August 2007. Ştiri

8 august 2007

Nici o lună fără proteste la adresa creştinismului. Asociaţia ,,Solidaritatea pentru Libertatea de Conştiinţă” şi campania sa aberantă

Asociaţia ,,Solidaritatea pentru Libertatea de Conştiinţă” (ASLC) a intrat în atenţia românilor ca urmare a campaniei sale susţinute din ultimii ani, de eliminare a religiei creştine din societatea românească. Înfiinţată cu scopul declarat de a lupta ,,împotriva discriminărilor pe bază de credinţă şi religie”, această asociaţie are în rândurile ei câteva cozi de topor prin care să-şi atingă ţelurile mârşave.

Ea duce o campanie sistematică pentru restrângerea, chiar încetarea manifestărilor creştine în spaţiul public, printre cele mai cunoscute luări de poziţie ale sale numărându-se: s-a opus construirii Catedralei Mântuirii Neamului în Parcul Carol, a protestat cu vehemenţă împotriva legii cultelor (a se vedea articolul ,,Legea cultelor – între acceptare şi contestare (III)”), a propus şi susţine printr-o campanie josnică eliminarea icoanelor şi simbolurilor religioare din şcoli şi grădiniţe şi, în general, din spaţiul public (a se vedea articolele ,,Reînvierea iconoclasmului” (II) şi ,,Iunie 2007. Ştiri”), dezaprobă existenţa slujbelor religioase şi a rugăciunilor în şcoli, ca şi a predării disciplinei Religie, a realizat numeroase rapoarte cu privire la modul în care lăcaşurile de cult ridicate după 1989 îi ,,agresează” pe necredincioşi. Pe scurt, reprezentanţii săi nu pierd nici o ocazie pentru a-şi ridica vocea împotriva creştinismului.

Ca urmare, în luna august a.c., ei au ,,depistat” încă un element creştin care îi ,,deranjează”: rugăciunea «Tatăl nostru» difuzată de posturile publice de radio, la începutul şi sfârşitul programelor. La 8 august a.c., directorul executiv al ASLC, Remus Cernea, a adresat o scrisoare deschisă preşedintelui-director general al Societăţii Române de Radiodifuziune (SRR), Maria Toghină, atrăgând atenţia asupra ,,difuzării ilegale” de rugăciuni pe posturile de radio şi cerând renunţarea la acest obicei.

,,Posturile publice de radio îşi încep şi termină programele cu rugăciunea «Tatăl nostru» şi cu imnul de stat al României. Acest lucru încalcă neutralitatea confesională a statului şi acreditează ideea că România este un stat religios, în care nu există o separare între stat şi biserică. Or, atât constituţia României, cât şi legea privind libertatea religioasă şi regimul general al cultelor, statuează această separare între stat şi biserică şi neutralitatea confesională a statului”, afirmă Remus Cernea în scrisoare.

Un alt argument pe care-l aduce în sprijinul cererii sale este încălcarea drepturilor românilor care aparţin altor culte sau sunt atei: ,,În România locuiesc numeroşi cetăţeni, care aparţin altor culte decât cele creştine sau care sunt agnostici şi atei sau care, împărtăşind credinţa creştină, doresc în acelaşi timp o clară separare între stat şi biserică şi o neutralitate a instituţiilor statului. (...) Instituţiile statului nu îşi pot asuma ele însele activitatea misionară a cultelor”.

Preşedintele SRR, Maria Toghină, a declarat pentru agenţia de ştiri Mediafax: ,,Conducerea Societăţii Române de Radiodifuziune nu a primit nici o scrisoare oficială prin care să i se ceară oprirea de la difuzare a rugăciunii «Tatăl nostru» pe posturile publice de radio. (...) După ce vom primi solicitarea, o vom analiza în forurile de conducere şi vom formula un răspuns”.

Mitropolitul Bartolomeu al Clujului, Albei, Crişanei şi Maramureşului a protestat împotriva cererii ASLC, comparând ideile membrilor acesteia cu cele ale comuniştilor. În cadrul predicii rostite la Mânăstirea Nicula, cu ocazia praznicului Adormirii Maicii Domnului, el afirma că ,,simte o bucurie nespusă când aude «Tatăl nostru» la radio”, pentru că ,,are impresia vagă, dar din ce în ce mai limpede, că poate mâine n-o va mai auzi”. Făcând referire la faptul că autorităţile comuniste au interzis difuzarea rugăciunii la radio, mitropolitul a mai spus: ,,Au venit comuniştii în deplină putere şi au interzis rugăciunea «Tatăl nostru» de la postul de radio. Acum vine cineva care protestează că rugăciunea se mai spune încă la postul de radio naţional. Îl deranjăm. Să fie vechea voce a comunismului ?”

Cu sau fără intenţie, mitropolitul a pus degetul pe rană, căci umaniştii care au fondat ASLC sunt urmaşii mai mult sau mai puţin fideli ai comuniştilor. Deşi nu folosesc încă metodele lor de exterminare fizică şi psihică, urmăresc însă cu asiduitate ţelul primordial al comunismului: distrugerea Bisericii şi ştergerea creştinismului de pe faţa pământului.

Orbiţi de ură, ei nu văd că se luptă împotriva lui Dumnezeu Însuşi şi că n-ar avea nici o putere împotriva Bisericii dacă ,,nu li s-ar fi dat lor putere de sus” (potrivit Ioan 19, 11), şi dacă creştinii ar mai fi creştini ...

18 august 2007

Poliţia turcă a întrerupt sfânta liturghie săvârşită în biserica Mânăstirii Sfântul Apostol Varnava din Famagusta, Cipru

Relaţiile dintre creştini şi musulmani continuă să fie încordate în diferite puncte de pe glob, creştinii fiind prigoniţi în ciuda dialogului interreligios. Acesta este doar ,,praf în ochi” pentru naivii care cred că, prin dezbateri teologice şi compromisuri din partea creştinilor, membrii altor religii de pe glob vor fi mai prietenoşi faţă de ei.

Un exemplu de prigonire a creştinilor de către musulmani îl constituie situaţia existentă în Cipru. Insula a fost creştinată prin venirea pe aceste meleaguri a Sfinţilor Apostoli Pavel, Varnava (levit originar din Cipru) şi Marcu (nepotul Sfântului Varnava) în anul 45. Aici, în anul 57, Sfântul Apostol Varnava, considerat întemeietorul Bisericii Ortodoxe a Ciprului, a fost omorât cu pietre de către evrei.

Biserica Ciprului a avut o istorie slăvită, încununată de Sfântul Apostol Varnava, Sfântul Lazăr cel a patra zi înviat, prietenul Mântuitorului, care a fost episcop al Kition-ului, Sfântul Spiridon al Trimitundei († 347, a participat la primul Sinod Ecumenic de la Niceea), Sfântul Trifilie al Ledrei († cca 370), care a fost ucenicul Sfântului Spiridon, Sfântul Epifanie al Ciprului († 403), şi mulţi alţi sfinţi cuvioşi, mucenici şi mărturisitori.

La pretenţiile Patriarhiei Antiohiei de a subordona Biserica Ciprului, cel de-al III-lea Sinod Ecumenic de la Efes, din anul 431, i-a acordat autocefalia şi prima poziţie în rang după patriarhiile tradiţionale, fiind întemeiată de sfinţii apostoli. Dorinţele Patriarhiei Antiohiei au fost cu totul îndepărtate în secolul al V-lea, când Arhiepiscopul Antim al Ciprului a avut o vedenie în care i s-a arătat mormântul Sfântului Apostol Varnava. În 478, el a descoperit moaştele sfântului având o copie a Evangheliei Sfântului Matei pe piept şi l-a înştiinţat de aceasta pe împăratul bizantin Zeno (479-491). Bazileul a întărit printr-un edict hotărârea celui de-al III-lea Sinod Ecumenic, potrivit căreia Biserica Ciprului este autocefală, şi i-a acordat arhiepiscopului Ciprului trei privilegii: să-şi semneze numele cu cerneală roşie, să poarte purpură în loc de haine negre sub veşmintele arhiereşti şi să aibă un sceptru imperial.

În perioada 647-964, Ciprul şi Biserica sa au avut mult de suferit din pricina invaziei arabilor musulmani: oraşele au fost distruse, oamenii ucişi, tezaurele creştine jefuite. În 691, împăratul bizantin Justinian al II-lea, neputând apăra insula, a ordonat evacuarea ciprioţilor pe continent. Ei s-au stabilit într-un oraş numit Noua Justiniana, iar titulatura Bisericii şi a arhiepiscopului său va deveni pentru totdeauna ,,al Noii Justiniane şi al Ciprului”.

La 6 mai 1191, insula este cucerită de cavalerii englezi participanţi la cruciada a III-a (1189-1192), aflaţi sub conducerea regelui Richard Inimă-de-Leu. În 1192, acesta din urmă o vinde fostului rege al Ierusalimului, Guy de Lusignan, iar Ciprul devine unul dintre regatele medievale. Dinastia franceză de Lusignan stăpâneşte insula până în 1489, când este cucerită de veneţieni (1489-1571).

Cuceritorii latini au vrut să-i convertească pe ciprioţi la catolicism şi, pentru aceasta, în 1196 au introdus o ierarhie catolică. Prin mai multe sinoade catolice ţinute pe insulă, prin Bulla Cypria (1260) emisă de Papa Alexandru al IV-lea (1254-1261) şi printr-o colaborare strânsă cu autorităţile civile, Biserica Catolică a preluat cu cruzime controlul problemelor Bisericii cipriote.

Pentru a-şi consolida poziţia pe insulă, catolicii au luat diverse măsuri, de genul: au fost confiscate proprietăţile Bisericii Ortodoxe; numărul diocezelor ortodoxe a fost redus de la 14 la 4, iar cei 4 episcopi care au rămas au fost exilaţi în sate izolate de pe insulă; episcopii ortodocşi şi clerul lor erau obligaţi să se supună prelaţilor catolici şi papei; în plus, au fost instituite rânduieli speciale pentru reducerea numărului de mânăstiri şi monahi. Clericii ortodocşi erau siliţi să primească credinţa latină, iar dacă refuzau, uneori erau chiar omorâţi. În 1231, 13 monahi de la Kantara au fost chinuiţi şi arşi de vii pentru că au refuzat să treacă la catolicism, iar în 1360, latinii au vrut să-i silească pe episcopii ortodocşi să abjure, aceştia fiind salvaţi de la moarte de credincioşi. În ciuda acestor eforturi ale catolicilor, ciprioţii şi-au păstrat credinţa primită de la sfinţii apostoli.

Perioada veneţiană (1489-1571) nu a adus mari schimbări, iar în 1571, Ciprul a fost cucerit de sultanul turc Selim al II-lea (1566-1574). Imperiul Otoman a recunoscut Biserica Ortodoxă ca singura Biserică de pe insulă, dându-i unele drepturi, precum recuperarea bisericilor, mânăstirilor şi proprietăţilor acestora. Însă credincioşii au suferit mult în perioada dominaţiei otomane (1571-1878): nedreptăţi de tot felul, recrutarea copiilor pentru armata imperiului, biruri mari, încercări de islamizare, prigoane şi chiar masacre. La 9 iulie 1821, la începutul războiului de independenţă al Greciei, toţi cei 4 episcopi ciprioţi au fost omorâţi de otomani, deşi pe insulă nu se iscaseră tulburări.

Temându-se de extinderea puterii Rusiei, la 4 iunie 1878, Marea Britanie şi Sublima Poartă au semnat în secret Convenţia de Alianţă Defensivă, prin care Insula Cipru era încredinţată Angliei, în schimbul unei sume de bani anuale. Biserica a căpătat mai multă libertate, însă conducerea britanică intervenea prin legi restrictive în administrarea Bisericii şi a altor activităţi culturale naţionale, fapt ce a condus la revolta organizată în octombrie 1931 de episcopi, care erau şi membri ai adunării legislative. Britanicii au reacţionat violent, exilându-i pe episcopi, impunând legi aspre şi taxe mari, arestându-i şi dându-le pedepse grele celor care s-au revoltat şi chiar omorând oameni neînarmaţi, instituind în Cipru o adevărată dictatură.

Din nefericire, în secolul al XX-lea, Biserica Ortodoxă a Ciprului a îngenuncheat în faţa mentalităţii seculare, înscriindu-se alături de alte Biserici Ortodoxe locale în Ortodoxia lumească. Astfel, Biserica Ciprului este membră a Consiliului Mondial al Bisericilor, iar arhiepiscopii şi episcopii săi au făcut tot felul de alianţe necuvenite cu puterea laică, implicându-se puternic în mişcările politice de pe insulă.

În 1955, a fost înfiinţată Organizaţia Naţională a Luptătorilor Ciprioţi pentru câştigarea independenţei. Lupta era organizată, finanţată şi călăuzită de Biserica Ortodoxă, arhiepiscopul Macarie al III-lea (1913-1977, arhiepiscop între anii 1950-1977 şi preşedinte al ţării între anii 1960-1977 cu intermitenţă) fiind conducătorul acesteia.

(De remarcat: Conflictul din Cipru s-a răsfrânt şi asupra Patriarhiei Ecumenice. La 6 septembrie 1955, Patriarhia Ecumenică a avut mult de suferit din cauza manifestaţiilor turcilor din Constantinopol şi din alte oraşe contra grecilor, ce au avut ca pretext faptul că Grecia dorea anexarea Insulei Cipru. Într-o singură noapte au fost jefuite, devastate şi incendiate peste 60 de biserici din cele 80 existente în Constantinopol, unele dintre ele monumente istorice din vremea perioadei bizantine, înregistrându-se pagube de peste 50 milioane de lire sterline.

În 1956, arhiepiscopul Macarie a fost exilat din pricina activităţii sale în Insulele Seychelles, însă în cele din urmă, în august 1960, Insula Cipru şi-a proclamat, pentru prima oară în lunga sa istorie, independenţa, ciprioţii greci acceptând-o ca pe un compromis faţă de dorinţele lor de unire cu Grecia. Independenţa era garantată de Grecia, Turcia şi Marea Britanie, care îşi păstra suveranitatea asupra a două baze militare pe insulă.

După câştigarea independenţei, arhiepiscopul Macarie a devenit preşedintele Ciprului, luptând în continuare pentru unirea insulei cu Grecia. Între el şi ceilalţi episcopi au existat neînţelegeri politice cu privire la strategia de urmat, neînţelegeri care au avut o sumedenie de consecinţe nefericite pentru insulă şi locuitorii acesteia. De asemenea, relaţiile dintre ciprioţii greci (85% din populaţie) şi turci (12% din populaţie) au continuat să fie încordate.

La 15 iulie 1974, junta militară de la Atena a organizat o lovitură de stat împotriva preşedintelui Macarie, la care a participat Garda Naţională a Ciprului, eveniment care s-a dovedit a avea consecinţe dezastruoase. Sub pretextul protejării drepturilor comunităţii cipriote turce, Turcia a invadat insula şi a preluat controlul asupra a 37,5% din teritoriul acesteia, a folosit bombe cu napalm şi a omorât civili, a silit peste 200.000 de oameni (o treime din populaţia insulei) să părăsească ţinuturile natale şi să se strămute în alte regiuni ale insulei (aproape întreaga populaţie din acel teritoriu a fost strămutată; în prezent, în zona de nord a Ciprului se mai află 421 de ciprioţi greci).

În decembrie 1974, preşedintele Macarie s-a întors în Cipru pentru a lupta pentru drepturile turmei şi reconstruirea ţării. În 1983, sectorul nordic, controlat de turci, şi-a declarat în mod unilateral independenţa, sub numele de Republica Turcă a Ciprului de Nord, care a fost recunoscută doar de statul turc. Iar situaţia nu a fost rezolvată nici până în prezent.

Invazia turcă din 1974 a avut loc în două faze, 20-23 iulie şi 14-16 august, şi a fost numită ,,Operaţiunea Attila” – nume justificat de violenţa şi brutalitatea turcilor împotriva locuitorilor insulei, a Bisericii Ciprului şi moştenirii sale creştine milenare nepreţuite. Astfel, Arhiepiscopia Ciprului şi Episcopia de Morfou au pierdut majoritatea proprietăţilor, Episcopia de Keryneia a pierdut tot, 520 de lăcaşuri de cult din zona invadată, dintre care unele sunt monumente UNESCO, au fost tratate într-un mod demn de cuceritorul hun.

Unele biserici şi mânăstiri au fost arse şi demolate, altele au fost transformate în depozite, grajduri, cafenele şi cluburi de noapte, muzee, puncte de control ale armatei turceşti, moschei, chiar toalete. Zeci de mii de icoane, fresce, mozaicuri şi vase sfinte cu o valoare inestimabilă au fost fie furate şi vândute pe piaţa neagră a colecţionarilor de artă la preţuri fabuloase, fie distruse, răzuite de pe pereţii lăcaşurilor de cult, acoperite cu ciment etc. Majoritatea cimitirelor au fost distruse, crucile au fost smulse, mormintele profanate, iar astăzi printre morminte pasc turme de oi şi capre.

Iată ce scria pe 6 mai 1976, în cotidianul britanic The Guardian, un jurnalist englez care a fost în Cipru:

,,Vandalismul şi profanarea sunt atât de sistematice şi răspândite, încât ele sunt echivalente cu o distrugere instituţionalizată a orice este sfânt pentru un grec. Făţiş sau în ascuns, procesul trebuie să fi fost recunoscut şi aprobat de o administraţie (turcă), care cu doar 14 zile în urmă mobiliza opinia publică musulmană cu privire la arderea unei moschei care, în realitate, este intactă. Am vizitat 26 de sate foste greceşti ... Nu am găsit nici un cimitir neprofanat. ... Pe drum, în munţii dinspre sud, am găsit paraclisul Sfântul Dimitrie din Ardhana gol, cu excepţia rămăşiţelor bazei sfântului altar, plină cu excremente umane.

La Syngrasis, interiorul bisericii era distrus dincolo de orice posibilitate de recunoaştere, plin cu bucăţi de icoane, strane şi sticle de bere. Crucea zdrobită zăcea într-o baltă de urină. ... Morminte profanate ... biserici distruse ... fresce de valoare acoperite cu ciment. Şi lăcaşurile izolate din munţi au fost distruse.

Nu este extraordinar că, în timp ce turcii musulmani continuă să profaneze bisericile şi cimitirele ortodoxe din Cipru (aparent cu aprobarea Consiliului Mondial al Bisericilor şi UNESCO, care suprimă rapoartele similare celui de mai sus), Marea Britanie îi încurajează activ pe coreligionarii turcilor să-şi promoveze credinţa în ,,Festivalul Islamului”, care are loc în întreaga Anglie în 1976 ?”

Dimensiunile dezastrului sunt foarte greu de evaluat, deoarece autorităţile turceşti din nordul insulei refuză categoric orice fel de studiu sistematic şi organizat cu privire la lăcaşurile de cult.

La 8 iulie 2007, Arhiepiscopul Hrisostom al II-lea al Ciprului a lansat, la televiziunea naţională italiană RAI1, un apel către autorităţile din partea nordică a insulei pentru restaurarea bisericilor. ,,Cerem trupelor de ocupaţie şi comunităţii cipriote turceşti autorizaţia de a putea să restaurăm bisericile noastre pe cheltuiala noastră. (...) Vrem să punem capăt stării de degradare a bisericilor, să sensibilizăm comunitatea internaţională, să ne recuperăm operele de artă care ne-au fost furate şi să le aducem aici, pentru a le restaura şi a le asigura conservarea”. El nu a primit nici un fel de răspuns.

Regiunea nordică a Insulei Cipru ocupată de armata turcă se află sub strictă supraveghere
În imagine, Mânăstirea Sfântul Panteleimon din satul ocupat Myrtou, Kyreneia,
îngrădită cu sârmă ghimpată, pe care este plasat un panou pe care scrie: Zonă interzisă

La 20 iulie 2007, sirenele au sunat în partea de sud a insulei pentru a marca împlinirea a 33 de ani de la invazia turcă, numită de ciprioţii greci ,,aniversarea neagră”, deoarece 3.000 de oameni au fost omorâţi sau sunt încă dispăruţi. Arhiepiscopul Hrisostom al II-lea al Ciprului a chemat la eliberarea de sub ocupaţia turcă, iar la liturghia din această zi au fost pomeniţi morţii, dispăruţii şi s-au făcut rugăciuni pentru întoarcerea refugiaţilor în locurile natale.

Interiorul bisericii din Sysklipos, Kyreneia. Biserica a fost transformată în depozit de furaje

Cel mai recent incident a avut loc la jumătatea lunii august 2007. Credincioşii ortodocşi au încercat să săvârşească o liturghie în biserica Mânăstirii Sfântul Varnava din Famagusta (n.r.: în prezent transformată în muzeu de autorităţile turce), slujba fiind întreruptă de poliţia turcă. Aceasta a cerut preotului să oprească liturghia, iar în faţa refuzului său, forţele de ordine i-au scos pe credincioşi afară din biserică şi l-au insultat pe preot. Arhiepiscopul Hrisostom a protestat împotriva întreruperii liturghiei, considerând incidentul ca fiind ,,o încălcare a libertăţii religioase a creştinilor din partea de nord a insulei”.

Biserica Panagia Phaneromeni din satul Gastria, Famagusta

Confruntat cu acţiunile musulmanilor împotriva creştinilor, însă tributar mentalităţii Ortodoxiei lumeşti, conducătorul Bisericii Ciprului a cerut ajutorul ... Papei Benedict al XVI-lea, pe care l-a vizitat recent şi cu care a semnat o declaraţie comună, ca şi al instanţelor europene, ale căror vederi sunt, în general, anti-ortodoxe. Căci trebuie să recunoaştem că perspectiva Uniunii Europene este anti-creştină, iar dialogul interreligios nu are drept ţel înţelegerea dintre credincioşii diferitelor religii şi depăşirea conflictelor dintre ei, ci lepădarea creştinilor de Dumnezeul cel adevărat …

24 august 2007

Uciderea slujitorilor lui Dumnezeu

Ura faţă de Dumnezeul creştinilor are multiple faţete în societatea contemporană, iar una dintre cele mai teribile este uciderea slujitorilor lui Dumnezeu, a clericilor şi monahilor.

Cel mai recent eveniment de acest fel din Rusia a avut loc în noaptea dinspre 21 spre 22 august a.c.. În această noapte a fost omorât în locuinţa sa, egumenul Avenir Smolin, de 29 de ani, parohul bisericii Înălţarea Domnului din oraşul Furmanovo, regiunea Ivanovo, Rusia. El a fost găsit a doua zi de enoriaşi. Moartea ieromonahului a fost violentă, el având numeroase răni de cuţit pe trup. Ucigaşul, care mai fusese condamnat, a fost arestat cu repeziciune, împreună cu complicele său, şi a mărturisit că l-a omorât pe preot pentru a-l jefui.

Folosind acest prilej nefericit, agenţia rusă de ştiri Interfax a remarcat faptul că, din 1990 până în prezent, în Rusia au fost omorâţi 24 de preoţi şi 2 monahi ortodocşi, şi a oferit amănunte cu privire la unele dintre aceste crime.

Potrivit Interfax, prima pe lista crimelor cunoscute este uciderea preotului Alexander Men. Părintele Alexander a murit în locuinţa sa, în urma sângerării abundente din rănile făcute cu un obiect greu, în dimineaţa zilei de 9 septembrie 1990.

Un alt caz s-a petrecut de ziua Învierii Domnului, pe 18 aprilie 1993, când au fost omorâţi 3 monahi de la mânăstirea din Pustia Optinei, ieromonahul Vasilie Roslyakov şi monahii Trofim Tatarnikov şi Terapont Pushkaryov. Ucigaşul lor, Nicolai Averin, a afirmat că diavolul l-a îndemnat să comită fapta.

Parohul Bisericii Sfântul Arhanghel Mihail din Groznîi, părintele Anatolie Chistousov, a fost ucis pe 14 februarie 1996 de o bandă de ceceni condusă de Ahmed Zakayev, după ce el a refuzat să-i îndemne pe soldaţii ruşi să se predea. Preotul a fost torturat, înainte de a fi împuşcat.

Arhipreotul Alexander Zharkov a fost omorât pe 14 septembrie 1997, în Sankt Petersburg. Cu puţin timp înainte de moartea sa, el părăsise Patriarhia Moscovei pentru Biserica Ortodoxă Rusă din Diaspora.

Arhipreotul Peter Sukhonosov, parohul Bisericii Mijlocirea Maicii Domnului din Sleptsovsakay, Inguşetia, a fost răpit din biserică, la 28 martie 1999, de un grup de 4 bandiţi, şi omorât.

Ieromonahul Grigorie Yakovlev, parohul bisericii din oraşul Tura, regiunea Krasnoiarsk, a fost omorât pe 21 martie 2000, în Biserica Sfânta Treime. Ucigaşul, Ruslan Lyubetsky, 26 de ani, a tăiat capul preotului şi l-a pus pe sfânta masă. În aceeaşi zi a fost arestat; el a declarat autorităţilor că ,,zeul Krishna l-a îndemnat să-l omoare pe preot”.

Preotul Andrei Nikolaev, parohul Bisericii Sfânta Treime din satul Pryamukhino, regiunea Tver, a fost ars în noaptea dinspre 1 spre 2 decembrie 2006, în casa sa, împreună cu soţia sa Xenia şi cei trei copii ai lor.

Preotul Oleg Stupichkin, parohul Bisericii Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel din oraşul Neyvo-Shaytansky, regiunea Sverdlovsk a fost omorât în ajunul Naşterii Domnului, pe 24 decembrie 2006/6 ianuarie 2007. Ucigaşii săi, Roman Sukhachyov şi Serghie Davlyatchin, care fuseseră închişi şi înainte, au rămas în biserică după terminarea slujbei şi l-au omorât pe preot cu o ţeavă de fier. După aceea, cei doi au furat 20 de icoane şi au încercat să dea foc bisericii. Ei au fost reţinuţi în aceeaşi noapte. Părintele era căsătorit şi avea 4 copii.

Acestea sunt doar cele mai cunoscute cazuri dintr-o sumedenie de evenimente, crime şi omoruri rituale, cu tentă satanică, care vădesc faptul că ura faţă de creştinism capătă noi accente, din ce în ce mai terifiante …

25 august 2007

Propunere pentru un nou document ecumenist referitor la limitele prozelitismului

În a doua jumătate a lunii august, la Toulouse, Franţa, a avut loc o întrunire organizată în comun de Consiliul Mondial al Bisericilor şi Consiliul Pontifical pentru Dialogul Interreligios, la care au participat reprezentanţi ortodocşi, catolici şi protestanţi. Întrunirea a avut ca temă de discuţii ,,limitarea prozelitismului şi o politică comună privind convertirile religioase”. La încheierea acesteia, s-a luat decizia înfiinţării unui grup de 30 de persoane din diferite grupuri creştine, care să elaboreze un ,,cod de conduită, care să fie acceptat de toate cultele creştine” în ce priveşte prozelitismul şi convertirea de la o confesiune la alta.

În plus, participanţii la întrunire au afirmat necesitatea de a ,,defini diferenţa dintre evanghelizarea energică, pe care o sprijină toate grupurile, şi campaniile care urmăresc ademenirea credincioşilor altor culte”. Într-un cuget, delegaţii au afirmat categoric: ,,Creştinii nu trebuie să denigreze credinţa altor grupuri creştine”.

Cine şi cum va hotărî când este vorba de ,,evanghelizare energică” şi când de ,,ademenirea credincioşilor altor culte” nu are, în fine, nici o relevanţă. Important este faptul că astfel de exprimări, atitudini şi, în scurt timp, acţiuni sunt conforme cu corectitudinea ,,canonică”, un gen de ,,corectitudine politică” în lumea ecleziastică. Acest concept neagă, pur şi simplu, Ortodoxiei dreptul de întâi născut şi de păstrătoare a învăţăturii Mântuitorului în puritatea sa. Şi potrivit lui, ,,denigrarea credinţei altor grupuri creştine” va nega dreptul ortodocşilor de a vorbi despre erezii sau învăţături false, omeneşti introduse de-a lungul secolelor de heterodocşi în învăţătura creştină care este, prin excelenţă, revelaţia lui Dumnezeu.

În cadrul mişcării ecumeniste a fost semnat deja un prim document, intitulat ,,Mărturisirea în comun şi prozelitismul”, care condamnă trecerea de la o confesiune la alta şi prevede pentru viitor ,,propovăduirea supra-confesională comună a Evangheliei, prin care se asigură predica ecumenistă”. Bazându-se pe acest act şi pe propria mentalitate ecumenistă, episcopii şi preoţii ortodocşi au ajuns să refuze convertirea heterodocşilor la Ortodoxie, sub pretextul că toate confesiunile creştine sunt la fel de bune, pentru că au aceeaşi putere mântuitoare.

Prin semnarea documentului, strategii ecumenişti doresc limitarea unui fenomen destul de amplu din lumea occidentală şi trecut sub tăcere de moarte de către mediile ecumeniste: convertirea heterodocşilor, catolici şi protestanţi deopotrivă, la Ortodoxie. În America şi Marea Britanie este vorba de mulţi credincioşi, chiar de parohii întregi, de clerici care vor să treacă la Ortodoxie, atraşi de duhul autentic creştin al ei şi, în acelaşi timp, înspăimântaţi de deriva cumplită de la învăţătura creştină a confesiunilor din care fac parte: erezii, necredinţă făţişă, păcate de moarte care sunt încurajate sau practicate de cler până la cel mai înalt nivel.

Spre exemplu, după decizia conducerii Bisericii Anglicane de a hirotoni femei (n.r.: noiembrie 1992), mulţi credincioşi ai acestei Biserici au căutat să se convertească la altă confesiune creştină. Unii dintre ei au scris cărţi pentru a arăta frământările sufleteşti pe care le-au avut: renunţarea la credinţa în care ai fost crescut şi ai trăit o viaţă nu este un lucru tocmai uşor, justeţea alegerii pe care o faci, stigmatizarea la care eşti supus de prieteni şi cunoscuţi etc. (n.r.: cărţi pe această temă, recent apărute în limba română, sunt: ,,Însetând după Dumnezeu”, de Matthew Gallatin, apărută la Editura Egumeniţa, 2005; ,,Lumina cea adevărată”, de Michael Harper, apărută la Editura Teofania, 2002).

Documentul este gândit spre a limita până la anihilare acest fenomen nedorit de către conducătorii ecumenismului modern şi vădeşte, fără doar şi poate, în modul cel mai simplu cu putinţă eşecul activităţii lor.

Ioan Palea

Articol apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 37/septembrie-octombrie 2007