă şi poporul.

Sufletul poporului tău era ameninţat cumplit de acest duh rău să devină pământ şi ţărână şi să moară. Doar o mare frică, asemenea unui vânt vijelios, ar fi putut alunga acest duh rău-mirositor şi mântui poporul lui Dumnezeu de la pieire. Astfel, ca sufletul poporului tău să fie izbăvit, regatul tău trebuie să piară. Sfinţii sârbi înşişi s-au rugat, în frunte cu Sfântul Sava, şi au dobândit prin rugăciunile lor ca Atotştiutorul Dumnezeu să îngăduie pierderea bunurilor vremelnice ale naţiunii lor cu singurul scop ca sufletul poporului să fie izbăvit de moartea veşnică.

Moaştele Sfântului Cneaz Lazăr († 1389), care se află la Mânăstirea Ravanica, Serbia

De aceea, înţelepte prinţe, nu te mâhni, alegerea ta este într-un duh cu pronia dumnezeiască şi este pricină de bucurie pentru toţi sfinţii Serbiei. Prin testamentul tău, poporul tău va fi păstrat şi se va păstra el însuşi. Prin testamentul tău, generaţii în şir vor fi hrănite şi li se va potoli setea. Boierii otrăviţi vor dispărea şi, odată cu ei, va dispărea aburul care corupe şi omoară sufletele omeneşti. Doar certăreţii pizmaşi vor pieri şi, împreună cu ei, exemplul rău pe care l-au dat omului de rând.

Va fi frică, sărăcie şi suferinţă, dar acestea trei îndepărtează sufletele omeneşti de pământ şi le atrag către ceruri. Poporul tău se va simţi străin în propria sa ţară şi va căuta o patrie în ceruri. Sufletul naţiunii tale va fi curăţit de cele pământeşti şi se va elibera de corporalitatea crudă, care se îngraşă pe firea căzută şi duhul diavolesc. Iar poporul tău va fi preschimbat într-o naţiune duhovnicească şi pătrunzătoare, profundă în cugetare şi aleasă în înţelepciune, de nebiruit în credinţă şi nădejde. Poate deveni cea mai mică în ochii celorlalte naţiuni pământeşti, dar va fi prima în ochii duhurilor veşnice cereşti. Poporul tău te va binecuvânta, prinţe al meu. Fiindcă testamentul tău, prin care ai ales Împărăţia cerească, va fi o mângâiere în necazuri şi o rază de lumină în întunericul robiei”» (13).

Aceasta este probabil interpretarea cea mai înaltă şi mai curăţită de orice adăugire necreştină, nescripturistică, a tragediei istorice din Balcani din secolele XIV-XIX. Asemenea creştinilor din primele secole, înaintaşii noştri din aceste ,,secole întunecate” au înfruntat alternativa implacabilă: să rămână credincioşi lui Hristos sau să-şi vândă ultima, dar cea mai mare comoară a lor, credinţa ortodoxă, astfel ca ei să poată prânzi fastuos împreună cu duşmanii lui Hristos.

Coborându-ne privirea din înălţimile teoretice ale istoriei, de care se preocupă oamenii de ştiinţă, către ţinuturile joase ale oamenilor, unde soarta tuturor creştinilor este pentru noi mai impresionantă decât orice abordare ştiinţifică a epocii, vedem în mod inevitabil, în perioada dată a secolelor XIV-XIX, o nouă eră a martiriului. Ea este asemănătoare celei din vechime şi, în acelaşi timp, total diferită de ea. Privind în istorie, ca să zicem aşa, ,,din ţinuturile joase către înălţimi”, prin ochii înlăcrimaţi ai poporului pătimitor, episcopul Nicolae a găsit raţiunea de a vorbi despre o mulţime nenumărată de mucenici, care au pătimit din mâinile musulmanilor: ,,săteni şi meşteşugari mucenici, mucenici purtând omoforul arhieresc şi epitrahilul preoţesc, mucenici în straie voievodale şi rase monahale” (14).

În acelaşi timp, ca şi cum ar fi privit prin ochii unei păsări, ierarhul reperează în toate secolele ,,nenumărate escadroane de sfinte suflete ortodoxe pe care nici un calendar pământesc n-ar putea vreodată să le cuprindă şi ale căror nume sunt înscrise toate numai în calendarul ceresc, în cartea vieţii veşnice. Şi ei erau cu toţii batjocoriţi, scuipaţi şi bătuţi de duşmanii sfintei cruci, asemănându-se lui Hristos care a pătimit din partea evreilor. Ei toţi, ducându-şi crucea, au urcat Golgota lor având coroana de spini pe frunte, înconjuraţi de ură din toate părţile, înveşmântaţi în spini, dispreţuiţi de această lume ... Pentru numele lui Hristos, ei au pătimit de la Răsărit la Apus; în numele lui Hristos, ei au biruit atât Răsăritul, cât şi Apusul – Răsăritul reprezentat de islamismul turc şi politeismul mongol, iar Apusul de papalitatea eretică” (15).

Note

12. Legenda populară sârbă relatează că înainte de bătălia hotărâtoare dintre hoardele musulmane ale lui Murad I (conducătorul Imperiului Otoman dintre anii 1359-1389) şi armata creştină a Cneazului Lazăr, cneazul a avut un vis minunat: un înger al lui Dumnezeu l-a cercetat în vis şi i-a dat să aleagă una din următoarele: împărăţia pământească sau Împărăţia Cerurilor. După o oarecare şovăire dureroasă, cneazul a ales-o pe ultima. Aceasta a hotărât mai dinainte rezultatul bătăliei, în care însuşi cneazul, cei mai aleşi boieri ai săi şi cei mai mulţi dintre războinicii săi ortodocşi au căzut morţi. Episcopul Nicolae vorbeşte tocmai despre acest testament regal, potrivit căruia poporul său ar trebui să aleagă întotdeauna Împărăţia Cerurilor, mai degrabă decât împărăţia pământească – un testament evanghelic în chintesenţa sa, în duhul poruncii lui Hristos: ,,Ci căutaţi mai întâi împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea lui şi acestea toate – adică cele ale lumii – se vor adăuga vouă” (Matei 6, 33).

13. Episcopul Nicolae, Testamentul regal, Mânăstirea Rukumija, 1999, p. 27-32.

14. Episcopul Nicolae (Velimirovici), Mai presus de Răsărit şi Apus, Sofia, 2004, p. 11.

15. Ibidem, p. 12-13.

Articol apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 38/noiembrie-decembrie 2007