Cuvânt la începutul postului

de Episcopul Asterie al Amasiei Pontului († 431)

 

Omul este o fiinţă compusă din trup văzut şi din suflet raţional şi imaterial, destinat să fie ceea ce este. Natura şi vrednicia acestor două părţi constitutive amintite mai sus ale omului nu sunt de aceeaşi valoare; trupul a fost creat ca un organ ce se mişcă pentru a sluji sufletului stăpânitor; sufletul a fost rânduit ca să conducă şi să împărăţească, ca unul ce este superior trupului.

Sufletul a primit de la minte şi raţiune puterea de discernământ şi prin cercetarea deosebirii dintre cele bune şi cele rele, cunoaşte pe Dumnezeu, făcătorul şi creatorul celor prezente şi a celor ce le percepem prin simţuri, dar şi a celor nevăzute, pe care mintea incorporală le sesizează prin cugetare şi intuiţie. Sufletul, ca un prieten al lui Dumnezeu, prin practicarea dreptăţii şi a virtuţii, are dragoste de filozofie, se supune legilor şi poruncilor ei, se îndepărtează pe sineşi cât mai mult posibil de poftele trupeşti; se apropie de Dumnezeu şi se străduieşte pe cât poate să-şi împroprieze binele; se ocupă apoi cât mai mult mai cu seamă cu însăşi filozofia cea sfântă, numită înfrânare. Prin ea mintea rămâne netulburată, nu primeşte amestecul necurăţeniilor ce-i vin de la pântece sau din oarecare altă parte, aşa că are deplină libertate şi putere de a gândi şi contempla pe cele cereşti şi pe cele înrudite minţii.

Prin urmare, toţi câţi sunteţi şcolari ai filozofiei, iubitori de cele înalte şi ucenici ai Cuvântului, iubiţi timpul ce ne stă în faţă, primiţi cu bucurie sfântul post de 40 zile ca pe un dascăl al castităţii, mamă a virtuţii, îngrijitor al fiilor lui Dumnezeu, pedagog al celor fără orânduială în viaţă, ca pe o liniştire a sufletelor, ca pe un echilibru al vieţii şi ca pe o pace bine încheiată şi netulburată. Asprimea şi sfinţenia postului adorm patimile, sting iuţeala şi mânia, răcoresc şi potolesc furtuna ce clocoteşte din pricina prea multei mâncări. Şi după cum în timpul verii, când razele fierbinţi ale soarelui ard pământul, face bine celor înfierbântaţi şi năduşiţi vântul de la nord, alungând năduşeala cu adierile sale plăcute, tot aşa şi postul dăruieşte aceeaşi uşurare, alungând fierbinţeala pricinuită în trup de prea multe mâncări.

Postul face atât de mult bine sufletului, dar nu mai puţin foloseşte şi trupului. Împuţinează materiile grase din trup, scade greutatea trupului, îmbunătăţeşte starea vinelor pe cale de a se rupe din pricina prea multului sânge, le mai lărgeşte puţin, ca să nu se întâmple cu ele ceea ce se întâmplă cu canalele; căci acestea, dacă primesc mai multă apă decât capacitatea lor, se sparg, nemairezistând din pricina prea multei cantităţi de apă vârâtă cu sila pe ele. Prin post capul se bucură de o stare paşnică şi liniştită; nu i se zbat arterele şi nici creierul nu se întunecă prin ridicarea în sus a aburilor. Înfrânarea este libertatea stomacului.

În post scapă şi stomacul de silnica robie de a fierbe ca un cazan în vederea mistuirii. Ochii văd limpede şi neîntunecaţi; este îndepărtată ceaţa pe care saţiul obişnuia s-o întindă peste ochi. Picioarele calcă sănătos, iar puterea mâinilor este nezdruncinată. Respiraţia regulată şi măsurată, nesilită de nici unul din duhurile tulburătoare dinlăuntrul trupului. Gândirea celui ce posteşte este clară şi desluşită, mintea curată; şi într-adevăr în post sufletul are chipul lui Dumnezeu, când îşi îndeplineşte nesupărat şi netulburat propriile lui funcţiuni, ca şi cum n-ar fi în trup, deşi este în trup. Somnul este liniştit şi fără năluciri.

Şi ca să trec sub tăcere pe cele mai multe, spun că postul este pace de obşte a sufletului şi a trupului, viaţă netulburată, trai echilibrat, vieţuire ce veseleşte pe Dumnezeu şi întristează pe diavol. După cum duşmanul când vede că vrăjmaşul său priveghează, că este veşnic atent, că se înarmează cu grijă, că face exerciţii de luptă, socoteşte pregătirea lui osârduitoare drept propria sa înfrângere, tot astfel şi vrăjmaşul mântuirii noastre urăşte grija amănunţită ce-o avem de virtute şi o socoteşte drept propria sa nenorocire.

Pentru aceasta află, omule, că îngerii sunt păzitori şi paznici apropiaţi ai casei celui ce posteşte; iar ai casei celui ce petrece în desfătări în postul acesta de 40 zile, păzitori sunt dracii, prietenii mirosului de carne friptă, îndrăgostiţii de sânge, tovarăşii de beţie. Pentru că şi duhurile, atât cele ale sfinţilor cât şi cele necurate, se apropie de cei cu care se potrivesc şi de prieteni. Lucrul acesta se poate vedea şi la păsări. Porumbeilor le place să stea în locuri curate şi să umble prin holde, culegând boabe pentru ei şi puii lor. Turtureaua stă cu plăcere pe ramurile copacilor cântând plăcut şi subţire. Corbul cel lacom însă stă lângă măcelării şi croncăneşte gros şi neplăcut împotriva celor ce vând carne.

Astfel să iubim înfrânarea ca să fim iubiţi de îngeri; să urâm desfătarea cea nestăpânită, pentru ca nu cumva odată cu ea să atragem asupra noastră şi tovărăşia dracilor. Nici un om care trăieşte în desfătări nu ajunge virtuos; nici un om care-şi petrece vremea în ospeţe nu este ucenic al virtuţii; nici un om iubitor de plăceri nu este sfânt; nici un om care trăieşte pentru trup nu este părtaş al Împărăţiei Cerurilor.

Du-te cu mintea la începutul neamului omenesc (Facerea 3, 1-24) şi vei găsi că experienţa este martora a ceea ce blamăm noi. Nu am fi primit porunca de a posti, dacă nu ar fi fost călcată legea primei înfrânări. Pântecele nu ar fi fost numit vrăjmaş, dacă nu ar fi introdus păcatul sub pretextul plăcerii. Nu ar fi fost nevoie de plug, de boi care ară, de brazdă, de seminţe, de apă de udat, de schimbarea anotimpurilor, de iarna care îngheaţă totul şi de vara care evaporă şi usucă toate şi de toate greutăţile anului, dacă din pricina desfătării de o clipă a strămoşilor noştri nu am fi fost osândiţi la aceste munci. Dimpotrivă, am fi dus o altă viaţă decât aceasta ce-o vedem, pe care nădăjduim să o dobândim iarăşi, când, prin înviere, ne vom dezbrăca de această viaţă plină de patimi. În aceasta constă binefacerea pogorârii lui Dumnezeu către noi, în a ne readuce la vrednicia de altădată; Dumnezeu, prin marea Sa iubire de oameni, ne-a împărtăşit cu ea, dar noi, prin uşurătatea noastră, nu am păzit harul. Postul este Scriptura 89 1o icoană a vieţii viitoare, imitare a unei vieţuiri nestricăcioase. Acolo nu sunt nici băuturi, nici desfătări.

Lasă pe cel dintâi om, mergi mai departe şi numără pe cei de după el ! Cine l-a făcut pe dreptul Noe să aibă urâte purtări, să-şi dezgolească mădularele, pe care legea porunceşte să le acoperim, fără să-şi dea seama (Facerea 9, 21-26) ? Cine a făcut pe obraznicul Ham să râdă de beţia tatălui său, ca să se nască două păcate dintr-un singur păcat ? O singură beţie a lipsit şi pe tată de acoperământul cel cuviincios şi pe fiu de libertate.

 

Noe se îmbată de vin şi îşi dezgoleşte trupul

 

Dar iarăşi când mă uit la copiii lui Ili preotul şi mă gândesc la acea istorie (I Împăraţi 4, 1-19), găsesc o grămadă de nenorociri, legate unele de altele prin aceeaşi cauză: pântecele şi nesăturarea. Fiii lui Ili, folosindu-se de preoţia tatălui lor pentru plăceri şi desfătări, au pângărit jertfele şi au oferit pârga jertfelor pântecelui în locul lui Dumnezeu. A urmat apoi desfrânarea, soră bună a desfătării cu mâncări. Peste toate acestea a venit judecata lui Dumnezeu, care a adus o osândă aspră şi cumplită. Din pricina fiilor lui Ili un popor vrăjmaş a pornit cu război împotriva Ierusalimului. Şi ca să scurtez povestirea mulţimii de nenorociri, tinerii desfrânaţi au murit în luptă, patria împreună cu cei ce păcătuiseră s-a primejduit, chivotul lui Dumnezeu a fost luat în robie de vrăjmaşi, iar bătrânul preot, tatăl lor, a murit la auzul atâtor nenorociri. A fost adus un roi atât de mare de nenorociri peste oraş de dragul gâtlejului.

Să postim deci cu toţii, dar mai cu seamă să postească familiile preoţilor, ca unii ce au în casă un dascăl al înfrânării şi au în cămin poruncile cele înţelepte. Ar fi în adevăr absurd ca fiii bancherilor să se priceapă la socoteli şi să cunoască valoarea metalelor preţioase, fiii fierarilor să ştie să umble cu focul şi cu nicovala, iar fiii preoţilor, rudele sau alţi oameni apropiaţi lor, să se împotrivească scopului pentru care a fost destinat să trăiască conducătorul şi stăpânul casei.

S-a vătămat din pricina pântecelui şi Isav, fiul mai mare al lui Isaac (Facerea 25, 27-34). Isav de meserie era vânător. Odată, întors acasă, după ce făcuse cale lungă după vânat, a fost cuprins de nestăpânită foame faţă de mâncarea ce a văzut-o la fratele său şi pentru un blid cu linte a vândut fratelui său dreptul de întâi născut. Din pricina aceasta i s-a furat şi binecuvântarea părintească (Facerea 27, 1-40). Astfel, puţin câte puţin, s-a înstrăinat de virtute şi de Dumnezeu şi a pierdut slava patriarhilor. S-a despărţit de înrudirea cu Israil, a ajuns barbar şi străin şi s-a născut din el astfel de popor.

Această boală a adus şi pe poporul Vechiului Testament la călcarea sfintelor şi dumnezeieştilor legi. În timp ce Moisi era în munte pentru a primi legea făgăduită, iudeii s-au îndepărtat de felul lor de viaţă, s-au dedat la îmbuibări cu mâncare şi băutură şi la jocuri (Ieşirea 32, 1-35); pe nesimţite, alunecând şi călcând în picioare viaţa cea ordonată, au fost atraşi de diavol la necredinţă. De aici deci facerea viţelului de aur, închinarea la diavol, participarea lui Aaron la întinăciune, stricarea legii, sfărâmarea plăcilor legii, suirea lui Moisi a doua oară pe munte. Într-un cuvânt, toate acelea pe care le deplânge istoria îşi au început şi pricină în mâncarea nemăsurată.

Vreau să vă mai dau şi un alt exemplu, petrecut în timpurile de mai târziu, dar de aceeaşi putere în ce priveşte fapta. Împăratul Saul era pe câmpul de luptă şi conducea bătălia cu multă grijă. Saul a oprit pe popor ca să mănânce vreun fel de mâncare în acea zi şi a pecetluit cu jurământ hotărârea lui; pedeapsa neascultării poruncii era moartea (I Împăraţi 14, 24-45). Toată oştirea a primit cu supunere porunca lui; numai fiul împăratului, Ionatan, trecând pe lângă o stupină, biruit de pofta de miere, şi-a înfipt vârful sceptrului în faguri şi a gustat din miere. Era aproape să fie omorât dacă tot poporul nu s-ar fi împotrivit pornirii tatălui lui şi împăratului, care era hotărât să prefacă ameninţarea în faptă.

Pe lângă exemplele spuse mai sus se mai pot aduna din Scriptură nenumărate altele, din care să se vadă lămurit ce bunătăţi săvârşeşte înfrânarea şi dimpotrivă câte nenorociri aduce îmbuibarea nestăpânită cu băuturi şi mâncări.

 

* * *

 

Postul este tovarăşul sfinţilor; postul este începutul oricărei fapte bune. Şi după cum meşterii nu pot fără unelte să-şi îndeplinească meseria lor, tot aşa şi sfinţii, chiar dacă sunt ajutaţi de haruri duhovniceşti, nu pot fără post să săvârşească minuni şi semne. Prin post Elisei a înviat un mort şi l-a însufleţit (IV Împăraţi 4, 34-35); prin post Moisi a văzut pe Dumnezeu (Ieşirea 19, 1-25); prin post Daniil a biruit înşelăciunea şi rătăcirea asirienilor (Daniil 1, 6-20); prin postul chiar şi Domnul a înfrânt ispitele diavolului (Matei 4, 2); prin post şi apostolii săvârşeau cererile făcute pentru lucrurile mari; prin post ninevitenii au îndepărtat ameninţarea cu moartea (Iona 3, 7-10). Şi ca să spunem pe scurt, postul este rugător către Dumnezeu, vrednic de cinstit, mijlocitor vrednic de credinţă; postul dobândeşte îndată lucrurile pentru care aduce rugăciune lui Dumnezeu.

Prin urmare, toţi cei care sunteţi bărbaţi credincioşi şi iubitori mai mult de Dumnezeu decât de plăceri, cu bucurie şi cu veselie, apropiaţi-vă de zilele înfrânării ! Cel care-i trist la începutul luptelor nu-i luptător viteaz. Nu te întrista ca un copil dus la şcoală ! Nu murmura împotriva curăţeniei acestor zile ! Nu aştepta cu nerăbdare sfârşitul săptămânii, cum aştepţi sosirea primăverii după iarna cea amară ! Nu dori sâmbăta ca să te îmbeţi, ca un iudeu ! Nu număra zilele postului mare, ca un năimit trândav, care aşteaptă sfârşitul angajamentului ca să ia simbria. Nu te întrista că din cel dintâi ceas coşul casei tale nu mai scoate fum şi nici bucătăreasa nu mai stă lângă foc.

Dăruieşte ceva şi sufletului, nu totul trupului. Sufletul este hrănit prin depărtarea de mâncări, iar trupul prin săturarea cu mâncări. Dar pentru că sufletul este unit cu trupul şi pentru că acestea două, cu totul despărţite potrivit firii lor, au fost unite prin purtarea de grijă şi arta Creatorului, să ne gândim cum ar putea trăi şi sufletul şi trupul împreună, fără ca să lipsim pe vreunul din ele de trebuinţele corespunzătoare.

Eşti alcătuit, omule, din două părţi. Nu mai spun că sufletul este mai de preţ şi că se cuvine ca lui să-i dai cea mai multă atenţie şi bunăvoinţă. Judecă şi pe unul şi pe altul ca un om raţional şi un judecător drept. Îngăduie puţin şi, dacă vrei, voi lua apărarea sufletului, întocmai ca apărarea unei femei cinstite, împotriva acelora care o nedreptăţesc şi o calomniază. Sufletul este sfânt şi netrupesc; nemuritor şi nepieritor; nu se înrudeşte cu pământul şi cu cele de pe pământ, ci cu Dumnezeu. Fiind curat se bucură de cei curaţi; fiind de origine imaterială, evită pe cele materiale. Dar când a primit poruncă să chivernisească vasul cel făcut din pământ, stă lângă lut ca o roabă supusă stăpânului, îl păzeşte, se îngrijeşte de el, până ce-i va veni porunca ce-i îngăduie să se despartă de el. Înfrânarea de la mâncare este deci folositoare sufletului care însufleţeşte trupul, iar folosirea de alimente este necesară organului pământesc.

Nu se caută multul, ci bunul. Împărţeşte-mi timpul anului ! Dă 6 luni celui condus, trupului, iar pe celelalte conducătorului, sufletului. Cererea este dreaptă. Nici un judecător nu va fi atât de iubitor de trup şi atât de părtinitor ca să nu dea dreptate celor spuse. Eu însă voi merge şi mai departe. Nu susţin ca anul să fie împărţit în două părţi. Dimpotrivă, las trupului 10 luni şi ceva. Să mi se dea 40 de zile de cumpătare, ca să mă liberez puţin de întinăciune, răcind prin înfrânare lutul.

Acestea, creştini, sunt drepte şi de necontrazis, fie că le judecă Dumnezeu, fie că le judecă omul. Iar tu, judecătorule, ai venit la timp şi hotărăşte în procesul dintre suflet şi trup. Ucide aşadar, creştine, viaţa moleşitoare ca una ce este tinerească ! Eşti bărbat, nu gândi cum gândesc copiii. Copilul plânge dacă nu capătă miere. Dacă nu le vei da carne sau vin se aruncă la pământ şi tremură şi plâng atât de mult, încât supără pe toată lumea.

Mi-e ruşine de întristarea ce o au cei lacomi cu pântecele, când se hotărăsc la post. Mereu cască, se culcă puţin, se scoală şi iarăşi sunt siliţi să se culce. Se silesc să-şi petreacă ziua în nesimţire şi se supără că soarele întârzie atât de mult până să apună. Spun că zilele sunt mai lungi ca de obicei. Îşi închipuie că au dureri în stomac, că li s-a tulburat sufletul, că-i doare capul, că li s-a schimbat dispoziţia sufletească, cu toate că acestea sunt simptomele îmbuibării şi nu ale postului. Vin cu neplăcere la masa aceasta frugală, murmură împotriva verdeţurilor, batjocoresc legumele, ca şi cum ar fi fost create fără nici un rost; căci cei cărora le plac mâncările grase şi îmbelşugate încep să şi filozofeze împotriva mâncărilor ce aduc cumpătarea. Beau apă ţinându-şi respiraţia ca şi cum ar bea o doctorie dată de doctori. Mulţi oameni, din pricină că în post nu pot bea vin, inventează altfel de vin ca să-şi mângâie pofta de vin prin aceste false născociri. Alţii fac mâncări gustoase din legume şi ajung dibaci născocitori ai desfătării. Dar asta este o naivitate şi o prostie. Caracterul înfrânării stă în libertatea de voinţă şi de gândire, nu într-o josnică viclenie care caută să dea aparenţă de înfrânare. Cere plată pentru faptele săvârşite potrivit legii virtuţii; iar plata şi recompensa sunt făgăduite lucrătorilor nevicleni, nu celor vicleni.

Nu falsifica postul ca să nu păţeşti ce păţesc cârciumarii. Dacă ei sunt pedepsiţi de pun apă în vin, cum vei scăpa oare nepedepsit tu care falsifici asprimea postului prin mâncări de post pregătite cu multă grijă şi artă ? Nu pretexta boli închipuite ! Nu huli postul, spunând că te îmbolnăveşte ! Dimpotrivă, postul îţi dă sănătate. Nu pretexta pretexte de păcat împreună cu oamenii ce umblă după plăceri ! Din pricina obiceiului tău rău înfrânarea ţi se pare duşman. Nimic din ceea ce este natural nu-i cu neputinţă de suportat. Iar dovadă a celor spuse sunt toate popoarele barbare care nu cultivă vie şi nici nu beau vin, ci au ca băutură apa ce izvorăşte de la sine din pământ şi nu are nevoie de a fi cultivată. Cu toate că beau apă, sunt recunoscuţi de toţi ca oameni viteji şi foarte buni luptători; şi, după cum se vede, cei cumpătaţi biruiesc pe cei ce beau mult vin şi pe beţivi. Trupurile lor sunt uşoare şi rezistente, se urcă cu uşurinţă pe cai; sunt iscusiţi, îndrăzneţi şi buni ochitori cu arcul. Au siguranţă în mişcările lor şi îndrăzneală, şi ştiu să găsească soluţii fericite în încurcături. Nu huli deci apa, spunând că te îmbolnăveşte, te slăbeşte şi vatămă pe cei care o beau. Viaţa de toate zilele îţi dă pe faţă calomnia.

Pentru ce vorbesc despre vin ? Sciţii nomazi, locuitorii Bosforului şi cei care stau pe râul Rin, nu au casă şi nici cămin. Vieţuiesc în corturi şi-şi fac corturile din lâna şi pieile oilor şi din alte acoperăminte întâmplătoare. Din pricina asta nu fac pâine, nu cunosc plugul, nici nu ară pământul. Cum au să cunoască acestea ei care nu au învăţat să cultive grâul şi alte seminţe ale pământului ? Cu toate acestea trăiesc, fără pâine şi fără vin, sunt viteji şi luptători vrednici în luptele împotriva tuturor popoarelor, dintre care pe multe le-au biruit. Nu i-a vătămat deloc faptul că n-au mâncat pâine şi n-au băut vin. Obiceiul moştenit de la părinţi a ajuns pentru ei o a doua natură.

Pentru care motiv am amintit de acestea ? Ca să arătăm că educaţia şi exerciţiul formează pe om aşa cum voim şi intenţionăm. Obişnuieşte-te cu înfrânarea şi, cu timpul, înfrânarea îţi va fi un tovarăş uşor de suportat. Dimpotrivă, dacă vei avea ca tovarăşi şi prieteni desfătările şi ospeţele, nu vei iubi niciodată postul, ci ţi se va părea împovărător, străin şi neobişnuit. Traiul înfrânat şi cumpătat este o icoană a vieţii viitoare nestricăcioase. Atunci când ne vom dezbrăca de acest trup pătimaş, vom trăi liberi, nu vom mai fi siliţi să slujim pântecelui şi să fim robi celorlalte patimi; tot aşa şi acum, dacă vom îndepărta multa silnicie ce ne-o face stomacul şi poftele, vom fi aproape de viaţa nestricăcioasă ce o aşteptăm.

Ca să spunem pe scurt, să fugim cât putem de a umbla după plăceri. Este cu neputinţă ca aceeaşi persoană să fie şi iubitoare de plăceri şi iubitoare de Dumnezeu. Cel care iubeşte trupul va iubi vrând-nevrând şi bogăţiile, iar cel care iubeşte bogăţiile este un om nedrept; iar cel care va fi nedrept, va trece cu uşurinţă şi peste poruncile credinţei şi va călca legile înţelepţilor; cu uşurinţă va săvârşi faptele ce-i sunt oprite, iar prin asta îşi va aduna în jurul său toate bogăţiile ce pot să-i îngăduie orice desfătare şi va dărui plăcerii, ca unei stăpâne, toate jafurile făcute cu nedreptate.

Nu fugi de greutăţile înfrânării; dimpotrivă, pune în faţa greutăţii înfrânării nădejdile ce le ai şi vei trece cu uşurinţă peste îndepărtarea de mâncări gustoase. Spune-ţi ţie însuţi cuvintele bunei credinţe: ,,Amar este postul, dar dulce este raiul ! Împovărătoare este setea de vin, dar aproape este izvorul din care cel care bea nu va înseta în veci (Ioan 4, 13-14). Nestăpânit este trupul, dar mai puternic sufletul cel netrupesc. Moartă este puterea, dar aproape învierea”. Spune şi tu pântecelui ce te sileşte cuvintele Domnului: Nu numai cu pâine va trăi omul, ci cu tot graiul ce iese din gura lui Dumnezeu (Matei 4, 4).

Postul nu înseamnă foamete, ci o mică amânare. Postul nu-i o pedeapsă ce ţi se impune din afară, ci o îndepărtare de bunăvoie de mâncări; nu o silnicie primită în chip de rob, ci o faptă săvârşită şi cugetată în mod cu totul liber. Roagă-te şi vei avea putere să duci la bun sfârşit postul; cheamă pe Dumnezeu şi îndată vei căpăta ajutor.

Du-te cu mintea la vechea istorie a neamului omenesc şi vei vedea că cei care şi-au înfrânat trupul pentru credinţă nu au fost nici mai slabi în ce priveşte puterea, nici mai trişti la înfăţişare, nici mai puţin frumoşi la chip decât cei care trăiau în desfătări, care mâncau tot felul de bunătăţi şi care beau vin curat şi neamestecat. Acel împărat al asirienilor, care trăia numai pentru trup, care era legat de un trai desfătat şi îmbelşugat ca de o iesle, a poruncit ca paharnicii şi oamenii lui de serviciu la masă şi în general toţi cei ce slujeau traiului lui îmbelşugat şi desfătat să fie aleşi cu grijă; să aibă trupul sănătos, să fie frumoşi la chip, pentru ca şi ochiul să se desfăteze de cele ce vede în jurul său, nu numai gura şi gustul.

Printre slugile alese de a sluji împăratului erau şi trei tineri din poporul robit al lui Israil. Aceştia se hrăneau numai cu seminţe, căci nu au vrut să mănânce din mâncările ce se serveau la masa împărătească, din pricină că erau pângărite prin amestecul cu jertfele idoleşti. Trebuiau să evite şi vinul din pricina libaţiei, ca şi orice fel de carne pentru motivul arătat mai sus. Şeful slugilor îi silea să mănânce ceea ce le punea înainte pentru ca nu cumva din pricina înfrânării să-şi piardă frumuseţea chipului lor şi să-i găsească împăratul vină şi să-l pedepsească pentru că tinerii nu au fost bine hrăniţi şi îngrijiţi. Dar ei i-au spus: ,,Lasă şi îngăduie-ne ! Nu vom părea împăratului mai puţin frumoşi decât cei care se ospătează cu mâncări alese şi gustoase şi nici nu se vor ofili feţele noastre. Nu te teme că îi vei duce împăratului nişte slugi urâte la chip. Meşterul care ne-a făcut ne va da frumuseţe şi vei afla prin experienţă că postul este cel care se îngrijeşte de frumuseţea noastră”. Şi aşa s-a şi întâmplat. Cei trei tineri înfloreau şi i-au întrecut în frumuseţe pe toţi ceilalţi ce se hrăneau cu carne (Daniil 1, 4-19).

 

Scriptura 89 2

Samson luptându-se cu leul. Prima jumătate a secolului XVIII, Rusia

 

Dar cu Samson ce-a fost ? Nu a fost învăţat să postească încă de pe când sugea la pieptul mamei lui ? Îngerul Domnului i-a poruncit maicii sale că trebuie să păzească pe copil de vin şi de orice mâncare aleasă şi gustoasă (Judecătorii 13, 3-4). Şi cine era aşa de puternic ca Samson ? Care luptător a fost aşa de vestit ? Singur era în stare să se bată şi a biruit o armată întreagă de duşmani şi o mulţime nenumărată. Odată, fără sabie şi fără suliţă, a luat o falcă de măgar şi a doborât la pământ o mie de duşmani, folosindu-se numai de osul acela (Judecătorii 15, 15-17).

Ai şi tu astfel de nădejdi şi vei putea să posteşti. Sârguieşte-te şi te vei împuternici. Dă-ţi auzul spre cunoaşterea învăţăturilor celor tainice şi vei uita de mâncare, ca şi poporul care urma pe Iisus Hristos când învăţa cu fapta şi cu cuvântul. Să ne ruşinăm noi, neînfrânaţii şi iubitorii de plăceri, de elinii şi iudeii care postesc în zadar şi fără nici un ţel; căci ei se păgubesc degeaba prin faptul că nu mănâncă. Totuşi ei postesc ca să servească de exemplu şi imbold celor virtuoşi. Creştinilor li se cuvine să aibă o viaţă curată şi o gândire plină de evlavie şi cuvioşie. Creştinilor care au credinţa cea curată şi adevărată. Cei care duc o viaţă morală, fără să aibă o credinţă curată şi adevărată, mi se pare că se aseamănă cu aceia care zidesc o casă fără temelie sau cu cei care încheie o corabie fără carenă.

Eu, creştinul, robul celui Răstignit, am un rost când postesc, căci postesc fie că mă curăţesc pentru nădejdea învierii, fie că suspin şi mă întristez ca un rob iubitor de stăpân din pricina patimilor Domnului meu, care S-a arătat în trup. Căruia slava şi puterea în vecii vecilor. Amin.

 

Articol apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 89/ianuarie-februarie 2015