DOCUMENTE ALE BISERICII

Epistola Sfântului Sinod al Rusiei către patriarhul Constantinopolului

despre atitudinea Bisericilor Ortodoxe faţă de creştinii non-ortodocşi din 1903[1]

 

Înalt prea sfinţitului arhiepiscop al Constantinopolului, Noua Romă, şi patriarh ecumenic, Kir Ioachim al III-lea, împreună cu Sfântul Sinod al Marii Biserici a lui Hristos din Constantinopol, îi trimitem o salutare frăţească întru Hristos.

Sfântul Sinod al întregii Rusii a primit cu bucurie şi dragoste deosebită cinstita şi de Duh purtătoarea epistolă a înalt prea sfinţiei voastre şi a Sfântului vostru Sinod, întipărită, ca să spunem aşa, cu acea râvnă pentru binele Bisericii lui Dumnezeu şi acea grijă neschimbătoare pentru mântuirea tuturor oamenilor cu care suntem obişnuiţi din partea tronului lui Ioan Gură de Aur şi, de asemenea, cu dragostea şi afinitatea sa speciale pentru Biserica Rusiei; şi după cercetare şi discuţie atente, purcede acum la a răspunde dragostei voastre şi a vă comunica opinia sa cu privire la chestiunile atât de oportun propuse de grija voastră înţeleaptă.

Mai întâi de toate, amintind cuvintele psalmistului, iată acum ce este bun sau ce este frumos, fără numai a locui fraţii împreună (Psalmi 132, 1), şi porunca apostolului, a păzi unirea Duhului întru legătura păcii (Efeseni 4, 3), întâmpinăm cu dragoste cugetul vostru, bineplăcut lui Dumnezeu, în ce priveşte necesitatea consolidării unităţii şi lărgirii cercului relaţiilor reciproce dintre acele surori în credinţă, Sfintele Biserici Ortodoxe locale ale lui Dumnezeu, socotind că, doar în dragoste reciprocă şi comunicare constantă şi activă una cu alta, Sfintele Biserici vor găsi sprijinul şi tăria indispensabile pentru marea lor ,,luptă împotriva stăpânitorilor întunericului veacului acestuia” – împotriva necredinţei, indiferentismului şi altor vijelii vătămătoare. De departe cea mai bună şi desăvârşită expresie a acestei sfinte iubiri frăţeşti şi preabinecuvântate comuniuni a Bisericilor lui Dumnezeu şi cele mai eficace mijloace pentru tămăduirea tulburărilor noastre sociale ar fi, fără îndoială, adunări speciale ale episcopilor ortodocşi şi în mod special ale reprezentanţilor de frunte ai Bisericilor, şi faptul că ei se vor consulta numaidecât împreună ,,gură către gură”, privind chestiunile care, la acel moment, tulbură turma lor duhovnicească.

Dacă episcopii, când inimile lor sunt atât de dispuse, îmboldite de îndatoririle puse asupra lor ca păstori de frunte, se adună laolaltă şi, fără făţărnicie, socotindu-se ca înaintea feţei lui Hristos Însuşi, care a făgăduit cu adevărat să fie în mijlocul celor adunaţi în numele Lui, cu o conştiinţă curată şi cu rugăciune într-un glas, rostesc înaintea întregii lumi mărturisirea credinţei lor, sau alcătuiesc o hotărâre care să tămăduiască tulburările şi rănile din Biserică, atunci Sfântul Duh, sălăşluind în Biserică în mod universal şi mişcând-o, grăieşte neîndoios într-un asemenea caz prin gurile episcopilor care s-au unit în rugăciune, deşi fiecare din ei se recunoaşte pe sine a fi cel mai păcătos dintre oameni.

Şi dacă odinioară locul unde s-a adunat Biserica a fost clătinat după rugăciune şi după invocarea cu îndrăzneală a dreptei atotputernice a proniei dumnezeieşti împotriva vrăjmaşilor care o înconjurau, tot aşa acum, fără îndoială, rugăciunea unită a reprezentanţilor Bisericii în acelaşi fel ,,ajută mult”, nici nu ar putea nici o forţă a vrăjmaşului să se împotrivească mărturisirii de credinţă proclamate cu curaj de sinodul lor; şi viaţa Bisericii, găsind o asemenea expresie limpede pentru sine, ar străluci negreşit până departe cu o lumină de neînţeles înaintea întregii lumi şi ar atrage către sine inimile tuturor celor ce caută adevărul, deşteptând totodată conştiinţele adormite ale celor născuţi în credinţă, dar care au uitat-o sau s-au răcit faţă de ea.

Dar, oricât de oportună ar fi o asemenea întrunire a tuturor episcopilor ortodocşi, în prezent, când Sfintele Biserici locale sunt separate una de alta prin hotarele statelor şi când orice fel de relaţii inter-bisericeşti de necesitate ating şi relaţiile internaţionale, cu greu este cu putinţă ca o asemenea adunare a episcopilor, sau orice astfel de deliberare generală şi universală a lor asupra chestiunilor Bisericii, să poată fi înfăptuită. Pentru moment ne putem ruga şi putem dori aceasta. Dar o iniţiativă mai apropiată pentru Sfintele Biserici Ortodoxe locale şi pentru înţelepţii lor reprezentanţi se arată a aborda ca aproape posibil idealul luminos, tocmai menţionat, al relaţiei ecumenice a Bisericii primare prin menţinerea una cu cealaltă a unei legături constante şi vii prin intermediul comunicării scrise şi de alt fel, schimbului de mesaje frăţeşti cu ocazia tuturor evenimentelor fericite şi triste din viaţa Bisericii lor, cererii de sfat frăţesc şi informaţii în cazurile dificile, fiecare împărtăşind cu celelalte propria experienţă în conducerea afacerilor bisericeşti. Şi în special este indispensabil un asemenea schimb de opinii între Bisericile surori în chestiuni care privesc esenţa credinţei şi poziţia fundamentală a prezentei organizaţii a Bisericii, sau în cele care au un caracter inter-bisericesc.

Fie ca întotdeauna în cazuri în care în vreo Biserică locală trebuie să fie introdusă orice fel de reformă care afectează profund rânduiala statornicită a Bisericii, când acestei Biserici locale i se cere să rostească, sau a fost deja rostită, o sentinţă asupra vreunei noi mişcări religioase, în mod special dacă influenţa sa se poate crede că se extinde dincolo de hotarele Bisericii în cauză – fie ca întotdeauna în asemenea ocazii reprezentantul acelei Biserici, prin intermediul unei epistole sau pe oricare altă cale, să informeze pe reprezentanţii celorlalte Biserici Ortodoxe locale, cerându-le din experienţa frăţească sfatul lor şi informându-i despre faptele care au avut loc în regiunea sa. Un astfel de ajutor reciproc constant şi împărtăşire a vieţii obişnuite va sluji fără îndoială ca o legătură reală şi vie, întărind toate Bisericile locale într-un singur trup care creşte către ,,o sălăşluire a lui Dumnezeu prin Duhul”.

Dar de asemenea în viaţa sa particulară proprie, fiecare Biserică Ortodoxă autocefală trebuie (precum, într-adevăr, o face în prezent) să păstreze întotdeauna amintirea şi conştiinţa unirii sale cu celelalte Biserici Ortodoxe şi a faptului că numai în comuniune şi acord cu ele are garanţia adevărului şi a vieţii veşnice, sau se manifestă ea însăşi ca Biserica lui Dumnezeu, şi că dacă a pierdut această comuniune şi unire trebuie să piară şi să se veştejească ca o ramură care s-a rupt de pe butucul viei. Fie ca introducerea constantă şi activă în viaţa şi practica lor ecleziastică a acestui principiu al ecumenicităţii (vselenskosty), exersarea unui sentiment al necesităţii sale în comunitatea bisericească, să fie subiectul grijii deosebite a reprezentanţilor înţelepţi ai Bisericilor locale, şi noi credem că râvna lor neîncetată şi sinceră nu va încetini în a aduce roade îmbelşugate în câmpul binecuvântat al unirii ecumenice, însufleţind în acelaşi timp viaţa bisericească a fiecărei Biserici locale, întărind credinţa fiilor ei, desăvârşindu-i în nădejdea vieţii veşnice, şi împreună cu aceasta dezvăluind totodată întregii lumi adevărul în toată splendoarea lui şi puterea credinţei ortodoxe a lui Hristos.

În ce priveşte relaţiile noastre cu cele două mari ramuri ale creştinătăţii, latinii şi protestanţii, Biserica Rusă împreună cu toate Bisericile Ortodoxe autocefale se roagă mereu, aşteaptă şi doreşte cu ardoare ca cei care în vremurile de demult erau fiii Bisericii Mamă şi oi ale unei singure turme a lui Hristos, dar care acum au fost smulşi de invidia vrăjmaşului şi rătăcesc pe căi greşite, ,,să se pocăiască şi să vină la cunoştinţa adevărului”, ca să se întoarcă în sânul Sfintei Biserici Soborniceşti şi Apostoleşti, la singurul lor Păstor. Noi credem în sinceritatea credinţei lor în Preasfânta şi de viaţă făcătoare Treime, şi din acest motiv noi acceptăm [ca valid] botezul atât al unora, cât şi al altora. Noi respectăm succesiunea apostolică a ierarhiei latine şi pe aceia din clerul lor care se alătură Bisericii noastre îi primim [ca hirotoniţi în mod valid] în rangul pe care ei îl deţin, aşa cum facem în cazul armenilor, copţilor, nestorienilor şi altor grupuri care nu au pierdut succesiunea apostolică.

Inima noastră s-a lărgit (II Corinteni 6, 11) şi noi suntem gata să facem tot ce este cu putinţă pentru a promova statornicirea pe pământ a unităţii pe care o dorim atât de mult. Dar, spre marea noastră părere de rău şi mâhnirea comună a tuturor fiilor adevăraţi ai Bisericii, în prezent noi suntem nevoiţi să ne gândim nu atât de mult la atenuarea relaţiilor noastre cu creştinii apuseni şi la o atragere plină de dragoste a comunităţilor lor spre unirea cu noi, cât la apărarea neobosită şi mereu atentă a oilor cuvântătoare (slovesnikh, λογικών) încredinţate grijii noastre de atacurile neîncetate şi ademenirile cu forme variate din partea latinilor şi protestanţilor.

Sunt binecunoscute iubiţilor şi respectaţilor noştri părinţi şi fraţi dorinţele de secole ale Romei, care cu adevărat în vremea lor au slujit drept pricina apostaziei ei; binecunoscute în istorie sunt variatele ei şiretlicuri, atât pe faţă cât şi în taină, îndreptate spre supunerea de către ea a Răsăritului ortodox; şi binecunoscute sunt şcolile costisitoare, societăţile misionare, ordinele monahale speciale şi alte instituţii[2], care într-adevăr există până în ziua de astăzi şi al căror număr nu încetează să crească, al căror singur ţel este de a ademeni, dacă este cu putinţă, pe fiii Bisericii Ortodoxe. În particular, ochii latinilor sunt îndreptaţi de multă vreme asupra Rusiei. Neputând să ademenească poporul nostru de rând, simplu dar evlavios şi devotat Bisericii, ei se întorc către membrii înaltei aristocraţii, care s-au obişnuit să trăiască în străinătate şi care de multe generaţii au fost în comuniune constantă cu duhul Apusului, şi prin intermediul propagandei secrete, a literaturii, presei etc ei se străduiesc să-i dezrădăcineze din credinţa părinţilor lor şi să statornicească romano-catolicismul printre ei[3].

Convertirea Rusiei şi a poporului rus constituie visul tainic şi ţelul care nu poate fi ascuns al dorinţelor arzătoare ale papalităţii din vremurile noastre[4]. Prin urmare, oricât de paşnice ar putea fi cuvântările latinilor, oricât de asiduu s-ar putea exprima şi ar sublinia în toate felurile dragostea şi respectul lor deosebite pentru Biserica Ortodoxă şi în particular pentru poporul şi statul rus, aceste cuvinte frumoase nu trebuie, nici nu pot să ascundă de atenţia noastră adevăratele dorinţe ale Romei: şi noi, din necesitate, trebuie însă cu atât mai mult să sporim vigilenţa şi hotărârea noastră de a sta cu fermitate pe pământul de neclintit al Ortodoxiei şi să nu fim ademeniţi de nici o aparenţă de pace fals înţeleasă, în pofida năzuinţei noastre pentru unirea credinţei poruncită tuturor creştinilor de Însuşi Hristos, Mântuitorul nostru.

Şi protestantismul se dovedeşte a fi astăzi la fel de inaccesibil, dacă nu chiar mai mult. Neavând o înţelegere a vieţii Bisericii şi cerând pentru ei înşişi lucrări exterioare evidente pentru simţuri, îndeosebi de un caracter social general, comunităţile protestante consideră Biserica noastră răsăriteană ca fiind o regiune de stagnare ecleziastică, de eroare şi întuneric nerăscumpărată de o rază de lumină, nedându-se înapoi nici măcar de la a aduce acuzaţii de idolatrie împotriva noastră, şi astfel, dintr-un zel greşit înţeles pentru Hristos, ei nu precupeţesc mijloacele materiale şi forţele pentru a răspândi erorile lor protestante printre fiii Bisericii Ortodoxe, nepierzând nici o oportunitate pentru a submina autoritatea ierarhiei ortodoxe şi a dezrădăcina credinţa oamenilor în sfinţenia tradiţiilor Bisericii.

Exclusivitatea religioasă şi chiar fanatismul, amestecate cu o aroganţă plină de dispreţ faţă de Ortodoxie, este semnul distinctiv al protestanţilor, se poate spune, chiar mai mult decât al latinilor. Bineînţeles, mare parte din acesta poate fi explicat prin prejudecăţile seculare şi îngustimea generală a orizontului şcolii germane de teologie şi, în consecinţă, a agenţilor Bisericii protestante, şi acest fapt impune învăţaţilor noştri datoria de a dezvălui înaintea conştiinţei Apusului adevărata maiestate şi puritate creştină a Ortodoxiei. Dar până când va ajunge să aducă rod această semănare a seminţei, împovărătoare şi nerăsplătită, pe terenul pietros al mândriei cultivate şi neînţelegerii reciproce, este de datoria noastră a reprezentanţilor Bisericii, şi în mod special ai Bisericii Ruse, să ne folosim toată tăria în lupta împotriva ispitirilor cu forme variate ale acestui duşman periculos al Bisericii, făcând rugăciune neîncetată către Păstorul ei ca să apere oile Sale credincioase împotriva asalturilor lui.

Anglicanii au o atitudine întrucâtva diferită faţă de Ortodoxie. Cu rare excepţii, ei nu au ca ţel coruperea creştinilor ortodocşi, şi se străduiesc cu orice ocazie să-şi arate respectul deosebit pentru Sfânta Biserică Apostolică Răsăriteană, admiţând că ea, şi nu Roma, este adevărata păstrătoare a tradiţiilor Părinţilor, şi în unire şi acord cu ea căutând o justificare pentru ei înşişi (adică, pentru propria lor poziţie). Dragostea şi bunăvoinţa nu pot să atragă după sine decât dragoste şi din partea noastră, şi să cultive în noi nădejdea bună a posibilităţii unirii Bisericii cu ei în viitor[5]. Dar aici, de asemenea, rămâne încă mult de făcut şi de explicat, înainte de a fi cu putinţă a gândi orice fel de pas categoric într-o direcţie sau alta. Şi, înainte de toate, este indispensabil ca dorinţa pentru unire cu Biserica Ortodoxă Răsăriteană să devină dorinţa sinceră nu numai a unei fracţiuni anume din anglicanism (,,Biserica Înaltă”[6]), ci a întregii comunităţi anglicane, astfel ca celălalt curent pur calvinist care respinge în esenţă Biserica, aşa cum o înţelegem noi, şi a cărui atitudine faţă de Ortodoxie este de intoleranţă aparte, să fie absorbit în curentul pur menţionat mai sus şi să-şi piardă influenţa perceptibilă, ca să nu spunem exclusivă asupra politicii Bisericii şi în general asupra întregii vieţi bisericeşti a acestei confesiuni care, în cea mai mare parte, este ferită de duşmănie faţă de noi.

Din partea noastră, în relaţiile noastre cu anglicanii, se cuvine să fie o bunăvoinţă frăţească de a-i ajuta cu explicaţii, o atenţie obişnuită faţă de cele mai bune dorinţe ale lor, toată îngăduinţa posibilă faţă de neînţelegerile care sunt fireşti după secole de separare, dar în acelaşi timp o mărturisire fermă a adevărului Bisericii noastre Ecumenice ca singura păzitoare a moştenirii lui Hristos şi singura corabie mântuitoare a harului dumnezeiesc.

Aşa-numiţii vechi catolici, care şi-au ridicat glasul cu curaj împotriva celui ce iubeşte să le fie lor căpetenie (III Ioan 9) şi nu încetează până astăzi să facă orice sacrificiu în marea lor luptă pentru adevăr şi conştiinţă, chiar de la primii paşi pe care i-au făcut au găsit simpatie printre clericii noştri activi şi reprezentanţii ştiinţei teologice, dintre care unii au fost extrem de interesaţi de cauza lor, lucrând neobosit în folosul lor atât în literatură, cât şi la congrese. Ca răspuns la o dorinţă generală, la Sankt Petersburg a fost înfiinţată o Comisie specială pentru investigarea chestiunii referitoare la vechii catolici[7] şi pentru relaţii cu ei. (Această Comisie există cu adevărat până astăzi.) Echipa noastră a fost animată de cele mai bune simţăminte faţă de vechii catolici şi, înţelegând toată diversitatea existentă în condiţiile şi tradiţiile naţionale, istorice, bisericeşti şi de altă natură, a păstrat în toate privinţele o atitudine răbdătoare faţă de dezacordurile şi neînţelegerile vechilor catolici care au apărut, şi a fost gata să facă totul pentru a netezi calea pentru intrarea lor în Biserică.

La început, această lucrare foarte de dorit a părut să fie aproape şi realizabilă fără nici o dificultate specială. Dar timpul nu stă. Stâlpii principali ai mişcării vechi catolice, educaţi în tradiţii care, deşi neortodoxe, erau cel puţin bisericeşti, ies unul după altul din arena vieţii şi lasă locul unor oameni noi, poate la fel de sinceri şi altruişti, dar nu atât de fermi în ce priveşte apartenenţa lor la biserică, ei netrăind o viaţă bisericească; în timp ce sunt înconjuraţi, în cea mai mare parte, de o lume protestantă faţă de care de altfel sunt apropiaţi atât în limbaj, cât şi într-o viaţă civilă comună şi în educaţia universitară şi, în sfârşit, în chiar lupta lor cu Roma. Acestor oameni noi, nu prea fermi în apartenenţa la biserică, în situaţia în care ei sunt foarte departe de Răsărit, şi neavând o concepţie clară, ci una vagă despre Biserică, lumea protestantă le poate părea în mod firesc înrudită şi aproape, şi nu este uşor pentru ei să se opună influenţei ei imperceptibile, dar constante. Şi acesta este motivul pentru care Biserica noastră Rusă, în timp ce nu încetează nici acum să arate înţelegere faţă de şi să-i admire pe vechii catolici, sau să colaboreze în orice fel cu ei în ce priveşte căutarea lor vrednică de laudă pentru adevărul Bisericii, începe să privească cu oarecare nelinişte la viitorul acestei mişcări şi să pună întrebarea dacă vechii catolici îşi vor păstra hotărârea iniţială de a aparţine numai adevăratei Biserici Ecumenice şi vor urmări unirea cu ea; sau dacă, ispitiţi de o reverie ademenitoare, atât de firească pentru Apusul raţionalist, de a restabili adevărata Biserică în rândul lor, acasă la ei, prin propriile puteri de a învăţa şi prin intelectul lor, ei se vor abate pe căile protestantismului, spre marea mâhnire a tuturor prietenilor lor adevăraţi.

Îndatorirea care stă înaintea noastră în ce-i priveşte trebuie să consiste, în opinia noastră, în aceasta – ca în timp ce ar trebui să nu punem piedici suplimentare unirii în felul lor prin intoleranţă sau suspiciune nepotrivită, nici să nu fim ispitiţi pe de altă parte de dorinţa uşor de înţeles de a avea aliaţi utili şi extrem de învăţaţi împotriva Romei, ci în mod serios şi statornic, potrivit conştiinţei şi înaintea lui Hristos, să le dezvăluim credinţa noastră şi convingerea neschimbătoare în faptul că Biserica noastră Ortodoxă de Răsărit, care a păstrat cu sfinţenie întreaga moştenire a lui Hristos, în prezent este singură Biserica Ecumenică, şi prin aceasta în realitate ar trebui să le arătăm ce se cuvine să aibă în vedere şi pe ce (bază) se cuvine să hotărască dacă ei cred cu adevărat în caracterul mântuitor al vieţuirii în sânul Bisericii şi dacă doresc sincer unirea cu ea.

Şi, în sfârşit, chestiunea schimbării sau doar a vreunei reforme a calendarului a tulburat minţile ortodocşilor din ţara noastră destul de mult de la o vreme încoace, aşa cum s-a întâmplat la voi. La porunca preacredinciosului nostru suveran, la Academia Imperială de Ştiinţe s-a înfiinţat o Comisie specială de reprezentanţi erudiţi ai diferitelor ramuri ale ştiinţei cu referire la acest subiect, anume pentru scopul de a investiga această chestiune. Dar lucrările acestei Comisii, care sunt extrem de complicate şi cu multe faţete, nu s-au încheiat până astăzi, şi nu este cu putinţă a spune anticipat care va fi rezultatul lor final. Este însă necesar, în opinia noastră, a ţine cont de faptul că această chestiune are multe aspecte, care admit fiecare în parte o elucidare şi aşezare câtuşi de puţin identice una cu alta. Introducerea stilului nou doar pentru calculul civil al timpului, fără schimbarea Pascaliei şi fără mutarea praznicelor Bisericii, ci doar schimbând datele în mod corespunzător cu stilul nou (adică, ziua care este datată acum 6 ianuarie va fi datată atunci 19 ianuarie, dar va rămâne praznicul Teofaniei), nu va afecta, bineînţeles, în mod deosebit interesele Bisericii, de vreme ce în practica Bisericii va rămâne în vigoare calendarul iulian (cu excepţia faptului că praznicul Anului Nou nu va mai coincide atunci cu praznicul Tăierii împrejur a Domnului, ci cu pomenirea Sfântului Mucenic Bonifatie din 19 decembrie stil vechi, precum este acum obiceiul, de pildă, în Biserica Ortodoxă a Japoniei, care trebuie să pună data sărbătorilor sale după stilul nou care este folosit în Japonia).

Dar dacă ar fi să abordăm chestiunea valorii pur ştiinţifice a acestei sau acelei metode de calculare a timpului, învăţaţii cei mai de seamă dintre noi înclină mai degrabă în favoarea calendarului iulian, cu doar unele corecţii admise în el, şi câtuşi de puţin pentru schimbarea lui cu calendarul gregorian, care, potrivit concluziei la care au ajuns, este mai puţin ingenios alcătuit. Şi această voce cu autoritate a învăţaţilor ne sileşte pe noi, păzitorii Bisericii, să păstrăm o atitudine de mare prudenţă faţă de dorinţa unor oameni de a schimba calendarul, dacă prin aceasta se înţelege o modificare a Pascaliei şi a întregii cronologii a Bisericii. O asemenea schimbare, tulburând rânduiala străveche a lucrurilor care a fost sfinţită în repetate rânduri de Biserică, va fi însoţită neîndoios de anumite perturbări în viaţa Bisericii şi între timp, în prezent, nu s-ar găsi o justificare suficientă pentru astfel de tulburări nici în îndreptăţirea exclusivă a reformei propuse, nici în nevoile Bisericii care este gata pentru schimbare. Drept aceea, în ce ne priveşte, noi vom susţine păstrarea calendarului iulian în practica Bisericii, admiţând cel mult modificările formale cu privire la Anul Nou şi renumerotarea datelor aşa cum am explicat mai sus.

Propunând tot ceea ce am formulat mai sus dragostei voastre şi judecăţii voastre înţelepte şi binevoitoare, nu putem să nu atragem atenţia reprezentanţilor Sfintelor Biserici ale lui Dumnezeu asupra tristului fapt că vedem chiar în sânul Bisericii Ortodoxe o slăbire a iubirii vrednică de lacrimi, neînţelegeri şi divizare mergând uneori până la ruperea comuniunii ecleziastice. Fie ca dragostea noastră să se întindă asupra fraţilor noştri aflaţi în greşeală care vieţuiesc în mijlocul nostru. Alături de noi stau acele comunităţi creştine străvechi, nestorienii, armenii, copţii şi alţii, care au fost separate multe veacuri de Biserică, dar nu şi-au pierdut organizarea Bisericii, nici ierarhia şi care în prezent, prin persoanele membrilor lor de frunte, încep în unele cazuri să ajungă la o simţire a răutăţii apostaziei lor. Se pare că cel mai urgent ţel pe care Biserica noastră ar trebui să şi-l asume şi datoria noastră directă şi absolută este de a-i atrage încă o dată în sânul Bisericii pe aceşti oameni, care trăiesc alături de noi şi sunt extrem de apropiaţi de noi în cultură, maniere şi obiceiuri, şi mai specific în forma vieţii lor bisericeşti şi în tipul religiei lor, şi împlinind acest ţel nu numai că vom reînvia aceste comunităţi străvechi la o nouă viaţă a Bisericii, ci în timp vom descoperi pentru Biserica însăşi o nouă sursă de lucrători puternici şi râvnitori în lucrarea comună a Bisericii.

Rugându-L fierbinte din toată inima pe Domnul şi Mântuitorul nostru Iisus Hristos ca El să adeverească Sfânta Sa Sobornicească şi Apostolească Biserică în conglăsuire şi să întărească principiul dragostei reciproce şi comuniunii înlăuntrul ei, şi ca El să dăruiască sfinţiei voastre şi Sfântului Sinod care vă înconjoară şi întregii mari Biserici a Constantinopolului, pace şi prosperitate şi reuşită în toate lucrurile, noi rămânem, cu dragoste frăţească întru Hristos Dumnezeul nostru,

 

Antonie, Mitropolit de Sankt Petersburg şi Ladoga
Vladimir, Mitropolit de Moscova şi Kolomna
Vladimir, Episcop de Vladicaucaz şi Mozdok
Nicolae, Episcop de Taurida şi Simferopol
Ioan, Episcop de Saratov şi Ţariţîn
Marcel, episcop.
 
23 februarie 1903
 

Articol apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 95/Almanah 2015

 


[1] Aşa cum a fost tradusă din rusă în engleză de W.J. Birkbeck pentru cititorii anglicani. A se vedea originalul în Birkbeck and the Russian Church, New York, The MacMillan Company, 1917, p. 247-257.

[2] Pentru multitudinea de şcoli, societăţi misionare, ordine monahale şi alte instituţii înfiinţate de catolici pentru a-i converti pe ortodocşi, a se vedea Enciclica patriarhilor răsăriteni din 1848. Conjunctura istorică în care Papa Pius al IX-lea le scrie răsăritenilor pentru a-i invita să se unească cu Biserica Romei, iar patriarhii ortodocşi răspund printr-o mărturisire de credinţă.

[3] Propaganda romano-catolică se mândreşte a fi ,,convertit” în secolul XIX câţiva membri ai aristocraţiei ruse: prinţul Galitzin (1840), urmat de mai mulţi membri ai familiei sale; contele Grigorie Şuvalov, prinţul Gagarin şi contele Martinov (1843) – ultimii doi au intrat în ordinul iezuit; principesa Narişklin, rudă a împăratului (1852); mama prinţului Barnatinski, guvernatorul Caucazului (1856); fiica contelui Nesselrode, cancelar de stat, şi soţia ambasadorului Saxoniei la Paris von Seebach (1866).

[4] Este extrem de interesantă această observaţie făcută de ierarhii ruşi în 1903, având în vedere aşa-zisele profeţii de la Fatima legate de convertirea Rusiei. Să amintim pe scurt că, potrivit acestor profeţii (despre astfel de profeţii, a se vedea Apariţiile Maicii Domnului: intervenţie dumnezeiască sau înşelare ?), în 1929, Doamna a poruncit ca Rusia să fie consacrată Inimii neprihănite – aceasta era prima menţionare a Rusiei. De asemenea, Lucia, unul dintre cei 3 copii vizionari de la Fatima, a relatat ulterior că Doamna a avertizat cu privire la o teribilă pedeapsă dumnezeiască, care ar putea fi îndepărtată doar prin consacrarea Rusiei Inimii neprihănite. Aceasta a fost făcută în 1952 de către Papa Pius al XII-lea, şi convertirea Rusiei a fost făgăduită necondiţionat. Papa Ioan Paul al II-lea a repetat consacrarea în 1981.

[5] În epocă, a existat o serie de încercări de apropiere între lumea ortodoxă şi cea anglicană. S-a discutat mult despre posibilitatea unirii Bisericii Ortodoxe cu cea Anglicană, au fost înfiinţate comisii în acest scop de către ambele Biserici, însă toate acestea nu s-au finalizat nici până astăzi printr-o unire. A se vedea Îndrumări pastorale privind relaţiile şi slujirile ortodoxo-anglicane în America (1912). Episcopul Rafail Hawaweeny despre anglicani şi botezul ortodox – o pagină de istorie care aduce multă lumină în acest caz; a se vedea, de asemenea, protopresbiter Gheorghe Florovski, Collected Works, vol. IV (Nordland Publishing Company, Belmont, Massachusetts, 1975), Aspects of Church History, capitolul ,,Orthodox Ecumenism in the Nineteenth Century”, în care autorul face un scurt istoric al relaţiilor ortodoxo-anglicane, îndeosebi din partea ortodoxă rusă.

[6] High Church – facţiune a Bisericii Anglicane care subliniază unitatea esenţială a turmei anglicane cu romano-catolicismul şi ortodoxia, păstrează poziţii tradiţionale în ce priveşte sfintele taine şi favorizează ritul.

[7] Şi cu vechii catolici a existat o serie de încercări de apropiere şi discuţii despre posibilitatea unirii celor două Biserici. În lucrarea menţionată mai sus, Florovski face de asemenea un istoric al relaţiilor ortodoxo-vechi-catolice, îndeosebi din partea rusă, şi punctează câteva aspecte pe care le abordează şi ierarhii ruşi în epistola lor către patriarhul ecumenic.