CHESTIUNEA CALENDARULUI

 

Ernest Bernea (1905-1990) a fost sociolog, etnolog şi filozof. I-a avut ca profesori pe Nicolae Iorga, Nae Ionescu, Dimitrie Gusti. Încă din studenţie s-a apropiat de Nae Ionescu (1890-1940), devenind colaborator la ziarul Cuvântul, şi mai ales de Dimitrie Gusti (1880-1955), care, între anii 1933-1935 l-a numit secretar al secţiei de monografii sociologice la Institutul de Cercetări Sociale. De asemenea, el a făcut parte din echipele gustiene de cercetare etnografică şi a avut o contribuţie valoroasă la cercetările întreprinse în diferite zone ale României, publicând importante studii şi articole în revistele de specialitate. Remarcat de profesorul Simion Mehedinţi (1868-1962), în 1935, Ernest Bernea a fost numit conferenţiar la Catedra de Antropogeografie, unde a predat Sociologie comparată şi a ţinut primul curs de Etnologie din România.

PAlmanah 2015 2rintre cele mai cunoscute lucrări ale sale se numără: Spaţiu, timp şi cauzalitate la poporul român, Crist şi condiţia umană, Timpul la ţăranul român, Sociologie şi etnografie românească. Ordinea spirituală, Civilizaţia română sătească, Treptele bucuriei, Meditaţii filozofice. Note pentru o filozofie inactuală, Îndemn la simplitate. Mărturisiri pentru un om nou, Criza lumii moderne.

În ce priveşte schimbarea calendarului, Ernest Bernea scrie: ,,Calendarul este fenomenul cel mai închegat şi mai vorbitor pentru înţelegerea timpului într-o colectivitate ca aceea a satului românesc. În calendar sunt exprimate aproape toate caracterele timpului aşa cum trăieşte ţăranul român; în el găsim exprimat ritmul şi organizat timpul. Analizând calendarul vom putea căpăta lămuriri mult mai depline asupra problemei noastre, mai ales că reforma din anul 1924 a ridicat în satul românesc probleme însemnate cercetătorilor”.

Studiul Calendarul în satul Cornova, publicat în anul 1932 în ,,Arhiva pentru ştiinţa şi reforma socială”, a însemnat începutul cercetărilor sale pe această temă. Timpul la ţăranul român – din care vom prezenta mai jos capitolul referitor la calendar – este o lucrare scrisă în 1940 care ,,cuprinde rezultatul unor cercetări de aproape 10 ani în diferite regiuni ale ţării, precum Orheiul, Dobrogea de Nord, Câmpia Brăilei, Valea Trotuşului, Valea Moldovei, Valea Jiului, Ţara Oltului, Ţara Bârsei”.

 

* * *

 

Timpul la ţăranul român

- Contribuţie la problema timpului în religie şi magie -

 

de Ernest Bernea

 

Organizarea timpului; calendarul

1. Reforma calendarului şi satul tradiţional. – 2. Ce este calendarul. –

3. Argumente împotriva noului stil. – 4. Organizarea timpului şi funcţiunea calendarului.

 

1. În anul 1924 s-a întâmplat la noi un fapt semnificativ pentru mentalitatea generală a satului românesc şi de mare însemnătate pentru lămurirea problemei timpului. Reforma calendarului aplicată după hotărârea Sinodului a provocat din partea ţăranilor o reacţiune cu totul neaşteptată atât de cei ce hotărâseră reforma cât şi de cei care erau însărcinaţi să o aplice. Hotărârea luată, firească pentru conducători[1], de a armoniza mersul vremii cu acela al lumii apusene, adică de a trece calendarul cu 13 zile mai înainte, a apărut ţăranilor nu numai nefirească, dar şi plină de primejdii.

Sensul adevărat al realităţilor săteşti scăpase celor în drept. Unii cu mintea mai ageră au pus reacţiunea ţăranilor la reformă în seama unor influenţe politice de origine străină venite de peste graniţe. Chiar dacă o astfel de influenţă a putut să se producă, ea a trebuit să găsească un teren favorabil; şi pe acesta îl crease reforma calendarului.

Acolo unde ţăranul a refuzat să mai intre în biserică, acolo unde preotul a fost bătut, acolo unde legături de rudenie s-au rupt, acolo unde întreaga viaţă spirituală a satului s-a spart, nu mai poate fi vorba de un fapt divers şi nici măcar de un fapt politic oricât de puternic ar fi şi ori de unde ar veni. Dacă în urma reformei calendarului a apărut stilismul ca o nouă sectă religioasă, dacă oamenii şi-au lăsat bărbi şi au început o altă viaţă în afara comunităţii spirituale a bisericii neamului, se înţelege că s-a petrecut un lucru de mare adâncime, că frământările au fost sufleteşti şi că adevăratul sens al acestor manifestaţii trebuie deci căutat într-o realitate de dincolo de ordinea socială şi politică.

În viaţa spirituală a satului, în sufletul ţăranului român această schimbare de 13 zile mai devreme a calendarului a fost o experienţă interioară de mare intensitate şi dramatism. Reforma calendarului a fost hotărâtă de o categorie de oameni şi a fost suportată de o altă categorie, fiecare având bineînţeles mentalitatea sa proprie. Cei ce au hotărât reforma şi-au zis că nu este nimic dacă se produce un avans de 13 zile pentru că zilele şi sărbătorile, raporturile dintre ele rămân aceleaşi. Pentru cei ce au suportat reforma lucrurile au stat cu totul în alt chip; ei s-au ridicat cu tărie împotriva acestei schimbări pentru că ea era esenţială, era totală, era primejdioasă până la distrugere. Diferenţă mare desigur între cele două categorii interesate.

Neînţelegerea a pornit din felul deosebit cum fiecare parte a înţeles şi a tratat calendarul. Pentru noi această dramă din viaţa satelor ne-a pus în lumină un fel deosebit de reprezentare a timpului. Calendarul şi reforma au fost izvorul cel mai bogat şi cel mai curat pentru a înţelege ce este timpul la ţăranul român şi pentru a ne lămuri problema. Fenomenul calendarului, organic legat de întregul vieţii spirituale a satului, ne lămureşte direct ce înseamnă a fi în timp pentru ţăranul român şi mai ales ce este timpul şi calendarul pentru el.

Reforma calendarului a fost pentru ţăranul român o totală şi bruscă răsturnare a întregii vieţi lăuntrice. Reforma, dacă ne gândim la consecinţele morale ce le-a avut, a fost mai mult o revoluţie[2]; pentru că o acceptare a ei presupunea o schimbare radicală a omului şi a poziţiei sale faţă de lume şi viaţă. Oricât de exagerat pare acest lucru, ne îndoim că realitatea ar putea fi alta.

Satul românesc trăieşte şi mai ales trăia în virtutea unei străvechi tradiţii. Moştenirea din bătrâni alcătuieşte însuşi felul de existenţă al acestei comunităţi; tradiţia este atotstăpânitoare. În satele ce păstrează încă nealterate o viaţă originară, organică şi arhaică, moştenirea din bătrâni funcţionează pe toate planurile şi în toate direcţiile acestor aşezări. Tot ceea ce vine din trecut are un caracter aproape religios, faţă de care se impune cel mai profund respect. Calendarul este din aceste moşteniri. Schimbarea unei oricât de mici frânturi din acest tot organic zdruncină viaţa satului şi a elementelor sale. Reforma calendarului a fost o astfel de schimbare.

 

2. Ce este şi cum apare calendarul în mintea ţăranului român ? El reprezintă timpul organizat; calendarul în sate are o funcţiune de utilitate obştească[3] dar în altfel de cum o are calendarul la oraş.

În primul rând: calendarul este ceva dat aşa cum este lumina soarelui sau zborul păsărilor. În al doilea rând: el este neschimbător: are un caracter definitiv[4] şi nu poate fi schimbat după voia omului, cum nu poate fi schimbată nici faţa lumii acesteia cu frumuseţile şi păcatele ei. De aci un al treilea caracter: acela de obiectivitate, adică ceva de sine stătător, cu existenţa şi destinul său propriu.

În concluzie, calendarul pentru ţăranul român nu este ca pentru cei mai mulţi din noi, un produs al voinţei omeneşti care a măsurat bine timpul după mersul corpurilor sistemului solar; calendarul în acest caz nu este ceva convenţional pentru uzul zilnic al omului, ci este un fenomen spiritual mult mai adânc şi semnificativ.

La origini, după părerea unor sociologi, astăzi deveniţi clasici, calendarul ar fi apărut din necesitatea distincţiei în timp între sacru şi profan, aşa cum cereau actele rituale şi cultul. Aceste două noţiuni profund distincte, corespunzătoare unor realităţi tot atât de distincte, neputând să se suprapună, nici să devină într-un fel în atingere, au dat naştere calendarului; timpul a fost văzut şi el în două feluri: sacru şi profan. Cu toate că timpul este de fapt numai o condiţie în desfăşurarea timpului şi eficacitatea actelor rituale, distincţia între sacru şi profan s-a impus şi în acest câmp al vieţii. Aşa, se crede, ar fi luat naştere sărbătoarea, zi deosebită ca natură de celelalte lucrătoare.

Aceste distincţii aparţin însă mai mult cercetătorilor; căci ţăranul român, după toate aparenţele, nu deosebeşte condiţia de timp în raport cu actele. Pentru el condiţia de timp este una cu cultul însuşi[5], sau mai precis este un element constitutiv din acest cult. De aceea atacarea calendarului înseamnă atacarea cultului, a religiei însăşi. Ori, se ştie că religia este ceva neschimbător, este ceva etern care iese din câmpul de activitate al omului, unde inteligenţa şi voinţa sa pot fi eficace.

Ţăranul român socoteşte religia de două ori intangibilă: o dată faţă de strămoşi şi a doua oară faţă de Dumnezeu.

Satul românesc este o unitate de viaţă colectivă în care tradiţia a jucat şi joacă încă un rol însemnat. Prezentul este încontinuu sub presiunea trecutului şi lucrează privind spre viitor, trăgându-şi substanţa din trecut. Cei morţi constituiesc o adevărată şi continuă prezenţă pentru cei vii. Trecutul pe calea tradiţiei comandă aproape toate formele şi sensurile vieţii actuale ale colectivităţii. Calendarul ca o formă de viaţă moştenită este respectat şi el prin aceste însuşiri ale trecutului.

Un ţăran din Dărmăneşti-Bacău întrebat de ce nu ţine noul stil a răspuns: ,,Nu se pot schimba sărbătorile, că aşa am apucat din bătrâni şi legea lor este sfântă”. La fel un altul din Cornova-Orhei: ,,Ţinem pe vechi că noi aşa am apucat; apoi îi mai bine să ţinem cum am apucat. Eu pe obiceiul meu îl ţin; pe ce am apucat pe aia ţin; ţin legea creştinească”.

Puterea cu care se impune calendarul vine însă şi din altă parte. Pentru ţăranul român, religia nu este la origini un produs omenesc, ceva făcut de mintea noastră. Orice fenomen religios deci şi calendarul este ceva exterior, obiectiv, dat oamenilor într-un anume fel fără putinţa de schimbare. Pentru ţăranul român, calendarul nu este o născocire omenească, măsurătoare bine potrivită a timpului cu scop practic, ci o revelaţie, ceva din ordinea divină a lucrurilor.

,,Calendarul merge după biserică nu după oameni şi nu se poate schimba pentru că este dat de Dumnezeu, calendarul este rânduiala dumnezeiască” spune un ţăran din judeţul Ismail.

 

3. Dacă acest lucru înseamnă calendar în conştiinţa ţăranului român înţelegem cum el nu poate accepta cu inima uşoară o reformă a calendarului. Dimpotrivă în faţa reformei ei iau adesea atitudini dârze şi cu expresii dintre cele mai îndurerate. ,,Am părăsit rânduiala veche şi mi-e jale” mărturisea plângând o femeie din Ţara Oltului. Alta mai îndârjită din ţinutul Orheiului spunea în legătură cu stilul nou: ,,Apăi zice să ţinem pe nou. Nu vreau să ţin. Nu mă dau măcar să mă ucidă. Să ieie cuţitul şi să mă taie, dar pe nou nu mă dau”.

Alteori, unii par mai indulgenţi; distingând dintre calendar ca ordine lumească şi calendar timp şi ordine divină acceptă noul stil dar numai în primul sens: ,,Noi zicem: lasă calendarul să meargă aşa, lasă judecăţile să meargă aşa, dar zilele să fie cum le-o lăsat Domnul nostru Hristos”. Sau: ,,Eu în sfânta cruce cred, în evanghelie cred, da-n stea, nu. Cum să credem noi în legea diavolească (stilul nou) şi nu într-a lui Hristos ?”

În mentalitatea ţăranului român nu are loc rânduiala omenească pentru cele ce privesc religia. De aceea ţăranul român nu poate să cedeze dispoziţiile omeneşti chiar dacă ele vin de la stăpânire. Dumnezeu este mai mare decât noi toţi şi deci legea omenească trebuie să meargă după Dumnezeu şi nu Dumnezeu după legea omenească.

Nepăstrarea legii lui Dumnezeu aşa cum s-a făcut prin reforma calendarului este văzută ca un mare păcat cu rele consecinţe asupra vieţii şi destinului omenesc, reforma este privită şi ca o pedeapsă a lui Dumnezeu pentru păcatele omului. Iată o mărturisire a unei femei din ţinutul Orheiului: ,,Că vezi Dumnezeu a lăsat legea cea veche şi sfinţii şi noi om ţine aşa cum a lăsat Dumnezeu. De când sărbătorim noi sărbătoarele aistea pe nouă, apoi Dumnezeu nu ne mai dă, că nu ne pocăim. Dar Dumnezeu ne dă toate pedepsele că noi prea păcătuim”.

Ţinerea sărbătorilor pe stil nou provocată de reforma calendarului este socotită ca aducătoare de boli, secetă şi alte rele. Multe din durerile şi lipsurile prezente le pune ţăranul în seama reformei: ,,De amu oamenii s-au stricat de când cu stilul nou şi Dumnezeu s-a întors cu dosu şi nu mai dă ploaie ... ne arde ... înainte grâul era tot un spic”.

Alţii merg şi mai departe, sunt ţărani care cred că ţinerea calendarului pe stil nou atrage după sine şi pierderea calităţii de creştin: ,,Iaca la Mânăstirea Răciula stareţa ţine pe nou, da călugăriţele ţin pe vechi că a venit scrisoare de la Ierusalim şi acolo spune că ăl de ţine pe nou apoi trebuie să se boteze iară”.

În faţa reformei ţăranul s-a îndârjit pe o poziţie care în afară de faptul de a fi din strămoşi şi de a fi de la Dumnezeu, el nu a uitat să o întemeieze şi în alte chipuri, cu argumente şi fapte ce îi stăteau mai la îndemână. Felul cum încearcă el să argumenteze şi să întemeieze atitudinea în favoarea vechiului stil şi împotriva celui nou aduce o însemnată contribuţie la cercetarea noastră, adică la descrierea şi înţelegerea timpului.

În primul rând, stăruie cu multă tărie şi frecvenţă un argument pe cât de simplu pe atât de interesant: ,,Poţi dumneata schimba calendarul cât vrei, dar zilele rămân tot acolo”. Iată una din expresiile cele mai obişnuite împotriva noului stil. Zilele de peste an, având un caracter obiectiv real şi concret, existenţe de sine stătătoare, nu pot fi schimbate prin simpla voinţă a omului, pentru că schimbând calendarul cu 13 zile mai devreme nu înseamnă pentru ţăranul român că s-au schimbat şi zilele din locul lor.

Un alt mijloc de întemeiere îl are ţăranul în semne sau minuni pe care Dumnezeu le arată oamenilor spre ştiinţă. Iată una din aceste minuni: ,,În noaptea de înviere, la sfântul mormânt se aprind nişte lumânări, singure. În 1925 la sfântul mormânt nu s-au aprins lumânările cu 13 zile mai devreme, pe stil nou şi de atunci Paştele a rămas tot pe vechi, Dumnezeu n-a vrut altfel”. Altă mărturie: ,,Când vine o sărbătoare Dumnezeu îi face semne omului; numai cine n-are credinţă nu le vede, omul păcătos”.

Sărbătorile nu pot fi schimbate deci sub nici un fel fără a te pune împotriva lucrurilor dinainte rânduite, împotriva lui Dumnezeu.

Argumentele împotriva noului stil şi a neîntemeierii reformei, argumentele împotriva putinţei de a schimba timpul de la locul lui nu sunt numai de natură mistică făcute printr-o raportare la o lume transcendentă, ci sunt şi de natură pozitivă, făcute printr-o raportare la lumea sensibilă. În acest fel sistemul solar, fizica pământului şi lumea organică cu tot cuprinsul lor de viaţă şi ritm, au fost folosite pentru a dovedi falsitatea noului stil.

Mersul timpului este îndreptăţit prin ritmul vieţii cosmice, prin perfecta suprapunere între organizarea vechiului calendar şi fenomenele naturii. Sunt în adevăr o seamă de fenomene cosmice care apar deplin legate de anotimpuri şi anumite zile din calendar. Înfrunzirea copacilor, venirea păsărilor, apariţia florilor, rodirea pomilor, sunt câteva din aceste fenomene care apar la date fixe şi care scot în evidenţă un ritm cosmic. Schimbându-se calendarul cu 13 zile mai devreme ele nu mai corespund exact zilelor cu care ţăranul era obişnuit să corespundă. Printr-o continuă raportare la aceste fapte neschimbătoare, el dovedeşte acelaşi lucru: falsitatea noului stil.

Dăm aci câteva din cele mai interesante şi expresive mărturii ce le avem în această privinţă, culese din Cornova-Orheiu.

,,Stilul vechi e ăl bun: pomii tot pe vechi înfrunzesc şi înfloresc şi pe nou nu vre; cucu cântă pe vechi, da pe nou nu se aude”.

,,Seamănă orz la Blagoveştenie[6] pe nou şi îi videa că n-ai să mânci pâine, că timpul merge tot pe vechi. Iaca mâine-i Sfântul Ilie, da-i mânca dumneata popuşoi copt ? Da’ nici harbuji n-ai videa la biserică”.

,,Toate şelea sunt mai cu dreptate pe stilul vechi. Uite noi avem o sărbătoare Blagoveştenie şi pe stilul nou nu cântă cucul, da pe stilul vechi cucul cântă. Da amu de unde ştie cucul de cântă pe vechi ? Al doilea, el cântă, cucul până la Sânzenii[7]. Sânzenii nou trece şi el tot cântă, da cum vine Sânzenii pe vechi el nu mai cântă mai mult. Şi cucul aiesta este o pasăre şi nu a învăţat la şcoală şi vezi ea înţelege, se vede că îi dă înţelegere Dumnezeu. Vezi, tot se potriveşte mai bine pe vechi, da noi îl ţinem pe nou; ce să faci ? Vrai nu vrai, înhamă şi hai.

Pământul merge tăt pe vechi. Când e 1 Mart pe nou nu seamănă nimeni; când e 1 Mart pe vechi e tomna bine. Crugul cerului merge aşa că pământul roteşte tot pe vechi. Iacă, dacă au trecut sfinţii pe nou, nu vin nici cocorile nici cocostârcii, da pe vechi vin. Da Paştele în ziua Crucii se poate face ? Atunci e jumătate de postul mare şi atunci nici peşte nu se mâncă, d-apoi carne. Şi aşa s-o făcut acu 3 ani. Noi le-am serbat pe aistea, da de mâncat carne n-am mâncat. Apoi am făcut şi al doilea Paşte. Păi asta s-o mai pomenit ?”[8]

De ce ? Calendarul, sau mai precis anumite zile şi perioade din an, nu pot fi despărţite de anumite fenomene naturale, care la rândul lor aceste fenomene, ca tot ce se întâmplă în univers sunt supuse voinţei lui Dumnezeu şi apar acolo la vremea lor fixată tot de voinţa divină. Dăm şi aci un exemplu edificator din categoria celor mai frecvente: ,,Cucul la Blagoveştenie cântă întâi în poarta raiului şi apoi cântă la noi. Dar la noi nu cântă cucul pân’ ce nu cântă cucul cerului. Aşa am auzit noi din bunei”.

Dacă acestea înseamnă calendar, dacă atât de rele îi pot fi consecinţele se înţelege că ţăranul român nu poate admite schimbarea zilelor mai ales a celor de sărbătoare din locul lor obişnuit, aşa cum a apucat el să le ţină. Ţăranul nu poate admite numai faptul serbării în sine indiferent de timp, căci pentru el sărbătoarea nu este numai preamărirea unui sfânt creştin, ci este însuşi timpul material, ziua fixă din an.

 

4. Calendarul pentru ţăranul român are o adâncime şi o însemnătate cu totul aparte. Organizarea timpului pe care o capătă el, prin funcţiunea şi natura calendarului, este deosebită de a noastră. Nu poate fi vorba aci de măsurători precise, de unităţi de lungime, de dimensiuni spaţiale sau raporturi de cifre. Calendarul în viaţa ţăranului român fiind ceva viu şi organic nu vine pentru a măsura cantităţi de timp, ci vine să dea o expresie timpului trecător, să dea un chip mersului vremii. Calendarul organizează timpul ţăranului român, dar nu în înţeles material, ci în înţeles sufletesc; momentele, datele şi perioadele din calendar nu sunt unităţi de măsură ci unităţi de ritm; timpul fiind ceva viu, calendarul apare ca un ritm al său.

Aşa se înţelege mai uşor de ce s-a dezorganizat în viaţa satului ritmul muncii care este continuă, reînviat prin raportarea la vechiul stil. Aşa se înţelege de ce reforma a dezorganizat viaţa spirituală a satului producând rupturi şi drame fără putinţă de reparat.

Calendarul aşa cum apare el în viaţa ţăranului român, în afară că este o realitate obiectivă şi vie, aşa cum am arătat mai sus, fiind o expresie de ritm a timpului, el reprezintă din punct de vedere funcţional punctul de reper al întregii sale fiinţe materiale şi spirituale.

Descrierea calendarului şi reformei ne-a adus o aleasă contribuţie la ceea ce trebuie să înţelegem prin timp la ţăranul român.

 

Din alte capitole

Timpul ca fenomen religios şi magic, aşa cum îl trăieşte ţăranul român, este ireversibil. În sprijinul acestei afirmaţii ne stă reforma calendarului cu toate consecinţele ei. Cele treisprezece zile trecute mai devreme, fapt divers în lumea oraşelor, au devenit la sate o problemă de viaţă şi de moarte, o dramă. De ce ? Pentru că timpul ţăranului român – concret şi organic – nu suportă schimbări de nici un fel, nu suportă schimbări întemeiate matematic; nu le suferă pentru că el este ceva definitiv organizat ca orice realitate obiectivă ce aparţine naturii.

[...] Deosebitele momente şi date sunt prinse cu rădăcină într-un anume loc al desfăşurării timpului. A lua o sărbătoare şi a o trece cu 13 zile mai devreme este un lucru cu neputinţă de împlinit; este tot una cu a lua răsăritul şi a-l pune la apus.

,,Cum să schimbi sărbătoarea când ea a rămas tot acolo”, expresia atât de adâncă în simplitatea ei, argumentul cel mai obişnuit împotriva noului stil, arată cu prisosinţă neputinţa de a schimba timpul şi totodată caracterul său ireversibil.

 

Articol apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 95/Almanah 2015

 


[1] Este de notat că toţi intelectualii vremii – Nae Ionescu, Mircea Vulcănescu, Ernest Bernea şi alţii – au socotit firească schimbarea calendarului în sine. Ei nu s-au ridicat împotriva acestei iniţiative, dar au remarcat în articolele sau lucrările lor că aceasta a avut consecinţe jalnice. Deci, dacă teoretic au fost de acord, măcar practic ei au putut sesiza răul care s-a răsfrânt asupra Bisericii ca instituţie sau asupra credincioşilor, ca în cazul de faţă. Din nefericire, la atât s-a rezumat acţiunea lor: la a consemna anumite consecinţe.

[2] Este extrem de interesantă remarca lui Ernest Bernea care, cu alte cuvinte, ne spune că pentru omul care trăia cu adevărat în biserică, care trăia cu adevărat credinţa ortodoxă, reforma calendarului a fost asemenea unei revoluţii. Ideea de revoluţie în sine este străină, chiar antagonică oricărei atitudini sau concepţii ortodoxe; revoluţia înseamnă schimbarea din temelii a principiilor care guvernează o societate, în cazul de faţă societatea Bisericii. Or, Biserica Ortodoxă este guvernată de principii imuabile; schimbarea acestora înseamnă dispariţia Bisericii în sine, ca instituţie dumnezeiesco-umană.

Faptul că Bernea a perceput această stare de lucruri din contactul direct şi nemijlocit cu credinciosul de rând constituie o dovadă, o mărturie la prima mână – dacă mai este nevoie de aşa ceva – că ţăranul credincios păstra în sine tezaurul credinţei, credinţa ortodoxă vie, trăită şi mărturisită (Sublinierea din text aparţine redacţiei).

[3] E posibil ca această lovitură cruntă să fi fost unul din factorii care au contribuit la destrămarea ţesăturii satului românesc. De altfel, Ernest Bernea va consemna în scrierile sale ,,descompunerea” civilizaţiei săteşti, ca urmare a avansării civilizaţiei moderne în hotarele sale.

[4] Într-adevăr, calendarul are un caracter definitiv. Calendarul iulian şi Pascalia iuliană, aşa cum au fost concepute de Sfinţii Părinţi, sunt perpetue. Ideea pe care o avea ţăranul român despre calendar este reală şi are caracter obiectiv.

Când Ilie Cleopa şi alţi apărători înverşunaţi ai reformei calendarului i-au acuzat pe înaintaşii noştri că se închină la calendar şi şi-au bătut joc de ei, socotindu-i înapoiaţi, retrograzi etc, şi-au bătut joc în realitate de ţăranul român, sau mai bine zis, de creştinul autentic, care avea un simţ duhovnicesc profund, aşa cum ar fi trebuit să aibă orice trăitor ortodox.

[5] Aceasta fiindcă ţăranul român – ca şi ţăranul rus, şi cel mai probabil şi cel grec, sârb şi bulgar – socotea că întreaga lui viaţă este ancorată în creştinism, nu există nici un colţişor din viaţa sa care să nu fie impregnat cu credinţa sa. Ceea ce este firesc. Aşa ar trebui să fie viaţa creştinului: doar creştinism.

[6] Buna Vestire.

[7] Naşterea Sfântului Ioan Botezătorul.

[8] Aici, ţăranii din Cornova-Orhei fac referire la evenimentele petrecute în 1929, când în România s-au prăznuit de 2 ori Sfintele Paşti: 1) la data de 31 martie, dată stabilită de Sfântul Sinod al BOR, prin cartea sa pastorală, încălcându-se canonul apostolic 7 şi hotărârea Sinodului Ecumenic I privind condiţiile de prăznuire a Sfintelor Paşti (întotdeauna după paştele evreiesc); şi 2) la data de 5 mai, data potrivit Pascaliei iuliene, la care au prăznuit Sfintele Paşti toate celelalte Biserici Ortodoxe surori.

Nae Ionescu a imortalizat această pagină neagră din istoria Bisericii Ortodoxe Române în articolele sale, începând cu articolul din 3 iulie 1928, intitulat Dificultăţi bisericeşti. Ce este cu data Sfintelor Paşti, şi până la mijlocul anului 1929.