Criză în conştiinţa ecleziastică ortodoxă contemporană:

Există vreo noţiune de ,,corectitudine externă”

îngăduită în Ortodoxie ? (III)

IV. În contextul pe care l-am descris până acum, există, de asemenea, problema esenţială a ecumenismului larg răspândit. Mulţi ierarhi şi teologi purtători de har, exprimând vocea vie a Tradiţiei Ortodoxe, ne avertizează cu mare îngrijorare că ecumenismul este erezia cea mai mare a timpurilor noastre, o erezie ecleziologică care distorsionează dogma ortodoxă a Bisericii. Spre deosebire de ereziile din vechime, ecumenismul nu are o expresie doctrinară consistentă şi clară, prezentându-se pe sine ca adevăr şi încercând în mod deschis să înlocuiască adevărul dogmatic formulat şi răspândit de conştiinţa Bisericii. Din acest motiv, este dificil de dat o definiţie completă a ecumenismului, iar lupta noastră împotriva a ceea ce reprezintă el devine astfel şi mai dificilă.

Nu există decât câţiva ierarhi şi teologi care se consideră pe sine ortodocşi şi care, în acelaşi timp, mărturisesc ecumenismul în forma sa cea mai drastică - aceea a sincretismului interreligios - sau profesează ecumenismul în sensul lui ,,cel mai pur” al unei erezii ecleziologice, care este, ca rezultat al diviziunilor dintre creştini, faptul că Una vizibilă Biserică a lui Hristos există încă şi este acum reînviată în sânul mişcării ecumeniste. Un număr mai mare din aceşti ierarhi şi teologi liberali aspiră doar să ,,extindă” Biserica dincolo de hotarele ei şi treptat să aducă sub păstorirea ei toate acele erezii care au fost îndepărtate de Trupul lui Hristos. şi probabil cei mai mulţi sunt acei ,,politicieni ai Bisericii” care nu intră prea mult în profunzimea gândirii teologice, dar acceptă mişcarea ecumenistă într-un sens pragmatic, în principal pentru puternicul ei rol ca realitate religioasă şi politică, aşa cum poate fi percepută în diferite feluri, de care cineva nu trebuie să se separe, decât dacă ar dori să ducă existenţa marginală cea mai mizerabilă, în afara ,,realităţilor erei moderne”.

Prea Sfinţitul Fotie de Triadiţa

Aceasta este mentalitatea ,,ecumenismului politic”, deşi nu este logica etosului ortodox, a conştiinţei ecleziastice ortodoxe. Întâmplător, este exact politica diplomaţiei care caracterizează atitudinea ierarhiei ,,oficiale” faţă de ecumenism (cu tot spectrul de la nivele diferite de criticism până la aprobare), iar în refuzul categoric al ierarhiei ,,oficiale” de a trata ecumenismul ca pe o erezie noi citim uluirea şi chiar pierderea conştiinţei de ,,ceea ce este Biserica lui Hristos şi ceea ce aduce după sine fidelitatea faţă de ea” (7).Chemarea nu neapărat la a renunţa la comuniunea cu Consiliul Mondial al Bisericilor, dar la a condamna ecumenismul la nivel sinodal pe baza analizei teologice şi a evaluării esenţei ecumenismului, rămâne un monopol al aşa-zişilor ,,supra-ortodocşi” şi al ,,grupurilor schismatice arhi-conservatoare”.

Din nou, vedem simptomele manifeste ale ,,corectitudinii externe”: ,,corectitudinea” nu a fost compromisă, deoarece ierarhia nu a proclamat oficial prezenţa inovaţiei în credinţă; prin urmare, Biserica, adică ,,organizaţia”, rămâne în aparenţă intactă. Într-adevăr. Dar în acelaşi timp, în spatele acestei faţade, ,,Trupul lui Hristos” suferă o serie de lovituri nemiloase. şi când, printr-o acţiune catalitică a ecumenismului, ruptura dintre ,,cele două feluri de gândire” citate mai sus ajunge la un final - adică, când, în scopul de a păstra autenticitatea Tradiţiei şi ,,continuitatea organică a Bisericii”, ,,sistemul de subordonare jurisdicţională” este sfâşiat -, orice anatemă posibilă şi acuzaţii de schismă cad asupra capetelor celor care aspiră să rămână în plinătatea Bisericii lui Hristos. Dar practic, în însuşi faptul de a condamna o erezie, de a produce o ruptură de structura jurisdicţională ,,oficială” este o mişcare către păstrarea adevăratei ,,continuităţi organice” a Bisericii, determinată, mai presus de toate, de atitudinea ,,politică” ambiguă, derutantă a ierarhiei faţă de erezie sau, cu alte cuvinte, de substituirea Trupului lui Hristos cu ,,organizaţia” care, prin sistemul administrativ şi jurisdicţional al Bisericii, îşi atinge maximul în erezia însăşi.

A numi această ruptură schismă este logic numai din punctul de vedere al unei raţiuni care apără, cu orice preţ şi prin orice mijloace, validitatea formală, auto-suficientă a acestui sistem administrativ şi jurisdicţional, indiferent dacă este sau nu exponentul legal, extern al Trupului lui Hristos sau dacă a început să se transforme pe sine într-un substitut care-i ruinează acestuia autenticitatea. Dacă examinăm îndeaproape această problemă, am putea defini ca fiind schismă atât acţiunile separatiste ce au loc ca urmare a îndepărtării de sistemul canonic jurisdicţional al Bisericii, cât şi cele care sunt consecinţa îndepărtării de continuitatea ei organică spirituală ca Trup al lui Hristos, generate de faptul că cele două există încă în starea lor naturală de unitate şi integritate.

V. În concluzie, aş dori să descriu diferitele manifestări ale simptomelor ,,corectitudinii externe” care reprezintă un pericol, nu mic, pentru trupurile tradiţionale ale Bisericii. Fără îndoială, voi prezenta numai un model foarte general, experimental şi nu pe deplin dezvoltat, deoarece fiecare jurisdicţie tradiţională are propriile sale caracteristici specifice şi pentru că nu este locul potrivit pentru a aborda această problemă într-o manieră mai detaliată. În orice caz, vorbim despre un pericol care, din unele puncte de vedere, este opusul a ceea ce am examinat până în prezent. Dacă în Ortodoxia ,,oficială” există o tendinţă puternică de a rearanja corectitudinea într-un şir de elemente ireconciliabile cu corectitudinea, într-un ,,spirit al aparenţei fără nici o legătură cu ceea ce este esenţial”, în jurisdicţiile tradiţionale, mai adesea nemotivate de o râvnă sinceră ,,nu după cunoştinţă” (Romani 10, 2), există pericolul identificării spiritului cu litera, conţinutului cu forma, şi, ca o consecinţă a acestui fapt, absolutizarea ilicită a corectitudinii.

Un pericol serios ameninţă conştiinţa ecleziologică a acestor jurisdicţii în încercarea lor de a-şi găsi propria identitate ecleziologică. Divizarea tragică dintre tradiţionaliştii ortodocşi, ce durează de mulţi ani, a oferit exemple lamentabile de ceea ce poate fi numit o independenţă ecleziologică şi o rigiditate care reduce universalitatea Ortodoxiei, adică ,,mărturisirea corectă şi mântuitoare a credinţei” (Sfântul Maxim Mărturisitorul), la un sens de infailibilitate şi exclusivitate, văzând în propria jurisdicţie singurul exponent al Bisericii Adevărate. Prin urmare, în loc de a recunoaşte tragedia acestei divizări între creştinii ortodocşi sinceri şi râvnitori, este pecetluit, până într-o vreme necunoscută, cu rigiditatea teologică intransigentă, un amestec de sinceritate şi fanatism, spontaneitate şi servilism faţă de literă, în care o opinie teologică este ,,transformată” rapid într-o doctrină a Bisericii şi într-un standard ,,universal” al adevărului.

* * *

Vai, multe recifuri ne înconjoară, şi sunt multe recifuri ce ne aşteaptă în viitor, de asemenea. Într-adevăr, avem nevoie de multă suferinţă şi de multă experienţă - avem nevoie de o adâncă conştiinţă a propriilor înşelări, care ne protejează împotriva înşelării -, în scopul de a începe să trăim în ritmul Trupului lui Hristos suferind care, în chinul său, este triumfător şi, deşi umilit, torturat, răstignit, înlocuit este … de neînvins. Avem nevoie de o mare fidelitate şi o credincioşie intensă, astfel ca pulsul său să devină pulsul nostru, umilinţa sa umilinţa noastră, suferinţa sa suferinţa noastră, slava sa slava noastră. Drumul merge înainte. Doamne, luminează întunericul nostru !

Note

7. Ieromonah Serafim Rose. Mitropolitul Filaret al New York-ului. Russky Pastyr (în rusă), 1999, # 33-34, p. 56.

Articol apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 34/martie-aprilie 2007