DOCUMENTE ALE BISERICII

Enciclica patriarhală şi sinodală din 1902

- Contextul istoric -

 

 

În 1901, Ioachim al III-lea a urcat pentru a doua oară pe scaunul Constantinopolului (1878-1884; 1901-1912), şi a inaugurat un nou curs inovator, o nouă orientare pentru scaunul ecumenic în secolul al XX-lea.

În omilia rostită cu ocazia înscăunării, el menţiona deja două chestiuni cărora avea să le dea o importanţă deosebită în decursul păstoririi sale. Prima chestiune era legată de rezolvarea problemelor existente în relaţiile dintre Bisericile Ortodoxe locale. El afirma că era potrivit ca tronul ecumenic să joace un rol principal în acest efort, potrivit cu statutul său canonic, din care decurgea responsabilitatea sa pentru menţinerea unităţii inter-ortodoxe. Cea de-a doua chestiune privea unitatea lumii creştine, adică relaţia dintre Ortodoxie şi confesiunile heterodoxe.

În anul următor, pe 12 iunie 1902, patriarhul Ioachim al III-lea a publicat o Enciclică patriarhală şi sinodală, care era adresată tuturor întâistătătorilor Bisericilor Ortodoxe locale. Această enciclică a iniţiat binecunoscutul dialog, la nivel pan-ortodox, dintre patriarhul Ioachim al III-lea şi reprezentanţii Bisericilor oficiale locale. Trei subiecte au fost propuse spre dezbatere, despre care întâistătătorul ecumenic afirmă că ,,nu ridică nici o problemă nouă, ci înfăţişează chestiuni care sunt, de ceva vreme, subiectul unui studiu comun”:

 

» aprofundarea şi întărirea unităţii inter-ortodoxe;
» relaţia Bisericii Ortodoxe cu creştinătatea apuseană[1];
» reforma calendarului iulian sau acceptarea calendarului gregorian şi posibilitatea modificării Pascaliei.

 

În ce priveşte relaţia Bisericii Ortodoxe cu creştinătatea apuseană, patriarhul scrie: ,,Noi ştim că această dorinţă evlavioasă se loveşte de stăruinţa neştirbită a acestor Biserici în dogmele pe care, luându-le ca temelie şi poziţie întărită odată cu trecerea timpului, ele par a nu fi dispuse să se alăture unui drum către unitate … şi nu manifestă nici un fel de entuziasm pentru a face aceasta, decât în nişte termeni şi pe nişte temelii pe care dorita unitate dogmatică şi tovărăşie sunt inacceptabile pentru noi[2].

Deşi ştie şi arată limpede că lumea heterodoxă nu este deloc dispusă să renunţe la învăţăturile sale greşite, patriarhul constantinopolitan se gândeşte cum este posibil ,,să pregătim în prezent calea neobişnuită care duce către un asemenea ţel” şi ,,să găsim puncte de întâlnire şi contact, sau chiar să închidem ochii faţă de anumite nereguli până la încheierea la timpul cuvenit a întregii sarcini”, deoarece numai atunci se va împlini ,,cuvântul lui Hristos despre o turmă şi un păstor”[3].

În acest context, el îi întreabă pe întâistătătorii ortodocşi ,,dacă momentul de faţă este socotit a fi timpul potrivit pentru o conferinţă preliminară cu privire la acest subiect, pentru a pregăti un teren potrivit pentru o abordare frăţească şi pentru a stabili, prin acordul comun al membrilor întregii Biserici Ortodoxe, care ar putea fi bazele, căile şi mijloacele cele mai potrivite”.

Astfel, enciclica din 1902 înfăţişează lumii ortodoxe doleanţa Constantinopolului în ce priveşte relaţiile Ortodoxiei cu Apusul. Ea nu ia poziţie, ca de obicei, faţă de încălcarea unor canoane sau a dogmelor Bisericii, nici nu clarifică încă o dată poziţia ortodoxă faţă de anumite probleme – acestea fiind în principal scopurile unei enciclice –, ci pentru prima oară în istoria Ortodoxiei îndeamnă la schimbarea atitudinii de veacuri a Ortodoxiei faţă de lumea creştină heterodoxă şi la modificarea unor rânduieli bisericeşti interne.

De asemenea, este pentru prima oară când se formulează, într-un document oficial, dorinţa de a convoca întruniri la nivel panortodox care să stabilească o bază comună de dialog pentru toate Bisericile Ortodoxe. Până în acel moment, Bisericile Ortodoxe locale aveau relaţii particulare cu diferite grupuri protestante şi nu exista o conglăsuire în privinţa subiectelor care erau discutate între cele două părţi, ortodoxă şi heterodoxă. O dezbatere a acestor chestiuni la nivel panortodox era aşadar stringentă pentru acei ierarhi ortodocşi care doreau unirea cu unele grupări protestante.

La această enciclică patriarhală vor răspunde Patriarhia Ierusalimului, Bisericile Ortodoxe Rusă, Greacă, Română, Sârbă şi a Muntenegrului. Opiniile Bisericilor Ortodoxe locale vor fi împărţite, alternând de la o oarecare deschidere faţă de lumea heterodoxă şi chestiunea calendarului până la refuzul categoric de a inova ceva în atitudinea tradiţională. Într-o epistolă mai amplă, ierarhii ruşi vor detalia problemele existente la acea vreme în discuţiile dintre ortodocşi şi heterodocşi şi stăruinţa neştirbită a celor din urmă în erorile lor.

Răspunsul Bisericii Ortodoxe Române, în frunte cu mitropolitul său primat, Iosif Gheorghian[4] (1886-1893; 1896-1909), va fi categoric atât în privinţa relaţiilor cu lumea heterodoxă, cât şi a calendarului: ,,Sfântul Sinod al Sfintei Biserici Autocefale Ortodoxe Române crede şi cere ca să rămânem în ceea ce ne găsim astăzi, fiindcă este cu neputinţă fără a atinge dispoziţiunile canonice, dacă ne-am gândi la o schimbare sau o reformare a calendarului iulian, cu care Biserica Ortodoxă trăieşte de atâta timp, fără ca să se simtă vreo strâmtorare.Deosebit de aceasta, nici cu degetul nu este permis a ne atinge de hotărârile străvechi, care fac gloria noastră bisericească”.

După ce au sosit răspunsurile Bisericilor Ortodoxe locale, pe 12 mai 1904, patriarhul Ioachim al III-lea va emite o nouă enciclică. În această epistolă, el va insista pe lângă Bisericile Ortodoxe locale ca să aibă o atitudine binevoitoare faţă de unirea cu heterodocşii, ,,ca nu cumva să fim acuzaţi de indiferenţă faţă de fraţii noştri”, ,,nu adăugând greutăţi, nici susţinând că problema nu suferă discuţie sau este cu desăvârşire imposibilă, ci având în vedere posibilele căi de progres în lucrarea bună a unirii tuturor”; şi readuce în discuţie dorinţele vechilor catolici şi ale celor din Biserica Anglicană de a se apropia de Biserica Ortodoxă, amintind că acestea ,,râvnesc la intercomuniunea şi unirea ecleziastică cu noi”. În ce priveşte reforma calendarului, patriarhul ecumenic o va numi ,,prematură şi cu totul de prisos în prezent”.

Pentru a-şi promova viziunea ecumenistă, pe lângă corespondenţa cu reprezentanţii Bisericilor Ortodoxe locale, patriarhul Ioachim al III-lea s-a străduit să convoace un Sinod local în Constantinopol la care să ia parte reprezentanţii altor patriarhii. În acest scop, patriarhul a redactat o listă cu 12 subiecte pe care a trimis-o spre analiză celorlalţi patriarhi. În cele din urmă, întrunirea nu a avut loc.

 

Articol apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 95/Almanah 2015

 


[1] Patriarhul ecumenic va lua în discuţie îndeosebi relaţiile cu anglicanii şi vechii catolici, cu care existau discuţii privind unirea din secolul XIX.

[2] Într-adevăr, până la vremea acestei enciclice, existaseră deja o mulţime de contacte cu lumea protestantă îndeosebi. Ortodocşii şi protestanţii îşi dădeau mâna împotriva Romei, dar nu reuşeau să cadă de acord asupra unor puncte de credinţă. Secolul XIX este străbătut de mai multe încercări de dialog între cele două părţi, unele iniţiate de persoane particulare, altele chiar la nivel de sinod prin înfiinţarea unor comitete care să ia în discuţie şi să caute soluţii pentru unire.

[3] Această modalitate de abordare a relaţiilor ortodoxo-heterodoxe – de a închide ochii faţă de anumite nereguli –, modalitate expusă pentru prima oară într-un document oficial, se aplică până astăzi, deşi istoria a demonstrat în nenumărate rânduri că nu există cale de înţelegere cu ereticii. Cu atât mai mult, prin concesii vizibile faţă de învăţăturile lor, nu se ajunge la nici un rezultat. Aceasta este doar una din greşelile strategice pe care ortodocşii le vor face în relaţiile cu heterodocşii din 1902 încoace.

[4] Poziţia mitropolitului Iosif o cunoaştem încă de la 1900, a se vedea MUCENICII DREPTEI CREDINŢE. Mitropoliţii Gh. Movilă (1584), Iosif Naniescu (1875) şi I. Gheorghian (1900) s-au opus calendarului impus de Papa Gregorie al XIII-lea.