Ortodocşii de stil vechi şi apariţia conservatorismului religios în Grecia

de Dimitrie Kitsikis

 

Dimitrie Kitsikis este profesor de istorie la Universitatea din Ottawa, Canada. Poliglot, descendent al unei linii lungi de intelectuali greci şi cărturar de statură internaţională, el a dobândit doctoratul în istorie la Sorbonna. Co-autor la 22 cărţi şi autor a 16 cărţi şi 65 articole erudite atingând subiecte precum relaţiile internaţionale, Orientul Mijlociu, ideologii politice şi religie, publicaţiile profesorului Kitsikis au apărut în limbile engleză, franceză, greacă, portugheză, spaniolă şi turcă. Fost consilier al preşedintelui grec Constantin Karamanlis şi al preşedintelui turc Turgut Özal, Dimitrie Kitsikis simpatizează cu stilul vechi, deşi este membru al Bisericii oficiale.

 

* * *

 

 

Când preşedintele Greciei, Constantin Karamanlis, a reuşit să câştige admiterea cu statut deplin a ţării sale în Comunitatea Economică Europeană, în 1981, puţine glasuri s-au făcut auzite – din străinătate sau din Grecia – ca protest faţă de înţelepciunea unei asemenea integrări. În orice caz, această hotărâre s-a întemeiat pe o neînţelegere: pentru Occident, era de la sine înţeles că Grecia era mama valorilor occidentale şi, în consecinţă, era firesc să i se permită să intre în familia europeană, cu atât mai mult cu cât în acea perioadă celelalte Istoria 86ţări din Europa Răsăriteană erau izolate în lagărul comunist; pentru greci, Comunitatea Economică Europeană oferea, cu o cheltuială mică, un adăpost protector împotriva întoarcerii coloneilor[1] şi era totodată o minunată sursă de venit stabil, datorită programelor sale de ajutor financiar. Mai ales din acest ultim motiv, Andreas Papandreou, care a venit la putere – unde a stat 8 ani –, la doar câteva luni după ce Grecia a intrat în Comunitatea Economică Europeană, a fost de acord să rămână în ea, în timp ce pânâ atunci se opusese.

 

Dimitrie Kitsikis, în biroul său de la Palatul Prezidenţial din Ankara, 1990

 

 

Grecia şi Occidentul

În toate scrierile mele, şi într-un mod sistematic începând din 1967, m-am străduit să dovedesc că Grecia face parte din marea familie a ţărilor neoccidentale. În acest scop, am creat conceptele de ,,regiune intermediară” (o regiune a civilizaţiei, incluzând Grecia, în Eurasia, între Apus şi Răsărit), de ,,tabără răsăriteană”, în opoziţie din 1081 în Grecia cu o ,,tabără apuseană”, şi de ,,eleno-turcism”, o ideologie a taberei răsăritene începând din secolul al XV-lea, care şi-a exprimat preferinţa pentru elementul turc împotriva duşmanului absolut reprezentat de elementul franc, adică Apusul[2].

Cu toate acestea, o caracteristică comună îi uneşte astăzi pe intelectualii din ambele tabere: eleno-centrismul. Cei care păstrează linia răsăriteană şi cei care o păstrează pe cea apuseană sunt de acord asupra unui singur punct, anume că Grecia a constituit întotdeauna centrul civilizaţiei lumii şi ca o mamă universală a dat naştere multor copii[3]. Însă pentru cei cu tendinţe de occidentalizare, cel mai frumos fiu al Mamei Grecia este Apusul, în timp ce pentru ceilalţi este Răsăritul, Apusul franc fiind un bastard şi un eşec, care – din cauza capacităţilor sale mintale reduse – a înţeles greşit lecţiile mamei sale, Grecia.

Acest joc mintal al intelectualilor greci este jucat în jurul personalităţii majore a lui Alexandru cel Mare. Pentru cei cu tendinţe de occidentalizare, Alexandru cel Mare a luat-o în direcţia greşită: în loc să se îndrepte către Răsărit, către popoare incapabile de a fi civilizate, el ar fi trebuit să meargă spre Apus, unde solul uman era mai favorabil pentru zorii civilizaţiei. Pentru cele două tabere, toţi negrecii din Apus, ca şi din Răsărit continuă să fie barbari chiar până în zilele noastre. Astfel, patriarhiile ortodoxe se referă la misiunea lor în lume, în afara ,,regiunii intermediare”, ca la o acţiune realizată eis tas barbarikas choras, ,,în ţări barbare”.

Toţi intelectualii greci cred că este evident că Grecia este centrul – omphalos – lumii şi nu tolerează nici un fel de critică asupra acestui punct. Legat de acest subiect, este notabil că 3 cazuri faimoase din ultimii 20 ani[4], care i-au avut în centrul atenţiei pe istoricul greco-american L.S. Stavrianos, filozoful Roger Garaudy şi istoricul Jean-Baptiste Duroselle, au creat unanimitate printre cei cu tendinţe apusene şi cei cu tendinţe răsăritene. Aceste 3 personalităţi au fost atacate şi declarate duşmani ai Greciei, printre alţii de Hélène Ahrweiler, de origine greacă, profesor la Sorbonna, pentru că ei contestă în scrierile lor întâietatea civilizaţiei greceşti şi a Ortodoxiei elene[5].

În numărul său din 11 iulie 1993, cotidianul grec pro-occidental şi pro-european He Kathemerine s-a făcut ecoul neliniştilor franceze faţă de apariţia naţionalismului şi tradiţionalismului în Grecia, titrând pe prima pagină: ,,O serie de publicaţii franceze anti-greceşti ne uluiesc”.

 

 

Venizelos şi occidentalizarea Greciei

,,Sunt un greco-latin”, a spus Eleftherios Venizelos despre el însuşi[6]. Casa lui din cartierul Halepa din oraşul Chania, Creta, aflată de-a lungul străzii Frangokastellou (strada castelului franc), era situată lângă Surorile Catolice Franceze ale Sfântului Iosif. Acesta era un simbol desăvârşit al mediului franc al Cretei, care l-a fascinat în mod special pe Venizelos.

Venind la putere în Atena în 1910, marele cretan a devenit moştenitorul taberei apusene – liberalii – care, după asasinarea, în 1831, a liderului taberei răsăritene, Ioan Kapodistrias, aproape că a monopolizat puterea în Atena. După 1833, sub presiunea Marii Britanii, ajutată de Franţa, în lupta ei împotriva influenţei ruseşti, s-a luat o decizie unilaterală de a înfiinţa o Biserică a Greciei autocefală, în ciuda protestelor vehemente ale Patriarhiei Ecumenice din Istanbul şi a opoziţiei populare. Ţelul operaţiunii era divizarea Ortodoxiei: slăbirea şi subjugarea ei prin occidentalizarea ei. În consecinţă, noile state balcanice, ele însele sub influenţă apuseană, au urmat exemplul Atenei şi s-au desprins ele însele de Fanarul din Istanbul.

În Grecia, ierarhul care a contribuit cel mai mult la occidentalizarea Ortodoxiei a fost Meletie Metaxakis (1871-1935). Ministrul lui Venizelos, Andreas Michalakopoulos (1875-1938), unul dintre cei mai importanţi tovarăşi ai cretanului, într-o lungă scrisoare adresată preşedintelui Consiliului, datată 10/23 noiembrie 1916, i-a expus acestuia necesitatea unei reforme profunde a Bisericii Greciei, al cărei obiectiv era deplina ei occidentalizare. Pentru această reformă el l-a ales pe Metaxakis, care din 1910 era mitropolit de Kition (Larnaka) în Cipru.

Istoria Greciei arată că, începând din 1831, occidentalizarea ţării a fost impusă ei de Europa, şi aceasta s-a făcut pe deasupra în mod sistematic, într-o manieră nedemocratică. Venizelos însuşi a venit la putere în urma loviturii de stat militare din 1909. În septembrie 1916, cu ajutorul armatei, el a înfăptuit o a doua lovitură de stat şi sub protecţia generalului Sarrail, conducătorul forţelor de menţinere a păcii din oraş, el a instalat la Thessaloniki un guvern rival guvernului legitim de la Atena; el l-a făcut pe Michalakopoulos unul dintre miniştrii săi. În 1917, Venizelos a revenit la putere în Atena, literalmente ,,în tancurile din străinătate”. În 1935, cu un an înainte de moartea sa, el a încercat cea de-a treia şi ultima lovitură de stat militară din cariera sa, însă de această dată nu a reuşit.

 

Istoria 87 1

Imagine extrem de rară cu Eleftherios Venizelos (se poate vedea în imagine că poartă însemne masonice; Venizelos este al cincilea din stânga stând jos), conducătorii şi delegaţii din statele balcanice în timpul semnării Tratatului de la Bucureşti, 1913

 

În consecinţă, este mai degrabă exasperant să vezi Atena şi Grecia de astăzi împodobite cu numeroase statui ale ,,marelui democrat” Venizelos – şi chiar în faţa Parlamentului a fost ridicată o statuie a lui în 1989 –, în timp ce statuile adversarului său din tabăra răsăriteană, Metaxas, care a fost vinovat de o singură lovitură de stat, cea din 1936, au fost dărâmate în toată ţara. Aceeaşi soartă îi aştepta pe ofiţerii George Papadopoulos şi Dimitri Ioannidis din tabăra răsăriteană, fiecare dintre ei fiind de asemenea vinovat de o singură lovitură de stat, şi care după 1974 au fost condamnaţi la închisoare pe viaţă.

Iată elementele esenţiale din scrisoarea lui Michalakopoulos datată 10/23 noiembrie 1916:

 

,,Domnule preşedinte, v-am spus cu multă vreme în urmă în Consiliul de Miniştri că după ce am dus la bun sfârşit lupta naţională pe care aţi întreprins-o, va fi necesar, pentru binele ţării, să vă îngrijiţi de altă luptă, la fel de importantă, cea a modernizării problemelor noastre religioase … Pentru a conduce această reformă cu adevărat revoluţionară, veţi avea nevoie de un ierarh vizionar, unul aproape ca dvs. în politică. Aveţi unul: vorbim de ierarhul din Cipru (Meletie Metaxakis). Sub călăuzirea dvs., el va deveni Venizelos al Bisericii Greciei.

Care sunt elementele care vor necesita reformă (de îndată ce revoluţia politică i-a îndepărtat pe Arhiepiscopul Procopie al Atenei şi pe cei ca el) în cercurile intelectuale şi monahale, când va fi fost pusă în loc o ierarhie ecleziastică şi un Sinod universal, sau poate numai un Sinod grec … ?

 

1) Desfiinţarea posturilor, care astăzi sunt o simplă formalitate. Nimeni nu ţine posturile, cu excepţia celui care nu are nimic să mănânce. Englezii şi germanii, şi chiar italienii din nord, care s-au eliberat de fanatismul religios, mănâncă bine, şi mâncând bine muncesc bine şi clădesc un neam bun. Alimentaţia dă puterea necesară pentru a munci, munca aduce profit şi profitul aduce hrană bună. Nu cred că italienii din nord sunt mai răi decât cei din sud, pe care propaganda spectaculoasă a Societăţii Dante Alighieri nu a reuşit să-i smulgă din ghearele prejudecăţii religioase.

2) Modernizarea diferitelor ceremonii şi liturghii. O prezenţă mai redusă a preotului, psalţilor şi diaconului, şi o prezenţă crescută a predicatorului explicativ. Ce poate înţelege cu adevărat poporul care participă la ceremoniile religioase … din aceste ore pe care le pierde şi din statul în picioare ? Nimic. Dacă preotul ar fi obligat să recite două sau trei imne … şi să înveţe în cursul unei perioade de jumătate de oră, ascultătorii ar dobândi mult mai mult folos din aceasta într-un timp foarte scurt, din punct de vedere social, moral şi patriotic.

3) … Preoţii, fiind educaţi la şcoli speciale, vor fi învăţat, nu semnificaţia unei [anumite fraze din liturghie, cu care Michalakopoulos nu este familiar, pentru că o citează eronat] …, ci cum să vorbească poporului într-un mod inteligibil despre sobrietate, economii …, dragostea de ţară, chiar despre îndatoririle politice ale ascultătorilor lor etc.

4) Vom desfiinţa diferitele praznice ale Sfântului Atanasie, Sfântului Andrei, şi aşa mai departe, care nu sunt altceva decât o scuză pentru trândăvie. O sărbătoare duminica şi două sau trei sărbători pe an vor fi cât se poate de satisfăcătoare pentru leneşi. În sate, zilele de sărbătoare sunt mai numeroase decât zilele de muncă … De aici, trândăvia şi urmările sale vătămătoare: beţia, jocurile de noroc şi crima în timpul care rămâne liber în zi după liturghie. În mod evident, nu este posibil (din nefericire) a face să dispară ideea de sfinţenie … Cândva mi-a căzut în mâini o carte franţuzească, pe care atracţia mea pentru citit m-a făcut să o citesc, al cărei titlu era Panorama predicatorului; un tom mare … Vom publica o carte de acest fel, rod al colaborării Bisericii bune şi scriitorilor mireni. Şi cuvântul ‘sfânt’ va dispărea …

5) Mânăstirile, sursa întregii corupţii şi a tuturor abuzurilor de bogăţie şi morală, vor fi desfiinţate. Pământurile lor vor trece în mâinile ţăranilor …

 

Bineînţeles, toate cele menţionate mai sus sunt doar o foarte mică parte din program. Multe alte lucruri vor trebui reformate … Ei vă vor spune, domnule preşedinte, că a pune în practică o asemenea iniţiativă este un lucru anevoios; că oamenii se vor ridica împotriva noilor iconoclaşti; că va izbucni o revoluţie împotriva celor lipsiţi de evlavie. Nimic de acest fel nu se va întâmpla, din moment ce prestigiul dvs. va creşte … Dacă, precum suntem toţi convinşi, Convenţia dictează condiţiile de pace, atunci Anglia va oferi cel puţin Insula Cipru lui Venizelos, ca o întrupare a Greciei … Şi dacă izbândim la nivel naţional, atunci va urma cealaltă purificare, purificarea internă, şi nimeni nu va putea să stârnească nici un fel de tulburări …

Ierarhia ecleziastică pe care noi o vom instrui să pregătească reforma va trebui să răspundă nevoii de reglementare a problemelor noastre religioase, după desfiinţarea statului turc şi reducerea zonei în care îşi exercită jurisdicţia Patriarhia Ecumenică. Pe urmă, sunt de părere că o mare parte a poporului grec – muncitorii, fermierii – nu au nici o înclinaţie, în profunzimea sufletului lor, pentru lucrurile religioase şi nu respectă religia. Numai femeileIstoria 87 2 merg la biserică; muncitorii, ca şi fermierii au pe buze înjurături de cele dumnezeieşti – acesta este obiectul scuipatului lor cotidian. De asemenea, pentru moment, împodobirea şi aranjamentul interior ale bisericilor nu se vor schimba … Lupta care s-a dus recent în Franţa nu a fost mai puţin importantă decât cea pe care noi o anticipăm aici …

 

Al dvs., Andreas Michalakopoulos”

(D. Gatopoulos, Andreas Michalakopoulos, 1875-1938, Atena, Elevtheroudakis, 1947, p. 90-93. O lucrare în limba greacă, bazată exclusiv pe arhivele personale ale omului de stat care va deveni ulterior preşedinte al Consiliului[7]).

 

Acest document, practic necunoscut în Grecia, care atunci când l-am prezentat în 1991[8], a stârnit tulburare în cercurile bisericeşti de la Atena, este esenţial pentru a înţelege cauzele schismei din 1923. Caracterul extrem de anti-ortodox al propunerilor lui Michalakopoulos poate fi perceput mai bine dacă cineva îşi aminteşte că diferenţa fundamentală, din 1054 încoace, dintre creştinătatea răsăriteană şi cea apuseană este, potrivit apărătorilor celei dintâi, aceea că ,,Ortodoxia este trăită”, he Orthodoxia bionetai; este trăită şi nu gândită, contrar catolicismului şi protestantismului. În consecinţă, inima, care este centrul duhului, domneşte Istoria 87 3peste minte; Tipiconul (adică, regula pentru ritualurile religioase) este mai important decât propovăduirea[9]. Pentru ortodox, este o prostie înlocuirea postului cu faptele bune sub pretextul că ultimele sunt mai utile din punct de vedere social.

 

De la stânga la dreapta: Elena Venizelou, Eleftherios Venizelos, Patriarhul Fotie al II-lea al Constantinopolului (1929-1935), Andreas Michalakopoulos

 

Ierarhul pe care îl preferau liberalii, Meletie Metaxakis, era un cretan, ca Venizelos. În 1918, cel din urmă l-a făcut conducătorul Bisericii Greciei, adică ,,mitropolitul Atenei”, precum era numit la acea vreme ierarhul care astăzi poartă titlul de ,,arhiepiscop al Atenei şi al întregii Grecii”. El avea atunci 47 ani. A fost folosit imediat de către guvern pentru propaganda sa la Paris, Londra şi Washington[10]. Când Venizelos a fost răsturnat de la putere la sfârşitul anului 1920, Meletie a fost şi el înlăturat şi a plecat în exil în Statele Unite ale Americii. În ianuarie 1922, acest ierarh-politician a fost ales patriarh ecumenic la Istanbul, care era ocupat complet de aliaţi, în zilele cele mai întunecate pentru poporul turc, care era atunci pe cale să dispară ca popor independent. Atunci Metaxakis s-a întors din Statele Unite ale Americii în capitala otomană cucerită pentru a fi înscăunat cu numele de Meletie al IV-lea.

Prin urmare, era firesc ca, în urma înfrângerii greceşti, el să fie nevoit să părăsească Turcia. Apoi, el şi-a asumat responsabilitatea principală pentru schisma din sânul Ortodoxiei, impunând Bisericii Greciei schimbarea calendarului. Într-adevăr, începând din 10/23 martie 1923, calendarul iulian sau vechi a fost înlocuit cu calendarul gregorian sau apusean pe care îl introdusese în uzul civil lovitura de stat greacă din 1922, comisă de forţele militare venizeliste. În secolul XX, calendarul vechi era cu 13 zile în urma calendarului nou. Aceia care au respins occidentalizarea prin lovitură de stat au fost numiţi ,,vechi calendarişti”[11].

 

 

Naşterea chestiunii calendarului

Printre inovaţiile care punctează istoria Bisericii Catolice a Romei, din secolele IX-XIX (primatul papal, Filioque, azima, botezul fără cufundare, purgatoriul, mirungerea, imaculata concepţie), noi întâlnim schimbarea calendarului, introdusă pe 24 februarie 1582 de Papa Grigorie al XIII-lea (1572-1585), care a înlocuit calendarul iulian cu al său. Motivul invocat pentru a justifica această inovaţie era precizia astronomică foarte mare a celui din urmă: în timp ce calendarul iulian avea 365 zile, 6 ore într-un an solar, calendarul gregorian avea 365 zile, 5 ore, 48 minute şi 46,08 secunde.

Insistenţa instituţiei papale de a impune acest nou calendar tuturor creştinilor dintru început a fost interpretată de ortodocşi ca o dovadă suplimentară a dorinţei papalităţii de a-şi extinde puterea politică asupra întregii Europe prin intermediul diferitelor inovaţii, oricât de inofensive ar putea părea. Din această pricină, Sinoadele din Constantinopol din 1587 şi 1593 au condamnat acest ,,calendar papal”. Disputa nu s-a învârtit în jurul chestiunii ştiinţifice, ci în jurul problemelor teologice şi politice. În privinţa acestui subiect, este important de notat că, pentru ortodocşi, catolicismul nu a fost niciodată o simplă schismă, ci o erezie religioasă gravă, condusă de o dorinţă insaţiabilă pentru putere politică.

În 1910, profesorul J. Sokolov de la Academia Teologică din Sankt Petersburg a afirmat că reforma calendarului din 1582 ,,a fost socotită imediat în Răsăritul ortodox o inovaţie ecleziastică şi religioasă şi o manifestare a tendinţei uzuale către absolutism ecleziastic care predomină în Apus, al cărui scop era, este şi va fi acela de a-şi extinde influenţa asupra Răsăritului ortodox. Cu alte cuvinte, acest act era considerat o nouă campanie papală îndreptată împotriva Ortodoxiei în Răsărit. Iată de ce această inovaţie a fost condamnată numaidecât”[12].

Adoptând calendarul gregorian în 1923, Biserica Greacă a cedat fără îndoială în faţa latinizării, deşi a făcut o excepţie pentru Sfintele Paşti, pe care a continuat să le prăznuiască potrivit vechiului calendar. De fapt, calculul pascal ortodox se bazează pe o înşiruire de evenimente din Noul Testament. Paştele evreiesc a avut loc într-o zi de vineri şi sâmbătă. Vineri, 14 Nisan, Iisus Hristos a fost răstignit; sâmbătă, El a rămas în mormânt; şi dis-de-dimineaţă în prima zi a săptămânii, pe 16 Nisan, El a înviat. Acesta este motivul pentru care, începând din primul veac creştin, s-a statornicit obiceiul de a prăznui Paştele după Paştele evreiesc, potrivit dispoziţiei canonului apostolic 7. Mai mult, Paştele din Noul Testament simbolizează înlocuirea jertfei mielului din Vechiul Testament cu jertfa răscumpărătoare a lui Iisus Hristos.

În consecinţă, cel din urmă nu poate avea loc niciodată înaintea jertfei mielului evreiesc. Dar din cauza calendarului gregorian, doar între anii 1851-1950, Paştele ar fi fost prăznuit de 15 ori înaintea evreilor, sau în acelaşi timp cu evreii. Prin urmare, este evident ortodocşilor că adepţii calendarului gregorian au încălcat unul din canoanele fundamentale ale Bisericii. Soluţia tolerată de ortodocşii de stil vechi este de a utiliza calendarul iulian pentru viaţa religioasă (şi nu numai pentru Sfintele Paşti) şi calendarul gregorian pentru viaţa civilă. Înainte de 1923, cele două date – iuliană şi gregoriană – erau indicate în fiecare zi.

 

 

Esenţa conflictului: ,,Erezia ecumenismului”

Biserica Ortodoxă este prin definiţie catolică – un cuvânt grec care înseamnă ,,universală” – şi ecumenică – un cuvânt grec care înseamnă ,,mondială”. Este limpede că nu poate fi împotriva ideii de ecumenism în sine. Schisma şi erezia sunt anomalii care merg împotriva principiului Uneia Biserici Universale. Dar dacă, în chestiunile seculare, compromisul prin diplomaţie este esenţial şi de dorit, în chestiuni de dogmă creştină orice compromis este trădare. Astfel, nu este posibil a rosti Crezul cu Filioque sau fără Filioque, după pofta audienţei: este necesar a te hotărî pentru sau împotriva lui. Pe de altă parte, potrivit Bisericii Ortodoxe, de vreme ce adevărul religios este absolut, societatea este cea care trebuie să se adapteze la religie, şi nu invers. În consecinţă, inovaţiile sunt condamnabile şi nu pot fi justificate de ideea că ,,trebuie să ne adaptăm unei societăţi în schimbare”.

Relaţiile dintre Biserica Ortodoxă şi stat au fost întemeiate pe modelul bizantin instituit în secolul IV între primul împărat creştin, [Sfântul] Constantin cel Mare, şi Biserică. Teocraţia bizantină decurgea din ideea fundamentală a unităţii dialectice a trupului cu duhul, trupul fiind cezarul şi duhul Biserica. Această relaţie dialectică excludea pe de o parte orice separare între Biserică şi stat, şi pe de altă parte tot cezaropapismul – statul impunând voinţa sa Bisericii – sau papocezarismul – Biserica impunând voinţa sa statului.

Decizia din 1833 de a crea o Biserică autocefală a Greciei, schismatică faţă de Patriarhia Constantinopolului, a instituit cezaropapismul: Biserica era obligată să se supună regelui Otto, care a devenit conducătorul ei, deşi el însuşi era catolic. Această reformă, constând într-o occidentalizare radicală, a fost iniţiată de protestantul bavarez Georg von Maurer (1790-1872), pe care regele Otto l-a numit membru în triumviratul care conducea noul regat. În această atmosferă, s-a dezvoltat o anumită idee de ,,ecumenism”, de confuzie crescândă între dogma ortodoxă şi învăţăturile apusene ale catolicismului şi protestantismului. Astfel, misionarii protestanţi din străinătate propovăduiau în bisericile ortodoxe ale Greciei, în prezenţa episcopilor ortodocşi.

 

Istoria 89 1

Intrarea regelui Otto în Nafplio
de Peter von Hess, 1839
 

În plus, când bavarezul catolic Otto a fost instalat la Atena, el a fost primit de episcopul ortodox de Attica, Neofit Metaxas, înconjurat de pastori protestanţi. Aceasta era o imagine şocantă a ,,ecumenismului” care ulterior şi într-un mod sistematic, în numele unirii Bisericilor, trebuia să încerce să eradicheze dogma ortodoxă. Studenţii greci care mergeau să studieze teologia în şcolile catolice sau protestante din Apus se întorceau în Grecia şi predau ceea ce învăţaseră, pentru a forma teologi ortodocşi ! Formele exterioare ale liturghiei ortodoxe s-au schimbat prin cântarea apuseană, instrumentele muzicale apusene, pictura religioasă apuseană, şi pietismul apusean (de exemplu, credincioşii ortodocşi, care nu îngenuncheau niciodată în timpul liturghiei de duminică – aceasta fiind ziua Învierii Domnului –, au început să urmeze exemplul catolic de a îngenunchea).Istoria 89 2

Alt exemplu de acest ,,ecumenism” a fost construcţia, începând din 1838, a catedralei ortodoxe din Atena. Planul original a fost conceput de danezul Theofil Hansen. Era un amestec de arhitectură romanescă, gotică, renascentistă apuseană şi, în cele din urmă, bizantină. Acest proiect a fost revizuit de arhitectul grec Dimitri Zezos, şi când catedrala a fost terminată în mai 1862 nu semăna cu nimic: era ,,ecumenică” !

 

Catedrala ortodoxă din Atena

 

Această circumstanţă a colonizării, în care intra Ortodoxia din Grecia începând din 1833, era un produs al ,,ecumenismului”, o erezie majoră în ochii tradiţionaliştilor. Lupta bisericească, mergând mână în mână cu lupta pentru eliberare naţională de presiunea apuseană, a transformat tradiţionalismul în conservatorism; cu alte cuvinte, Ortodoxia a fost utilizată ca o ideologie politică. Iată cum toate integralismele s-au născut în Lumea a Treia, tot atât de mult ca în lumea islamică şi în cea a hinduismului.

 

 

Meletie Metaxakis, simbol al trădării Ortodoxiei: ,,francmason, inovator şi ecumenist”

Francmasoneria a fost întotdeauna condamnată de tradiţionalişti ca fiind un produs ideologic al Apusului care este cu totul străin duhului ortodox.

În 1967, un elogiu adus personalităţii francmasonului Meletie a fost publicat în buletinul oficial al Marii Loji Masonice a Greciei. Iată câteva extrase din el:

,,Prima dată când a trecut prin Istanbul (în 1906), el a făcut cunoştinţă cu francmasonii … Aceşti oameni … i-au propus, în timpul celei de-a doua şederi a sa în Istanbul, să devină francmason (1908) … El le-a cerut colegilor săi, pe care îi respecta, să-i dea informaţii despre francmasonerie, ca el să se poată decide … să urmeze exemplul atât de multor episcopi englezi şi de altă naţionalitate, să ajungă să ştie şi să fie iniţiat în tainele ascunse ale francmasoneriei. El a fost pus în contact cu Loja Armonia, nr. 44, din Istanbul … şi astfel Meletie a primit lumina masonică, la începutul anului 1909 … Foarte puţini sunt cei care, precum fratele Meletie, au făcut din francmasonerie ţelul vieţii lor în toate zilele vieţii lor”[13].

În mai 1923, în Istanbul, patriarhul ecumenic Meletie a convocat un ,,Congres pan-ortodox”[14] (un titlu inovator în sine pentru o adunare ecleziastică), care a luat hotărâri cu privire la schimbarea calendarului, scurtarea bărbii şi părului clerului, înlocuirea rasei cu veşmintele clerului anglican, şi în sfârşit privind posibilitatea unui preot ortodox de a se căsători a doua oară; în ce priveşte numărul zilelor de post şi lungimea posturilor, a lăsat ca aceste chestiuni să fie reglementate de Bisericile locale.

În timpul Congresului pan-ortodox din Istanbul, care a durat de pe 10 mai până pe 8 iunie 1923, patriarhul Meletie a invitat un prelat al Bisericii Anglicane, Charles Gore, episcop de Oxford, preşedintele Comitetului Permanent pentru Relaţii Inter-bisericeşti al Arhidiocezei de Canterbury, pentru a lua parte la sesiuni şi a sta de-a dreapta sa. În cuvântările de ambele părţi, a fost exprimată dorinţa pentru o unire iminentă a Bisericilor Ortodoxă şi Anglicană[15]. Ar trebui notat că doar 3 ţări erau reprezentate la acest ,,congres pan-ortodox”: Grecia, Serbia şi România. Patriarhiile Alexandriei, Antiohiei şi Ierusalimului, îndeosebi, erau absente.

În acelaşi timp, pe 25 februarie 1923 stil vechi, arhimandritul Hrisostom Papadopoulos, cu sprijinul lui Eleftherios Venizelos şi Meletie Metaxakis, se urca pe tronul Bisericii Greciei ca mitropolit al Atenei, şi era de acord cu introducerea noului calendar. Pe scurt, triumviratul Meletie-Hrisostom-guvern revoluţionar, născut din lovitura de stat a ofiţerilor venizelişti Gonatas şi Plastiras, impunea noul calendar.

Biserica Greciei, în întrunirea sa din 24 decembrie 1923, din Atena, în prezenţa ,,liderului revoluţiei”, colonelul Nicolae Plastiras, preşedintelui Consiliului ,,guvernului revoluţionar”, colonelul Stelian Gonatas, şi ministrului Afacerilor Religioase, A. Stratigopoulos, a luat decizia definitivă de a schimba calendarul. Plastiras şi-a impus voinţa în faţa ierarhilor şi, adresându-se lor, a declarat:

,,Revoluţia vă cere, prin urmare, prea stimaţii mei ierarhi, să lăsaţi orice preferinţe personale deoparte şi să purcedeţi la a curăţi Biserica … Revoluţia nădăjduieşte că o lucrare folositoare pentru noua generaţie va rezulta din străduinţele voastre, şi că se va socoti fericită să vadă că a fost iniţiată renaşterea Bisericii … În consecinţă, ea doreşte ca voi să nu vă limitaţi la canoanele străvechi, ci să treceţi la măsuri radicale”[16].

Intervenţia brutală a politicii în religie pentru a-i cere să-şi trădeze dogmele şi să se pornească, în pofida sa, pe calea ereziei şi lepădării, nu poate să nu ne aducă aminte de eforturile similare întreprinse de Mustafa Kemal Atatürk în Turcia pentru a ,,moderniza” islamismul. Actuala apariţie a conservatorismului în aceste două ţări este rezultatul acestor preluări armate care au rănit profund sentimentul religios atât în Grecia, cât şi în Turcia.

Succesorul lui Meletie Metaxakis pe scaunul patriarhal din Istanbul în 1923, Grigorie al VII-lea, a luat notă de schimbarea calendarului, fără a putea să i se opună. Mai mult, el a rămas în poziţia sa doar 13 luni, dându-şi sufletul pe 11 noiembrie 1924. În explicaţia către Sfântul Sinod de ce a acceptat această schimbare, deşi el personal se opunea, a declarat: ,,Din nefericire, schimbarea calendarului a fost impusă de guvernul grec”[17].

 

 

Schisma: Formarea Bisericii de stil vechi

Având în vedere că, de la început, cei de stil nou au încercat să-i ridiculizeze pe cei care vroiau să rămână credincioşi ,,calendarului Părinţilor noştri” (Patrion Hemerologion), sugerând că cei din urmă erau ignoranţi care respingeau progresul ştiinţific şi prin aceasta un calendar mai exact din punct de vedere ştiinţific, opozanţii reformelor au refuzat să fie numiţi ,,vechi calendarişti”. De fapt, a accepta această denumire născocită de inovatori însemna a da impresia că toată neînţelegerea se rezuma la o chestiune de 13 zile, adică, la numărul de zile din secolul XX care despărţea calendarul iulian de cel gregorian. Majoritatea populaţiei, având doar puţine cunoştinţe teologice sau deloc, nu ar fi putut înţelege că esenţa conflictului stătea pe un corp de reforme care alterau chiar temeliile Ortodoxiei. Mai mult, de vreme ce Ortodoxia a fost întotdeauna legată de însuşi caracterul civilizaţiei greceşti de la Iisus Hristos încoace, aceste reforme aveau consecinţe foarte importante pentru supravieţuirea acestei civilizaţii. Prin urmare, opozanţii preferau să se numească Gnesioi Orthodoxoi Christianoi (G.O.Ch. [Γ.Ο.Χ.]), adică, ,,creştini ortodocşi adevăraţi”, sau cel puţin Enistamenoi, ,,partizani ai rezistenţei”. De la început, această Rezistenţă şi-a asumat caracterul unei ,,mişcări”, politice în caracter …

În timpul primului an de schismă, 1924, numărul ,,partizanilor rezistenţei” era foarte mic, deşi ei primeau sprijinul ferm al patriarhului Alexandriei, Fotie, şi pe cel al câtorva istorici bisericeşti însemnaţi. Pe parcursul primelor 6 luni, ei nu aveau nici măcar un preot la dispoziţia lor pentru a săvârşi liturghia. O minune care a avut loc în noaptea de 14 spre 15 septembrie 1925, în timpul prăznuirii Înălţării Sfintei Cruci potrivit calendarului iulian, într-o biserică mică din afara Atenei, a îndemnat un mare număr de credincioşi să se întoarcă la stilul vechi. În realitate, crucea s-a arătat pe cer exact înainte de miezul nopţii şi a rămas vizibilă timp de aproape o oră, fapt la care credincioşii şi poliţia au fost martori. Poliţia a fost chemată la faţa locului pentru a preîntâmpina prăznuirea ,, partizanilor rezistenţei”[18].

În anii care au urmat, mişcarea a primit sprijinul monahilor din Muntele Athos, care au călătorit prin Grecia pentru a deştepta credincioşii la Tradiţie şi a întemeia primele biserici tradiţionaliste, ca şi primele mânăstiri de stil vechi. Acest sprijin al Muntelui Athos a reprezentat primul pericol serios pentru Biserica oficială de stil nou. De fapt, Sfântul Munte, Hagion Oros, cum numesc grecii Muntele Athos, a reprezentat centrul duhovnicesc al Ortodoxiei vreme de 1.000 ani. În Tradiţia ortodoxă, monahii sunt păzitorii credinţei şi de aceea sunt adeseori mai influenţi decât preoţii. Cei din urmă, ca laici, merg la mânăstiri pentru a primi îndrumare duhovnicească de la ei.

Monahii ortodocşi sunt împărţiţi în 2 categorii: simpli monahi, care nu au primit taina preoţiei, şi ieromonahi, care sunt preoţi şi prin urmare pot săvârşi liturghia. Dar spiritualitatea celor dintâi, ca şi a ultimilor, nu depinde de statutul lor. În termeni simpli, ultimii pot deveni episcopi, deoarece ieromonahii nu sunt căsătoriţi (exact ca monahii), în timp ce preoţii simpli trebuie să fie căsătoriţi şi, în consecinţă, nu pot deveni episcopi. Cele mai distinse personalităţi, ierarhi sau laici, recunosc în mânăstiri şi îndeosebi în Muntele Athos farurile Ortodoxiei, şi ei merg acolo pentru a primi lumină de la ei. Împăratul Bizanţului, [Sfântul] Iustinian cel Mare (527-565), se bucura să-şi vadă supuşii umplând rândurile mânăstirilor, în loc de cele ale armatei sale, deoarece monahii sunt armata duhovnicească care face invincibil statul ortodox.

Muntele Athos este totodată numit ,,Grădina Fecioarei”, şi monahii sunt încredinţaţi că se află sub protecţia personală a Fecioarei. Din această pricină, cred ei, Muntele Athos este veşnic, fiindcă Fecioara nu va lăsa niciodată ca ,,Grădina” ei să cadă. Primul Typikon din Muntele Athos, care rânduieşte chiar până în zilele noastre viaţa din Sfântul Munte, datează din 971-972. La sfârşitul secolului XI, împăratul Bizanţului, Alexie I Comnenos (1081-1118), pentru a preîntâmpina înmulţirea păstorilor valahi care îşi păşteau turmele pe Sfântul Munte şi tulburau viaţa monahală, a semnat un crisobul[19] care le interzicea intrarea, ca şi a oricărei persoane de sex feminin.

Între anii 1204-1430, monahii din Muntele Athos s-au luptat neîncetat împotriva oricărui ecumenism cu catolicii, care la acea vreme era numit ,,unirea Bisericilor”. În cele din urmă, ei au fost salvaţi de planurile papale de către sultanul otoman Murat al II-lea, care, ocupând Thessaloniki în 1430, a primit în acelaşi timp sprijinul Muntelui Athos şi care, în schimb, a reînnoit privilegiile de care se bucura [Sfântul Munte] în Imperiul Istoria 90 1Bizantin; privilegii întărite mai târziu de Fatih (Mohamed Cuceritorul). Decretele sultanilor au numit Muntele Athos ,,ţara în care, noapte şi zi, numele lui Dumnezeu este binecuvântat şi care este limanul săracilor şi străinilor”.

Statul grec a reacţionat împotriva mişcării de stil vechi, în colaborare cu Biserica oficială. Preoţii recalcitranţi au fost arestaţi şi trimişi în exil în Muntele Athos. Bisericile au fost închise şi liturghiile tradiţionaliste au fost întrerupte cu forţa[20].

În ciuda acestei persecuţii, până în 1934, 800 de comunităţi de stil vechi s-au format în întreaga Grecie. Aceste comunităţi erau deservite în principal de ieromonahii din Muntele Athos. Dar necesitatea formării unui cler tradiţionalist s-a făcut simţită, deoarece oamenii aşteptau ca Biserica oficială să se întoarcă la vechiul calendar. Au fost stabilite unele contacte cu ortodocşii de stil vechi din România şi Alexandria, unde calendarul gregorian fusese introdus în octombrie 1924, respectiv octombrie 1928, şi care erau de asemenea fără episcopi. În timpul acestei prime perioade ,,din catacombe”, tradiţionaliştii greci au început să publice un jurnal bilunar, Vocea Ortodoxiei (Phone tes Orthodoxias), începând din 1927, şi un jurnal lunar, Vestitorul Ortodox (Orthodoxos Keryx), începând din 1930.

 

Vestitorul Ortodox prezentând pe prima pagină Botezul Domnului pe stil vechi din anul 1933

 

În mai 1935, a avut loc un eveniment major: 11 episcopi din Biserica oficială au hotărât să se întoarcă la vechiul calendar şi să ia în primire comunităţile tradiţionaliste. Cu toate acestea, atât de mare a fost presiunea exercitată asupra lor, încât 8 dintre ei s-au retras în ultimul moment. Cei 3 episcopi care au perseverat au fost Ghermano de Demetrias, Hrisostom de Zakynthos şi Hrisostom de Florina (1870-1955), acesta din urmă devenind conducătorul Bisericii de stil vechi. În mai 1935, ei au publicat o declaraţie de separare imediată de Biserica oficială şi întoarcere la vechiul calendar. Prevăzând arestarea lor iminentă, cei 3 mitropoliţi au hirotonit de îndată alţi 4 episcopi: Ghermano de Cyclade, Policarp de Diavleia, Hristofor de Megara şi Matei de Vresthena, un călugăr din Muntele Athos.

 

Istoria 90 2

Cei 3 mitropoliţi ieşind înaintea poporului pentru a anunţa întoarcerea la Tradiţie, 1935

 

Cei 3 mitropoliţi şi cei 4 episcopi au fost numaidecât caterisiţi de Biserica oficială şi trimişi în exil în mânăstiri îndepărtate. Hrisostom de Zakynthos şi 2 dintre cei 4 episcopi noi, Policarp şi Hristofor, s-au pocăit şi s-au întors în Biserica de stil nou. Ceilalţi 4, după câteva luni de exil, s-au întors în Atena, cu acceptarea tacită a autorităţilor, unde au format primul Sfânt Sinod al ,,Bisericii creştinilor ortodocşi adevăraţi din Grecia”, sub preşedinţia mitropolitului Ghermano.

Începând din 1937, divizarea a lovit mişcarea de stil vechi şi a continuat să o lovească până în zilele noastre. Această gravă slăbiciune a împiedicat mişcarea să joace rolul unei acţiuni conservatoare coordonatoare şi conducătoare. O mare parte din tradiţionalişti a preferat să rămână în sânul Bisericii oficiale, în timp ce luptau dinăuntru pentru o întoarcere la vechiul calendar. Prin urmare, este practic cu neputinţă a cunoaşte, în Grecia şi în diaspora, procentajul ortodocşilor care simpatizează cu stilul vechi, deoarece conservatorismul s-a dezvoltat deopotrivă cu putere chiar în mijlocul Bisericii de stil nou. În termeni simpli, intransigenţa ortodocşilor de stil vechi a făcut din ei punctul de referinţă pentru puritate ,,ideologică”, îndeosebi în diaspora apuseană, unde pericolele asimilării de către catolicism şi protestantism sunt mai mari.

În 1937, Episcopii Ghermano de Cyclade şi Matei de Vresthena s-au separat de mitropolitul Hrisostom, deoarece ultimul a afirmat că Biserica de stil nou, în pofida erorilor sale, continua să posede harul Sfântului Duh în tainele sale. Pentru moderatul Hrisostom, ortodocşii de stil nou erau vinovaţi de o schismă potenţială, nu de una reală, până în ziua în care o adunare pan-ortodoxă va decide să se întoarcă la vechiul calendar[21]. O astfel de poziţie i-a permis să nu rupă legăturile cu cei care erau ortodocşi de stil vechi în inimile lor, dar care rămăseseră în Biserica oficială din raţiuni tactice, în speranţa de a o face să se întoarcă la Tradiţie. Cu toate acestea, chiar pentru mitropolitul Hrisostom, a fi în comuniune cu Biserica de stil nou era în afară de orice discuţie. Nu a durat mult până când intransigenţii Ghermano şi Matei s-au certat între ei, şi astfel existau 3 facţiuni ale ortodocşilor de stil vechi.

Până la cel de-al doilea război mondial, persecuţiile statului împotriva celor de stil vechi au continuat, şi mitropolitul Hrisostom a fost adus înaintea tribunalelor civile în 3 rânduri, în 1937, 1938 şi 1940, dar a fost achitat de fiecare dată.

 

 

Ortodocşii de stil vechi, victime ale Războiului Rece

În 1946, Grecia s-a aflat încă o dată într-o nouă strangulare apuseană, care a încurajat politizarea Ortodoxiei ca o forţă în acelaşi timp pro-apuseană şi anti-comunistă. În 1907, o ,,frăţietate monahală” de laici şi clerici, numită Viaţa (Zoë), a fost înfiinţată la Atena de câţiva teologi laici ortodocşi sub conducerea arhimandritului Eusebie Mathopoulos. Ţelul acestui grup era de a urma tendinţa catolico-protestantă apuseană de a condamna viaţa ,,contemplativă” a monahilor[22] şi de a înlocui ,,rugăciunea lăuntrică neîncetată” cu acţiunea socială practică şi propaganda religioasă. Discursul religios trebuia să fie moralist şi apologetic, trecând astfel de la isihasmul Tradiţiei ortodoxe la activismul catolico-protestant.

La rândul său, grupul Viaţa a repetat acuzaţia pe care apusenii au adus-o întotdeauna împotriva interminabilelor discuţii teologice ,,bizantine” ale Ortodoxiei şi au pledat pentru acţiunea morală preferată de Apus. Poziţia lor era simplă: haideţi să nu ne pierdem Istoria 91 1deloc timpul cu discuţii teologice. Aceasta au fost stabilite odată pentru totdeauna de către primele 7 Sinoade Ecumenice, în decursul primului mileniu al creştinismului. Pietismul (eusebismos) grupului Viaţa, luând o poziţie puternică împotriva monahilor (,,Nu mergeţi în Muntele Athos”, îndemna), a pus accentul pe cunoaşterea practică.

Această organizaţie activistă şi-a asumat o importanţă de prim rang în timpul Războiului Rece. În Europa Apuseană, partidele creştin-democrate erau avangarda anti-comunismului, propunând o alternativă creştină la etica socială comunistă. În 1946, un om din grupul Viaţa, Alexandru Tsirintanis, profesor la Facultatea de Drept din Atena, împreună cu un alt ‘zoician’, prelatul Ieronim Kotsonis (care a devenit arhiepiscopul Atenei în 1967, după lovitura de stat militară a lui Gheorghe Papadopoulos; foto), a înfiinţat o organizaţie intitulată Uniunea Creştină a Oamenilor de Ştiinţă (Christianike Enosis Epistemonon). El a fondat de asemenea, sub protecţia Regelui Paul al Greciei, organizaţiile anti-comuniste creştine Lumina Greacă (Hellenikon Phos) şi Civilizaţia Greacă (Hellenikos Politismos). Printr-o ,,Proclamaţie a oamenilor de ştiinţă creştini” (1946), Tsirintanis a condus bătălia împotriva teoreticienilor marxismului grec, reprezentat în acea epocă de rectorul Şcolii Politehnice din Atena, profesorul Nicolae Kitsikis[23].

Pe urmele creştinismului apusean, Tsirintanis a publicat o carte în limba engleză în 1950, intitulată Către o civilizaţie creştină (Towards a Christian Civilization). Acest concept de ,,civilizaţie creştină”, care susţinea o societate capitalistă secularizată apuseană şi era îndreptat exclusiv împotriva ideologiei comuniste, nu era altceva decât un instrument de propagandă politică care discredita Ortodoxia oficială de stil nou.

În această atmosferă a Războiului Rece, în 1949, a fost dezlănţuit un val de persecuţii împotriva ortodocşilor de stil vechi de către Spiridon, noul arhiepiscop al Greciei. El a cerut episcopilor săi să stabilească liste cu ortodocşii de stil vechi din eparhiile lor (parohii, mânăstiri, număr de monahi şi clerici) şi a interzis şcolilor de teologie să-i accepte pe studenţii de stil vechi[24], în timp ce studenţii catolici sau protestanţi erau bineveniţi. Pe 3 ianuarie 1951, la cererea Sfântului Sinod al Bisericii oficiale, Consiliul de Miniştri a publicat următorul decret:

 

,,S-a hotărât ca:

1) Clericii de stil vechi care nu au hirotonie canonică de la episcopii canonici ai Bisericii noastre Ortodoxe, şi care poartă veşminte clericale, trebuie privaţi de acestea;

2) Monahii şi monahiile care urmează calendarul vechi trebuie arestaţi şi închişi în mânăstiri, şi cei care poartă veşminte monahale în mod necanonic trebuie privaţi de acestea şi urmăriţi în justiţie;

3) Bisericile care au fost luate în stăpânire în mod ilegal de ortodocşi de stil vechi trebuie restituite Bisericii oficiale, ca şi mânăstirile pe care ei le posedă în mod ilegal şi capricios;

4) executarea celor de mai sus va fi încredinţată Ministerelor Ordinii Publice, Justiţiei, Religiei şi Educaţiei”[25].

 

Cu ajutorul acestui decret, o persecuţie necunoscută până în prezent în tradiţia ortodoxă răsăriteană greacă, de la perioada iconoclastă din secolul VIII încoace, s-a revărsat peste ţară şi a amintit de inchiziţia papală din Apus. Pivniţele Arhiepiscopiei Atenei şi ale episcopiilor altor oraşe erau pline de rase rupte de pe clericii de stil vechi, care erau târâţi acolo pentru a li se rade bărbile, a li se tăia părul, pentru a fi dezbrăcaţi de rase şi bătuţi, şi mai târziu pentru a fi aruncaţi în stradă în haine civile. Părintele Platon, un preot vârstnic din oraşul Patras, a fost bătut până la moarte de poliţie şi trupul său a fost îngropat în pripă pe un câmp pentru a se ascunde crima.Istoria 91 2

Toate bisericile tradiţionaliste din Atena au fost sigilate şi obiectele liturgice confiscate. Anumite biserici, în alte părţi ale Greciei, au fost chiar demolate. Episcopul Ghermano de Cyclade, care a fost pus sub arest, a murit pe 24 martie 1951, în custodie, din cauza tratamentului inuman la care a fost supus. Arhiepiscopul Spiridon (foto) nu a permis ca slujba de înmormântare să se ţină înăuntrul unei biserici şi a interzis tuturor preoţilor să asiste la ea, şi credincioşii care au însoţit trupul până la cimitir au fost arestaţi. În ciuda demonstraţiilor de protest a mii de credincioşi pe străzile Atenei, Biserica Tradiţionalistă a fost transformată într-o Biserică a Catacombelor.

Conducătorul Bisericii de Stil Vechi, Mitropolitul Hrisostom de Florina a fost arestat în februarie 1951, la vârsta de 81 ani, supus unor interogatorii severe pentru a-l sili să se pocăiască, şi surghiunit la Mânăstirea Sfântul Ioan din Insula Lesbos. Ofiţerul de poliţie care stătea de pază la uşa celulei sale de închisoare l-a văzut înconjurat de o lumină dumnezeiască orbitoare; el a căzut în genunchi şi a devenit unul din cei mai convinşi susţinători ai săi.

Hrisostom a murit pe 8 septembrie 1955, stil vechi. În urma sicriului său, în Atena, a mers o mulţime de credincioşi care erau de ordinul a zeci de mii, şi când rămăşiţele sale pământeşti au fost deshumate 6 ani mai târziu potrivit tradiţiei ortodoxe, ele au răspândit un parfum înmiresmat care a umplut mânăstirea în care au fost depuse, şi ulterior ele au păstrat această mireasmă, o dovadă incontestabilă a sfinţeniei.

Apogeul persecuţiei a fost atins în timpul Săptămânii Patimilor din 1952, când Episcopii Policarp de Diavleia şi Hristofor de Megara au cedat presiunii încă o dată şi au revenit în Biserica oficială. Cu toate acestea, credincioşii au fost întăriţi în credinţa lor de aceste încercări, care au constrâns noul guvern al generalului Plastiras, în iunie 1952, să-i elibereze pe ierarhii de stil vechi şi, la presiunea Patriarhului Hristofor al Alexandriei, din Egipt, care a susţinut mişcarea de stil vechi de la începutul ei, două biserici tradiţionaliste s-au redeschis în Atena (în 1943, existau 38 asemenea biserici). Dar ortodocşii de stil vechi au trebuit să aştepte până în 1954 pentru a vedea un sfârşit al persecuţiei.

 

 

Căderea comunismului şi renaşterea Ortodoxiei

În ciuda extremelor dezbinări experimentate atât de ortodocşii de stil vechi, cât şi de cei de stil nou, căderea comunismului în Europa Răsăriteană începând din 1989 a fost marcată, nu numai în fostele ţări comuniste, dar şi în Grecia, de o renaştere uluitoare a credinţei ortodoxe, sub forţa unui conservatorism ortodox crescând[26]. Obiectivul Papei Ioan Paul al II-lea (1978-2005) a fost interpretat în Grecia nu numai ca constând din dărâmarea comunismului în Europa Răsăriteană, dar ca vrând, în ritmul acestei prăbuşiri, ,,să reunifice Europa la nivel religios”, cu alte cuvinte, să ,,catolicizeze” Europa Răsăriteană Ortodoxă.

În acest scop, papa a acţionat – potrivit grecilor – în două moduri: în primul rând, încurajând acţiunea uniaţilor împotriva ortodocşilor; apoi, prin politica creştin-democratică germană în Iugoslavia, crescând influenţa catolică în Balcani în detrimentul prezenţei ortodoxe, şi aliindu-se el însuşi pentru moment cu duşmanul de mâine, musulmanii. Cinismul acestei pretinse politici a papei, sprijinită de puterile catolico-protestante din Occident, au stârnit indignarea populaţiei greceşti în general, şi a avut un impact mult mai profund decât cel pe care l-a avut intervenţia occidentală în Irak asupra populaţiei arabe.

Astfel, politica occidentală în Irak şi în Iugoslavia are drept consecinţă ascensiunea fundamentalismului musulman în ţările arabe şi ascensiunea conservatorismului ortodox în ţările Europei Răsăritene şi în Grecia. Dacă viitorul va demonstra că acuzaţiile grecilor aduse politicii papale, ridicate în plus de fostul ministru al afacerilor externe al Franţei, Roland Dumas[27], sunt bine întemeiate, atunci responsabilitatea Papei Ioan Paul al II-lea în ascensiunea conservatorismului ortodox şi înstrăinarea Greciei de Comunitatea Europeană Economică va fi fost enormă.

Deja, această renaştere religioasă pune la îndoială experienţa secularizării care a pus stăpânire pe Rusia bolşevică, Grecia venizelistă şi Turcia kemalistă la sfârşitul primului război mondial. Iată un exemplu: după cel de-al doilea război mondial, în 1952, oraşul Mistra, unul din centrele istorice ale Ortodoxiei bizantine din secolul al XV-lea, a fost golit de locuitorii săi şi transformat într-un oraş fantomă. Bisericile sale faimoase au fost închise pentru slujbă şi transformate în muzee. Mânăstirea Pantanassa, de stil vechi, a fost închisă şi i s-a permis să continue să existe doar ca o încăpere într-un muzeu. Întregul oraş fantomă, cu lăcaşurile sale de cult, a fost aşezat sub jurisdicţia exclusivă a Serviciului Arheologic al Ministerului Culturii.

 

Istoria 92 1

Mânăstirea Pantanassa din Mistra

 

Până de curând, nimănui nu i-a trecut prin minte să conteste o asemenea situaţie, care în alte vremuri ar fi putut părea scandaloasă; deoarece, la urma urmei, pare normal ca numeroase biserici ortodoxe din Cappadocia, o regiune în care nu mai există creştini, să fie plasate în grija Serviciului Arheologic al Republicii Turce şi să fie transformate în muzee. Că Sfânta Sofia din Istanbul a trebuit să fie transformată într-un muzeu, pentru a evita orice dispută între musulmani şi creştinii ortodocşi, este de înţeles. Dar că până şi în mijlocul unei ţări ortodoxe bisericile ar trebui smulse credincioşilor pentru a le abandona curiozităţii exclusive a turiştilor – aceasta este o chestiune de sacrilegiu.

În ultimii 3 ani[28], sub presiunea renaşterii credinţei, Mitropolitul Evstatie de Monemvasia şi Sparta (foto), care are jurisdicţie asupra Mistrei, a ameninţat că va lua cu asalt, împreună cu credincioşii săi, bisericile ţinute de Serviciul Arheologic, prin escaladarea zidurilor oraşului fantomă, dacă acest Serviciu va persista în a-i interzice săIstoria 92 2 slujească precum socoteşte el potrivit şi pe cât de des ar dori, fără o autorizaţie prealabilă de la Ministerul Culturii. Şi aici vorbim despre un mitropolit moderat de stil nou.

Pe 29 mai 1993, preotul din Noua Mistra, din afara oraşului fantomă, a trimis o scrisoare, prin mitropolit, către Serviciul Arheologic, în care el sublinia: ,,Bisericile aparţin în primul rând credincioşilor creştini ortodocşi, şi în al doilea rând celor care vizitează Mistra bizantină pentru a le admira şi a le studia arhitectura şi ornamentaţia lor iconografică bogată”[29].

Serviciul a răspuns într-un mod trufaş, în mod vizibil lipsit de respect faţă de autorităţile religioase; ei le reaminteau că ,,precum ştiţi cu siguranţă, pentru a se ţine slujbe şi evenimente în situri arheologice şi monumente, în conformitate cu prevederile legii arheologice KN 5351/32 ’Privind antichităţile’, pe care statul grec a adoptat-o pentru protejarea antichităţilor şi pe care Comitetul, ca agent şi executor, trebuie să o respecte, o autorizaţie corespunzătoare trebuie să fie emisă de Serviciul Arheologic, la avizul Consiliului pentru Monumente regional”[30].

Sentimentul primejdiei pentru supravieţuirea Ortodoxiei pe care chestiunea uniată şi războiul din fosta Iugoslavie l-au provocat în ierarhia ortodoxă greacă, chiar de stil nou, este adeverit de următoarea enciclică, semnată de toţi membrii Sfântului Sinod al Bisericii oficiale şi de preşedintele lui, Arhiepiscopul Serafim al Atenei şi întregii Grecii, datată 1 aprilie 1993, adresată poporului grec şi citită în toate bisericile de stil nou din ţară. Se spune:

,,Biserica Greciei, ca maică şi doică a neamului grec, a perceput de-a lungul vremii pericolul pentru unitatea naţiei noastre, venind din nebunia feluriţilor noştri duşmani, atât interni cât şi externi, de a expune celor care vor să-i asculte pretinsa înstrăinare a poporului nostru, care de curând, se pare, a încetat să creadă în legătura indestructibilă dintre elenism şi Ortodoxie. Feluriţii noştri duşmani au încercat să facă plauzibil acest argument superficial când au apărut noile carduri de identitate electronice. Aceste cercuri diverse, ale căror centre de luare a deciziilor trebuie să se afle printre grupările puternice ale religiilor străine şi printre heterodocşii din Europa şi America, urmăresc în această perioadă obiectivul abolirii oricărei menţionări a religiei pe noile carduri de identitate în curs de pregătire, argumentând din consideraţii legale pentru protejarea minorităţilor religioase, care ar fi chipurile ameninţate de menţionarea obligatorie a afilierii religioase.

Biserica Greciei ... a făcut apel la stat să nu cedeze acestor presiuni şi să nu se supună şantajului ... Sfântul Sinod trage un semnal de alarmă pentru întreaga naţiune, insistă în chip matern şi cheamă pe toţi grecii, pe toţi fiii săi adevăraţi, să dea o lecţie groparilor aroganţi ai unităţii noastre ... Prin urmare, este necesar să zădărnicim planurile şerpilor care încearcă, cu veninul urii lor nestăvilite pentru tot ceea ce este ortodox grec, să înfăptuiască o nouă cucerire a Greciei, paşnică de această dată, fără vărsare de sânge şi luptă”[31].

O enciclică suplimentară, datată 16 iunie 1993, adresată mitropoliţilor Bisericii Greciei de către întregul Sinod de stil nou, a făcut apel la deputaţii din Parlamentul Greciei pentru a nu accepta noile carduri de identitate care nu fac nici o menţionare a afilierii religioase[32]. Acest apel a avut rezultatul său, deoarece Parlamentul Greciei a refuzat să accepte această prevedere a Comunităţii Europene Economice, care a făcut ca înscrierea afilierii religioase pe cardurile de identitate să fie opţională.

 

Însă, cea mai notabilă este atitudinea patriarhului ecumenic Bartolomeu I, pe care conservatorii îl acuză de filopapism. Într-adevăr, înainte de a fi ales patriarh al Constantinopolului, la moartea predecesorului său Dimitrie I, la sfârşitul anului 1991, el studiase în occident, la Institutul [Pontifical] de Studii Răsăritene din Roma şi la Institutul Ecumenic din Bossey, Elveţia, ca şi la Universitatea din München. El şi-a dat doctoratul în drept canonic la Roma; de aici reputaţia sa de ,,om al Vaticanului”, care este avută în vedere nu numai printre cei de stil vechi, ci şi printre cei de stil nou.

Cu toate acestea, de la înscăunarea sa, patriarhul Bartolomeu a regrupat Bisericile Ortodoxe împotriva uniatismului şi a declarat că dialogul cu papa nu mai poate avea nici o semnificaţie atâta vreme cât cel din urmă continuă să-i utilizeze pe uniaţi pentru a pătrunde în Europa Răsăriteană în detrimentul ortodocşilor. Dar el a făcut mai mult: a mers într-o vizită oficială la Belgrad şi pe 8 august 1993 a afirmat că ,,Dumnezeu a ales naţiunea sârbă pentru a apăra hotarele apusene ale Răsăritului ortodox”. ,,În prezent – a adăugat el – noi ne confruntăm cu un asalt generalizat asupra Ortodoxiei”[33], şi a acuzat Apusul că doar a vărsat lacrimi de crocodil pentru popoarele ortodoxe când acestea trăiau sub regimurile comuniste atee.

Patriarhul ecumenic a mers încă mai departe. El a mers în Kosovo, la Peci, care, asemenea unei fortăreţe inundate de o populaţie care este astăzi în jur de 90% albaneză, şi-a menţinut patriarhia sa ortodoxă sârbă istorică din 1346 încoace, din vremea ţarului Duşan al sârbilor. Acolo, el i-a făcut pe sârbi să plângă de emoţie când a declarat că nici Patriarhia Ecumenică, nici Ortodoxia, nici elenismul nu ar putea accepta interpretările date de occident crizei iugoslave şi, în încheiere, a apelat la occident să se descotorosească de ,,prejudecata istorică” cu care a luat în considerare ,,tot ce este ortodox şi răsăritean”. ,,Este datoria mea – a adăugat el –, ca ierarh grec şi conducător al Ortodoxiei, să fiu de partea unui popor prieten care pătimeşte”.

El a negat acuzaţia că a existat ,,agresiune sârbă” şi, la locurile masacrelor din cel de-al doilea război mondial, el a amintit, în contrast, actele de violenţă şi excesele fasciştilor occidentali împotriva partizanilor sârbi[34]. În Muntele Athos, pe care l-am vizitat în iulie 1993, monahii mi-au spus că criza iugoslavă a fost rânduită de Dumnezeu pentru a determina renaşterea Ortodoxiei.

Bineînţeles, poziţia incisivă adoptată de patriarhul Bartolomeu I poate fi explicată prin presiunea enormă care este exercitată asupra Bisericii de stil nou de conservatorii din sânul ei, ca şi de ortodocşii de stil vechi, deoarece conservatorismul este susţinut în Grecia de o populaţie cu o perspectivă naţionalistă puternică[35]. Trei evenimente ale anului 1993 exprimă această situaţie:

 

1. Ethnike Hyperesia Plerophorion: EYP (,,Serviciul Naţional de Informaţii”, cunoscut publicului sub fostul său acronim, KYP), numit popular ,,CIA grec”, la ordinul conducătorului său, militarul Panagiotis Bales, a întocmit un raport intitulat Erezii contemporane şi organizaţii para-religioase în Grecia (Synchrones haireseis kai parathreskeutikes organoseis sten Hellada), datat 19 ianuarie 1993. O scrisoare din 22 mai 1993 însoţea acest raport, marcat ,,top secret”, semnată de Panagiotis Bales însuşi, şi indica subiectul său în partea de sus şi pe stânga: Organizaţii eretice şi para-religioase (Hairetikes kai para-threskeutikes Organoseis)[36].

Acest raport dactilografiat, cu o copertă albastră, marcat ,,top secret” şi ,,EYP, Departamentul 3, Atena, ianuarie 1993”, subliniază pericolele cu care se confruntă Grecia prin prezenţa pe teritoriul său a religiilor străine şi, cu privire la catolicism, menţionează că deşi nu se manifestă ziua în amiaza mare, deoarece climatul îi este ostil, ,,societatea şi Biserica greacă trebuie să rămână în alertă, deoarece Vaticanul nu şi-a abandonat obiectivele sale permanente de a-i latiniza pe greci”. Pentru a atinge acest ţel, ,,pe cât de mult în trecut, aşa şi în (Serbia) de astăzi, Vaticanul nu a ezitat să se alieze cu islamismul împotriva Ortodoxiei” (pagina 67 din raport).

La pagina 108, se spune: ,,Liderii şi majoritatea susţinătorilor acestor organizaţii [religioase] pot fi recunoscuţi mai înainte de orice printr-o conştiinţă naţională ştirbită, din cauza supunerii lor faţă de centrele internaţionale din străinătate, care dictează direcţia pe care ei trebuie s-o urmeze”.

Apoi, la pagina 110, raportul adaugă: ,,Nu este o exagerare să afirmăm că orice grec care nu este ortodox nu este cu adevărat grec. Acest criteriu este utilizat în mod universal de oamenii binevoitori care-i detestă şi îi numesc ’trădători’ pe toţi grecii care îşi schimbă religia sau care se asociază cu astfel de persoane”.

Măsurile pe care ,,CIA grec” le propune guvernului sunt o vânătoare de vrăjitoare împotriva oricărei persoane sau grupări neortodoxe, expulzarea imediată a străinilor implicaţi în aceste activităţi, şi consolidarea, în politica externă, a ,,arcului ortodox” al acelor ţări care sunt ortodoxe ca religie. Într-adevăr, la pagina 114 citim: ,,Biroul sprijină pe cei care propun ca Ortodoxia să fie factorul fundamental al politicii noastre externe”[37].

 

2. Divizarea din fruntea clerului de stil nou, care a fost exprimată în mod violent în iulie şi august 1993. Într-un articol de pe prima pagină a săptămânalului ortodox de stil nou conservator (care păstrează legături cu anumiţi ortodocşi de stil vechi), Orthodoxos Typos, fondatorul partidului Democraţia Creştină (Christianike Demokratia), fostul adjunct al lui Andreas Papandreou în PASOK[38], Nikos Psaroudakis, saluta ,,intervenţia binevenită a justiţiei elene, care – după rezoluţia istorică nr. 1028/93 a Adunării Generale a Consiliului de Stat – a decis să intenteze proces penal pentru ocolirea adevărului (în urma reclamaţiilor) arhiepiscopului Serafim Tikas, şi de asemenea majorităţii membrilor Sfântului Sinod şi [membrilor] Tribunalului Sinodal de primă instanţă, care laolaltă au creat şi au perpetuat sacrilegiul ecleziastic binecunoscut care a pătat reputaţia ţării noastre timp de 25 ani”[39].

De fapt, de la regimul militar din 1967-1974 încoace, ierarhia Bisericii Greciei a fost împărţită între ,,ieronimişti”, episcopi numiţi de arhiepiscopul Ieronim, înscăunat de Papadopoulos în 1967, şi ,,serafimişti”, episcopi numiţi de arhiepiscopul Serafim, înscăunat în 1974 de dictatorul Ioannidis, care tocmai îl răsturnase pe dictatorul Papadopoulos. Consiliul de Stat a decis ca 3 episcopi ieronimişti să-şi redobândească mitropoliile, deoarece au fost depuşi neregulamentar de arhiepiscopul Serafim care ar fi trebuit, potrivit articolului lui Psaroudakis, să sfârşească în închisoare după căderea dictaturii în 1974, împreună cu prietenul său, generalul Ioannidis.

Dat fiind că arhiepiscopul Serafim nu a acceptat decizia Consiliului de Stat, iar compromisul pe care l-a pus în mişcare nu a fost acceptat de cei trei episcopi ieronimişti, care au persistat în a dori să-şi redobândească mitropoliile intacte, au avut loc unele incidente violente la lăcaşurile de cult din Atena, ca şi câteva excomunicări, care au condus la o schismă suplimentară. Reacţia unei mari părţi a opiniei greceşti a fost că ,,Vaticanul, francmasonii, şi prietenii noştri din Comunitatea Europeană Economică şi America pregătesc multe nenorociri pentru poporul grec şi încearcă să provoace divizare în Biserică, aşa cum au făcut mai înainte în catastrofa din Asia Mică, când ierarhii noştri au fost dezbinaţi în venizelişti şi anti-venizelişti”[40].

 

3. Disputa dintre patriarhul ortodox grec al Ierusalimului, Diodor, şi patriarhul ecumenic Bartolomeu. Acesta este un conflict care conţine 3 elemente: în primul rând, de la ascensiunea slavismului în secolul al XIX-lea încoace, strădaniile patriarhului Moscovei de a înlocui primatul de onoare al scaunului patriarhal al Constantinopolului din lumea ortodoxă cu cel al Moscovei. Aceste strădanii s-au intensificat de la căderea Imperiului Otoman încoace. Dacă Republica Turcă a continuat, în ciuda multor temeri, să susţină păstrarea Patriarhiei Ecumenice în Istanbul, este deoarece este conştientă că o eventuală mutare a sediului acestei Patriarhii, de exemplu în Muntele Athos, ar avea drept rezultat o pierdere a prestigiului, care ar acţiona în favoarea înlocuirii ei cu cea a Moscovei, care la rândul ei ar creşte influenţa slavismului, un inamic tradiţional al Turciei.

În al doilea rând, opoziţia persistentă a tuturor ortodocşilor de stil vechi faţă de Patriarhia Ecumenică de Constantinopol, care este socotită a fi autorul schismei de stil nou şi al perpetuării sale din 1923 încoace. La aceasta se adaugă erezia majoră a ecumenismului, cu alte cuvinte, a comuniunii cu catolicismul şi protestantismul, pe care ei o atribuie Patriarhiei Constantinopolului. Rezultatul acestei atitudini a fost o apropiere între ortodocşii de stil vechi şi interesele slavismului[41].

În al treilea rând, în ciuda faptului că o mare parte din Bisericile Ortodoxe nu s-a alăturat mişcării de stil nou din 1923 încoace şi, ca urmare, au continuat să funcţioneze cu vechiul calendar, aceste Biserici nu sunt în comuniune cu mişcarea de stil vechi, deoarece ele colaborează cu ortodocşii de stil nou în mişcarea ecumenistă. O astfel de situaţie dovedeşte că, în ochii ortodocşilor de stil vechi, erezia ecumenismului este la fel de gravă ca cea a respectării calendarului latin. Prin urmare, noi suntem în prezenţa a 4 grupări: ortodocşi de stil nou ecumenişti, ortodocşi de stil nou anti-ecumenişti, ortodocşi de stil vechi ecumenişti şi ortodocşi de stil vechi anti-ecumenişti[42].

Patriarhul ortodox grec al Ierusalimului urmează vechiul calendar, dar colaborează în mişcarea ecumenistă. A fost acuzat de patriarhul Constantinopolului că a dorit să pună Ierusalimul în centrul Ortodoxiei internaţionale în locul Istanbulului, şi că a fost susţinut în acţiunea sa de slavi, de mişcarea de stil vechi şi chiar de ... Israel ! Patriarhul Ierusalimului a cerut să aibă loc o întrunire a unui Sinod pan-ortodox la care să se adune laolaltă toate Bisericile Ortodoxe, care sunt 15 la număr: 6 sunt greceşti sau sub influenţă greacă (Patriarhia Ecumenică, Patriarhiile Alexandriei şi Ierusalimului, şi Bisericile autocefale ale Ciprului, Greciei şi Albaniei), şi 9 sunt slave sau sub influenţă slavă (Patriarhiile Rusiei, Serbiei, Bulgariei, României, Antiohiei şi Georgiei, şi Bisericile autocefale ale Cehoslovaciei, Finlandei şi Poloniei) [43]. Un astfel de Sinod pan-ortodox, în mare parte slav, ar putea, credea el, să-l ajute în acţiunea sa[44].

Dar la începutul lui august 1993, patriarhul ecumenic a luat iniţiativa convocării unui Sinod în Istanbul şi a condamnării patriarhului Ierusalimului şi a colaboratorilor săi, prin impunerea anumitor sancţiuni[45]. Este necesar să remarcăm că patriarhul Bartolomeu I, în paranteză fie spus, tocmai îi acordase întreaga sa susţinere Arhiepiscopului Serafim al Greciei în lupta acestuia din urmă împotriva celor 3 ierarhi din Biserica sa[46].

Poziţia Bisericii ortodocşilor de stil vechi moderaţi, a Mitropolitului Chiprian de Fili, privind această chestiune este foarte interesantă. Într-un text de 4 pagini, publicat în iunie 1993, Sfântul Sinod al Mitropolitului Chiprian declara: ,,Ortodocşii în rezistenţă, a calendarului Părinţilor noştri, au o stimă deosebită pentru Patriarhul Diodor al Ierusalimului ... în măsura în care el a îndrăznit să ia măsuri şi să proclame unele poziţii ortodoxe anti-ecumeniste categorice ... În pofida acestui lucru, noi nu putem intra în comuniune cu el ... deoarece Biserica Sionului este în comuniune deplină cu ortodocşii de stil nou ecumenişti [cu toate că urmează ea însăşi vechiul calendar], chiar dacă este atât de nedornică, pentru a câştiga timp. Mai mult decât atât, dependinţele (metochia) sale din Grecia funcţionează cu noul calendar ... Pentru moment ..., noi putem face câte ceva în sprijinul obştii curajoase a Sfântului Mormânt: în primul rând, noi putem să-L rugăm fierbinte pe Sfântul Arhitect al Bisericii să-l încurajeze şi să-l călăuzească pe patriarhul Diodor; în al doilea rând, noi putem colabora cu el ... dar în mod evident fără comuniune ecleziastică, deocamdată”[47].Istoria 94

 

 

Marea îngrijorare a occidentalizanţilor greci

În decursul anului 1993, presa, radioul şi televiziunea greacă au discutat cu o agitaţie excesivă două articole care au apărut în engleză în SUA: primul, intitulat ,,Criza balcanică: 1913 şi 1993”, apărut în New York Review of Books, sub semnătura lui George Kennan, profesor emerit la Universitatea din Princeton şi arhitectul doctrinei ,,restricţionării”; celălalt, intitulat ,,Ciocnirea civilizaţiilor ?”, publicat în Foreign Affairs de profesorul Samuel Huntington de la Universitatea Harvard, ex-consilier al preşedintelui Ronald Reagan.

Opinia greacă a observat că noţiunea mea de ,,regiune intermediară”, veche deja de un sfert de veac, şi-a făcut drum către SUA[48], şi că a fost utilizată pentru a exclude Grecia din civilizaţia occidentală. Noi am aflat că profesorii ,,occidentalizanţi” din universităţile greceşti, T. Veremis şi T. Couloumbis, au trimis un răspuns (care au sperat că va fi publicat) jurnalului american Foreign Affairs, în care l-au acuzat pe colegul lor american ,,de a fi descoperit noi barbari”[49]. În ce priveşte săptămânalul foarte serios Oikonomikos Tachydromos din Atena, el a dedicat un număr întreg, sub titlul ,,Va fi Grecia expulzată din Comunitatea Europeană Economică ?”[50], pericolului pe care l-ar putea reprezenta conservatorismul grec pentru ţară izolând-o de comunitatea internaţională.

 

Episoade apărute în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 86-87/2014 şi 89-94/2015

 


[1] Dictatura Coloneilor, numită şi Junta militară, se referă la perioada 1967-1974, când Grecia a fost condusă de o serie de junte militare de dreapta, după lovitura de stat înfăptuită de un grup de colonei pe 21 aprilie 1967. Dictatura s-a încheiat pe 24 iulie 1974.

Lovitura de stat din 1967 şi cei 7 ani de conducere militară ce au urmat au fost apogeul a 30 ani de divizare naţională între taberele de stânga şi de dreapta, divizare care a început în timpul celui de-al doilea război mondial, referitor la strategia pe care trebuia să o adopte Grecia. După război, ţara s-a cufundat într-un război civil, dus între forţele comuniste şi guvernul de dreapta întors din exil.

[2] A se vedea, în mod special, următoarele cărţi ale mele, în greacă: Istoria comparativă a Greciei şi Turciei în secolul XX (Synkritike Historia Hellados kai Tourkias ston 20° aiona), Atena, Hestia, 1978 (a doua ediţie, actualizată, 1990); Istoria regiunii eleno-turce, 1928-1973 (Historia tou Hellenotourkikou Chorou, 1928-1973), Atena, Hestia, 1981; Istoria Imperiului Otoman (Historia tes Othomanikes Autokratorias), Atena, Hestia, 1988; Cea de-a treia ideologie şi Ortodoxia (He Trite Ideologia kai He Orthodoxia), Atena, Akritas, 1990.

Am prezentat aceste concepte pentru prima oară într-o comunicare ştiinţifică la Sorbonna, înaintea membrilor Societăţii pentru Istorie Modernă (a se vedea ,,Eforturile de debalcanizare a Balcanilor, 1930-1934”, Bulletin de la Société d’Histoire moderne, Paris, vol. 66, nr. 1, 1967, p. 9-16). În faţa scepticismului profesorului Georges Castellan faţă de noua noţiune a eleno-turcismului, am primit atunci sprijinul lui Jean-Baptiste Duroselle care, în cursul anilor care au urmat, a apărat în felul său ideea mea referitoare la o regiune intermediară şi a aprobat concluziile lucrării mele Istoria comparativă a Greciei şi Turciei în secolul XX, a cărei versiune franceză a citit-o în 1972. Mai mult, în cartea sa care a apărut în 1965, intitulată Ideea de Europa în istorie (L’Idee d’Europe dans l’Histoire), definind Europa ca fiind catolico-protestantă, Duroselle a exclus implicit Grecia din ea.

Evoluţia generală a istoriei greceşti în lumina conflictului, început în 1081, între taberele apuseană şi răsăriteană, în contextul regiunii intermediare şi a eleno-turcismului, a fost prezentată pentru prima oară în comunicarea mea ştiinţifică la Cel de-al Doilea Congres al Atenei, 7-13 mai 1970 (a se vedea ,,Marea Idee şi eleno-turcismul: Eseu de interpretare nouă a istoriei neo-greceşti”, p. 95-111, în Actele celui de-al II-lea Congres Internaţional de Studii ale sud-estului european, Atena, Asociaţia Internaţională pentru Studii ale sud-estului european, 1978, vol. 3). Am repetat prezentarea acestei evoluţii generale în articolul meu ,,Grecia: de la Grecia bizantină la Grecia contemporană” (Grèce: de la Grèce byzantine a la Grèce contemporaine), Encyclopædia Universalis, Paris, vol. 7, 1970, p. 1080-1085).

Cercurile intelectuale franceze, care au fost întotdeauna scurt-circuitate de grecii cu tendinţe apusene care s-au stabilit în Franţa, au primit această interpretare cu mult scepticism. Dovadă stă faptul că în ultima ediţie a Encyclopædia Universalis, parte finală a articolului meu, intitulat ,,De la Grande Idée à l’hellénoturquisme, 1821-1967”, a fost rescrisă de istoricul cu tendinţe apusene Nicholas Svoronos, care i-a schimbat sensul. Sunt deopotrivă conştient de scepticismul cu care a fost întâmpinată uneori lucrarea mea Imperiul Otoman, Paris, Presses Universitaires de France (Que sais-je ?), 1985 şi 1991.

Tocmai această lipsă de receptivitate a publicului francez faţă de mesajul meu a facilitat intrarea Greciei în Comunitatea Economică Europeană în 1981, care a fost întâmpinată ca o ţară apuseană şi europeană în cel mai înalt grad, pe câtă vreme un asemenea mariaj între Comunitatea Economică Europeană şi Grecia nu era în interesul nici uneia dintre cele două părţi.

[3] N.tr.: Eleno-centrismul este o ideologie care nu-şi mai are un temei de multe secole. Fala Greciei antice şi-a spus cuvântul până la naşterea creştinismului. Odată cu naşterea creştinismului, îndeosebi în Răsărit, credinţa a domnit mai presus de naţionalitate, iar tot ceea ce s-a născut sub stindardul creştinismului – inclusiv Imperiul Bizantin – îşi datorează slava şi toată desăvârşirea unui conglomerat multi-naţional. Nu puţini istorici susţin că Bizanţul a început să se prăbuşească şi din cauza faptului că grecii au început să socotească că împărăţia bizantină este mai întâi greacă, şi apoi ortodoxă.

Privind istoria prin prisma duhovnicească, veşnică, împărăţia grecilor înainte de Hristos este doar una dintre cele 3 menţionate în visul lui Navuhodonosor, tâlcuit de Sfântul Prooroc Daniil, nefiind nici prima, nici ultima. Înainte de greci, a fost minunata împărăţie persană, iar după greci, a fost Imperiul Roman, care a lăsat până în zilele noastre vestigii în toată lumea. Iar toate acestea au fost desfiinţate de Piatra cea din capul unghiului, Hristos, care a venit să împărăţească peste noi până la sfârşitul veacurilor. Link visul

[4] N.tr.: Acest articol este scris în 1994.

[5] În ce mă priveşte, i-am apărat pe aceşti 3 intelectuali apuseni în presa greacă, ceea ce mi-a atras o serie de insulte, în măsură egală din partea celor cu tendinţe de occidentalizare şi a celor cu tendinţe răsăritene. A se vedea, în particular, ,,Reacţii greşite faţă de teoria lui Garaudy” (Lanthasmenes antidraseis ste theoria Garaudy), Elevtherotypia, Atena, 15 septembrie 1977. A se vedea de asemenea, în ce-l priveşte pe profesorul L.S. Stavrianos, observaţiile mele din cotidianul atenian He Kathemerine din 15 ianuarie 1985. În fine, a se vedea prelegerea mea intitulată ,,Grecia în Europa”, ţinută pe 16 mai 1990, la Institutul Goulandri-Horn din Atena, în care am apărat lucrarea lui J.-B. Duroselle, Europa: Istoria popoarelor sale (L’Europe: Histoire de ses peuples), condamnată unanim de intelectualii greci din toate părţile ca o carte care propagă prejudecăţi anti-greceşti, înainte chiar ca ei să fi citit textul întreg !

[6] A se vedea bibliografia pe care i-am dedicat-o: ,,Venizelos, 1864-1936”, în Oameni de stat faimoşi (Les hommes d’Etat celebres), vol. 5, sub îndrumarea lui François Crouzet, Paris, Mazenod Publications, 1975, p. 352-354. În această biografie am dat o interpretare personală acestui personaj.

[7] Adică, prim-ministru.

[8] ,,Pericolul occidentalizării Ortodoxiei: Un dialog între domnii D. Kitsikis şi N. Psaroudakis” (O kindynos ekdytikismou tes Orthodoxias: dialogos metaxy ton k. k. D. Kitsike kai N. Psaroudake), Orthodoxos Typos: Publicaţie săptămânală a Uniunii Ortodoxe Pan-Elene, Atena, 12 iulie 1991, periodic al ortodocşilor de stil nou conservatori.

[9] N.tr.: Sunt puţin forţate aceste delimitări: inima este mai presus de minte, Tipiconul mai important decât propovăduirea. Kitsikis a vrut să sublinieze însă importanţa trăirii la nivel personal, dar şi în cadrul rânduielilor bisericeşti.

[10] Dimitrie Kitsikis, Propagandă şi presiune în politica internaţională: Grecia şi revendicările sale la Conferinţa de Pace, 1919-1920 (Propagande et pression en politique internationale: La Grece et ses revendications a la Conference de la Paix, 1919-1920), Paris, Presses Universitaires de France, 1963, p. 449-451.

[11] N.tr.: Aşa îi numesc grecii pe ortodocşii care au păstrat calendarul iulian, sau vechi. Pentru a nu se crea confuzii, îi vom numi de acum încolo ortodocşi de stil vechi.

[12] Gregorios Papamichael, ,,Despre reforma calendarului”, Pantainos, Alexandria, vol. 2, nr. 39, 10 iunie 1910, p. 625.

[13] Alexandru J. Zervoudakis, ,,Meletie Metaxakis”, în Buletinul masonic: Jurnalul Marii Loje a Greciei (Tektonikon Deltion: Organon tes Megales Stoas tes Hellados), nr. 71, ianuarie-februarie 1967, p. 49-50.

[14] N.tr.: A se vedea serialul Cea de-a 90-a aniversare a Congresului pan-ortodox de la Constantinopol din 1923.

[15] ,,Un ierarh anglican la Constantinopol” (Anglikanos Hierarches en Konstantinoupolei), Ekklesiastike Aletheia, periodic al Patriarhiei Ecumenice, vol. 43, nr. 19, Istanbul, 26 mai 1923 stil nou, p. 166-167.

[16] Arhimandrit Teoclet A. Strangas, Istoria Bisericii Greciei, din surse de încredere, 1817-1967 (Ekklesias Hellados Historia, ek pegon apseudon, 1817-1967), vol. 2, Atena, 1970, p. 1181.

[17] Dimitri Mavropoulos, Pagini patriarhale: Patriarhia Ecumenică între anii 1878-1949 (Patriarchikai selides: To Oikoumenikon Patriarcheion apo 1878-1949), Atena, 1960. Autorul a slujit ca diacon în Patriarhia Ecumenică vreme de mulţi ani şi oferă o mărturie directă în această carte. El s-a născut în Turcia în 1884.

Procesele verbale ale ,,Congresului pan-ortodox” din Istanbul, care a hotărât cu privire la schimbarea calendarului şi la diverse inovaţii, au fost publicate: Procesele verbale şi deciziile Congresului pan-ortodox din Constantinopol, 10 mai – 8 iunie 1923 (Praktika kai apophaseis tou en Konstantinoupolei Panorthodoxou Synedriou, 10 Maiou – 8 Iouniou 1923), ed. Dionysios M. Batistatos, Atena, 1982.

[18] N.tr.: A se vedea Arătarea semnului Sfintei Cruci a Domnului nostru Iisus Hristos lângă Atena în 1925, pomenită pe 14/27 septembrie.

[19] N.tr.: Act cu caracter solemn al unui împărat bizantin, întărit cu bula de aur având efigia acestuia.

[20] N.tr.: A se vedea, la noi pe site, Mucenicia Ecaterinei Routis.

[21] N.tr.: Speranţele ortodocşilor greci că această eroare – a schimbării calendarului – se va îndrepta într-o bună zi şi că Biserica oficială va reveni la vechiul calendar aveau temeiuri. Ei socoteau că schimbarea calendarului a fost o măsură abuzivă impusă Bisericii de conducerea politică a Greciei; de asemenea, aveau sprijinul unor înalţi ierarhi precum patriarhul Alexandriei, ca şi al Muntelui Athos, şi credeau că la o adunare pan-ortodoxă ierarhii ortodocşi vor îndrepta greşeala.

În acest scop, de exemplu, Mitropolitul Hrisostom de Florina a înaintat un Memorandum pentru viitorul Sinod pan-ortodox, solicitând Patriarhiei Constantinopolului şi celorlalte Biserici Ortodoxe locale să ia din nou în discuţie problema calendarului. De altfel, au existat mai multe încercări de a convoca un Sinod care să rediscute problema calendarului, dar puterea politică apucase deja de ceva vreme frâiele Bisericii oficiale şi o cârmea către alte orizonturi.

[22] Este izbitor faptul că astfel de tendinţe şi adepţi ai lor şi-au făcut apariţia cam în aceeaşi perioadă (jumătatea secolului XIX) în toate ţările ortodoxe. Ei s-au ridicat împotriva monahismului ca instituţie, unii dintre ei cerând nici mai mult, nici mai puţin decât desfiinţarea acestei instituţii. De asemenea, decrete precum cel al lui Cuza Vodă din 1864 şi decretul 410/1959 din timpul regimului comunist – care au vizat micşorarea drastică a numărului de monahi şi a numărului de mânăstiri şi schituri – au hotărâri omoloage pe teritoriile celorlalte ţări ortodoxe. În măsura posibilităţilor, vom încerca pe viitor să prezentăm aceste pagini de istorie contemporană.

[23] Nicolae Kitsikis, Filozofia noii fizici, introducere şi comentarii de profesor Eutihie J. Bitsakis, Atena, Publicaţiile Gutenberg, 1989, 155 pagini (prezentarea critică a unei lucrări fundamentale a marxismului grec, publicată în 1947, la Atena, de tatăl meu Nicolae Kitsikis (1887-1978)).

[24] A existat şi există încă şi la noi în ţară o astfel de decizie – nu avem cunoştinţă dacă a fost mai mult decât verbală – de a nu primi în seminarii sau facultăţi pe cei de stil vechi. Credincioşii de stil vechi care au dorit să urmeze astfel de studii s-au confruntat cu aceasta: ei au fost respinşi sau marginalizaţi în astfel de unităţi de învăţământ până la excludere. Motivul este lesne de înţeles: cei de stil vechi să rămână fără şcoală ca să poată fi acuzaţi mai uşor că sunt neînvăţaţi, înapoiaţi, retrograzi, că nu au teologi, că sunt doar nişte oameni simpli care se încăpăţânează în ideile lor neortodoxe, eventual vecine cu erezia.

[25] Episcop Hrisostom, Episcop Avxentie şi Episcop Ambrozie, Biserica Ortodoxă de Stil Vechi din Grecia (The Old Calendar Orthodox Church of Greece), ediţia a 4-a, Etna, California, Centrul pentru Studii Ortodoxe Tradiţionale, 1994, p. 25-26.

[26] Dimitrie Kitsikis, Cea de-a treia ideologie şi Ortodoxia (He trite ideologia kai he Orthodoxia), op. cit., diferite pasaje. În ce priveşte subiectul acestei cărţi şi implicaţiile sale pentru politica greacă de astăzi, a se vedea dezbaterea dintre autor şi Athanasios Papandropoulos în periodicul important al economiei greceşti: A. Papandropoulos, ,,Cunoaşte Grecia creştinilor greci o renaştere ?” (,,Anabionei he Hellas Hellenon Christianon ?”), Oikonomikos Tachydromos, Atena, nr. 29 (2046), 22 iulie 1993, p. 42-43, şi Dimitrie Kitsikis, ,,În locul Greciei creştinilor greci” (,,Anti tes Hellados Hellenon Christianon”), Oikonomikos Tachydromos, Atena, nr. 34 (2051), 26 august 1993, p. 71-72.

[27] Astfel, ministrul afacerilor externe în funcţie în acea perioadă, dl. Roland Dumas, a declarat pe 16 iunie la Forumul de la Crans-Montana: ,,Responsabilităţile Germaniei şi Vaticanului în accelerarea crizei au fost în mod limpede covârşitoare ...”. Un comentator strălucit din presa germană, dl. Peter Merseburger, a oferit această evaluare [a politicii germane]: ,,Aceasta a fost mai presus de orice presiunea Uniunii Social-Creştine bavareze (aliată cu Partidul Creştin-Democrat al dlui. Kohl), care a vrut să vină în ajutorul celor două naţiuni catolice mici şi, în primul rând, al Croaţiei, într-un acord deplin de altminteri cu Vaticanul, al cărui rol în această afacere a fost esenţial” (citat de Paul-Marie de la Gorce, ,,Divergenţele franco-germane spuse pe faţă” (,,Les divergences franco-allemandes mises à nu”), Le Monde diplomatique, Paris, septembrie 1993, p. 11).

[28] Reamintim că autorul a scris acest articol în 1994.

[29] Arhivele personale ale autorului. Scrisoare în limba greacă, dactilografiată, 3 pagini, datată: Mistra, 29 mai 1993, nr. 31, semnată de protopresbiter Lazarus K. Skangos, cu o scrisoare însoţitoare explicativă în greacă, dactilografiată, 1 pagină, datată: Sparta, 9 iunie 1993, nr. 391, semnată de mitropolitul Evstatie. Cele două scrisori sunt adresate celui de-al V-lea Comitet al Antichităţilor Bizantine, din Sparta.

[30] Arhivele personale ale autorului. Scrisoare în limba greacă, dactilografiată, 2 pagini, datată: Sparta, 6 iulie 1993, nr. 1575, semnată de Julia Papageorgiou, arheolog, reprezentând Comitetul, adresată protopresbiterului, cu o copie pentru mitropolit.

[31] Arhivele personale ale autorului. Enciclica Sfântului Sinod al Bisericii Greciei (oficiale), Atena, 1 aprilie 1993, scrisoare însoţitoare explicativă nr. 1087. Enciclică în limba greacă, dactilografiată, 3 pagini, adresată ,,evlaviosului popor ortodox grec”, şi purtând 14 semnături, printre care este cea a arhiepiscopului Greciei.

[32] Arhivele personale ale autorului. Enciclica nr. 2551 a Sfântului Sinod al Bisericii Greciei (oficiale), Atena, 16 iunie 1993, scrisoare însoţitoare explicativă nr. 1924. Enciclică în limba greacă, dactilografiată, 2 pagini, adresată mitropoliţilor Bisericii Greciei, şi purtând 14 semnături, printre care este cea a arhiepiscopului Greciei.

[33] He Kathemerine, un ziar atenian conservator, 10 august 1993.

[34] He Kathemerine, Atena, 12 august 1993. Opinia publică din Turcia a fost stârnită de aceste declaraţii ale patriarhului ecumenic, care este de cetăţenie turcă şi s-ar fi cuvenit, potrivit acesteia, să ţină cont de politica externă a Turciei. Pe de altă parte, în cursul călătoriei mele la Belgrad din 18-24 august 1993, liderii forţelor armate şi membrii guvernului din Noua Iugoslavie mi-au declarat că erau bucuroşi că patriarhul ecumenic le-a acordat susţinere politică încă mai mare.

[35] Nota editorului în limba engleză (N.ed.): Într-adevăr, patriarhul ecumenic, pentru toate afirmaţiile sale pro-ortodoxe, a rămas de asemenea un ecumenist militant şi foarte mult ,,un om al Vaticanului”. Pentru fiecare acuzaţie pro-ortodoxă împotriva occidentului şi împotriva alianţei politice europene pro-Vatican – aşa constrâns cum este, în aceasta, de interesele naţionaliste ale conservatorismului grec –, patriarhul Bartolomeu a făcut concesii exuberante puterii papalităţii. El a atribuit de asemenea, probabil sub influenţa mentorilor săi latini, propriului scaun o autoritate incompatibilă cu principiile ecleziologice ale Bisericii Ortodoxe, determinând îngrijorare pentru ‘ortodoxia’ sa atât ecleziologică, cât şi politică.

[36] Elevtherotypia, un cotidian atenian de centru-dreapta, 4 august 1993, care reproduce de asemenea o fotocopie a scrisorii însoţitoare, semnată de Panagiotis Bales.

[37] Elevtherotypia, Atena, 4 august 1993, care adaugă că la ordinul lui Panagiotis Bales, pe 27 mai 1993, cele două documente anterioare au fost anulate. Motivul anulării oferit în numărul său din 28 iulie 1993 de săptămânalul de extremă dreapta Stochos, care este apropiat de cercurile securităţii, este că a existat o intervenţie în acest sens a unei puteri străine, ,,probabil evreii”.

[38] Partidul Socialist Grec.

[39] Orthodoxos Typos, Atena, 16 iulie 1993.

[40] Stochos, Atena, 28 iulie 1993, care a rulat titlul: ,,După Rusia, Bulgaria, Ucraina şi România, a venit rândul nostru: ei [occidentalii şi Vaticanul] încearcă să creeze în Grecia schisma pe care au provocat-o în celelalte Biserici”. Este demn de notat că până şi o publicaţie moderată, socotită a fi puternic pro-occident, a publicat sub titlul ,,Vaticanul împinge Skopje în braţele Bulgariei” un articol care susţinea că papa dezbina Ortodoxia din Bulgaria cu ajutorul fostului rege al Bulgariei Simeon (a cărui soţie este o catolică italiană), care s-a alăturat în secret catolicismului (Epopteia Newsletter, 21 [179] iunie 1992).

[41] N. ed.: Pe câtă vreme anumiţi ortodocşi de stil nou au încercat să descrie rezistenţa unificată a ortodocşilor de stil vechi greci, români şi bulgari şi a Bisericii Ortodoxe Ruse din Diaspora ca o refugiere în slavismul grec, aşa cum indică profesorul Kitsikis, toate aceste Biserici au păstrat, în realitate, trăsăturile lor naţionale, iar sinoadele episcopilor lor acţionează şi conduc cu totul independent.

[42] N.tr.: Este o proastă împărţire a lumii ortodoxe, care dovedeşte faptul că autorul nu a înţeles ce a stat la baza schimbării calendarului. De fapt, sunt doar 2 grupări. Din prima grupare fac parte:

a). ortodocşi de stil nou ecumenişti;

b). ortodocşi de stil nou anti-ecumenişti, care ar trebui numiţi în realitate cripto-ecumenişti, fiindcă atâta vreme cât rămân în comuniune cu propagatorii ecumenismului nu pot fi numiţi anti-ecumenişti; în plus, enunţarea principiilor anti-ecumeniste pe care o fac cu ocazia a numeroase manifestări nu este lipsită de o încercare permanentă de a îndreptăţi comuniunea euharistică pe care o au cu ecumeniştii, care se soldează inevitabil cu mutilarea învăţăturii Bisericii, îndeosebi a ecleziologiei, fapt care compromite orice astfel de mărturisire; a se vedea pentru detalii studiul Despre cum funcţionează relaţia stil nou – stil vechi. O paralelă concisă între varianta originală şi cea pirat a cărţii Ortodoxia şi ecumenismul, scrisă de arhimandriţii Serafim Alexiev(†1993) şi Serghie Jazadjiev († 2008);

c). ortodocşi de stil vechi ecumenişti, care sunt de stil vechi într-un sens restrâns, tehnic, fiind în realitate de stil nou într-un sens mai larg, teologic; în realitate, disputa nu este între cele două calendare, iulian şi gregorian, ci între tradiţionalism – menţinerea neschimbată a învăţăturii Bisericii Ortodoxe indiferent de intemperiile vremurilor pe care le trăim, ţinând cont de faptul că în realitate omul este acelaşi şi calea lui către mântuire aidoma, şi ecumenism – o tentativă nefericită de a moderniza învăţătura ortodoxă şi a o adapta la ‘nevoile vremurilor’, fără legătură cu o necesitate duhovnicească reală, ci dictată de interese total străine Bisericii; cea mai simplă dovadă în sprijinul afirmaţiilor noastre este că ortodocşii de stil vechi ecumenişti nu manifestă nici un fel de ataşament faţă de calendar, ca rânduială bisericească lăsată de Sfinţii Părinţi care reglementează în chip armonios curgerea timpului liturgic, ci slujesc şi după calendarul vechi, şi după cel nou, ajungând la aberaţii de genul că slujesc de 2 ori în an sărbători precum Naşterea Domnului, Botezul Domnului şi alte praznice împărăteşti mari cu dată fixă.

Din cea de-a doua grupare fac parte ortodocşii de stil vechi anti-ecumenişti, adică cei care au înţeles că schimbarea calendarului a făcut parte în realitate din strategia ecumenistă.

[43] N.tr.: Este o împărţire forţată a lumii ortodoxe în Biserici aflate sub influenţă greacă şi Biserici aflate sub influenţă slavă. Şi de ce am fi noi, românii, sub influenţă slavă ?

[44] N. ed.: În realitate, deşi profesorul Kitsikis prezintă aici în mod adecvat o acuzaţie binecunoscută împotriva Ierusalimului, patriarhul ecumenic, şi nu patriarhul Diodor, a fost cel care a curtat sprijinul Bisericilor slave pentru a-l condamna pe cel din urmă.

[45] He Kathemerine, Atena, 6 august 1993. O analiză foarte lungă realizată de corespondentul ziarului la Istanbul, Alkis Kourkoulas.

[46] O carte remarcabilă îndreptată împotriva arhiepiscopului Serafim este lucrarea extrem de severă a unui profesor de drept canonic de la Universitatea din Atena, Constantin D. Mouratidis, Marea trădare (1973-1993) a arhiepiscopului Serafim (He megale prodosia (1973-1993) tou archiepiskopou Serapheim), Atena, Publicaţiile Orthodoxos Typos, 1993, 409 pagini. Autorul, născut în 1918 în Kayseri (Turcia), este un teolog foarte distins şi preşedintele Uniunii Pan-elene a Teologilor.

[47] ,,Poziţia noastră faţă de Patriarhia Ierusalimului” (He thesis mas enanti tou patriarcheiou Hierosolymon), Orthodoxos Enemerosis (publicaţie trilunară a Sfintei Mitropolii de Oropos şi Fili), nr. 12-13, ianuarie-iunie 1993, p. 29-32.

[48] Postul de radio al Sfântului Sinod al Greciei, Atena. Emisiune radiofonică din 28 august 1993, 2,30-3,30 p.m.. De asemenea, Elevtherotypia, Atena, 11 august 1993, p. 18-19.

[49] ,,Grecia este de asemenea printre noii barbari: iată cum ne văd ei în SUA” (Kai he Hellada metaxy ton neon barbaron: etsi mas blepoun stis EPA), Elevtherotypia, Atena, 11 august 1993.

[50] Oikonomikos Tachydromos, Atena, nr. 32 (2049), 12 august 1993.