DOCUMENTE ALE BISERICII

Stilul nou şi stilul vechi, zise gregorian şi iulian

- Referat prezentat de arhiepiscopul Serafim Sobolev[1],

întâistătător al parohiilor ruse din Bulgaria -

 

Unul dintre oamenii de ştiinţă care au investigat chestiunea calendarelor nou şi vechi, E.B. Predtechenski, un membru deplin al Societăţii Astronomice Ruse, susţine că doar din perioada Renaşterii oamenii din Apus au început să se intereseze, printre alte chestiuni ştiinţifice, de calcularea datei Paştelui. ,,Din nefericire – afirma el –, cu toate că ei abia înţelegeau detaliile canonului alexandrin, şi deşi ei probabil erau departe de a-l înţelege aşa cum ar trebui, pascaliştii apuseni doreau să reformeze acest canon în scurt timp şi încercau cu aroganţă să corecteze o operă minunat realizată ... Dacă perioada Renaşterii ar fi început în acelaşi timp în Europa de Apus şi de Răsărit, dacă circumstanţele dificile nu ar fi înăbuşit educaţia aproape până în punctul de a o face să dispară în vechile Biserici creştine ale Bizanţului, ... dacă tradiţiile alexandrine şi cunoştinţa primelor veacuri nu ar fi luat sfârşit în Răsărit, atunci este îndoielnic dacă Papa Grigorie al XIII-lea ar fi putut săvârşi ceea ce a săvârşit”[2].

La aceste cuvinte ale lui Predtechenski noi ar trebui să adăugăm că apariţia reformei calendarului a Papei Grigorie al XIII-lea a fost cauzată nu numai de faptul că pascaliştii apusenii nu asimilaseră şi le lipsea înţelegerea necesară a canonului alexandrin sau metodei de calculare a datei Paştelui, şi de prăbuşirea educaţiei în Răsărit, ci şi, mai cu seamă, de lipsa de credinţă a apusenilor în Sfânta Biserică, şi mai precis, incapacitatea lor de a crede că în ea Sfântul Duh vieţuieşte şi suflă fiind izvorul a tot Adevărul.

Dacă Biserica Romano-catolică ar fi avut această credinţă, atunci ea – în persoana papilor ei şi a pascaliştilor ei experţi – nu ar fi început să modifice canoanele pe care se bazează calculul pascal al vechiului calendar, prin care Sfântul Duh a exprimat un adevăr care nu este supus schimbării. Noi avem în vedere în primul rând canonul 7 apostolic: ,,Dacă vreun episcop ori prezbiter, ori diacon, Sfânta zi a Paştilor mai înainte deprimăvăreasca isimerie cu iudeii o va săvârşi, să se caterisească”.

Această poruncă este menţionată de asemenea în canonul 1 al Sinodului din Antiohia: ,,Toţi cei ce îndrăznesc a dezlega hotărârea sfântului şi marelui sinod, cel adunat în Niceea, în fiinţa bunei cinstiri a preaiubitorului de Dumnezeu împăratului Constantin, pentru sfânta sărbătoare cea mântuitoare a Paştilor, să fie neîmpărtăşiţi, şi lepădaţi de Biserică de vor stărui împotrivindu-se mai cu prigonire celor bine dogmatisite. Şi acestea să fie zise pentru mireni. Iar dacă vreunul dintre proestoşii Bisericii, episcop, sau prezbiter, sau diacon după hotărârea aceasta ar îndrăzni pentru răzvrătirea popoarelor şi tulburarea Bisericilor, a se osebi, şi cu iudeii a săvârşi Paştile, pe acesta sfântul sinod din dată acum străin de Biserică l-a judecat, ca pe unul ce nu numai luişi s-a făcut pricinuitor de păcat, ci şi multora de stricăciune şi de răzvrătire. Şi nu numai pe unii ca aceştia îi cateriseşte de liturghie, ci şi pe cei ce vor cuteza a se împărtăşi cu aceştia după caterisire. Iar cei caterisiţi să se lipsească şi de cinstea cea dinafară, pe care o au câştigat sfântul canon, şi preoţia lui Dumnezeu”.

Canonul anterior al Sinodului din Antiohia ne frapează ca fiind deosebit de important, deoarece nu numai interzice prăznuirea Paştelui în acelaşi timp cu iudeii, ci de asemenea dovedeşte că o astfel de interdicţie a fost consemnată în hotărârea primului Sinod Ecumenic. Fără îndoială, această decizie sinodală nu a ajuns până la noi, dar o epistolă binecunoscută a împăratului Constantin cel Mare către toţi episcopii care nu au fost prezenţi la Sinodul Ecumenic de la Niceea face referire la conţinutul ei[3].

Haideţi să cităm esenţa deciziei niceene, aşa cum a fost expusă în tâlcuirea canonului 1 al Sinodului din Antiohia de episcopul Nicodim (Milaş)[4], un tâlcuitor al sfintelor canoane care este recunoscut de întreaga Biserică: „Sinodul de la Niceea s-a ocupat cu examinarea acestei chestiuni (timpul pentru prăznuirea Paştelui) cu scopul – cu ajutorul unei decizii comune – de a înlătura orice dezacord care ar putea apărea în această problemă şi de a restabili armonia în întreaga Biserică. În primul rând, pe baza canonului 7 apostolic şi al învăţăturii scripturistice despre cea de-a şaptea zi, Părinţii Sinodului au hotărât următoarele:

 

(1) Paştele creştin ar trebui prăznuit întotdeauna într-o zi de duminică;

(2) Această duminică ar trebui să fie după prima lună plină de după echinocţiul de primăvară; şi

(3) Dacă s-ar întâmpla ca Paştele evreiesc să fie prăznuit în această duminică, atunci Paştele creştin ar trebui mutat în duminica imediat următoare”[5].

 

La toate aceste prescripţii canonice ale Bisericii Ortodoxe, noi ar trebui să adăugăm de asemenea canonul 7 al celui de-al II-lea Sinod Ecumenic şi canonul 95 asemănător al Sinodului din Trullo (Penthekte), care a hotărât cum trebuie să fie primiţi ereticii în Biserică: „Pe cei ce din eretici se adaug la ortodoxie (dreaptă slăvire), şi la partea celor ce se mântuiesc îi primim, după supus urmare, şi obicei. Pe arieni adică, şi pe machedonieni, şi pe savatieni, şi pe navatieni, pe cei ce se zic pe sineşi curaţi, şi mai buni, şi pe cei patrusprezecelnici, adică tetradiţi (mercurieni), şi pe apolinarişti îi primim dându-şi libele (adică mărturisirea credinţei), şi anatematisind pe tot eresul, care nu cugetă, precum cugetă Sfânta Soborniceasca şi Apostoleasca Biserica lui Dumnezeu. Şi pecetluindu-i mai înainte cu Sfântul Mir, pe frunte, pe ochi, şi pe nări, şi pe gură, şi pe urechi, şi pecetluindu-i pe ei, zicem: Pecetea Darului Sfântului Duh”[6].

După cum vedem aici, patrusprezecelnicii, adică creştinii care prăznuiau Paştele odată cu iudeii pe 14 Nisan, sunt numiţi limpede eretici şi sunt aşezaţi în aceeaşi categorie cu arienii şi alţi mari eretici, şi din acest motiv, în caz că se pocăiesc, ei trebuie să fie primiţi în sânul Bisericii prin mirungere (remirungere)[7].

Iată unde duce încălcarea canoanelor privind timpul pentru prăznuirea Paştelui. Din hotărârile canonice ale Bisericii Ortodoxe amintite mai sus este limpede că noi trebuie să le ţinem cu evlavie, fără nici o schimbare. Din acest motiv, canonul 21 al Sinodului din Gangra spune: „Şi toate, cuprinzător a zice, cele predate de dumnezeieştile Scripturi, şi de apostoleştile predări, a se face în Biserică ne rugăm Domnului”[8].

Şi canonul 2 al celui de-al VI-lea Sinod Ecumenic: „Nimănui să-i fie slobod a preface canoanele cele mai înainte arătate, sau a le strica, sau altele afară de canoanele care ne stau înainte a primi, alcătuite de oarecare şi minciuno-suprascriere ale celor ce s-au apucat să cârciumărească adevărul”[9].

O astfel de respectare neclintită şi neabătută a canoanelor este cerută de cel de-al VII-lea Sinod Ecumenic, al cărui prim canon afirmă: „Cu îmbrăţişare primind dumnezeieştile canoane, şi întreg aşezământul lor şi neclătit îl întărim, care s-a aşezat de către trâmbiţele Duhului prealăudaţii apostoli, şi de către sfintele Ecumenice Sinoade, şi de către cele ce s-au adunat pe alocuri, spre predarea unor aşezământuri ca acestea, şi de către Sfinţii Părinţii noştri, că de unul şi acelaşi Sfânt Duh luminându-se, au hotărât cele folositoare, şi pe cei ce ei îi dau anatemei, şi noi îi anatematisim, iar pe cei ce îi caterisesc, şi noi îi caterisim, iar pe cei ce îi afurisesc, şi noi îi afurisim ...”[10].

Din toate prescripţiile canonice menţionate mai sus, este limpde în ce mare păcat au căzut romano-catolicii când au răsturnat sfintele canoane, care ne interzic să sărbătorim Paştele împreună cu iudeii. Acesta este păcatul hulei împotriva Sfântului Duh, pe care Dumnezeu nu-l iartă nici în viaţa de acum, nici în cea viitoare. Deoarece acelaşi Duh Sfânt, Dumnezeu, grăieşte prin sfintele canoane, întrucât hotărârile canonice, ca şi cele dogmatice ale Sinoadelor Ecumenice au fost alcătuite potrivit cuvintelor dumnezeieştii Scripturi: S-au părut Sfântului Duh şi nouă (Faptele Apostolilor 15, 28).

Şi dumnezeiescul Duh, prin apostoli, Sinoadele Ecumenice şi Sfinţii Părinţi, nu a poruncit adevărurile canonice ca noi să le putem corecta şi modifica ulterior, ca fiind, după cum se crede, imperfecte şi eronate. O astfel de atitudine faţă de sfintele canoane este cu totul inacceptabilă şi blasfemiatoare.

Astfel, Biserica Romano-Catolică este vinovată de încălcarea directă şi desfiinţarea sfintelor canoane prin prăznuirea Paştelui în 1805, 1825, 1903, 1923, 1927 şi în mulţi alţi ani odată cu Paştele evreiesc[11].

Şi, mai rău încă, noul calendar (gregorian) hotărăşte ca Biserica Romano-Catolică să fie în dezacord cu Sfânta Evanghelie prin deformarea de către ea a relatării evanghelice. Este evident din Evanghelie că Paştele creştin a avut loc după cel evreiesc.

Dar catolicii, cu noile lor reguli pentru determinarea Paştelui, nu numai că prăznuiesc în mod regulat Paştele lor odată cu evreii, ci adeseori înaintea lor, aşa cum s-a întâmplat în 1845, 1853, 1856, 1891, 1894 şi în mulţi alţi ani[12]. În 1921, Paştele evreiesc a căzut pe 10 aprilie, în timp ce catolicii au prăznuit Paştele pe 14 martie, adică cu aproape o lună înainte de cel evreiesc.

Dar dacă, pe baza sfintelor canoane, este cu neputinţă pentru noi a accepta noul calendar în ansamblul său, atunci tocmai de aceea este cu neputinţă pentru noi, creştinii ortodocşi, să acceptăm noul calendar sub forma unui compromis[13].

Acest compromis a fost vizibil în ultimul timp în viaţa anumitor Biserici Ortodoxe şi constă în faptul că Paştele este prăznuit potrivit vechii Pascalii ortodoxe, pe câtă vreme toate sărbătorile cu dată fixă sunt ţinute potrivit noului calendar. Dar un astfel de calendar mixt nu poate fi acceptat de ortodocşi, deoarece el duce în acelaşi timp la încălcările altor rânduieli bisericeşti, care se găsesc în Tipicon şi pe care noi suntem datori să le respectăm cu sfinţenie şi cu statornicie, pentru că nu trebuie să ne abatem de la ascultarea faţă de Maica noastră, Biserica.

Cei de stil nou sunt vinovaţi de o astfel de neascultare. Noi vorbim în acest chip, având în vedere încălcarea de către ei a instrucţiunilor Tipiconului cu privire la sărbătorile cu dată fixă. Biserica a rânduit hotarele temporale în care pot fi prăznuite sărbătorile cu dată fixă care cad în timpul Postului Mare. Astfel, de exemplu, sărbătoarea preacinstitului Înaintemergător (întâia şi a doua aflare a capului său) fluctuează între miercurea săptămânii lăsatului sec de carne (hotarul de jos) şi marţea săptămânii a patra a Postului Mare (hotarul de sus)[14]. Dar cei de stil nou desfiinţează aceste hotare, deoarece ei prăznuiesc toate sărbătorile cu dată fixă cu 13 zile mai devreme.

Acelaşi lucru se întâmplă cu sărbătoarea Bunei Vestiri (25 martie). Potrivit instrucţiunilor din Tipicon, Buna Vestire este prăznuită în perioada dintre joia săptămânii a treia a Postului Mare şi miercurea săptămânii luminate[15]. Dar cu introducerea noului calendar, perioada în care poate fi ţinută Buna Vestire începe în vinerea primei săptămâni a postului şi se întinde doar până în joia săptămânii a şasea a postului.

Dar păcatul celor de stil nou cu privire la cerinţele Bisericii şi Tipiconului ei nu se opreşte aici. Atitudinea lor negativă faţă de hotarele indicate pentru prăznuirea marilor sărbători îi conduce către o încălcare încă mai gravă a Tipiconului.

Biserica a prevăzut coincidenţa anumitor praznice cu dată fixă cu cele cu dată mobilă sau cu diferite zile din Postul Mare. În toate aceste cazuri, ea a stabilit o rânduială liturgică precisă. Dar încălcând hotarele date, cei de stil nou distrug de asemenea rânduiala liturgică a Bisericii Ortodoxe.

Din acest motiv, cei de stil nou nu pot prăznui nicicând Buna Vestire în timpul Săptămânii Patimilor şi, mai mult decât atât, ei nu pot prăznui nicicând Kyriopascha, adică coincidenţa Bunei Vestiri cu Paştele, şi în acest fel ei încalcă vădit Tipiconul.

O încălcare deosebit de revoltătoare a Tipiconului de către cei de stil nou este constatată în legătură cu praznicul Sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel. Sfânta Biserică îi cinsteşte pe aceşti mari apostoli într-o asemenea măsură încât ea se pregăteşte pentru sărbătoarea lor (29 iunie) cu un post care durează între 8 şi 42 zile. Dar odată cu introducerea noului calendar, acest post, contrar Tipiconului, este întotdeauna scurtat. Şi când Paştele este prăznuit în perioada 20-25 aprilie, atunci postul Sfinţilor Apostoli este anulat cu totul, deoarece nu rămâne timp pentru el.

Cineva ar putea spune că această încălcare a Tipiconului nu constituie un păcat grav, deoarece nu implică nici o încălcare a dogmelor. Dar cuvintele lui Hristos: De nu va asculta nici de sobor [Biserică], să-ţi fie ţie ca un păgân şi vameş (Matei 18, 17) nu se referă la încălcarea unui adevăr dogmatic sau altul al credinţei noastre. Şi cu toate acestea, potrivit mărturiei acestor cuvinte dumnezeieşti, care dintre noi nu arată ascultare faţă de Biserică trebuie tăiat de la ea şi intră în rândurile marilor păcătoşi, fiindcă în cazul în discuţie este impusă cea mai severă pedeapsă: excizia din Biserică. Mai mult, prin dispreţul lor faţă de Tipiconul ei, cei de stil nou comit păcatul neascultării de Biserică în mod public şi neruşinat.

Din punctul de vedere al credinţei ortodoxe, o astfel de atitudine dispreţuitoare faţă de Tipicon nu este permisă pentru fiii Sfintei Biserici, exact aşa cum nu este permisă nici o încălcare a hotărârilor ei dogmatice sau canonice. Şi aceasta este cât se poate de logic.

Întocmai cum dispreţul faţă de hotărârile dogmatice sau canonice conduce la înstrăinarea de Ortodoxie, tot aşa dispreţul faţă de Tipicon conduce de asemenea la o astfel de înstrăinare. Într-adevăr, Tipiconul constituie, pentru noi, o lege sfântă, care ne călăuzeşte în slujbele, sărbătorile şi posturile noastre plăcute lui Dumnezeu. Tipiconul este o carte sfântă, legată de numele unui vas minunat al harului, Sfântul Sava cel Sfinţit, şi a fost acceptată de Biserica Ortodoxă ca una din cărţile ei de bază. Tipiconul nu este altceva decât glasul Maicii noastre, Biserica. Şi noi nu trebuie să avem o atitudine de dispreţ faţă de acest glas, ci, mai curând, ascultare fără şovăire şi de nezdruncinat, dacă dorim să fim credincioşi şi devotaţi Sfintei Biserici şi tuturor canoanelor ei ortodoxe.

Ce dobândim ca urmare a încălcării acestei sfinte cărţi prin introducerea noului calendar ? Dacă folosim noul calendar pentru a stabili noile date ale sărbătorilor, posturilor şi slujbelor noastre, atunci în acest chip noi vom mărturisi că noul calendar este corect din punct de vedere bisericesc, pe câtă vreme Tipiconul este greşit. Şi aceasta, în pofida faptului că noi ştim că Tipiconul provine din Biserica Ortodoxă, însăşi Biserica în care apostolii au aşezat, ca într-o vistierie de mare preţ, orice aparţine Adevărului. Şi aceasta, în ciuda faptului că noi suntem conştienţi că încălcarea menţionată mai sus a Tipiconului provine de la catolici, care sunt cufundaţi în întunericul a toată erezia şi eroarea.

Ca rod al catolicismului şi ca un fenomen anti-ecleziastic, noul calendar nu are nimic de oferit Bisericii Ortodoxe în afară de tulburare. De la începutul apariţiei sale, noul calendar a fost înţeles în acest chip de adversarii săi: Patriarhul Ieremia al II-lea al Constantinopolului şi Sinodul local pe care el l-a convocat în 1583 în Constantinopol. De la un astfel de început nesănătos, noul calendar rămâne până astăzi o unealtă a propagandei catolice şi foarte nociv pentru viaţa Bisericii Ortodoxe. De aceea, dacă noi trebuie să acceptăm noul calendar, în pofida voinţei Sfintei Biserici – chiar dacă pe calea compromisului –, ne-ar putea conduce doar către a contribui la tulburare şi neorânduială în viaţa bisericească, prin care noi vom submina cu propriile mâini autoritatea Sfintei Biserici Ortodoxe.

Prin urmare, exact aşa cum noi ne vom găsi pe drumul păcatului grav al neascultării de Biserică dacă acceptăm noul calendar în întregime lepădând sfintele canoane, tot aşa noi ne găsim pe acelaşi drum al neascultării dacă acceptăm noul calendar într-o formă mixtă, lepădând cerinţele Tipiconului.

Din cele de mai sus, este limpede de ce Biserica Ortodoxă s-a opus atât de ferm şi vehement la această inovaţie anti-ecleziastică de la începutul reformei calendarului până de curând.

De îndată ce Papa Grigorie al XIII-lea a introdus noul calendar, imediat în acelaşi an, 1582, patriarhul ecumenic Ieremia al II-lea, împreună cu sinodul său, a condamnat noul calcul roman ca fiind antitetic Tradiţiei Bisericii Ortodoxe. În anul următor, 1583, patriarhul Ieremia, cu participarea Patriarhului Silvestru al Alexandriei şi Patriarhului Sofronie al IV-lea al Ierusalimului, a convocat un sinod bisericesc, care a condamnat introducerea calendarului gregorian în Biserica Romană ca fiind contrară sfintelor canoane ale Bisericii Soborniceşti şi încălcând prescripţia primului Sinod Ecumenic privind calculul datei Sfintelor Paşti.

Acest Sinod, în Sigillionul său din 20 noiembrie 1583, îi îndeamnă pe ortodocşi să se lipească cu fermitate şi neabătut de calendarul ortodox şi Pascalia iuliană până la vărsarea sângelui lor şi impune asupra tuturor celor care încalcă această hotărâre anatema excluderii din Biserica Ortodoxă[16].

Sinodul din Constantinopol a comunicat această decizie tuturor Bisericilor Răsăritene, Mitropolitului Dionisie al Moscovei, Bisericii din Insulele Ioniene, renumitului apărător al Ortodoxiei din Europa de Apus, prinţul Constantin Ostrozhski, lui Niccolo da Ponte, dogele Veneţiei, şi Papei Grigorie al XIII-lea, cel care era răspunzător pentru tulburările din Biserică.

Astfel, patriarhii ecumenici şi, împreună cu ei, întreaga Biserică Sobornicească în secolele ce au urmat, au reacţionat într-un mod cu totul negativ la introducerea noului calendar[17].

De exemplu, Patriarhul Calinic al II-lea al Constantinopolului, împreună cu Patriarhul Atanasie al IV-lea al Antiohiei, a mărturisit că prăznuirea Paştelui odată cu catolicii, respingerea hotărârii Bisericii Ortodoxe cu privire la post, şi acceptarea dispoziţiilor Bisericii Romane constituie o trădare a Ortodoxiei şi o încălcare a legilor Sfinţilor Părinţi care este distrugătoare pentru turma Bisericii Ortodoxe, şi că, din acest motiv, orice creştin este dator să prăznuiască Paştele şi sărbătorile legate de el, ca şi toate perioadele anului ecleziastic, aşa cum au fost aşezate acestea în practica Răsăritului ortodox şi nu în maniera Apusului heterodox, care este străin de credinţă.

În enciclica sa din 1756, patriarhul ecumenic Chiril al V-lea rosteşte blesteme teribile – aplicabile atât în această viaţă pământească trecătoare, cât şi în viaţa veşnică – împotriva tuturor creştinilor care acceptă noul calendar.

Cu intenţia de a-i apăra pe creştini de acceptarea noului calendar, pe temei că era un păcat foarte mare, în 1848, patriarhul ecumenic Antim al VI-lea, împreună cu ceilalţi patriarhi răsăriteni, adică Ierotei al II-lea al Alexandriei, Meftodie al Antiohiei, Chiril al II-lea al Ierusalimului, şi sinoadele lor, în enciclica lor în numele Uneia, Sfinte, Soborniceşti şi Apostoleşti Biserici, au proclamat următoarea mărturisire de credinţă:

,,Nici patriarhii, nici sinoadele n-au putut introduce vreodată inovaţii printre noi, fiindcă păzitorul credinţei este însuşi trupul Bisericii, credincioşii înşişi, care vor ca închinarea lor să fie de-a pururi neschimbată şi în acelaşi chip cu cea a Părinţilor lor. [...] Să stăm neclintiţi în mărturisirea pe care am primit-o neschimbată de la astfel de bărbaţi, lepădând orice noutate ca pe o sugestie din partea vrăjmaşului. Cel care primeşte o noutate impută neajunsuri credinţei ortodoxe propovăduite. Însă această credinţă a fost cu multă vreme în urmă pecetluită ca desăvârşită, neîngăduind micşorare sau adăugire, nici vreun alt fel de schimbare; iar cel care îndrăzneşte a face, a îndemna la sau a cugeta un aşa lucru a tăgăduit deja credinţa lui Hristos, a căzut de bunăvoie sub anatema veşnică pentru că a hulit împotriva Sfântului Duh, susţinând că El nu ar fi vorbit desăvârşit în Scripturi şi prin Sinoadele Ecumenice. [...]Drept aceea, toţi cei care aduc noutăţi, prin erezie sau prin schismă, de bunăvoie – precum spune psalmistul – s-au îmbrăcat cu blestemul ca şi cu o haină (Psalmi 108, 17), fie că sunt papi sau patriarhi, fie cleric sau mirean; ci dacă cineva, măcar şi înger din cer, vă propovăduieşte altă evanghelie decât aceea pe care aţi primit-o, anatema să fie”[18].

Între anii 1902-1904, din iniţiativa vestitului Patriarh Ioachim al III-lea al Constantinopolului, Bisericile Autocefale ale Constantinopolului, Ierusalimului, Greciei, Rusiei, Serbiei, României şi Muntenegrului, în persoanele întâistătătorilor lor, au exprimat respingerea de către ele a reformei calendarului Papei Grigorie al XIII-lea[19].

În acelaşi fel, Sinodul pan-rus din 1917-1918 a decis respectarea strictă a vechiului calendar pentru uzul ecleziastic[20]. În elaborarea acestei decizii, Sinodul din Moscova a luat în considerare opinia părintelui Dimitrie Alexandrovici Lebedev, un profesor de la Academia Teologică din Moscova, care a demonstrat, pe baza datelor astronomice şi canonice, cât de distrugătoare ar fi orice adaptare la calendarul gregorian, atribuindu-i superioritate totală vechiului calendar iulian[21].

Din nefericire, Congresul pan-ortodox care a fost convocat de Patriarhul Meletie al IV-lea al Constantinopolului în 1923[22] s-a abătut de la sfintele tradiţii pe care patriarhii ecumenici le-au susţinut cu atâta râvnă şi evlavie pe lungul parcurs al secolelor. Acest congres a decis acceptarea noului calendar. Poporul ortodox al Constantinopolului s-a opus acestei inovaţii necanonice cu o vădită indignare, şi patriarhul Meletie a fost silit să demisioneze[23].

Şi cu toate acestea, Grigorie al VII-lea, care i-a urmat ca patriarh al Constantinopolului, a încercat în 1924 să introducă noul calendar pentru sărbătorile cu dată fixă, permiţând temporar ca Paştele şi celelalte sărbători dependente de el să fie prăznuite potrivit vechiului calcul pascal, până la convocarea unui Sinod Ecumenic. În periodicul oficial al Bisericii Greciei, Εκκλησια, şi în anumite periodice ruseşti, a fost publicat un articol autoritar în numele său şi în numele Sinodului său privind acceptarea noului calendar de către Patriarhia Constantinopolului.

Sub influenţa Patriarhiei Constantinopolului, Biserica României a decis de asemenea să prăznuiască sărbătorile cu dată fixă după noul calendar. Însă, patriarhii răsăriteni ai Alexandriei, Antiohiei şi Ierusalimului au refuzat cu fermitate să examineze chestiunea schimbării calendarului.

În răspunsul său la articolul menţionat mai sus, Patriarhul Tihon al Moscovei şi a toată Rusia l-a înştiinţat pe patriarhul ecumenic că, deşi a primit epistola sa privind introducerea noului calendar începând din 10 martie, a devenit cu neputinţă a-l introduce în Biserica Rusă din cauza împotrivirii categorice a poporului[24].

De asemenea, Sinoadele Bisericii Ortodoxe Ruse din afara Rusiei din 1923, 1924 şi 1925 au refuzat în totalitate să accepte noul calendar[25].

Se cuvine să rămânem în solidaritate statornică cu aceste Biserici Ortodoxe, fără nici un compromis, respectând vechiul calendar în viaţa noastră bisericească, urmând prescripţiilor canoanelor, care trebuie să rămână neclintite, deoarece ele alcătuiesc una din temeliile existenţei Bisericii Ortodoxe.

Mai mult decât atât, aşa cum este atestat de datele ştiinţifice, noul calendar conţine multe erori şi este cu siguranţă mai puţin precis decât vechiul calendar. Acesta este motivul pentru care Comisia Ştiinţifică care a fost convocată pe 18 februarie 1899 de Societatea Astronomică Rusă[26], pentru a lua o hotărâre privind reformarea calendarului, a afirmat că ,,nu există motive pentru a introduce în Rusia (şi încă mai puţin în Biserică) calendarul gregorian, care este faimos pentru erorile sale”[27].

Este esenţial să subliniem că până de curând nu calendarul gregorian, ci cel iulian era utilizat în astronomie[28]. Astronomul american Newcomb a vorbit deja în favoarea întoarcerii la calendarul iulian, ca fiind mai simplu şi mai practic pentru calculele astronomice.

Pentru noi, opinia renumitului profesor Vasilie Vasilievici Bolotov de la Academia Teologică din Sankt Petersburg este atât folositoare, cât şi de cel mai mare interes. În ultimul an al vieţii sale, Sfântul Sinod al Bisericii Ruse l-a numit delegat al Departamentului Afacerilor Bisericeşti în Comisia nou înfiinţată de Societatea Astronomică Rusă pentru a cerceta dacă vechiul calendar ortodox este compatibil cu noul calendar.

Profesorul Bolotov a investigat această chestiune în toate detaliile sale, nu numai dintr-un punct de vedere ecleziastic, canonic, ştiinţific şi istoric, ci sub orice aspect posibil. Posedând toată această cunoaştere ştiinţifică, el a luat parte la întrunirea astronomică a Comisiei Ştiinţifice, când Comisia a examinat chestiunea introducerii noului calendar. Şi, ce să vezi, deoarece întrunirea nu putea ajunge la o decizie clară, şi deoarece mulţi dintre membrii ei începuseră să încline către noul calendar, preşedintele întrunirii i-a sugerat lui Bolotov să-şi spună opinia.

Profesorul Bolotov a expus argumentele sale istorice timp de 2 ore, ţinând în mâini tabelele astronomice pe care le alcătuise[29]. El a apărat temeinic vechiul calendar. Concluziile sale în sprijinul vechiului calendar au fost atât de ştiinţifice şi incontestabile, încât întreaga adunare a decis în mod unanim în favoarea păstrării vechiului calendar.

Noi ne vom aduce aminte întotdeauna de aceasta şi nu vom uita niciodată testamentul pe care ni l-a lăsat genialul nostru savant Bolotov cu privire la chestiunea calendarului: ,,Eu personal, consider că este cu totul indezirabilă schimbarea calendarului în Rusia. Eu voi rămâne, aşa cum am fost în trecut, un apărător ferm şi devotat al calendarului iulian. Simplitatea sa excepţională constituie superioritatea sa ştiinţifică în faţa oricărui alt calendar îndreptat. Cred că misiunea culturală a Rusiei în această problemă constă în păstrarea calendarului iulian în viaţa sa multe veacuri de acum încolo, şi prin aceasta netezirea căii popoarelor apusene pentru a se întoarce de la calendarul gregorian, care nu este de folos nimănui, la vechiul calendar nealterat”[30].

 

Articol apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 109/Almanah 2017

 


[1] Despre Sfântul Ierarh Serafim (1881-1950), a se vedea articolele Scurtă istorie a Bisericii Ortodoxe Bulgare de Răsăritşi Sfântul Ierarh Serafim Sobolev, arhiepiscopul Boguciarului şi făcătorul de minuni din Sofia, părintele duhovnicesc al creştinilor ortodocşi de stil vechi din Bulgaria. În timpul celui de-al doilea război mondial, neputând să părăsească Bulgaria, izolat de Sinodul Bisericii Ortodoxe Ruse din Diaspora şi nevrând să-şi părăsească turma, el a fost silit de împrejurări să intre în comuniune cu Patriarhia Moscovei, în a cărui jurisdicţie a rămas până la trecerea sa la Domnul, în 1950.

În calitate de ierarh rus aflat în jurisdicţia Moscovei, a luat parte la Conferinţa pan-ortodoxă de la Moscova din 1948. El a pregătit 3 referate: împotriva mişcării ecumeniste, despre calendarele vechi şi nou, şi despre ierarhia anglicană. El nu a fost de acord cu decizia finală a Consfătuirii în chestiunea calendarului şi a înaintat o declaraţie specială proprie (A se vedea egumena Serafima, ,,Privind anumite detalii din viaţa arhiepiscopului Serafim [Sobolev]”, Pravoslavnaia Rus’, nr. 20 (1449), 15/28 octombrie 1991, p. 9).

[2] Nota arhiepiscopului Serafim [prescurtat, de acum încolo, n.a.] (Celelalte note de pe parcursul referatului aparţin traducătorului): E.B. Predtechenski, Calendarul Bisericii şi o retrospectivă critică a regulilor existente pentru determinarea datei Paştelui [în limba rusă], Sankt Petersburg, 1892, p. 4-5.

[3] A se vedea ,,Epistola împăratului privind mântuitoarea sărbătoare [a Paştelui] pe care el a scris-o Bisericilor după Sinodul de la Niceea”, Eusebiu de Cezareea, Viaţa împăratului Constantin, cartea a III-a, capitolele 17-18, Patrologia Græca, vol. XX, col. 1073B-1080B; Socrate, Istoria Bisericească, cartea I, cap. 9, Patrologia Græca, vol. LXVII, col. 89A-93AB; Teodoret al Cirului, Istoria Bisericească, cartea I, cap. 9, Patrologia Græca, vol. LXXXII, col. 932C-937A; Ghelasie al Cizicului, Colecţia dezbaterilor Sfântului Sinod de la Niceea, cap. 36, Patrologia Græca, vol. LXXXV, col. 1340C).

Decizia primului Sinod Ecumenic privind sărbătoarea Paştelui, aşa-zisul decret despre Sfintele Paşti, nu este inclusă în canoanele acestui Sfânt Sinod, dar este menţionată în diferite surse sub forma notelor şi lămuririlor. După un studiu profund al acestui subiect, s-a opinat că ,,regula [canonul] pentru calculul datei Paştelui (ciclul de 19 ani) şi lămuririle privind ciclul de 19 ani sub forma notelor, care erau practic identice în conţinut cu canonul 7 apostolic şi stabilirea duminicii [ca ziua pentru prăznuirea Paştelui], constituiau regula sau decretul bisericesc cu privire la Sfintele Paşti. Astfel, regula şi notele cuprind decretul despre Sfintele Paşti. Dar din cauza caracterului complet şi autonomiei regulii, ca urmare a uzitării notele au dispărut din ea, ca fiind binecunoscute oricui şi de la sine înţelese pentru oricine studiază ciclul de 19 ani. Cu toate acestea, ele au fost păstrate în multe scrieri ale Sfinţilor Părinţi şi ale altor scriitori bisericeşti” (A.D. Delembasis, Paştele Domnului [în limba greacă], Atena, 1985, p. 412).

[4] Nicodim Milaş, episcop de Dalmaţia şi Istria. O mare personalitate bisericească, un expert în domeniile dreptului canonic al Bisericii Ortodoxe, interpretării sfintelor canoane şi istoriei bisericeşti, el s-a bucurat de stimă şi prestigiu în întreaga lume ortodoxă. De origine sârbă, el s-a născut pe 16 aprilie 1845 în Sibenik. A absolvit Seminarul Teologic Karlovci, a studiat filozofia la Universitatea din Viena, şi şi-a încheiat studiile la Academia Teologică din Kiev, unde a devenit licenţiat în teologie. Titlul de doctor în teologie i-a fost conferit de Şcoala Teologică din Bucureşti. Întorcându-se în patria mamă în 1874, el a predat la şcoli şi seminarii ecleziastice.

În 1890, el a fost hirotonit episcop de Dalmaţia şi Istria, pe atunci sub ocupaţie austro-ungară, unde el a rămas timp de 20 ani. Şi-a petrecut ultimii ani de viaţă în Dubrovnik, unde a trecut la Domnul pe 2 aprilie 1915. Cea mai binecunoscută şi importantă lucrare a sa, Drept canonic ortodox (1890), a fost tradusă în rusă, germană, greacă şi bulgară. Canoanele Bisericii Ortodoxe, cu o tâlcuire (1895) este de asemenea o scriere clasică. El a scris alte studii cu conţinut similar, ca şi monografii pe subiecte de istorie bisericească, care sunt deosebite prin profunzimea, sobrietatea şi minuţiozitatea lor.

[5] ,,Există 4 condiţii cerute în mod necesar pentru Paştele nostru, dintre care două sunt hotărâte prin canonul 7 apostolic, ..., şi două le obţinem din Tradiţia nescrisă: că noi trebuie să sărbătorim Sfintele Paşti (1) după echinocţiul de primăvară, (2) nu în aceeaşi zi cu Paştele evreiesc (14 Nisan), (3) nu numai după echinocţiu, dar după prima lună plină de după echinocţiu, şi (4) după luna plină, în chiar prima zi a săptămânii, adică, duminica” (Matei Vlastaris, Colecţie alfabetică de canoane, cap. VII, ,,Despre Sfintele Paşti”, în G. Rallis şi M. Potlis [editori], Colecţia sfintelor şi dumnezeieştilor canoane [în limba greacă], Atena, 1852-1859, vol. VI, p. 420).

[6] Pidalion, p. 135.

[7] ,,Patrusprezeceni sau mercurieni, pentru că precum Paştile nu sunt duminică, ci ori în ce zi s-ar fi întâmplat luna de 14 zile, postind, şi priveghind” (Pidalion, p. 135, nota 150).

,,Toţi patrusprezecelnicii care nu au acceptat hotărârea primului Sinod Ecumenic privind Paştele au devenit schismatici şi eretici. Aceştia sunt foarte puţin la număr: protopaschiţii, audienii şi novaţienii, şi de asemenea montaniştii” (Delembasis, Paştele Domnului, p. 539).

[8] Pidalion, p. 301.

[9] Pidalion, p. 179.

[10] Pidalion, p. 242.

[11] N.a.: Pravoslavni Sobesednik, 1859, partea I, p. 165; Enciclopedia teologică ortodoxă [în limba rusă], vol. VII, p. 880.

[12] N.a.: Ibid.

[13] După aşa-zisul Congres pan-ortodox din 1923, Biserica Constantinopolului a transmis rezoluţiile sale celorlalte Biserici Ortodoxe, dar când a văzut că nu obţinea acord pan-ortodox asupra chestiunii reformei calendarului, s-a grăbit să ofere o soluţie parţială la problemă ,,prin ajustarea calendarului praznicar la noul calendar pentru moment, cu Pascalia rămânând intactă până când aceasta, de asemenea, ar fi putut fi stabilită ulterior” († S.G., ,,Calendarul praznicar şi noul calendar”, Ορθοδοξια, nr. 4 (31 iulie 1926), p. 108).

» Biserica Greciei a contribuit considerabil la această decizie categorică a Constantinopolului, deoarece a propus o ,,soluţie similară într-o epistolă a Arhiepiscopului Hrisostom al Atenei, datată 21 decembrie 1923 / 3 ianuarie 1924” (Ibid.).

» Constantinopolul a propus Bisericilor Surori o astfel de ,,reformă parţială a calendarului” prin telegramă şi prin epistolă, ca urmare a unei decizii sinodale (24 ianuarie 1924) din timpul domniei lui Grigorie al VII-lea, dar când, încă o dată, nu s-a obţinut o decizie unanimă, Patriarhia Ecumenică a hotărât în mod categoric (23 februarie 1924), şi cu siguranţă unilateral, să implementeze ,,soluţia intermediară” a socotirii datei de 10 martie 1924 ca fiind 23 ale aceleiaşi luni, ,,cu Paştele şi sărbătorile mişcătoare dependente de el rămânând neatinse, cel puţin pentru moment” (Ibid., p. 110, unde este citată epistola patriarhului Grigorie al VII-lea, nr. 706 din 26 februarie 1924, prin care a fost comunicată această decizie categorică).

» Biserica Greciei a implementat de asemenea ,,soluţia intermediară”, iniţiată de cel de-al IV-lea Sinod al Ierarhiei Bisericii Greciei (16-21 aprilie 1923), continuată în cea de-a cincea sesiune a ierarhiei (24 decembrie 1923 - 2 ianuarie 1924), şi încheiată şi în esenţă impusă de Arhiepiscopul Hrisostom al Atenei. ,,Aşa-numita ‘soluţie intermediară’ sunt primele roade ale inovaţiei în calendarul praznicar zămislite de apostazia ecumenistă, într-un duh de compromis provenind din ideologia masonică şi oportunitate. Din acest motiv, după inovaţia operată în sărbătorile fixe, ea prevede inovaţia finală (potrivit înţelegerii masonice): inovaţia în sărbătorile mişcătoare ale Pascaliei. Cu alte cuvinte, ecumeniştii nu sunt de fapt interesaţi să stabilească o cale de mijloc, ci mai curând să iniţieze o inovaţie” (Delembasis, Paştele Domnului, p. 681).

[14] N.a.: Tipicon [în limba rusă], 1867, p. 245.

[15] N.a.: Ibid., p. 265.

[16] A se vedea Sigilioanele patriarhilor răsăriteni de la 1583, 1593 şi 1756.

[17] ,,După numeroasele condamnări ale inovaţiei calendarului papal de către Biserica Ortodoxă în secolul al XVI-lea, valurile de tulburare născute de ,,scandalul universal” al calendarului gregorian nu au încetat să se năpustească asupra dumnezeiescului vas al Ortodoxiei prin propaganda papală intensă în Răsărit. Dar santinelele au stat de veghe şi au apărat turmele lor cuvântătoare.

Profesorul Ioan Sokolov, de la Academia Teologică din Sankt Petersburg, scria în 1910: ’În anii ce au urmat, ierarhii greci precum Chiril Loukaris, Partenie I, Paisie al II-lea, Chiril al V-lea, Grigorie al VI-lea şi Antim al VI-lea i-au sfătuit în mod repetat pe ortodocşi să se ferească de această nouă armă a propagandei latine. Şi patriarhii celorlalte Biserici au dat dovadă de aceeaşi preocupare cu privire la această chestiune, deoarece în Palestina, Siria, Egipt şi Cipru au fost emise enciclice patriarhale şi pastorale atât către cler, cât şi către mireni, care au subliniat caracterul şi scopul acestei reforme a calendarului şi au legat-o de restul seriei binecunoscute de inovaţii diferite din partea Bisericii papale’, în aceea că ’reforma calendarului introdusă de Papa Grigorie al XIII-lea în 1582 a fost văzută de la început, sau mai curând de îndată, în Răsăritul ortodox ca o inovaţie ecleziastică şi religioasă şi ca una din tendinţele obişnuite ale absolutismului ecleziastic care domneşte în Apus, al cărui vis era şi este extinderea influenţei sale în Răsăritul ortodox. Cu alte cuvinte, era văzută ca o nouă cruciadă papală împotriva Răsăritului ortodox. Considerată şi evaluată ca atare, această inovaţie a fost condamnată numaidecât’ sinodal de Biserica Ortodoxă” (a se vedea ,,Prozelitismul papal şi reforma calendarului”, Ορθοδοξος Ενστασις και Μαρτυρια, nr. 18-21 (ianuarie-decembrie 1990), p. 111-112.

[18] A se vedea Enciclica Patriarhilor Răsăriteni din 1848. Un răspuns la epistola Papei Pius al IX-lea, ,,Către Răsăriteni”.

[19] A se vedea Enciclica patriarhală şi sinodală din 1902. Contextul istoric şi documentele aferente:

» Enciclica patriarhală şi sinodală din 1902

» Epistola Sfântului Sinod al Rusiei către patriarhul Constantinopolului despre atitudinea Bisericilor Ortodoxe faţă de creştinii non-ortodocşi din 1903

» Răspunsul Bisericii Ortodoxe Române la Enciclica patriarhală din 1902

» Răspunsurile altor Biserici Ortodoxe la Enciclica patriarhală din 1902

» Enciclica patriarhală şi sinodală din 1904

[20] Patriarhul Tihon al Moscovei, păstorind sub presiunea intolerabilă a evoluţiilor politice din Rusia după Revoluţia din 1917, în epistola sa din 21 ianuarie 1919, către Patriarhul Ghermano al V-lea al Constantinopolului, prezintă detaliat situaţia ce domnea în Rusia din punct de vedere al calendarului, şi menţionează:

» recenta decizie pan-ortodoxă, din vremea Patriarhului Ioachim al III-lea al Constantinopolului, de a păstra vechiul calendar (a se vedea nota anterioară);

» introducerea bruscă a noului calendar în Rusia de către guvern (29 ianuarie 1918);

» permisiunea acordată ortodocşilor din Finlanda de a urma noul calendar;

» cercetarea de către Sinodul pan-rus local (30 ianuarie 1918) a problemei create în Rusia prin coexistenţa a două calendare;

» decizia ca vechiul calendar să rămână în vigoare pentru uzul bisericesc în 1918, dar ca o comisie să fie stabilită pentru a investiga posibilitatea introducerii noului calendar.

Apoi el prezintă constatările comisiei, care:

(1) socoteşte chestiunea schimbării calendarului ca fiind ,,atât de importantă” şi ca posedând ,,o asemenea semnificaţie pentru întreaga Biserică”, încât nu este posibilă o soluţie fără contribuţia celorlalte Biserici Ortodoxe;

(2) propune ca patriarhul Tihon să se adreseze Patriarhiei Constantinopolului, şi cea din urmă Bisericilor surori, solicitând opinia lor ,,cu privire la posibilitatea schimbării la noul calendar”, şi că, până se primeşte un răspuns pe această temă, vechiul calendar va rămâne în vigoare în Rusia.

În încheierea epistolei sale, patriarhul Tihon expune în mod ipotetic 4 răspunsuri sau soluţii diferite la chestiunea calendarului, dintre care cel de-al treilea este ,,compromisul” sau soluţia ,,intermediară” menţionată mai sus.

[21] N.a.: A se vedea profesor Nicolae N. Glubokovski, ,,Despre reforma calendarului”, Ορθοδοξος Ιεραποστολος, nr. 5-6, p. 262.

[22] A se vedea Congresul pan-ortodox de la Constantinopol din 1923.

[23]Aceste inovaţii ale lui Meletie Metaxakis nu au fost primite în tăcere. Chiar şi masonii scriu despre aceasta: ,,Dar el a întâmpinat o opoziţie puternică când a vrut să introducă unele metode americane la Constantinopol, la fel ca ideile sale inovatoare cu privire la calendar şi Pascalie, căsătoria clericilor şi alte idei pe care le-a promovat la congresul pan-ortodox, care au creat probleme şi proteste zgomotoase” (a se vedea PATRIARHUL MELETIE AL CONSTANTINOPOLULUI (1871-1935). Mason – Inovator – Ecumenist. Articol apărut în periodicul Ορθοδοξος Ενστασις και Μαρτυρια, vol. II, nr. 18-21 (ianuarie-decembrie 1990), pag. 148-160).

» Arhiepiscopul Hrisostom [Papadopoulos] al Atenei nu ascunde reacţia ortodoxă: ,,Din nefericire, patriarhii răsăriteni care au refuzat să ia parte la congres au respins toate rezoluţiile lui în întregime încă de la început. Dacă congresul s-ar fi limitat doar la chestiunea calendarului, poate că n-ar fi întâmpinat acest tip de reacţie” (a se vedea Arhiepiscopul Hrisostom al Atenei, Revizuirea calendarului iulian în Biserica Greciei, Atena, 1933, p. 31-32).

» În mod specific, în ce priveşte rezoluţia congresului pe tema calendarului, ea a fost respinsă de aproape întreaga lume ortodoxă (Mitropolitul Ghermano de Sardis şi Pisideia, ,,Chestiunea calendarului”, Ορθοδοξια, nr. 3, 30 iunie 1926, p. 59-70; potrivit Delembasis, Paştele Domnului, p. 671-674.

» Foarte grăitoare sunt cuvintele Patriarhului Fotie al Alexandriei, care, scriind Arhiepiscopului Hrisostom al Atenei (protocolul nr. 2664, 1/14 august 1923), vorbeşte ,,despre toate celelalte subiecte, atât hotărârile care sunt ţipate din Constantinopol cu o râvnă care nu este după cunoştinţă, în detrimentul întregii Biserici, cât şi maşinaţiunile şi ameninţările care sunt făcute, cu ferocitatea rapace a duşmanilor noştri veşnici, împotriva preasfintei Mame a Bisericilor ...” (Arhimandrit Teoclit, Istoria Bisericii Greciei, vol. II, p. 1161-1162).

[24],,Patriarhul Tihon al Moscovei, aflând de decizia de a introduce noul calendar, iniţial a acceptat-o şi a emis o enciclică pe această temă către poporul ortodox rus, care a fost însă abrogată ulterior din cauza reacţiei puternice împotriva ei, mai cu seamă din partea monahilor” ((† S.G., ,,Calendarul praznicar şi noul calendar”, p. 114).

» În mod evident, patriarhul Tihon a aflat despre ,,decizia de a introduce noul calendar” din epistolele patriarhale (nr. 3124 and 3126 din 25 iunie 1923), prin care patriarhul făcea cunoscut şi comunica adoptarea de către Biserica Constantinopolului a rezoluţiilor aşa-zisului Congres pan-ortodox.

» Mai târziu, preşedintele Sfântului Sinod, Mitropolitul Nicolae al Cezareei, a trimis ,,o telegramă pe această temă (1 septembrie 1923) către toate Bisericile autocefale, cerând că ele să urgenteze răspunsurile lor” privind acceptarea noului calendar ((† S.G., ,,Calendarul praznicar şi noul calendar”, p. 62).

» Enciclica emisă de patriarhul Tihon este menţionată în altă enciclică a sa, din 10 decembrie 1923, publicată pe 19 decembrie 1923 în ziarul moscovit Izvestia, unde, în orice caz, introducerea noului calendar este propusă doar ca o posibilitate.

[25] Biserica Ortodoxă Rusă din afara Rusiei (Sinodul Karlovci) s-a opus chiar dintru început atât inovaţiei calendarului, cât şi mişcării ecumeniste (a se vedea Thomas Fitzgerald, Relaţiile dintre Arhiepiscopia Ortodoxă Greacă din America de Nord şi Sud şi Biserica Ortodoxă Rusă din afara Rusiei în SUA în perioada 1921-1971, Thessaloniki, 1985, p. 133-138, 138-145).

» Ierarhii ruşi exilaţi şi-au exprimat sinodal (25 iulie 1923) opinia că decizia autointitulatului Congres pan-ortodox de a schimba calendarul ,,a fost inacceptabilă, deoarece a fost contrară canoanelor”, şi de atunci încoace Sinodul Bisericii din diaspora ,,s-a opus în mod statornic utilizării noului calendar”.

» Mai specific, răspunzând, printr-o scrisoare a Mitropolitului Antonie (Hrapoviţki) de Kiev din 8/21 august 1923, Patriarhiei Ecumenice, care se grăbea să introducă schimbarea calendarului, ierarhii ruşi au anunţat că ,,în general, deciziile Congresului pan-ortodox şi, printre altele, mai cu seamă cele privind reforma calendarului şi introducerea noului calendar în uzul Bisericii de la 1 octombrie 1923, nu pot fi acceptate de Biserica Ortodoxă Rusă din afara Rusiei, deoarece ele sunt în contradicţie cu sfintele canoane şi străvechea practică bisericească aprobată de Sinoadele Ecumenice ...” şi că ,,astfel de chestiuni pot fi examinate şi hotărâte doar de un Sinod Ecumenic, fiindcă este primejdios şi inoportun a modifica metoda de calculare a timpului a Bisericii” († S.G., ,,Calendarul praznicar şi noul calendar”, p. 63-64).

» Ba chiar, la un Sinod ulterior al Bisericii din diaspora (11/24 August 1938), a fost citit un raport foarte critic al Sfântului Ierarh Ioan Maximovici († 1966), împotriva Patriarhiei Ecumenice, în care, printre alte lucruri, ,,el a acuzat Patriarhia de a fi provocat o schismă în sânul Ortodoxiei prin adoptarea noului calendar”, ,,de a fi intrat în contact cu renovaţioniştii din Rusia” şi ,,de a-şi fi pierdut prestigiul ca stâlp al adevărului şi de a fi posedată de o dragoste nemăsurată de putere” (A se vedeaDecăderea Patriarhiei Constantinopolului, de Arhiepiscop Ioan Maximovici. Articol apărut în ,,Orthodox Word” (Cuvântul Ortodox), vol. 8, nr. 4 (45), iulie-august 1972, pag. 166-168, 174-175).

[26] N.a.: La acea vreme în Rusia, în 1900, pentru precizie, existau propuneri de introducere a noului calendar.

[27] N.a.: Noveye Vremia, nr. 702 (1923).

[28] N.a.: A se vedea profesor K. Glagolev, ,,Superstiţia în ştiinţă”, Θεολογικος Κηρυξ; Glubokovski, ,,Despre reforma calendarului”, p. 266-267.

[29] N.a.: Aceste tabele au fost pierdute la Sinodul bulgar în timpul unui incendiu provocat de căderea unei bombe în 1944.

[30] N.a.: Raport către Societatea Astronomică Rusă al conferinţei despre chestiunea reformării calendarului, p. 34; Tserkovnoe Vedomosti, nr 7-8 (1926), p. 10.