DOCUMENTE ALE BISERICII

O scrisoare a mitropolitului Filaret către

maica Magdalena (contesa Grabbe), stareţa Mânăstirii Lesna, Franţa[1]

 

26 noiembrie/9 decembrie 1979

 

Prea cuvioasă maică[2],

Îţi scriu această epistolă pe drum – la bordul transatlanticului Orion, care navighează către Australia. Această navă este destul de mare, de 42.000 tone (aceasta este aproximativ dimensiunea Titanicului)[3] şi îndeajuns de confortabilă. În această dimineaţă, tovarăşul meu de călătorie, protopopul Constantin[4], a slujit sfânta liturghie în cabina noastră, şi m-am împărtăşit. Noi am făcut la fel ieri, fiind odovania praznicului Intrării în Biserică a Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, de vreme ce nici în ziua efectivă a praznicului, nici în ziua care a urmat acesteia nu am reuşit să slujim fiindcă nava se legăna încontinuu. Dar de joi încoace, oceanul s-a liniştit şi acum navigăm în pace.

De multă vreme doream să-ţi împărtăşesc unele gânduri de-ale mele pe teme în care ne-am dovedit a fi de opinii diferite. Desigur, nu îţi scriu pentru a iniţia o polemică tăioasă, ci mai degrabă ca un schimb de opinii.

Cel mai probabil îţi aminteşti că, nu în timpul ultimei mele vizite la mânăstire, ci în timpul celei anterioare acesteia, noi doi am avut un mic diferend cu privire la faptul că mânăstirea[5] primeşte în biserica sa pe cei care, în esenţă, sunt următori, membri ai fostului Exarhat[6], şi nu ai ROCOR. Şi invers, mulţi dintre fiii noştri duhovniceşti frecventează în mod regulat [bisericile] parizienilor, şi ei merg acolo să se mărturisească şi să primească ,,împărtăşanie” ...

Sfinţia ta ai subliniat că mânăstirea acţionează astfel în scopuri misionare, pentru a da celor în greşeală oportunitatea de a se ruga şi a fi sfinţiţi prin taine într-o biserică ortodoxă adevărată. Dar la aceasta eu voi spune că poate fi foarte bine aşa, exact aşa cum solii Sfântului Cneaz Vladimir au luat parte la slujbele Bisericii Ortodoxe Greceşti. Însă ... şi este un mare ,,însă” ! solii cneazului i-au relatat lui frumuseţea credinţei ortodoxe, şi rezultatul a fost că atât ei, cât şi cneazul însuşi nu au rămas în greşeala lor, ci au schimbat păgânismul cu creştinismul. Şi mi se pare limpede că o ,,lucrare misionară” adecvată va exista în mânăstire doar atunci când mânăstirea, în timp ce le va îngădui ,,lor” să viziteze biserica, le va permite să se apropie de taine doar cu condiţia ca, primind tainele de la noi, să refuze ,,tainele” săvârşite pe Rue Daru[7], şi în general în bisericile Exarhatului.

Altfel care este rezultatul ? Rezultatul este că orice în ce-i priveşte este în regulă, şi nu există nici o necesitate ca ei să schimbe sau să îndrepte ceva. Şi noi, primindu-i pe ei la taine şi necerând nici o integritate sau fidelitate în această privinţă, îi întărim pe ei mai puternic în convingerea că totul este în regulă cu ei şi că drumul lor este calea adevărată şi dreaptă.

La cel de-al III-lea Sobor a toată diaspora[8] ei au început să ţină discursuri despre cum ar trebui să ne unim cu parizienii şi cu fals-autocefaliţii americani ,,într-un duh de dragoste”. Dragostea, vezi dumneata, ar trebui să ne unească, şi nu există nici o necesitate de a scoate în evidenţă diferenţele noastre. Dar un asemenea discurs a încetat când eu am citat cuvintele unuia din Sfinţii Părinţi care explică astfel: dacă noi, după cum se crede în numele dragostei, pentru a nu-i tulbura pe semenii noştri, vom continua să păstrăm tăcerea cu privire la greşeala lor şi nu le vom explica că se află pe o cale falsă, atunci aceasta nu este dragoste, ci ură ! Face el oare bine, cel care văzând un orb apropiindu-se de o prăpastie, că nu-i spune despre aceasta, ca să nu-l ,,tulbure” ? Este aceasta deci dragoste ?

La ultimul Sinod al Episcopilor[9], Episcopul Antonie de Geneva[10] a început să ţină un cuvânt în acel ton ... El a spus: în ce priveşte Parisul, acolo noi avem o turmă comună (adică, noi şi Exarhatul). Ambele Biserici slujim la fel unul şi acelaşi popor ortodox. În acel moment nu m-am putut înfrâna şi am izbucnit într-un discurs ... În primul rând, am arătat că noi avem într-adevăr un loc unde avem o turmă în comun cu alţi slujitori ai Bisericii Ortodoxe. Şi acesta este Boston. Noi avem parohiile noastre acolo, şi mânăstirea arhimandritului Panteleimon[11] este localizată tot acolo.

Şi are practicile şi Tipicul greceşti. Toţi credincioşii de acolo iau parte atât la una, cât şi la cealaltă în mod egal, deoarece acea mânăstire este în jurisdicţia noastră, este absolut ortodoxă, şi are ,,spiritul” nostru ortodox, în ciuda diferenţei în Tipic şi practici[12]. Şi la care eu am adăugat atunci: dar spune-mi, ce fel de ,,turmă comună” aş putea avea cu parizienii, când conducătorul lor, arhiepiscopul Gheorghe[13], în timp ce trecea pe lângă Biserica noastră Memorială din Bruxelles[14], scuipă în direcţia ei cu cuvintele: ,,Uh, molima Karlovci !”[15] Aceasta a fost văzută şi auzită de oamenii noştri care erau prezenţi acolo ... Dar Exarhatul nu scuipă doar pe bisericile noastre, ci şi pe Tipicul şi canoanele Bisericii. Ei săvârşesc nunţi acolo sâmbăta şi în general oricând doreşti – doar atât timp cât tu plăteşti. Ei au slujit o înmormântare acolo pentru un evreu nebotezat – aşa cum ne-a fost relatat cu indignare de ,,zarubejniki”[16] noştri. Ce fel de ,,turmă comună” ar putea exista aici şi ce am putea avea în comun cu ei ? Când slujeam în Bruxelles pentru ziua de doliu[17], o femeie oarecare a început să se apropie de sfântul potir. Am spus: întreab-o dacă a venit să se mărturisească. Răspunsul: ,,Nu”. ,,Atunci nu poţi primi împărtăşanie”. Ea a început să facă gălăgie – ce este aceasta, tot ceea ce este necesar este o conştiinţă curată, şi aşa mai departe ... Dar eu nu am intrat într-o altercaţie cu ea, ci doar am gândit în sinemi: ,,Uh, molima Exarhatului” ... Fiindcă ea era unul din ,,parizieni”.

Sunt acuzat de stricteţe excesivă şi de ,,fanatism”. Dar am suficientă temelie pentru a-mi susţine punctul de vedere, fiindcă în spatele meu stau marile autorităţi, atât străvechi cât şi contemporane.

Voi începe cu cele străvechi. Înainte de orice, oare în duhul actual al ,,bunăvoinţei” faţă de cei care s-au separat au fost rostite aceste cuvinte: Şi de nu va asculta nici de sobor, să-ţi fie ţie ca un păgân şi vameş (Matei 18, 17) ? Ştim Cine a rostit aceste cuvinte. Cine dar va îndrăzni să-L contrazică pe El ? ...

Hai să ne întoarcem la marile autorităţi. Iată-l pe ierarhul Sfântul Grigorie Teologul, întruchiparea blândeţii şi dragostei creştine curate faţă de toţi, şi îndeosebi faţă de cei care au apucat pe căi greşite. Cu toate acestea, el afirmă deschis că nu orice pace trebuie preţuită, nici orice război nu este de temut. ,,Există o pace ruşinoasă, şi există o separare bună şi vrednică de laudă”, spune Sfântul Grigorie[18]. Şi contextul acestor cuvinte arată limpede că el îi avea în vedere pe cei care s-au separat, care au intrat în schismă.

Următorul este Sfântul Vasilie cel Mare – un om mai sever decât majoritatea. Însă, noi ştim că atunci când a fost vorba de o schismă care abia începuse să se formeze, ierarhul a încurajat a se arăta maximum de bunăvoinţă şi, pentru a înlesni celor căzuţi chestiunea întoarcerii lor în turma Bisericii, s-a străduit cu orice chip ca să le fie puse cele mai puţine cerinţe posibile drept condiţie pentru întoarcerea lor. Dar cât de drastic îşi schimbă el poziţia când vorbeşte de o schismă îndărătnică şi prelungită. ,,O asemenea schismă – spune Sfântul Vasilie – este deja sub toate aspectele ca o erezie, şi astfel de schismatici trebuie trataţi ca pe nişte eretici, nepermiţând nici o comuniune cu ei”[19].

Aspru şi categoric. Dar chiar mai aspru şi mai categoric vorbeşte cea de-a treia din aceste mari autorităţi, Sfântul Ioan Gură de Aur. Este păcat că eu nu am aici la îndemână, pe vas, predicile sale minunate, rostite exact cu privire la schismatici. Dar mi le amintesc bine şi mă voi strădui să le transmit pe cât de corect cu putinţă[20].

Sfântul Ioan Gură de Aur începe cuvântul său despre schismă citând mărturia străveche a acelui mare sfânt, Sfântul Sfinţit Mucenic Ignatie Teoforul. Sfântul Ignatie spune că nu există nici un păcat mai greu decât acela care aduce dezbinare în Biserică, şi el avertizează că acest păcat este atât de mare, încât nici măcar sângele muceniciei nu-l poate spăla ![21] Confirmând aceasta, Sfântul Ioan Gură de Aur spune: Spun aceasta pentru aceia care merg fără deosebire la toate bisericile – atât la ale noastre, cât şi la cele ale schismaticilor. Dacă ei învaţă diferit de noi, atunci tocmai din acest motiv, bineînţeles, cineva nu ar trebui să meargă la ei. Dar dacă ei învaţă acelaşi lucru cu noi, atunci cu atât mai mult nu ar trebui să meargă la ei, fiindcă aici este păcatul dorinţei de stăpânire ...

Nu exact din această pricină Evloghie, de tristă amintire, s-a separat şi a devenit un conducător schismatic, pentru că nu putea suporta statutul mai înalt al mitropolitului Antonie[22] ? Vai, aşa este ! Îmi amintesc cum regretatul meu părinte, episcopul Dimitrie, după întoarcerea (în China) de la faimoasa ,,conferinţă a celor patru”[23], cu toată precauţia sa obişnuită în a comenta, a spus cu mâhnire: ,,Nu mi-am închipuit că un ierarh ortodox ar putea fi atât de nesincer ca acest Evloghie, pe care cineva pur şi simplu nu are dorinţa de a-l numi ’mitropolit’”. Şi Episcopul Nestor[24], care, ca ierarh, a primit procesul verbal al conferinţei, i l-a arătat părintelui Natanail[25]. El cuprindea, din întâmplare, aceste cuvinte ale episcopului Dimitrie:

,,Deoarece mitropolitul Evloghie spune astăzi exact opusul a ceea ce spunea ieri, atunci şi eu sunt silit astăzi să fac acelaşi lucru şi să spun opusul, şi prin aceasta declar dezacordul meu total cu el” ...

Sfântul Ioan Gură de Aur continuă: Tu (se adresează interlocutorului său) spui: ,,Noi suntem întru toate la fel – ei slujesc, se roagă şi învaţă precum o facem noi”. Foarte bine; atunci de ce ei nu sunt cu noi ? Un Domn, o credinţă, un botez (Efeseni 4, 5) ! Ei s-au despărţit; în acest caz, una din două trebuie să fie adevărată: fie totul este în regulă cu noi şi ei sunt în mare încurcătură; fie totul este în regulă cu ei şi noi suntem în belea ! Ce înseamnă aceste cuvinte limpezi şi categorice ale acestui Sfânt Părinte ? Ele nu indică nimic altceva decât că schisma este lipsită de har. Hristos nu S-a divizat, şi harul Său este unul. Dacă cineva vrea să creadă în ,,starea de har” a schismei, atunci fie trebuie să admită faptul că noi nu avem har –cei care s-au despărţit l-au luat cu ei; fie trebuie să admită că există două haruri (şi în mod evident două Biserici adevărate, căci harul este dat doar în Biserica adevărată).

Continuând să-şi expună gândurile sale, Sfântul Ioan Gură de Aur trage în final concluzia sa inevitabilă şi indiscutabilă: ,,Spun şi afirm că schisma este un rău la fel de teribil ca erezia”. Şi erezia desparte sufletul omenesc de Biserică, de Dumnezeu, şi de mântuire.

Iată mai multe glasuri din vechime. Sfântul Petru al Alexandriei L-a văzut pe Mântuitorul într-un veşmânt sfâşiat, Domnul îl strângea în mâinile Sale. Ierarhul a îndrăznit să întrebe: Cine a sfâşiat veşmântul Tău, o, Mântuitorule ? A urmat răspunsul trist şi indignat al Mântuitorului: Arie cel nebun. El a despărţit oile Mele de Mine, pe care le-am câştigat cu sângele Meu ...[26]

În Vieţile Sfinţilor este relatat că dreptul Grigorie a avut odată o descoperire. El a văzut viitoarea Judecată Înfricoşată a lui Hristos. Şi la acea judecată, Domnul l-a chemat pe Arie la Sine şi l-a întrebat ameninţător: Nu sunt Eu Dumnezeu-Omul Hristos, egal în dumnezeire cu Tatăl şi cu Sfântul Duh ? Cum de ai micşorat tu dumnezeirea Mea la nivelul făpturii şi ai dus această adunare înşelată de tine (adepţii lui Arie) în chinul veşnic ? ...

Ce ne spun aceste cuvinte teribile ? Că cel eretic îşi duce adepţii în chinul veşnic ! ... Am văzut deja că – nu potrivit judecăţii mişeleşti de astăzi, ci potrivit învăţăturilor Sfinţilor Părinţi – schisma este un rău la fel de cumplit ca erezia şi că, în mod evident, sfârşitul său va fi acelaşi. Nu îndrăznesc să rostesc judecata asupra întemeietorului contemporan cu noi al schismei, mitropolitul Evloghie; dar mă tem pentru sufletul lui şi mă tem pentru toţi cei care au fost înşelaţi de el şi succesorii lui şi au fost duşi în schismă.

Şi nu pot înţelege poziţia luată în această chestiune de regretatul episcop Ioan – un slujitor adevărat al lui Dumnezeu şi un om al lui Dumnezeu[27]. De ce el nu a ,,pus punctul pe i” chiar de la început şi nu a explicat evloghienilor falsitatea totală a căii şi poziţiei lor ? Deoarece tocmai din această pricină, pentru că nu s-a afirmat de îndată şi limpede unde este adevărul şi unde minciuna, (fiindcă nu pot exista două adevăruri), unde este albul şi unde negrul, unde este lumina şi unde întunericul, care cale este corectă şi care incorectă – nu ar exista acum acest ,,ghiveci inter-jurisdicţional” şi poziţia ar fi limpede.

Ce ne spune acel lucru, că mulţi dintre ,,ortodocşi” participă fără deosebire la slujbele oricărei biserici ? Pur şi simplu că oamenii nu preţuiesc adevărul. Tocmai din acest motiv ei nu-şi bat capul să dea atenţie chestiunii. ,,Slujbele sunt identice, totul este la fel, ce nevoie este de a filozofa ?” Sau, aşa cum obişnuia să spună cu o ironie usturătoare părintele nostru Ioan Storojev din Harbin (ultimul duhovnic al familiei imperiale ucise), unul din cei mai buni păstori ai diasporei: ,,Clopotele bat; popii[28] slujesc; cântarea este bună – ce vrei mai mult ?” La care poate fi adăugat vai, atât de familiarul: ,,La urma urmei, Dumnezeu este unul !” ...

Însă dacă oamenii ar fi iubit adevărul şi l-ar fi preţuit, s-ar fi mulţumit ei cu adevărat cu o asemenea indiferenţă ? Nu, şi de o mie de ori nu ! I-ar durea sufletul şi nu ar avea linişte până când nu ar fi descoperit unde este adevărul, care poate fi doar unul – căci nu pot exista două adevăruri. Cât de corect este episcopul Nectarie[29] când afirmă mereu: nu există aşa ceva precum ,,jurisdicţii diferite”; ci există numai Biserica Ortodoxă din Diaspora şi în afara ei sunt schisme şi erezii.

Acum aş dori să citez o autoritate contemporană, nu una din vechime, ci o autoritate înaintea căreia noi toţi trebuie să ne înclinăm. Aceasta este, bineînţeles, acel mare ,,avvă al tuturor avvelor”, mitropolitul Antonie (Hrapoviţki). Când i-a dat toiagul de stareţă stareţei Paula[30], mitropolitul Antonie i-a spus: ,,Fii binevoitoare faţă de toţi, cunoaşte cum să vorbeşti cu cei slabi în credinţă şi cu batjocoritorii. Poartă-te cu înţelepciune cu ereticii, dar niciodată nu fi de acord cu ei că ei ar avea după cum se crede harul Sfântului Duh; cunoaşte că romano-catolicii, mahomedanii şi toţi ceilalţi eretici sunt lipsiţi de har”. Şi noi am văzut deja că Sfinţii Părinţi pun semnul egal între schisma îndărătnică şi prelungită şi erezie. În consecinţă ? ...

Un citat dintr-o enciclică pascală a mitropolitului Antonie (1934):

,,Epoca actuală este bogată nu în isprăvi ascetice de evlavie şi mărturisire a credinţei, ci în înşelăciune, minciuni şi amăgiri. Este demn de remarcat că mai mulţi ierarhi şi turmele lor, în cea mai mare parte ruşi, au căzut deja din unitatea sobornicească, şi la întrebarea: ’Cum crezi ?’[31] răspund cu trimiteri la conducătorii autoproclamaţi a tot felul de schisme din Moscova, America şi Europa Occidentală. Este limpede că ei au încetat să creadă în unitatea Bisericii din întreaga lume şi nu doresc să o recunoască, încercând să poarte cu calm refuzul adevăratei Biserici de a avea relaţii cu ei, şi închipuindu-şi că cineva poate teoretic să-şi mântuiască sufletul chiar fără comuniune cu Biserica ... Aceia care s-au separat ei înşişi de Biserică se lipsesc singuri de nădejdea mântuirii, precum învaţă Părinţii de la cel de-al VI-lea Sinod Ecumenic referitor la aceasta, recunoscându-i pe apostaţi ca fiind cu totul lipsiţi de har, potrivit cuvântului lui Hristos: Şi de nu va asculta nici de sobor, să-ţi fie ţie ca un păgân şi vameş.

Din nefericire, unii mireni ortodocşi, chiar, vai, mulţi preoţi (şi ierarhi) s-au supus acestei stări lipsite de har, cu toate că păstrează încă înfăţişarea exterioară a slujbelor bisericeşti şi săvârşirea părelnică a sfintelor taine”.

Cugetaţi la aceste ultime cuvinte ale marelui avvă: săvârşirea părelnică a sfintelor taine ... Ce lucru cumplit ! Dar aceste cuvinte ale sale sunt în acord total cu propria mea convingere privind lipsa de har şi ineficacitatea tainelor schismatice. Când am citat la Sinod aceste cuvinte ale mitropolitului Antonie în sprijinul convingerii mele, ierarhii le-au primit în tăcere; Episcopul Antonie (de Geneva)[32] de asemenea şi-a păstrat calmul. Pe câtă vreme ierarhul Filoteu[33] mi-a mulţumit în numele întregului Sinod pentru o explicaţie atât de excepţional de importantă[34].

Pacea şi binecuvântarea lui Dumnezeu să fie cu sfinţia ta. Fie ca Domnul şi Preacurata Lui Maică să vă păstreze pe sfinţia ta şi mânăstirea în sănătate şi înflorire !


† Mitropolitul Filaret

 

 

Anexă[35]

Această scrisoare s-a dovedit a fi destul de lungă. Dar recitind-o, văd că nu am spus tot ceea ce consider necesar a spune şi astfel adaug această anexă. Sfinţia ta, maică, ai prins fără îndoială direcţia de bază a gândurilor mele. Eu consider (vorbesc, bineînţeles, numai pentru mine) că schismaticii – americani şi parizieni – nu au har, căci altminteri cineva ar trebui să admită absurdul: existenţa mai multor Biserici adevărate, care nu se recunosc una pe alta, nici nu au nici o comuniune duhovnicească între ele[36]. Acest lucru este deja în mod evident absurd deoarece dumnezeiescul Întemeietor al Bisericii a spus: Voi zidi Biserica mea (Matei 16, 18) şi nu Bisericile mele. Am fost condus către această convingere atât de cuvintele Sfinţilor Părinţi din vechime (citaţi de mine mai sus), cât şi de cuvintele Avvei Antonie referitoare la săvârşirea părelnică a sfintelor taine de cei care s-au despărţit de adevărata Biserică. Într-un asemenea grad nu cred în harul ,,manipulărilor” schismaticilor, încât în cazul în care aş fi pe moarte şi ar fi necesar a mi se da împărtăşanie, nu aş primi-o nici de la ,,parizieni”, nici de la fals-autocefaliţii americani, de frică ca nu cumva în locul sfintelor taine să înghit o bucată de pâine şi puţin vin.

Dar am neglijat încă să subliniez că, aceasta fiind situaţia, trebuie luat în considerare un lucru extrem de trist, că ,,zarubejniki” noştri frecventează de asemenea templele[37] schismaticilor pentru a se ,,mărturisi” şi ,,împărtăşi” acolo. Cu ce se împărtăşesc ei ? Dacă o fac cu sfintele taine, aceasta înseamnă că noi nu avem sfinte taine, precum a lămurit atât de limpede Sfântul Ioan Gură de Aur. Dar dacă noi avem sfintele taine, ei nu au, şi aceşti bieţi oameni se duc acolo în zadar. Sfinte taine ,,părelnice”, potrivit definiţiei avvei Antonie – aceasta este ceea ce oferă slujitorii schismei acestor oameni naivi.

Înţeleg destul de bine ce tulburare ar aduce în vieţile acestor ruşi care cred în exarhat şi falsa autocefalie, dacă ceea ce am scris aici ar fi publicat. Dar ar fi mai bine cu adevărat a păstra tăcerea despre toate acestea şi a te mângâia în ,,pace şi linişte”, precum ar vrea să facem Episcopul Antonie (de Geneva)[38] ? De ce ? Oamenii sunt pe o cale duhovnicească falsă ! Acest lucru este înfricoşător ! Şi oare nu va cădea asupra capetelor noastre judecata teribilă a lui Dumnezeu, dacă noi nu-i lămurim pe fraţii noştri în greşeală ?

Unii ar putea obiecta şi mi-ar putea spune: nu s-a adresat cel de-al III-lea Sobor a toată diaspora ambelor tabere, parizienilor şi americanilor, cu un apel de pace şi unitate ? Da, s-a adresat lor, dar nu s-a adresat deloc cum ar fi fost necesar, şi tocmai din acest motiv acest apel nu a avut nici un rezultat sau, mai degrabă, a avut un rezultat negativ. Am fost sigur că aşa se va întâmpla. Deoarece noi ar fi trebuit să le spunem: v-aţi rătăcit, v-aţi separat de Biserică, străduiţi-vă să vă întoarceţi în ea !

Dar apelul, aşa cum a fost publicat, li se adresează ca şi cum ei ar fi în Biserică exact aşa cum suntem noi, cu drepturi şi poziţie egale. Pe câtă vreme ceea ce ar fi trebuit să le spunem numaidecât era: voi nu sunteţi un soi de ,,jurisdicţii diferite”; voi sunteţi pur şi simplu schismatici şi nu aveţi nici un drept de nici un fel ... Veniţi-vă în fire şi întoarceţi-vă cu pocăinţă !

Cel mai probabil, un astfel de apel ar fi stârnit doar o izbucnire de furie din partea conducătorilor schismei (să dea Dumnezeu să mă înşel; dar în cazul acesta, noi cunoaştem atitudinea lor). Dar în rândul ,,turmei” lor, mulţi, foarte mulţi poate că au reflectat [asupra chestiunilor] şi au înţeles că lucrurile nu stau deloc bine cu ei, precum au înţeles regretatul Sandrik Filatev şi mulţi alţii care s-au despărţit de schismă, după ce au ascultat lămuririle serioase şi convingătoare ale părintelui Gherasim[39].

Mi s-ar putea pune întrebarea: de ce nu am menţionat la Sinod că am simţit că apelul era nepotrivit. Aş răspunde: pentru că am văzut atitudinea de la Sinod şi m-am temut de o izbucnire şi o posibilă catastrofă. Deoarece am fost avertizat că duşmanii Bisericii doreau să pună la cale o astfel de izbucnire pentru a ,,dinamita” Sinodul dinăuntru. Aşadar am fost silit să evit chestiuni care ar fi putut provoca schimburi (de cuvinte) aprige.

Doresc să mă întorc la chestiunea ereziei şi schismei. Mitropolitul Antonie întreabă: este permis a fi aspru cu ereticii, care poate cred sincer în justeţea cauzei lor ? Cineva nu ar trebui să idealizeze niciodată ereticii, răspunde el, deoarece temelia îndepărtării lor [de Biserică] nu este virtutea, ci patimile şi păcatele mândriei, îndărătniciei şi răutăţii. Asprimea faţă de eretici, spune mitropolitul, este binefăcătoare nu numai pentru protejarea oamenilor de influenţa lor, ci şi pentru eretici înşişi. Am văzut că Sfinţii Părinţi pun semnul egal între schismaticii îndărătnici şi eretici. În consecinţă, se cuvine a-i menaja pe ei precum, din nefericire, se întâmplă printre noi ? Şi toate acestea de dragul unei ,,păci” rele şi false ... Dacă Domnul îmi va îngădui să trăiesc până la viitorul Sinod Arhieresc, la el voi aduce în discuţie această chestiune ,,fără menajamente”[40].

 

[Scris de-a lungul marginii din stânga, de mâna mitropolitului]

P.S.: Această scrisoare a fost încheiată la bordul vasului, dar este trimisă abia astăzi, 14/27 decembrie, deoarece nu am putut să o trimit mai devreme – sistemul poştal a fost supraîncărcat înainte de ,,Crăciun” ...[41]

 

Articol apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 95/Almanah 2015

 


[1] Publicată în Ştiri Bisericeşti (Tserkovnie Novosti), nr. 58, februarie 1997, de preoteasa Anastasia Şatilov (născută Grabbe), nepoata destinatarei acestei epistole. Aşa cum este evident din fotocopiile originalului, această epistolă a fost dactilografiată pe ambele părţi ale celor 5 coli cu antetul binecunoscut al mitropolitului Filaret purtând o cruce stilizată.

Fotocopiile arată de asemenea că anumite referiri personale au fost şterse având fâşii de hârtie lipite peste ele, după câte se pare de cine a pus mai întâi copiile în circulaţie, care nu a fost preoteasa Anastasia. Este de notat că aceste referiri au fost doar acoperite, nu eliminate, ceea ce ar fi rezultat în pierderea textului de pe partea cealaltă a acestor coli. De dragul preciziei aceste ştersături au fost notate mai jos.

[2] Aici cea de-a doua jumătate a salutului, după câte se pare ‘maica Magdalena’, a fost mascată în fotocopie.

[3] Citatele, parantezele rotunde, toate sublinierile şi punctele de suspensie aparţin mitropolitului Filaret.Toate inserările între paranteze pătrate şi notele de subsol aparţin traducătorului.

[4] Protopopul Constantin Fedorov.

[5] Aici în fotocopie numele ‘Lesna’ a fost mascat după câte se pare înaintea cuvântului ‘mânăstire’.

[6] ,,Exarhatul Ortodox Rus Patriarhal Temporar”, înfiinţat la Paris, a fost întemeiat în 1931 când mitropolitul Evloghie (Gheorghievski), retrăgându-se deja din ROCOR, s-a plasat pe sine şi turma sa în jurisdicţia patriarhului de Constantinopol. Cu toate că Exarhatul însuşi a fost desfiinţat în 1965 sub presiunea Moscovei, succesorii actuali ai mitropolitului Evloghie şi susţinătorii săi rămân în supunere faţă de Patriarhia Ecumenică ca Arhiepiscopia sa Ortodoxă Rusă din Europa de Vest. Pentru mai multe informaţii în engleză despre aceasta şi alte chestiuni din istoria bisericească recentă abordate în trecere de mitropolitul Filaret în această scrisoare, a se vedea O istorie a Bisericii Ruse din Diaspora: 1917-1971 (A History of the Russian Church Abroad: 1917-1971), Seattle, Saint Nectarios Press, 1972.

[7] Strada din Paris pe care se află Biserica Sfântul Alexandru Nevski, catedrala evloghienilor.

[8] Cel de-al III-lea Sobor a toată diaspora al ROCOR a avut loc la Mânăstirea Sfânta Treime, Jordanville, New York, din 26 august/8 septembrie până în 6/19 septembrie 1974.

[9] Sinodul Episcopilor anterior a fost ţinut în septembrie 1978 la sediul central al Sinodului din New York.

[10] Arhiepiscopul Antonie (Bartoşevici) de Geneva şi Europa de Vest. Aici în fotocopie ,,Antonie de Geneva” a fost mascat pentru a scrie simplu ,,vlădica A”.

[11] Arhimandritul Panteleimon (Metropoulos) al Mânăstirii Schimbarea la Faţă a Domnului.

[12] Aceasta era opinia mitropolitului Filaret la momentul respectiv. Mai târziu, conducerea ROCOR îi va aduce acuzaţii grave arhimandritului Panteleimon.

[13] Arhiepiscopul George Wagner.

[14] Biserica Sfântul Iov mult-pătimitorul, sfinţită în 1950 ca un monument închinat familiei imperiale mucenicite şi tuturor celor care şi-au pierdut viaţa în mâinile comuniştilor în Rusia.

[15] ,,Schisma Karlovci” era termenul defăimător utilizat pentru ROCOR de detractorii săi. Numele derivă de la oraşul sârb Sremski Karlovci unde Sinodul ROCOR s-a întrunit pentru prima oară în 1921, şi unde s-a aflat sediul său până la sfârşitul celui de-al doilea război mondial.

[16] Literal: ,,diasporiţii” noştri – o expresie familiară pentru membrii ROCOR, formată din adjectivul rus zarubejnaia (adică, ‘străinătate’, ‘în diaspora’), ca în Zarubejnaia Ţerkov, Biserica din diaspora.

[17] După câte se pare, 4/17 iulie, aniversarea execuţiei familiei imperiale.

[18] Sfântul Grigorie Teologul, Cuvântul 6, 20. Desigur, aici şi în alte locuri din această epistolă, mitropolitul îi citează pe Sfinţii Părinţi din memorie, nedând citatele exacte din lucrările lor.

[19] În acelaşi fel, canonul 6 al celui de-al II-lea Sinod Ecumenic explică în parte: ,,Noi numim pe aceia eretici … care, deşi pretinzând că mărturisesc credinţa sănătoasă, s-au separat în chip schismatic şi au adunat întruniri împotriva episcopilor noştri canonici”.

[20] Pentru textul complet al acestui citat şi al citatelor următoare din Sfântul Ioan Gură de Aur, a se vedea Comentariile (sale) la Epistola către Efeseni, Omilia XI.

[21] Nicodim Athonitul, cel care a alcătuit Pidalionul, la rândul său citează acest fragment din Sfântul Ioan Gură de Aur în notele sale la canonul 31 apostolic. Sfântul Chiprian al Cartaginei, în Tratatul I, Despre unitatea Bisericii, 14, scrie: ,,Unora ca aceştia, chiar de vor fi fost ucişi din pricina mărturisirii, această pată nici cu sânge nu li se spală – vina gravă şi de neispăşit a dezbinării nu poate fi curăţită nici prin mucenicie. Nu poate fi mucenic cine nu se află în Biserică”.

[22] Mitropolitul Antonie (Hrapoviţki) al Kievului, primul întâistătător al ROCOR.

[23] Această conferinţă a fost convenită prin mijlocirea Patriarhului Varnava al Serbiei, cu aprobarea celorlalţi participanţi, într-o încercare de a-i împăca pe aceşti ierarhi şi a restabili unitatea în ROCOR. Ea a avut loc în octombrie 1935 la Sremski Karlovci, fiind prezidată de patriarhul Varnava. Cei patru ierarhi ruşi participanţi au fost: Mitropolitul Anastasie (Gribanovski, din partea mitropolitului Antonie bolnav), Mitropolitul Evloghie al Europei Occidentale, Mitropolitul Teofil (Paşkovski) al Americii şi Episcopul Dimitrie de Hailar (Extremul Orient). Episcopul Dimitrie a fost şi secretar al conferinţei, contele George Grabbe (viitorul episcop Grigorie) fiind asistentul său.

[24] Episcopul Nestor (Anisimov) de Kamciatka.

[25] Arhimandritul Natanail (Lvov), mai târziu arhiepiscop al Vienei.

[26] Din Viaţa Sfântului Petru, Papă al Alexandriei, pomenit pe 24 noiembrie.

[27] Arhiepiscopul Ioan (Maximovici) a fost ierarhul conducător al Eparhiei Europei Occidentale a ROCOR între anii 1951-1962, avându-şi reşedinţa întâi la Paris şi apoi la Bruxelles. În 1964, arhiepiscopul Ioan a fost unul dintre cei doi candidaţi pentru poziţia de întâistătător al Bisericii din diaspora înainte ca Sinodul să-l aleagă pe cel mai tânăr membru al său, Episcopul Filaret al Australiei, pentru această funcţie. Episcopul Ioan a fost canonizat în 1994.

[28] Popă: termenul rus familiar pentru preotul simplu, de sat.

[29] Episcopul Nectarie (Konţevici) de Seattle.

[30] În septembrie 1929, maica Paula (Kliueva) a fost numită stareţă a Mânăstirii Înălţarea Domnului de pe Muntele Măslinilor din Ierusalim. Ea urma s-o înlocuiască pe stareţa Elisaveta bolnavă. Mitropolitul Antonie i-a înmânat toiagul funcţiei sale pe când ea se afla încă în Serbia, şi arhiepiscopul Anastasie a săvârşit ceremonia de înscăunare a ei când ea a sosit în Ţara Sfântă în octombrie (Tserkovny Vedomosty, nr. 10&11, mai 1930, p. 14).

[31] Întrebarea pusă solemn unui episcop la hirotonia lui, la care el trebuie să răspundă public, declarând că mărturiseşte credinţa ortodoxă şi făgăduind să respecte canoanele şi învăţăturile Bisericii.

[32] Aici din nou în fotocopie acesta a fost mascat pentru a citi simplu: ,,episcopul A.”.

[33] Arhiepiscopul Filoteu (Narko) de Berlin.

[34] Din acest punct, jumătatea de jos a feţei acestei coli de hârtie şi trei sferturi din dosul ei au fost acoperite cu hârtie albă goală pentru a acoperi textul când a fost fotocopiat. Benzile verticale de hârtie se văd clar pe marginile fotocopiei. Pentru a păstra semnătura mitropolitului, care se află în josul dosului colii, aceasta nu a fost tăiată, ci doar acoperită.

[35] Mitropolitul Filaret însuşi a dactilografiat acest titlu în partea de sus a acestei coli separate de hârtie.

[36] Şi precum a arătat episcopul Grigorie (Grabbe) într-un articol pe care l-a scris cu puţin timp înaintea de moartea sa: ,,Sinoadele noastre Arhiereşti anterioare nu au ridicat niciodată chestiunea particulară dacă cei de stil nou au har sau nu. Dar faptul că împreună-slujirile de odinioară cu ei nu au fost nicicând permise mărturiseşte deja cu suficientă claritate că Biserica din diaspora i-a considerat pe ei a fi lipsiţi de har”. A se vedea Ştiri Bisericeşti (Tserkovnie Novosti), nr. 40, septembrie-octombrie 1994, p. 2-4.

[37] Cuvântul folosit aici de mitropolit nu este obişnuitul khram, care poate fi folosit (şi este folosit astfel) pentru o biserică creştină, ci kapishche, care indică doar un templu păgân.

[38] Şi din nou mascat în fotocopie pentru a citi: ,,episcopul A.”.

[39] Părintele Gherasim Romanov.

[40] Mitropolitul Filaret şi-a ţinut cuvântul. Sinodul Arhieresc din 1981 a fost convocat la New York în principal pentru a sărbători canonizarea bisericească oficială a Noilor Mucenici ai Rusiei; aşadar chestiunile bisericeşti obişnuite au fost discutate la minimum. Totuşi, Sinodul Arhieresc s-a întrunit din nou în 1983 la Schitul Schimbarea la Faţă a Domnului, în apropiere de Mansonville, Quebec, pentru a discuta, printre alte lucruri, tocmai chestiunile ridicate de mitropolitul Filaret în această scrisoare. Membrii Sinodului au decis să condamne şi să anatematisească solemn erezia ecumenismului. Textul anatemei, semnat şi promulgat de cei 14 ierarhi prezenţi la Sinod, este următorul:

,,Celor care atacă Biserica lui Hristos învăţând că Biserica lui Hristos este divizată în aşa-numitele ,,ramuri” care diferă prin dogmă şi mod de viaţă, sau că Biserica nu există în mod vizibil, ci va fi alcătuită în viitor când toate ,,ramurile” sau sectele sau confesiunile, şi chiar religiile vor fi unite într-un singur organism; şi care nu fac distincţie între preoţia şi sfintele taine ale Bisericii şi cele ale ereticilor, ci spun că botezul şi euharistia ereticilor sunt eficace pentru mântuire; aşadar, celor care au comuniune cu bună ştiinţă cu aceşti eretici menţionaţi mai sus sau care susţin, răspândesc sau apără noua lor erezie a ecumenismului sub pretextul dragostei frăţeşti sau a presupusei unificări a creştinilor divizaţi: Anatema”.

Pentru un comentariu profund şi sobru privind Sinodul ROCOR din 1983 şi anatema împotriva ecumenismului, scris de Arhiepiscopul Vitalie pe atunci al Montrealului, a se vedea Pravoslavnaya Rus, nr. 10, 1983, p. 3-4. Pentru o traducere în limba engleză a articolului arhiepiscopului Vitalie, a se vedea Orthodox Christian Witness, vol. 18, nr. 1, 1984, p. 2-6.

[41] Precum se poate vedea, mitropolitul a scris ‘Crăciun’ în engleză. Vasul său a acostat în Sydney pe 7/20 decembrie.