DOCUMENTE ALE BISERICII

Despre calendarul Bisericii

- Referat prezentat de profesorul asociat Alexie Gheorghievski,

de la Academia Duhovnicească din Moscova -

 

Prea fericirile voastre, înalt prea sfinţiile voastre şi toată înalta adunare,

Problema reformei calendarului bisericesc, în esenţa sa, este mare şi dificilă. Complexitatea ei se aprofundează încă şi prin faptul că orice schimbări ale calendarului bisericesc, după cum cunoaştem din experienţă, pot provoca tulburări în conştiinţa poporului credincios.

Sunt vii amintirile despre absenţa credincioşilor în bisericile unde slujba se săvârşea pe stil nou[1]. Aşadar, în ce constă valoarea şi prin ce ne este scump calendarul bisericesc vechi ? Vom încerca să răspundem, după puteri, la întrebarea despre calendarul bisericesc în referatul pe care vi-l prezentăm.

În anul 325, Sfântul întocmai cu apostolii Constantin le scria din Niceea episcopilor care nu au participat la primul Sinod Ecumenic: „Tot acolo, în sinod, discutându-se şi despre sfânta zi a Paştilor, s-a părut, prin consimţământul general, că este bine ca toţi creştinii de pretutindeni să serbeze în aceeaşi zi. Căci ce va putea fi mai frumos pentru noi, ce va putea fi mai măreţ decât ca această sărbătoare, prin care am dobândit nădejdea nemuririi, să fie ţinută fără abatere de către toţi creştinii după o singură rânduială şi o socoteală clară ? [...] Afară de acestea trebuie să ne gândim şi la faptul că nu este îngăduit ca să existe deosebire în astfel de probleme şi în legătură cu sărbătoarea unei astfel de religii [creştine]. Mântuitorul ne-a hărăzit o singură zi a dezrobirii noastre, adică cea a prea Sfintei Patimi. [...] Să judece acum cugetul sfinţiei voastre cât de înspăimântător şi urât este ca în aceleaşi zile, unii să petreacă timpul cu post şi alţii să pregătească ospeţe, iar după zilele Paştilor, unii să petreacă în sărbători şi odihnă, iar alţii să se dedea posturilor rânduite. De aceea pronia dumnezeiască vrea să se ajungă la îndreptarea cuvenită şi ca Paştile să fie săvârşit într-un singur fel, precum şi eu socotesc că toţi sunt de aceeaşi părere”[2].

Biserica Ortodoxă Sobornicească a împlinit cu sfinţenie această poruncă – de a sărbători Sfintele Paşti în aceeaşi zi – pe parcursul a multe veacuri, preaslăvindu-L pe Mântuitorul înviat cu bucurie, cu o gură şi cu o inimă. Însă, în ultimele decenii, ca urmare a realizării de către unele Biserici autocefale a unor reforme ale calendarului, această poruncă sobornicească a fost încălcată. Astfel, vedem că unele autocefalii ortodoxe se conduc în viaţa bisericească de sistemul vechi, sfinţit de veacuri, al calendarului iulian[3], altele calculează sărbătorile fixe după calendarul iulian îndreptat[4], iar o parte sărbătoresc Sfintele Paşti şi sărbătorile fixe după noul calendar gregorian[5].

Situaţia creată în viaţa Bisericii Ortodoxe ne îndeamnă cu stăruinţă, în scopurile unităţii creştine, să revedem problema calendarului bisericesc în lumina indicaţiilor scripturistice, soborniceşti şi a altor hotărâri soborniceşti de care dispune Sfânta Biserică pentru precizarea timpului prăznuirii Sfintelor Paşti. Fiindcă chestiunea stilului calendaristic nu are doar semnificaţie tehnică (ca mod de calculare a timpului), ci capătă în viaţa Bisericii şi sens religios, mai cu seamă în ce priveşte determinarea timpului sărbătoririi Sfintelor Paşti ca expresie a unităţii creştine în cuget, credinţă şi dragoste.

În puţinele hotărâri cu privire la timpul sărbătoririi Sfintelor Paşti, Biserica Creştină a dat unele indicii de bază pentru înţelegerea acestei chestiuni în legea Vechiului Testament, deoarece sărbătoarea Paştilor a fost instituită încă în Biserica Veche de Însuşi Domnul Dumnezeu.

Legea lui Moisi defineşte exact timpul sărbătoririi Paştelui din Vechiul Testament, care în creştinism a fost înlocuit de Paştele Noului Testament: Să păzeşti luna spicelor nouă [luna Aviv sau Nisan][6], şi să faci Paşti Domnului Dumnezeului tău, că în luna spicelor nouă ai ieşit din Eghipet noaptea (A Doua Lege 16, 1). Luna aceasta este vouă începătură lunilor, cea dintâi este vouă întru lunile anului (Ieşirea 12, 2). În luna dintâi, în a paisprezecea zi a lunii către seară este Pasha Domnului. Şi în ziua a cincisprezecea a lunii acesteia, sărbătoarea azimelor Domnului (Leviticul 23, 5-6). În ziua a zecea a lunii acesteia să ia fiecare câte un miel de fiecare casă pre rudenia sa. Şi să fie vouă mielul desăvârşit, parte bărbătească de un an să fie vouă. Şi să-l ţineţi până la ziua a paisprezecea a lunii acesteia, şi să-l junghie toată mulţimea adunării fiilor lui Israil către seară. Şi să mănânce carnea friptă la foc în noaptea aceea, şi azimele cu salată să le mănânce. Sunt Paştile Domnului. Şi va fi vouă ziua aceasta pomenire, şi o veţi ţine sărbătoare Domnului întru toate neamurile voastre, lege veşnică o veţi prăznui pre dânsa (Ieşirea 12, 3, 5, 6, 8, 11, 14).

Din mărturiile aduse reiese că, potrivit Vechiului Testament, Paştele trebuie să se săvârşească în noaptea de 14 spre 15 Nisan, în orice zi a săptămânii s-ar întâmpla după cronologia evreiască veche.

La baza calendarului evreiesc vechi de până la anul 46 î.Hr. este pus anul alcătuit din 12 luni calendaristice, durata fiecărei dintre luni fiind de 29,5 zile şi nopţi, ceea ce reprezintă în an 354 de zile (29,5 x 12). Dacă într-un an solar (durata lui medie este de 365,25 zile), 1 Nisan ar fi căzut pe 14 martie, atunci în anul următor el ar fi căzut cu 11 zile mai devreme (365,25 - 354), iar în al treilea an cu 22 zile mai devreme de 14 martie (al nostru) ş.a.m.d., Aşadar, luna Nisan a calendarului evreiesc vechi, necorespunzând uneia şi aceleiaşi date fixe a uneia dintre lunile noastre, indică doar că ziua Paştelui Vechiului Testament trebuie sărbătorită nu mai devreme şi nu mai târziu de împlinirea lunii pline sau de data de 14 spre 15 a primei luni lunare.

Luna Aviv sau Nisan la vechii evrei se considera perioada primei rotaţii a lunii din an. În afară de aceasta, luna Nisan nu este o mărime concretă care are o durată fixă în an, cum ar fi de exemplu luna martie a noastră. Între lunile lunare ale anului, potrivit Scripturii, luna Nisan este luna spicelor nouă (A Doua Lege 16, 1) şi, la Paşti, fiecare evreu era dator să-i aducă Domnului cel dintâi snop al secerişului vostru (Leviticul 23, 10). Adică lunii Nisan îi corespundea perioada în timpul căreia în Palestina avea loc coacerea celui mai timpuriu grâu, ceea ce, conform observaţiilor, avea loc în timpul echinocţiului de primăvară. Aceste motive au şi dat naştere afirmaţiei cum că vechii iudei şi mai târziu rabinii învăţaţi (Aristobul din cei 70, Filon, Muzii ş.a.) învăţau că ,,jertfa trecerii (Paştele) trebuie s-o săvârşească toţi după echinocţiul de primăvară în jumătatea primei luni”.

Însă această afirmaţie nu are temeiuri solide, fiindcă astfel de cuvinte ca „echinocţiu” şi „primăvară” nu există în Vechiul Testament. Palestina este situată geografic în zona în care anul are doar două anotimpuri: iarna şi vara, şi de aceea în limba ebraică veche nu există cuvinte care ar semnifica „primăvara”, dar Scriptura, neschimbat, indică timpul sărbătoririi Paştelui cu cuvintele în luna dintâi.

Din cele spuse reiese, în primul rând, că Paştele Vechiului Testament nu se prăznuieşte până la echinocţiu, fiindcă în Palestina orzul nou nu se coace până la echinocţiu, de aceea poate fi sărbătorit doar după echinocţiu; dar există date care ar confirma că Paştele trebuie sărbătorit imediat după echinocţiu. În al doilea rând, echinocţiul de primăvară se ia pentru Pascalie ca un hotar de stabilire a lunii Nisan, ca o mărime derivată, secundară.

Practica creştină a sărbătoririi Sfintelor Paşti, luând naştere în temeiul rânduielilor Vechiului Testament, s-a dezvoltat în legătură cu evenimentele sfinte ale Noului Testament şi cu hotărârile soborniceşti.

Primii creştini, cinstind cu sfinţenie ziua Paştelui, care se sărbătorea de iudei anual de pe data de 14 până pe 21 Nisan, în orice zile ale săptămânii ar fi căzut aceste date, legau de Paşti noile amintiri sfinte din viaţa lui Hristos Mântuitorul: pătimirile, moartea şi învierea Sa, cu atât mai mult cu cât dispăreau de la sine momentele specifice obiceiului evreiesc.

Cu trecerea timpului, sărbătorirea Paştelui pe 14 Nisan a fost considerată de mulţi creştini nepotrivită cu esenţa Paştelui creştinesc, care trebuie prăznuit într-o duminică ce corespunde uneia dintre cele şapte zile ale primei luni de primăvară – Aviv (Nisan) – când evreii mâncau doar azime. Deoarece printre creştini erau nu puţini adepţi ai datinii Vechiului Testament, s-au format două moduri de sărbătorire a Paştelui şi s-au iscat discuţii cu privire la timpul prăznuirii Paştelui.

Creştinii Bisericilor din Asia Mică (cu centrul în Efes), urmând legea lui Moisi (Ieşirea 13, 1-8) prăznuiau Paştele împreună cu iudeii pe 14 Nisan (care se întâmpla în fiecare an în diferite zile ale săptămânii) ca zi de post, amintindu-şi de patimile şi moartea Mântuitorului Hristos. Iar alte Biserici locale (ale Alexandriei, Ierusalimului, Antiohiei, Cezareei şi Romei) sărbătoreau Paştele în prima duminică ce urmează după 14 Nisan, având în vedere: Răstignirea Domnului - vineri, 14 Nisan, aflarea în mormânt - sâmbătă, 15 Nisan şi evenimentul Învierii lui Hristos care a avut loc dis-de-dimineaţă, în prima zi a săptămânii, duminică, 16 Nisan. Zilele închinate amintirii pătimirilor şi morţii Mântuitorului Hristos erau trăite cu durere şi mâhnire, iar ziua Învierii Lui se sărbătorea cu lumină şi bucurie.

Pe atunci, pentru sărbătorirea concomitentă a Sfintelor Paşti în temeiul tradiţiei apostoleşti[7], aveau loc nenumărate discuţii care au devenit deosebit de acute la sfârşitul secolului al II-lea, în vremea Episcopului Victor al Romei. Considerând că sărbătorirea Paştelui trebuia să aibă loc în mod obligatoriu într-o zi de duminică după luna plină a lunii Nisan, episcopul Victor insista asupra întreruperii relaţiilor cu Bisericile din Asia Mică din cauza ataşamentului lor faţă de obiceiul local (datina Vechiului Testament), apărat cu ardoare de Episcopul Policrat al Efesului. Sfântul Episcop Irineu al Lionului a îndemnat la pace şi a spulberat dezbinarea dintre Biserici, şi doar un grup mic al adepţilor acestei datini asiatice, încălcând unitatea credinţei, s-a rupt de Biserică şi a format o mică sectă a aşa-zişilor patrusprezecelnici[8]. Iar toţi creştinii ce aparţineau Bisericii Soborniceşti au sărbătorit Paştele în anul 325 deja duminică, cu toate că nu întotdeauna în aceeaşi duminică. La început, probabil, alegeau duminica care corespundea cu Paştele evreiesc sau următoarea duminică şi sărbătoreau Paştele pe 15-21 sau aşa cum se făcea la Roma pe 16-22 a lunii Nisan. Însă, cu trecerea timpului, se rupea relaţia cu iudaismul din ce în ce mai hotărât şi la începutul secolului al II-lea erau formulate deja primele variante ale Pascaliei creştine[9].

Disputele pascale, care au continuat în secolul al III-lea şi începutul secolului al IV-lea, s-au reflectat în hotărârile Sinodului Ecumenic I de la Niceea, care, potrivit istoricului bisericesc Sozomen, a fost convocat în anul 325 atât pentru rezolvarea disputei pascale, cât şi din cauza ereziei ariene[10].

Sinodul de la Niceea a trimis următoarea epistolă a Sfinţilor Părinţi de la Sinod către Bisericile lui Dumnezeu din Alexandria şi Egipt cu privire la timpul sărbătoririi Sfintelor Paşti: ,,Dar să vă anunţăm şi concordanţa Sfintelor Paşti, căci în rugăciunile voastre trebuie orânduit şi acest lucru ca – aşa cum toţi fraţii din Răsărit, care la început îl celebrau odată cu iudeii, acum îl celebrează odată cu romanii şi cu voi şi cu toţi cei care prăznuiau Paştile de la început –, de acum trebuie să-l prăznuiască la vremea aceasta”[11]. Despre Sfintele Paşti vorbeşte mai într-amănunt Sfântul întocmai cu apostolii Constantin cel Mare, în epistola sa către Bisericile Răsăritene citată mai sus. Din ea reiese că Sinodul Ecumenic s-a pronunţat hotărât împotriva obiceiului răsăritenilor de a sărbători Paştele împreună cu iudeii, câte o dată, chiar şi de „două ori în an, adică înainte de echinocţiul de primăvară, şi a hotărnicit sărbătorirea preasfîntei sărbători a Paştelui în aceeaşi zi”[12].

Decizia Sinodului de la Niceea este confirmată clar de canonul 1 al Sinodului Local din Antiohia, care cere excomunicarea din Biserică a creştinilor care încalcă această hotărâre sobornicească: ,,Toţi cei ce îndrăznesc a dezlega hotărârea sfântului şi marelui sinod, cel adunat în Niceea, [...], pentru sfânta sărbătoare cea mântuitoare a Paştilor, să fie neîmpărtăşiţi, şi lepădaţi de Biserică de vor stărui împotrivindu-se mai cu prigonire celor bine dogmatisite. Şi acestea să fie zise pentru mireni. Iar dacă vreunul dintre proestoşii Bisericii, episcop, sau prezbiter, sau diacon după hotărârea aceasta ar îndrăzni pentru răzvrătirea popoarelor şi tulburarea Bisericilor, a se osebi, şi cu iudeii a săvârşi Paştile, pe acesta sfântul sinod din dată acum străin de Biserică l-a judecat, ca pe unul ce nu numai luişi s-a făcut pricinuitor de păcat, ci şi multora de stricăciune şi de răzvrătire. Şi nu numai pe unii ca aceştia îi cateriseşte de liturghie, ci şi pe cei ce vor cuteza a se împărtăşi cu aceştia după caterisire. Iar cei caterisiţi să se lipsească şi de cinstea cea dinafară, pe care o au câştigat sfântul canon, şi preoţia lui Dumnezeu”[13].

Despre nepotrivirea sărbătoririi Sfintelor Paşti împreună cu iudeii se vorbeşte şi în canonul 7 apostolic: ,,Dacă vreun episcop ori prezbiter, ori diacon, Sfânta zi a Paştilor mai înainte deprimăvăreasca isimerie cu iudeii o va săvârşi, să se caterisească”[14].

Aşadar, din canonul 7 apostolic, din hotărârea primului Sinod Ecumenic şi canonul 1 al Sinodului Local din Antiohia cu privire la timpul sărbătoririi Sfintelor Paşti, aflăm că această prăznuire trebuie săvârşită pretutindeni o singură dată, în zi de duminică, însă nu mai devreme de Paştele iudaic şi nu împreună cu el; totodată, aceste hotărâri nu indică nici sistemul calendaristic, nici lunile, nici datele; cu alte cuvinte, aceste decrete nu conţin metoda tehnică exactă pentru determinarea timpului prăznuirii Paştelui.

Din acest motiv, se poate susţine că Părinţii Bisericii, alcătuitorii acestor decrete, aveau în vedere să explice prin hotărârile lor legiuirile amănunţite ce existau mai înainte şi se întemeiau pe autoritatea de netăgăduit a Sfintei Scripturi, după care se călăuzeau pascaliştii contemporani.

Pascalia Alexandrină, alcătuită în secolul al IV-lea (între anii 284-322) pe baza calendarului iulian, a fost adoptată de Biserica Sobornicească ca una ce întrunea în sine toate canoanele scripturistice şi bisericeşti cu privire la sărbătorirea Sfintelor Paşti. Pascalia Alexandrină consideră luna Nisan drept luna lunară, a cărei lună plină se înregistrează după 21 martie; data de 21 martie este considerată hotarul neschimbat al Pascaliei – „tecufan-nisan” – perioada nisan, momentul în care începe anul nou pascal: sfertul primăvăratic, însă nicidecum momentul echinocţiului astronomic[15]. Deoarece în Egipt, unde a fost dată pentru prima oară de Domnul legea despre Paşti, coacerea grânelor avea loc nu mai devreme de 21 martie. Această circumstanţă i-a şi făcut pe pascalişti ca, pentru determinarea lunii pline a primei luni (Nisan) să considere că 21 martie este hotar fix.

Pe lângă acestea, astronomii alexandrini au început să considere data de 21 martie drept hotar pentru Paşti ce trece prin Marele Indiction, ştiind foarte bine că momentul echinocţiului este mobil şi că în perioada indictionului pascal (parcursul a 532 ani) echinocţiul nu poate rămâne în acelaşi loc.

Relaţia Paştelui cu mişcarea lunii pune exactitatea Pascaliei într-o oarecare legătură cu datele astronomice, însă practica Bisericii, cu scopul simplificării determinării zilei Sfintelor Paşti, a găsit de cuviinţă să folosească vechiul crug lunar de 19 ani, pe parcurgerea căruia se instituie o concordanţă deplină a datelor lunilor anului iulian cu datele lunilor anului lunar şi ziua prăznuirii Sfintelor Paşti din an în an se săvârşeşte într-o anumită ordine de la 22 martie până la 25 aprilie inclusiv (hotarul pascal), potrivit hotărârilor adoptate de Biserică. Însă Pascalia nu are o deosebită necesitate de datele astronomice exacte şi pentru faptul că Paştele creştin se sărbătoreşte în mod obligatoriu duminică, şi de aceea Paştele poate devia adeseori de la momentul lunii pline cu câteva zile.

Precum spune profesorul V. Bolotov, pascaliştii nu pot lua indicaţii preţioase din astronomia propriu-zisă şi nu trebuie să neliniştească faptul că în prezent adevăratul moment al echinocţiului se află departe de primul hotar al Paştelui pe crugul alexandrin şi că ştiinţa reproşează Bisericii că Pascalia are un caracter învechit, rod al ignoranţei, deoarece indicaţiile adevărate cu privire la timpul scripturistic al sărbătoririi Paştelui le poate oferi doar meteorologia, însă doar în cazul în care ea va atinge un nivel foarte avansat, posibil doar într-o perspectivă destul de îndepărtată, când meteorologii vor putea rezolva probleme de tipul: în anul N, orzul de lângă Ierusalim se va coace atunci; în anul N+1, el se va coace atunci sau atunci şi, prin urmare, potrivit Scripturii, Paştele trebuie sărbătorit în cutare zi[16].

Sfânta Biserică nu interzice perfecţionarea calendarelor şi calculelor pascale şi corelarea lor cât mai exactă cu datele astronomiei şi meteorologiei şi, respectiv, în concordanţă cu Scriptura şi rânduielile canonice.

Alcătuirea unui nou calendar, pentru a înlocui inexactităţile astronomice ale calendarului iulian şi gregorian, bun pentru utilizare universală şi care să satisfacă toate cerinţele ştiinţifice şi practice este o lucrare deosebit de dificilă[17], ce ţine de domeniul viitorului şi care, în esenţă, se complică şi prin faptul că la instituirea anului şi lunii calendaristice este inevitabilă abaterea de la datele astronomice exacte, fiindcă nici anul tropic (perioada rotirii pământului în jurul soarelui), nici luna sinodică (perioada alternării fazelor lunare) nu conţin în sine numărul deplin al zilelor şi nopţilor.

În consecinţă, după un timp oarecare, mai scurt sau mai lung, noul sistem cronologic va devia de asemenea considerabil de la cel astronomic, aşa cum de exemplu anul gregorian se abate de la cel astronomic cu aproximativ 1,5 minute. Iată de ce, potrivit afirmaţiei părintelui Lebedev, „noul” stil gregorian a îmbătrânit: perioada de 400 ani nu este corectă, cea de 500 ani ar fi mai bună, iar cea mai exactă ar fi cea de 128 ani[18].

Consfătuirea Bisericilor Ortodoxe care a avut loc la Constantinopol în anul 1923 a aprobat proiectul calendarului iulian îndreptat, adoptând sistemul cronologic al perioadei de 900 ani şi al anului mediu cu aproximativ 2 secunde mai lung decât cel actual. În ce priveşte Pascalia, a fost anulată calcularea ei după oarecare ciclu, şi Sfintele Paşti trebuie prăznuite în prima duminică după prima lună plină, de după echinocţiul de primăvară, care se determină astronomic pentru meridianul Ierusalimului. Potrivit acestui principiu, de exemplu, în anul 1924, data Sfintelor Paşti se stabilea pe 1-23 martie, cu 4 săptămâni mai devreme decât prin calculul alexandrin (14-17 aprilie). Aplicarea Pascaliei după acest calendar îndreptat s-a dovedit a fi până în prezent irealizabilă. Bisericile Autocefale, care au adoptat acest calendar pentru sărbătorile fixe, prăznuiesc Sfintele Paşti pe stilul vechi (Pascalia Alexandrină). Calendarul îndreptat nu a avut o răspândire largă; până în anul 2800 el corespunde cu noul calendar gregorian.

Sistemul calendaristic gregorian, şi cu atât mai mult Pascalia, nu sunt utile pentru calendarul bisericesc ortodox. Potrivit calendarului gregorian, ziua Sfintelor Paşti ar fi trebuit sărbătorită contrar canoanelor apostoleşti şi soborniceşti şi a vechii practici bisericeşti, adică înainte de Paştele iudaic sau în aceeaşi zi cu el. Astfel, doar pe parcursul unui singur veac, 1851-1950, Paştele iudaic a fost devansat de 15 ori de Paştele creştinilor apuseni[19].

Cele mai apropiate exemple de coincidenţă cu Paştele iudaic (15 Nisan) le-am avut pe 1 aprilie 1823 şi 17 aprilie 1927, şi le vom avea pe 18 aprilie 1964 şi 19 aprilie 1981. Aşadar, potrivit deciziei Sinodului Local din Constantinopol din 1583, calendarul gregorian rămâne necanonic. Cu atât mai mult cu cât patriarhul ecumenic Ieremia al II-lea considera calendarul gregorian drept un mijloc de cucerire papistă a Bisericilor autocefale greceşti şi condamna categoric acest calendar ca fiind o lucrare a papismului, a forţei ostile Ortodoxiei Răsăritene.

Un mare neajuns tehnic al calendarului gregorian îl constituie complexitatea lui inutilă, care impune realizarea calculelor după calendarul iulian şi apoi transformarea datelor iuliane în cele gregoriene. Folosind calendarul iulian, reconstituirea diverselor evenimente istorice, a fenomenelor astronomice din trecut înregistrate în cronici sau monumente antice este uşoară, în timp ce este imposibil de realizat utilizând calendarul gregorian. Absenţa celor 10 zile din anul 1582 (anul introducerii calendarului gregorian), care conţine doar 355 de zile, încurcă toate calculele matematice şi creează mari inconveniente în acest sens, iar anularea a 3 ani bisecţi în 400 ani, deşi apropie anul civil de cel astronomic, exclude totodată posibilitatea diverselor calcule. Pe lângă aceasta, la numărul neajunsurilor pur tehnice se adaugă complexitatea alternărilor, în Pascalia Gregoriană, a egalărilor lunare şi solare[20].

Calcularea timpului pe stil nou distruge străvechea ordine a sărbătorilor noastre şi necesită schimbări ale tipicului bisericesc. Din lipsă de timp aducem doar un singur exemplu, drept mărturie elocventă servind anul 1983.

Potrivit tabelelor pascale alexandrine, perioada de harţi a Crăciunului conţine 9 săptămâni şi 3 zile; începutul Triodului este pe 14 februarie; lăsatul secului de brânză pe 7 martie; Buna Vestire în joia celei de-a treia săptămâni din Postul Mare; Paştele pe 25 aprilie; Cincizecimea pe 13 iunie, lăsatul secului de carne pentru postul Sfinţilor Apostoli pe 20 iunie, iar postul propriu-zis durează o săptămână şi o zi.

Deplasând toate acestea cu 13 zile, perioada de harţi a Crăciunului durează 11 săptămâni şi 2 zile; începutul Triodului cade pe 27 februarie; lăsatul secului de brânză pe 20 martie; Buna Vestire în vinerea primei săptămâni din Postul Mare; Paştele pe 8 mai; Cincizecimea pe 26 iunie, iar pentru postul Sfinţilor Apostoli nu mai rămâne timp, pentru că el începe abia după duminica tuturor sfinţilor.

Spre deosebire de calendarul gregorian şi cel iulian îndreptat, calendarul iulian vechi este foarte simplu; pentru astronomie, istorie şi Pascalie, el prezintă o uriaşă valoare ştiinţifică. Simplitatea, vitalitatea şi aplicabilitatea calendarului iulian se explică prin faptul că aici zilele se întorc la aceleaşi date după 28 ani; lunile noi şi lunile pline după 19 ani; Pascalia se repetă la fiecare 532 ani (28 x 19).

Perioada de 532 ani constituie Marele Indiction, în care eclipsele de soare şi de lună, fazele lunii, zilele revin la aceleaşi date; unica greşeală constă în aceea că anul iulian este mai mare decât anul astronomic cu 11,25 minute.

Din anul 1941 a început cel de-al 15-lea indiction; Sfintele Paşti din anul 1941 a fost pe aceeaşi dată ca în anul 1409 (în urmă cu 532 ani), iar în anul 1949 va fi atunci când a fost în 1417 ş.a.m.d..

Profesorul V. V. Bolotov aprecia foarte mult simplitatea şi valoarea ştiinţifică a sistemului cronologic iulian şi era împotriva anulării lui: „Ca şi mai înainte, scria el, sunt un adept înflăcărat al calendarului iulian. Extraordinara lui simplitate constituie prioritatea lui ştiinţifică faţă de orice corectări calendaristice. Consider că misiunea culturală a Rusiei în această problemă constă în aceea ca să mai menţină câteva veacuri calendarul iulian şi, astfel, să înlesnească revenirea popoarelor apusene de la reforma gregoriană absolut inutilă la stilul vechi nealterat”.

Biserica noastră Ortodoxă Rusă, în ce priveşte viaţa sa internă, este mulţumită întru totul de sistemul iulian şi, acceptând calendarul gregorian doar pentru viaţa civilă, în prezent, nu vede necesitatea reformei calendaristice.

În încheiere să amintim cuvintele pururea pomenitului mitropolit Antonie (Vadkovski): „Calendarul iulian, utilizat în practica bisericească, este o ancoră de nădejde, care le permite ortodocşilor să nu fie înghiţiţi definitiv de lumea neortodoxă; el este ca un steag care îi uneşte împreună pe toţi fiii Ortodoxiei. Permisiunea dată unor fii duhovniceşti de a se despărţi în practica bisericească de noi şi de a merge în acord cu heterodocşii, cu tot folosul aparent şi fără deosebirea dogmelor, poate avea în viitor urmări nedorite şi chiar vătămătoare pentru buna întocmire a întregii Biserici Soborniceşti şi poate servi drept armă în mâinile duşmanilor ei, care, chipurile sub pretextul intereselor popoarelor ortodoxe, din vremuri străvechi luptă împotriva unităţii soborniceşti”.

Din cele spuse reies următoarele concluzii:

 

1. Toată lumea ortodoxă trebuie să săvârşească sărbătoarea luminată a Sfintelor Paşti în una şi aceeaşi duminică numai pe stil vechi, conform Pascaliei Alexandrine.

2. În cazul în care se va elabora o nouă metodă a sistemului cronologic, care ar satisface toate cerinţele ştiinţifice, bisericeşti şi practice, ea ar putea fi introdusă în practica bisericească numai în urma hotărârii soborniceşti a întregii Biserici Ortodoxe.

3. În prezent se consideră admisibilă, în virtutea respectării unora dintre datinile fiecărei Biserici, calculul calendaristic de către Bisericile autocefale a sărbătorilor cu dată fixă pe baza sistemului cronologic existent în această Biserică pentru păstrarea unirii şi a dragostei, cum ne este poruncit de canoanele Sfintei Biserici.

 

Problema calendarului capătă valoare în viaţa bisericească în primul rând pentru determinarea timpului sărbătoririi Sfintelor Paşti, ca expresie a unirii şi dragostei creştineşti.

Sistemul nostru cronologic are o importanţă practică condiţionată. Din punct de vedere astronomic, stilurile vechi şi nou nu sunt exacte. Fără îndoială, acum ar trebui să fie nu anul 1948 de la Naşterea lui Hristos, ci 1952-1953. Începutul erei noastre se consideră anul 754 de la întemeierea Romei. Această dată, stabilită arbitrar de către Dionisie cel Mic, care a murit în secolul al VI-lea, a fost recunoscută de toţi. Dacă ar fi să o considerăm adevărată, ar reieşi că Irod a murit cu 4 ani înainte de Naşterea lui Hristos, cu toate că nu există nici o îndoială că el a murit după Naşterea lui Hristos.

La fel, Pascaliile noastre reies din cifre, care, fiind comode din punct de vedere practic, nu pot pretinde exactitate absolută, însă noi trebuie să ne călăuzim de ele şi să luăm în consideraţie indicaţiile lor.

Acestea sunt argumentele care stau la baza referatului meu. Pentru determinarea datei Sfintelor Paşti este deosebit de importantă hotărârea primului Sinod Ecumenic din anul 325, care spune că în temeiul acordului general s-a hotărât săvârşirea sărbătoririi Paştelui în una şi aceeaşi zi de duminică. Însă, în vremurile noastre, în ultimele decenii, acest canon a fost încălcat de unele Biserici Ortodoxe Autocefale, care au introdus noul calendar. Este cunoscut faptul că Bisericile Ierusalimului, Bulgariei, Serbiei, precum şi Biserica noastră Ortodoxă Rusă se conduc în viaţa bisericească după calendarul iulian vechi şi Pascalia Alexandrină, iar Biserica Finlandei, parţial cea a Poloniei după calendarul iulian îndreptat şi Pascalia Gregoriană. Bisericile Constantinopolului, Alexandriei, Antiohiei, Greciei şi României trăiesc după calendarul îndreptat; zilele sărbătorilor fixe corespund cu cele ale Bisericii Romano-Catolice, fiindcă acest calendar iulian îndreptat corespunde cu cel gregorian până în anul 2800, iar prăznuirea Sfintelor Paşti se cuvine a se săvârşi în prima duminică după prima lună plină de primăvară, după echinocţiul de primăvară, care este determinat astronomic pentru meridianul Ierusalimului.

Trecerea unor Biserici la noul calendar s-a făcut încălcându-se hotărârea primului Sinod Ecumenic de la Niceea privind prăznuirea concomitentă a Sfintelor Paşti şi nu a dat vreun rezultat pozitiv. Consfătuirea noastră trebuie să ia o decizie care va garanta respectarea hotărârii soborniceşti legată de sărbătorirea Sfintelor Paşti.

 

Concluziile referatului meu sunt următoarele:

Întreaga lume ortodoxă trebuie să prăznuiască sărbătoarea luminată a Sfintelor Paşti în una şi aceeaşi zi de duminică, potrivit Pascaliei Alexandrine. În cazul în care se va elabora o nouă metodă a sistemului cronologic, care ar satisface toate cerinţele ştiinţifice, bisericeşti şi practice, ea ar putea fi introdusă în practica bisericească numai în urma hotărârii soborniceşti a întregii Biserici Ortodoxe. Presupun că actualmente trebuie lăsat în fiecare Biserică autocefală sistemul cronologic existent. De exemplu, în Biserica Română, calendarul iulian îndreptat.

 

Articol apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 109/Almanah 2017

 


[1] N.r.: Profesorul Gheorghievski face referire la încercările de schimbare a calendarului bisericesc care au avut loc în Rusia. Biserica Renovaţionistă – cunoscută şi sub numele de Biserica Vie, care a constituit o structură paralelă cu Biserica Ortodoxă Rusă, care a dăinuit între anii 1922-1946, şi a avut rolul de a-i ţine în şah pe ierarhii ortodocşi ruşi –, la Soborul din 29 aprilie - 9 mai 1923, a introdus în uzul bisericesc calendarul gregorian; la acea vreme, se estimează că renovaţioniştii deţineau între o treime şi ceva mai mult de jumătate din parohiile din Rusia, şi aproape toate bisericile din Moscova, cu excepţia a 4 sau 5 dintre ele. Credincioşii ruşi s-au opus cu vehemenţă, lăsând bisericile aproape goale.

De asemenea, silit de puterea bolşevică, pe 2/15 octombrie 1923, patriarhul Tihon a dat un decret privind reforma calendarului, dar când a aflat că Patriarhia Alexandriei, Patriarhia Ierusalimului şi ruşii din diaspora erau împotriva schimbării, şi credincioşii ruşi aşijderea, a anulat decizia.

[2] Teodoret al Cirului, Istoria Bisericii, cartea I, cap. 10, ,,Scrisoarea împăratului Constantin [cel Mare] către episcopii, care au lipsit de la Sinodul de la Niceea, despre cele hotărâte aici”.

[3] Patriarhia Ierusalimului, Bisericile Bulgariei, Serbiei şi Rusiei.

[4] Patriarhiile Constantinopolului, Antiohiei, Alexandriei şi Biserica României.

[5] Bisericile Poloniei şi Finlandei.

[6] N.r.: La vechii evrei, patru săptămâni făceau o lună ale cărei însemnări ebraice Ierah (luna ca planetă şi luna de zile) şi Hodeş, lună nouă, de la hadaş (a fi nou), arată că ei socoteau lunile după cursul lunii. Lunile începeau cu prima ivire a lunii noi şi cuprindea un timp de 29 zile, 12 ore, 44 minute şi 2,82 secunde. De aceea evreii calculau lunile alternativ cu 29 şi 30 zile.

Înainte de robia babiloniană, lunile se numărau simplu: luna dintâi, luna a doua etc. Numai unele luni aveau nume speciale: luna dintâi se numea şi luna spicelor, Hodeş haabib, luna a doua se chema luna luciului florilor, Hodeş ziv; luna a şaptea se numea luna inundărilor, Ierah haetannim; luna a opta se numea luna fructelor, Ierah bul.

După robia babiloniană se adoptaseră pentru toate lunile numele babiloniene, şi anume: 1. Nisan (martie-aprilie); 2. Iiar sau Ziv (aprilie-mai); 3. Sivan (mai-iunie); 4. Tamuz (iunie-iulie); 5. Av (iulie-august); 6. Elul (august-septembrie); 7. Tişri sau Ethanim (septembrie-octombrie); 8. Marheşvan (octombrie-noiembrie); 9. Kislev (noiembrie-decembrie); 10. Tebet (decembrie-ianuarie); 11. Şebat (ianuarie-februarie); 12. Adar (februarie-martie).

Paştele era serbat de evrei între ultimele zile din luna martie şi primele zile din aprilie (Arhipresbiter Vasile Tarnavschi, Arheologia biblică, Cernăuţi 1930, p. 221-222).

[7] N.r.: Unii istorici susţin că practica din Asia Mică era moştenită de la Sfinţii Apostoli Ioan, care a suferit mucenicia în Efes, şi Filip, care a suferit mucenicia în Ierapole din Frigia; în vreme ce practica din Roma era moştenită de la Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel care fuseseră muceniciţi acolo. A se vedea Despre sărbătorile de peste an (III). Duminica Învierii Domnului nostru Iisus Hristos.

[8] N.r.: Patrusprezecelnicii, sau quartodecimanii [14, în limba latină], sunt cei care sărbătoreau Paştele pe 14 Nisan, împreună cu evreii, susţinând că-l prăznuiesc la data la care l-a prăznuit şi Mântuitorul. Ei au fost condamnaţi la primul Sinod Ecumenic de la Niceea din 325.

[9] Diuşen, Istoria Bisericii Vechi, vol. I, Moscova, 1912, p. 193.

[10] Sozomen, Istoria Bisericii 1, 18.

[11] Actele Sinoadelor Ecumenice, Kazan, 1859, p. 189;Casiodor, Istoria bisericească tripartită, cartea I, cap. 12, ,,Epistola Sinodului din Niceea adresată Alexandriei şi Egiptului”.

[12] Actele Sinoadelor Ecumenice, p. 180-l84, 190. Teodoret al Cirului, Istoria Bisericii, cartea I, cap. 10; Socrate, Istoria Bisericii, cartea I, Epistola lui Constantin.

[13] Pidalion, tipărit la Mânăstirea Neamţ, 1844, p. 303.

[14] Pidalion, p. 30.

[15] La începutul secolului al IV-lea, când s-a determinat ziua în care trebuia să fie adevăratul echinocţiu de primăvară, făcându-se o corelaţie între anul astronomic lunar şi cel iulian, s-a constatat că în 325 el a căzut pe data de 22 martie. Cu 46 ani înainte de Hristos, echinocţiul în corespundere cu adevăratul echinocţiu astronomic cădea pe 24 martie. Prin urmare, peste 128,5 ani, din anul 83 d.Hr., echinocţiul nu mai cădea pe 24, ci pe 23 martie; peste încă 128,5 ani, din anul 212, pe 22 martie, apoi din anul 340 pe 21 martie ş.a.m.d..

[16] Revista şedinţelor Comisiei Comunităţii Astronomice, 1889, p. 46-47.

N.r.: În 1899, Societatea Astronomică Rusă a înfiinţat, la iniţiativa chimistului rus Dimitrie Ivanovici Mendeleev (1834-1907), o comisie pentru a reforma calendarul iulian, care era încă în uzul civil în Rusia ţaristă. Acest geniu ştiinţific a hotărât – ca o condiţie prealabilă pentru încheierea cu succes a acestei acţiuni – că sunt necesare date ştiinţifice mai precise şi, mai ales, date pentru durata exactă a anului tropic. În acest scop, el a cerut sfatul unui astronom american, Simon Newcomb, care avea o reputaţie binecunoscută în domeniu. Acesta i-a trimis lui Mendeleev un răspuns vast pe această temă şi şi-a exprimat preferinţa proprie pentru sistemul cronologic al calendarului iulian, fapt care l-a determinat pe Mendeleev să-şi abandoneze planurile de a reforma calendarul. A se vedea mai multe amănunte în O EXAMINARE ŞTIINŢIFICĂ A CALENDARULUI BISERICII ORTODOXE, de Ieromonah Casian, Capitolul VII. Ştiinţa – în sprijinul calendarului Bisericii.

[17] Dările de seamă ale Congresului Astronomilor din Roma din anul 1922 şi proiectele Comitetului pentru reforma calendarului de pe lângă Liga Naţiunilor.

[18] Preot profesor Dimitrie A. Lebedev, Calendarul şi Pascalia, Moscova, 1924, p. 124.

[19] D. F. Golubinski, Problema egalării anului civil cu cel astronomic, Moscova, 1899, p. 57.

[20] Pentru corectarea inexactităţilor Pascaliei în raport cu luna, la fiecare a 14-a lună, la fiecare 300 ani, iar a 8-a oară, la 400 ani, în total de 8 ori în 2500 ani după calendarul iulian, se trece cu o zi în urmă, utilizând egalarea lunară (în 1800, 2100, 2400 ş.a.m.d.). Iar când, la 100 ani, ziua bisectă iuliană este aruncată de calendarul gregorian, luna a 14-a, dimpotrivă, se mişcă cu o zi înainte şi are loc „egalarea solară”; iar când egalările solare şi lunare se folosesc concomitent, atunci lunile a 14-a rămân la aceleaşi date.