ISTORIA BISERICII
PERIOADA CELOR ŞAPTE SINOADE ECUMENICE
 
de la naşterea Domnului nostru Iisus Hristos
până în zilele noastre
 
alcătuită
după documente originale şi autentice
 
de
Vladimir Guettee
doctor în teologia Bisericii Ortodoxe Ruse
 
 
Volumul III
Cartea a VII-a
 
Anii 325-346
 
 
2
 

Râvna lui Constantin pentru Biserică – El porunceşte să se construiască biserici, mai ales în Palestina – Elena, mama sa, merge în această provincie pentru a supraveghea îndeplinirea poruncilor sale – Descoperirea crucii lui Iisus Hristos – Biserici la Ierusalim, Betleem şi pe Muntele Măslinilor – Constantin părăseşte Răsăritul şi se duce la Roma – Idolatria îi aduce o sfidare – Mânia împăratului – Soţia sa, Fausta, îl înşală în legătură cu intenţiile lui Crispus şi ale fiului lui Liciniu – Cei doi prinţi mor de morţi violente – Elena la Roma – Ea îl lămureşte pe Constantin în ce priveşte intrigile Faustei şi aceasta este omorâtă – Constantin părăseşte Roma şi se îndreaptă către Răsărit – Proiect al unei noi capitale a imperiului – Bizanţul transformat devine Constantinopol – Mişcarea creştină în imperiu – Starea Bisericii din Răsărit în timpul şederii lui Constantin în Apus – Alexandru al Alexandriei şi Meletie – Sfântul Atanasie îi urmează lui Alexandru – Sfântul Antonie la Alexandria – Recrudescenţa arianismului – Arie rechemat din exil – Chemarea lui Eusebiu de Nicomidia şi a lui Teognie – Atanasie acuzat se justifică – Răscoală în Antiohia împotriva Sfântului Evstatie, care este caterisit – Eusebiu de Cezareea refuză să-i ia locul – Râvna lui Constantin pentru pacea şi unitatea Bisericii – El vrea să se ducă la Ierusalim – Divizarea din Biserică îl împiedică – Sfântul Atanasie acuzat din nou – Sinodul din Tir – Arie la Sinodul din Ierusalim – Atanasie la Constantinopol – Sinod în acest oraş – Exilul lui Atanasie – Caterisirea lui Marcel de Ancira – Dispute între acest episcop şi Eusebiu de Cezareea – Arie la Constantinopol – Moartea sa – Constantin merge în Nicomidia, unde este botezat – Moartea lui Constantin – Biserica din afara Imperiului Roman – Evanghelizarea Abisiniei şi Iberiei – Biserica din Persia – Ea este persecutată de Sapor – Scrisoarea lui Constantin către acest rege

 

Anii 326-337

 

După sinodul de la Niceea, Constantin a simţit o mare bucurie[1], crezând că toată Biserica, unită într-o aceeaşi credinţă, urmează să se bucure de o pace profundă şi va putea să lucreze mai eficient pentru răspândirea creştinismului în toate clasele societăţii. În amintirea marelui eveniment la care a contribuit atât de mult, Constantin a decis să fie construită o biserică la Ierusalim, pe Golgota, unde se săvârşise jertfa de mântuire a lumii. El l-a însărcinat cu această problemă pe Macarie, episcopul Ierusalimului, căruia i-a scris în legătură cu aceasta o frumoasă scrisoare pe care Eusebiu a păstrat-o. Elena, mama împăratului, a sprijinit acest proiect evlavios şi a mers în Palestina pentru a veghea la îndeplinirea lui.

Elena era o creştină înflăcărată. Ajunsă la Ierusalim, ea a urcat pe Golgota şi a pus să se facă săpături acolo pentru a găsi crucea pe care a fost răstignit Iisus Hristos. Evreii aveau obiceiul să îngroape instrumentul supliciului chiar în locul în care fusese omorât condamnatul. Aceasta era o indicaţie preţioasă, dar, de când păgânismul declarase război creştinismului, nu s-a omis nimic pentru a şterge orice amintire a Dumnezeului-Om. S-au îngrămădit dărâmături pe Golgota pentru a schimba în întregime înfăţişarea locului; s-au ridicat acolo construcţii şi, în special, un templu închinat lui Venus.

În ciuda acestor precauţii, amintirea locului sfânt, unde Mântuitorul a murit şi a înviat, s-a păstrat în inima creştinilor. De îndată ce Constantin a dat poruncă să se construiască o biserică în acel loc, au fost înlăturate dărâmăturile adunate de păgâni şi s-a descoperit peştera în care a fost înmormântat trupul lui Iisus Hristos. Alături au fost descoperite trei cruci şi o tăbliţă separată pe care se puteau citi, în cele trei limbi: ebraică, greacă şi latină, următoarele cuvinte: ,,Iisus Nazarineanul împăratul iudeilor”. Cele trei cruci erau asemănătoare şi era greu de recunoscut aceea a lui Iisus Hristos, căci tăbliţa care ar fi făcut deosebirea de celelalte două fusese smulsă.

Macarie, episcopul Ierusalimuluis, hotărî să se adreseze lui Dumnezeu Însuşi pentru a afla care era crucea pe care ar trebui să o cinstească. Trăia atunci la Ierusalim o femeie atinsă de o boală mortală. Macarie a dus cele trei cruci la casa bolnavei. Elena şi ofiţerii săi l-au însoţit pe episcop. Au atins bolnava cu două dintre cruci fără nici un rezultat. De îndată ce au atins-o cu cea de-a treia, ea a deschis ochii şi a sărit din patul său pe deplin sănătoasă. Această minune a avut un răsunet imens în Biserică, şi s-a stabilit, în amintirea aflării sfintei cruci, un praznic care a fost sărbătorit întotdeauna cu solemnitate în Biserică[2].

În timp ce se construia, după un plan magnific, marea biserică pe care Constantin poruncise să fie ridicată pe Golgota[3], Elena a pus să fie construite încă două: una la Betleem, unde S-a născut Hristos, şi cealaltă pe Muntele Măslinilor, de unde El S-a înălţat la cer[4]. După ce a părăsit Palestina, Elena a străbătut Răsăritul, făcând bine săracilor şi Bisericilor şi dând pildă de toate virtuţile. În acest timp, Constantin părăsea Răsăritul pentru a se duce la Roma, unde trebuiau să se săvârşească festivităţile pentru cel de-al 20-lea an al domniei sale.

În mijlocul mişcării care conducea lumea către creştinism, Roma rămăsese păgână. Fără îndoială, exista acolo o Biserică bogată şi înfloritoare, dar membrii săi erau în minoritate în oraş. Senatul rămăsese aproape în întregime păgân; administraţia era păgână şi nici un decret nu fusese dat până atunci pentru a pune capăt religiei oficiale care era unul dintre domeniile statului. Împăratul, în ciuda a tot ceea ce făcuse pentru creştinism, fusese întotdeauna, oficial, suveranul pontif al cultului păgân şi figura pe medaliile şi inscripţiile publice ca asociat al zeilor. Poporul roman fusese întotdeauna ataşat de vechile sale superstiţii şi nu auzise vorbindu-se, fără ciudă, de protecţia pe care Constantin o acorda cultului pe care acest popor îl detesta şi îl dispreţuia fără a-l cunoaşte.

Constantin a sosit la Roma în luna iulie a anului 326. La început el a fost primit cu răceală, dar acest sentiment s-a transformat în mânie atunci când se observă că împăratul nu lua parte la nici una din serbările în care erau amestecate ritualuri idolatre. De atunci, el nu a mai putut să iasă pe străzi fără a fi obiectul strigătelor violente şi insultelor. El s-a gândit mai întâi la răzbunare, dar după reflectare, i-a dispreţuit. Totuşi, el a înţeles că păgânismul era încă o putere redutabilă şi că trebuia să-şi concentreze toate eforturile pentru a-l distruge. El se temea ca nu cumva, după moartea sa, un succesor infidel să redea idolatriei prestigiul şi puterea de care abuzase atât de mult şi să atace opera creştină şi civilizatoare pe care o întreprinsese el.

Era stăpânit de aceste gânduri când i-a fost dezvăluită o conjuraţie al cărei centru era la Roma şi ai cărei conducători erau fiul său Crispus şi nepotul său, tânărul fiu al lui Liciniu, reprezentat de mama sa Constanţia.

Constantin a avut două soţii. De la prima, Minervina, a avut un fiu pe nume Crispus. De la cea de-a doua, Fausta, fiica lui Maximian, a avut 3 fii. Aproape de el erau cei 3 fii pe care Constanţiu Chlor i-a avut de la altă soţie decât Elena, mama lui Constantin. Într-o familie ai cărei membri aveau interese atât de opuse şi antipatii naturale, se poate crede că intrigile nu lipseau. Era amestecată acolo şi religia, căci în timp ce unii, după exemplul lui Constantin, se pronunţau deschis pentru creştinism, ceilalţi păstrau simpatii secrete pentru idolatrie. Crispus nu era la adăpost de orice bănuială în această privinţă. În plus, Fausta prinsese duşmănie pe el pentru că acesta refuzase dragostea adulteră pe care ea o nutrea pentru el. De asemenea se poate crede că fiul lui Liciniu a fost iniţiat în politica anticreştină de către tatăl său şi crescut în dorinţa de răzbunare.

Se spune că Fausta, care dorea să-l piardă pe Crispus, a născocit o vastă conspiraţie al cărei suflet ar fi fost Cezar Crispus şi al cărei scop ar fi fost de a distruge opera creştină a lui Constantin. Acesta din urmă, sub impresia insultelor adresate de păgânii Romei, a fost foarte dispus să creadă într-o astfel de conjuraţie. El s-a lăsat înşelat de Fausta şi l-a condamnat la moarte pe fiul său Crispus şi pe fiul lui Liciniu[5]. Dar Elena, revenită din Răsărit, i-a deschis ochii fiului său asupra minciunilor şi desfrâului Faustei, care a plătit crimele sale printr-o moarte violentă.

Aceste intrigi tragice sunt învăluite în taine. Tot ce se poate afirma este că, dacă Constantin s-a arătat crud în privinţa lui Crispus şi a fiului lui Liciniu, el a fost înşelat de intrigile care l-au făcut să le considere fie reprobabile, fie periculoase în mâinile conjuraţilor. Fausta trebuia considerată mai vinovată de moartea lor decât Constantin.

În faţa contradicţiilor de care sunt însoţite aceste relatări la scriitorii duşmani ai lui Constantin şi în faţa tăcerii păstrate de ceilalţi, cel mai indicat este a lăsa deoparte judecarea sa. În toată viaţa sa, Constantin s-a arătat atât de măreţ şi atât de creştin, încât ne-ar trebui dovezi mai serioase decât cele pe care le avem pentru a-i reproşa ca fiind crime faptele care, dacă ar fi reale, ar fi putut fi comandate de justiţie.

În timpul şederii sale la Roma, Constantin, care a preferat să-şi atragă duşmănia poporului decât să ia parte la cultul idolatru, a dat dovezi ale credinţei sale. El a pus să se înalţe la Roma mai multe biserici. Dacă noi am crede tradiţiile romane adunate în lucrarea Liber pontificalis, bazilicile Sfântului Ioan din Lateran, a Sfântului Petru, a Sfântului Pavel, a Sfintei Cruci, a Sfintei Agnia, a Sfântului Lavrentie, a Mucenicilor Marcelin şi Petru, au fost ridicate şi împodobite de Constantin. Acelaşi împărat ar fi pus să se construiască biserici la Ostia, Albano, Capua şi Napoli. Toate aceste bazilici au primit de la el daruri teritoriale. Fără a accepta toate detaliile date de Liber pontificalis, ni se pare cert că Constantin nu a stat la Roma fără a porunci să se construiască acolo biserici, cum a făcut în restul imperiului, şi că el s-a arătat generos faţă de biserici, aşa cum era obiceiul său. Prin urmare, tradiţiile romane au, în ele însele, o bază istorică; cât despre detaliile acestor tradiţii, acelea care pot fi adevărate sunt amestecate cu multe altele care sunt false şi nu se poate invoca în favoarea lor nici un document istoric de o oarecare valoare[6].

După tradiţiile romane, Constantin ar fi primit botezul la Roma din mâinile Papei Silvestru. Acest fapt este absolut fals şi contrar celor mai bune documente istorice, potrivit cărora el a fost botezat la Nicomidia, cu puţin timp înainte de moartea sa[7]. Noi vom reveni asupra acestui fapt.

Constantin a părăsit Roma, decis să nu se mai întoarcă acolo, şi s-a îndreptat către Răsărit.

De multă vreme el intenţiona să întemeieze o nouă capitală a imperiului. Diocleţian înţelesese înaintea lui că imperiul s-a întins foarte mult, până în partea Răsăritului, şi era necesară întemeierea unui nou centru de putere; el alesese Nicomidia. Constantin a ales iniţial, pentru a construi noua capitală, amplasamentul străvechiului oraş Troia; dar, trecând prin Bizanţ, el a fost impresionat de avantajele pe care le oferea poziţia acestui oraş, ridicat pe colinele care mărgineau două mări şi la hotarele Europei şi Asiei. El a început lucrările încă din anul 326; în 328, el a trecut pe acolo revenind de la Roma şi a dat numele său noului oraş care a fost inaugurat solemn în anul 330, sub noul său nume de Constantinopol[8].

Noua şedere a lui Constantin în Răsărit a imprimat mişcării creştine un nou avânt. El a poruncit să se construiască în noua capitală şi în suburbiile[9] sale un mare număr de edificii închinate mucenicilor. Prin aceasta, spune Eusebiu, el a cinstit amintirea mucenicilor şi, în acelaşi timp, a consacrat oraşul său chiar Dumnezeului mucenicilor. El vroia ca noul oraş să fie în întregime creştin; să nu se vadă acolo nici un templu păgân, nici un idol, ca niciodată acesta să nu fie întinat nici de jertfe idoleşti, nici de sărbători păgâne. Câteva ruine ale vechilor temple au fost păstrate în edificiile civile doar cu titlul de opere de artă sau pentru a aminti că vechiul cult a fost învins[10]. În mijlocul forumului noului oraş se înălţa o statuie creştină, aceea a Bunului Păstor; cizelurile şi sculpturile monumentelor aveau doar subiecte creştine. În locul cel mai vizibil al palatului împărătesc se afla o imagine din aur şi pietre preţioase reprezentându-L pe Mântuitorul răstignit.

Constantin a ridicat, de asemenea, biserici măreţe în Nicomidia şi Antiohia. El vroia, în mod special, ca pământul sfânt al Palestinei să fie curăţit de orice cult păgân. Idolatrii s-au străduit să profaneze prin temple locurile cele mai cinstite; astfel, ei au ridicat unul la Mamvri, unde Dumnezeu i S-a arătat lui Avraam. Constantin i-a scris o foarte frumoasă epistolă[11] lui Macarie al Ierusalimului şi celorlalţi episcopi din Palestina pentru a le încuraja râvna şi a le da misiunea de a înlocui templele păgâne cu biserici creştine.

În toate părţile[12], el a poruncit să fie dărâmate templele păgâne; el dezvăluia secretele preoţilor păgâni şi statuile lor cele mai venerate deveneau atunci obiect de râs şi de dispreţ. Locurile infame unde, sub pretextul cultului, se practica desfrâul, au fost desfiinţate în întregime. Un mare număr de păgâni, înţelegând misterele care au fost ascunse până atunci cu grijă de privirile lor, au renunţat la idolatrie şi au îmbrăţişat creştinismul.

În timpul şederii lui Constantin în Apus, arianismul, învins la Niceea, a fost reluat cu îndrăzneală.

În Alexandria, Sfântul Alexandru, după întoarcerea de la Niceea, a obţinut de la Meletie catalogul episcopilor şi preoţilor care se alăturaseră partidei sale. S-a crezut că schisma se sfârşise, dar nu era aşa. Meletie, retras la Licopolis, a murit acolo, dar după ce l-a desemnat ca succesor al său pe un episcop Ioan, principalul său ucenic. Disidenţii s-au grupat în jurul lui şi au trimis delegaţi la împărat care, după ce i-a ascultat, i-a trimis înapoi îndemnându-i să trăiască în pace.

Episcopul Alexandriei a murit la scurt timp după aceea şi diaconul Atanasie[13] a fost desemnat ca succesor al său (328). Această alegere a displăcut arienilor care şi-au amintit cu câtă vehemenţă a respins el erorile lor la Niceea. Ei n-au îndrăznit totuşi să-şi ridice atunci glasul. Constantin, părăsind Roma, a locuit în Răsărit la sora sa Constanţia, căsătorită cu Liciniu, şi care i-a arătat multă afecţiune. Constanţia[14] avea în preajma ei un preot care favoriza în secret arianismul şi avea relaţii cu Eusebiu de Nicomidia şi alţi apărători ai lui Arie.

Aflându-se pe patul de moarte, Constanţia i l-a recomandat fratelui său pe preotul care se bucura de încrederea ei. Acesta, pe baza recomandării, a devenit curând foarte influent pe lângă împărat. El a profitat de această poziţie pentru a insinua că Arie nu era, aşa cum se spunea, împotriva hotărârilor de la Niceea. Constantin, care dorea cu ardoare pacea, s-a gândit că asentimentul lui Arie la dogma sinodului era una dintre cele mai sigure metode de a obţine pacea. El a răspuns preotului: „Dacă Arie semnează hotărârile sinodului şi crede asemenea sinodului, eu îi voi acorda bucuros o audienţă şi-l voi retrimite cu cinste în Alexandria”. Arie, avertizat, nu s-a grăbit să se arate înaintea împăratului, care i-a scris această epistolă:

,,Constantin, biruitor, mare împărat, către Arie.

Cuvioşia ta a fost deja anunţată a veni la curtea noastră şi a te prezenta în faţa maiestăţii noastre. Nu pot să nu mă minunez că nu ai venit încă. Grăbeşte-te deci să iei transportul public şi să vii la curtea mea, pentru ca după ce vei avea clemenţa şi bunăvoinţa noastră, să te poţi întoarce în ţara ta. Dumnezeu să te aibă în pază, scumpe frate”.

După ce a primit această scrisoare, Arie a plecat spre Constantinopol însoţit de diaconul Euzoie pe care Sfântul Alexandru îl caterisise. Aceştia s-au prezentat înaintea împăratului, care i-a întrebat dacă consimt să subscrie la credinţa sinodului. Ei au răspuns afirmativ şi au dat chiar împăratului, la porunca sa, această confirmare scrisă:

„Preoţii Arie şi Euzoie, către stăpânul nostru preacredincios şi iubitor de Dumnezeu, împăratul Constantin.

Aşa cum a cerut evlavia ta iubitoare de Dumnezeu, împărate doamne, expun credinţa mea şi mărturisesc în scris în faţa lui Dumnezeu că aşa cred şi eu şi toţi cei care sunt împreună cu mine, precum urmează.

Credem într-Unul Dumnezeu, Tatăl Atotputernicul, şi în Domnul Iisus Hristos, Fiul Său, care S-a născut din El mai înainte de toţi vecii; în Dumnezeu Cuvântul, prin care toate s-au făcut, câte în cer şi pe pământ, care a venit şi S-a întrupat şi a pătimit şi a înviat şi S-a suit la ceruri; şi iarăşi va veni ca să judece viii şi morţii; şi în Duhul Sfânt, şi în învierea trupului, şi în viaţa veacului ce va să vină, şi în împărăţia cerurilor, şi într-Una Sfântă şi Sobornicească Biserică a lui Dumnezeu, care este de la începuturi şi până la sfârşit.

Această credinţă am deprins-o din Sfânta Evanghelie, când Domnul spune apostolilor Săi: Mergând învăţaţi toate neamurile, botezându-i pre ei în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh (Matei 28, 19). Dacă însă nu credem şi nu susţinem acestea, cu adevărat în Tatăl, în Fiul şi în Sfântul Duh, aşa cum ne învaţă Biserica Sobornicească şi Sfânta Scriptură, pe care le urmăm în totul, judecătorul nostru va fi Dumnezeu, şi acum şi în ziua ce va veni. De aceea ne rugăm evlaviei tale, împărate care iubeşti pe Dumnezeu, ca atâta vreme cât suntem clerici şi avem credinţă şi înţelegerea Bisericii şi a Sfintei Scripturi, să daţi poruncă să fim uniţi Bisericii noastre mame, prin credinţa ta paşnică şi iubitoare de Dumnezeu; să puneţi capăt anchetelor şi excesului de cercetări, pentru ca şi noi toţi împreună, pe de o parte, şi Sfânta Biserică, pe de alta, împăcaţi, să rostim cuvinte înălţătoare pentru domnia paşnică şi evlavioasă şi pentru tot neamul tău”[15].

Această mărturisire de credinţă a lui Arie era conformă cu vechile simboluri soborniceşti; dar era suficient pentru a se folosi de ea, ca să expună filiaţia veşnică a Cuvântului, într-o expresie generală[16], atunci când el a demonstrat prin explicaţiile sale anterioare că dădea acestei expresii un înţeles eretic şi că abuza până în punctul în care aşeza Cuvântul în rândul făpturilor. Arie nu vroia să vadă că se contrazicea singur, atunci când făcea din Cuvânt o făptură, şi când spunea născut mai înainte de toţi vecii; căci, de când a existat o făptură, însuşi timpul a existat, pentru că el nu este decât măsura existenţei succesive a fiinţelor contingente, iar veşnicia nu corespunde decât fiinţei infinite, fără început şi fără sfârşit.

Constantin, sub influenţa preotului arian pe care Constanţia i l-a încredinţat drept confident, a crezut în sinceritatea lui Arie; el credea că acesta era doar jignit de cuvântul consubstanţial care nu se găsea în vechile simboluri, dar că, în fond, credinţa sa era cea a Bisericii soborniceşti, aşa cum afirma. El i-a permis să se întoarcă în Alexandria[17].

Eusebiu de Nicomidia şi Teognie de Niceea, aflând de rechemarea lui Arie, au sperat că vor obţine aceeaşi favoare. Prin urmare, ei au adresat principalilor episcopi următoarea scrisoare[18]:

,,Fiind condamnaţi de evlavia voastră, fără să fi putut să ne apărăm, noi trebuie să suferim cu răbdare şi în linişte sentinţa sfinţiei voastre. Dar, cum este absurd să oferim calomniei un argument împotriva noastră, păstrând tăcerea, noi vă facem cunoscut că suntem absolut de acord cu voi în privinţa credinţei, şi că după ce am examinat cu grijă sensul cuvântului consubstanţial, noi ne-am hotărât să-l admitem de dragul păcii, nemaiurmând niciodată nici o erezie. Atunci când, pentru pace şi liniştea Bisericilor, noi am expus ceea ce gândeam şi am mulţumit pe cei care aveau dreptul la explicaţiile noastre, noi am semnat mărturisirea de credinţă, dar nu am vrut să aderăm la anatema care a urmat-o. Noi nu am dori să-i contestăm exactitatea, dar credem că cel pe care aţi vrut să-l pedepsiţi astfel nu era aşa cum se credea; părerea noastră era bazată în parte pe scrisorile pe care le-am primit de la el, în parte pe explicaţiile pe care le-a dat în prezenţa noastră. Dar pentru că a plăcut sfântului vostru sinod să procedeze astfel, noi nu ne vom opune deloc; noi ne dăm chiar consimţământul pe care vi-l prezentăm în scris. Nu neplăcerea exilului ne face să acţionăm astfel, ci teama de a fi suspecţi de erezie. Dacă ne veţi permite să ne prezentăm în faţa voastră, ne veţi afla în întregime de acord cu voi şi puternic ataşaţi de hotărârile voastre. Pentru că aţi arătat indulgenţă faţă de cel care era acuzat şi l-aţi rechemat din exil, ar fi absurd să se furnizeze împotriva noastră un argument prin tăcerea noastră şi să părem vinovaţi, atunci când cel care părea vinovat a fost rechemat şi s-a justificat pentru acuzaţiile formulate împotriva lui. Deci, precum vă place cuvioşiei voastre preaiubite de Dumnezeu, veţi binevoi a-l anunţa pe împăratul nostru iubit de Dumnezeu, îi veţi prezenta rugămintea noastră şi veţi decide în privinţa noastră ce veţi judeca legat de aceasta”.

Constantin a crezut, după această scrisoare, că Eusebiu şi Teognie fuseseră victimele unei erori şi că ei erau ortodocşi. El i-a rechemat din exil. Aceştia au alergat la bisericile lor, vânându-i pe aceia care le luaseră locul: Amfion în Nicomidia şi Crest la Niceea[19].

Constantin, care credea că a comis o nedreptate faţă de cei doi episcopi exilaţi, s-a străduit să le dea dovezi excepţionale de bunăvoinţă[20]. Eusebiu şi Teognie au abuzat de acestea pentru a umple Biserica de tulburări. În afară de erorile lui Arie, pe care căutau să le răspândească într-o manieră disimulată şi făţarnică, ei îl urmăreau cu ura lor pe Atanasie care fusese bravul lor opozant la Sinodul de la Niceea. Ei au început prin a contesta hirotonia acestui mare episcop, pretinzând că nu era vrednic de episcopat şi că a fost ales de alegători puţin pricepuţi. Dar curând au trebuit să renunţe la aceste mijloace. Eusebiu a înţeles aceasta şi a urzit împotriva lui Atanasie alte intrigi, şi a grăbit întoarcerea lui Arie în Alexandria.

Ereticul s-a dus fără îndoială de la Constantinopol la Nicomidia pentru a se înţelege cu protectorul său. Ei au convenit ca doar cuvântul consubstanţial să fie pus în faţă şi ca ei să ascundă adevăratele lor sentimente sub aparenţele unui război pentru un cuvânt pe care vechile simboluri nu-l conţineau.

De acum, lupta împotriva dumnezeirii lui Iisus Hristos s-a dat sub acest aspect mascat.

Eusebiu de Nicomidia a scris o epistolă în care pleda cauza lui Arie şi-l ruga pe Atanasie să-l primească în Biserică pe eretic şi pe prietenii lui. Eusebiu nu a adresat decât o rugăminte; dar mândru de favoarea pe care o primise de la Constantin, el îşi permitea să facă ameninţări chiar în public, în cazul în care episcopul Alexandriei nu răspundea la rugăminţile sale. Atanasie nu putea să primească în comuniune un preot condamnat de un Sinod Ecumenic; trebuia ca acesta să fie reabilitat canonic. Împăratul putea să-l cheme din exilul său, dar nu putea să judece dreapta sa credinţă. Eusebiu a eşuat în demersurile pe lângă Atanasie, care nu credea în sinceritatea lui Arie.

De altfel, discuţiile au continuat după Sinodul de la Niceea; ele erau aprinse mai ales în Egipt şi Asia. Evstatie, episcop de Antiohia, susţinea o polemică împotriva lui Eusebiu de Cezareea, căruia îi reproşa că nu admite credinţa de la Niceea; Eusebiu îi răspundea că el mărturiseşte această credinţă şi-i reproşa lui Evstatie că îi dădea cuvântului consubstanţial acelaşi înţeles ca Sabelie. Se acuzau astfel reciproc de erezie.

În Alexandria, polemica nu era mai puţin aprinsă; dar arienii au întâlnit acolo un opozant redutabil, la care nu se aşteptau câtuşi de puţin: faimosul pustnic Antonie[21]. Coborând din munte, unde îşi petrecuse cea mai mare parte a vieţii sale, Antonie i-a excomunicat pe arieni şi a învăţat adevărata dogmă sobornicească. El a făcut numeroase minuni şi a convertit mulţi păgâni, în acelaşi timp întărindu-i pe cei credincioşi în ortodoxie.

Dar Atanasie avea un adversar puternic, pe Eusebiu de Nicomidia. Venind în acest oraş Constantin, Eusebiu l-a întors împotriva lui Atanasie care refuza în continuare să-l primească pe Arie în comuniune cu el; în acelaşi timp, el a scris meletienilor cu care păstra legătura pentru a-i convinge să aducă acuzaţii împotriva episcopului de Alexandria[22]. Trei episcopi schismatici au mers în Nicomidia şi l-au acuzat pe Atanasie că a impus în Egipt un nou tribut de tunici de in pentru Biserica Alexandriei, care începuse să fie colectat. Doi preoţi din Alexandria care se aflau atunci în Nicomidia au luat apărarea episcopului lor, dar au fost ei înşişi supuşi îndată unor acuzaţii calomnioase. Atanasie a fost chemat în Nicomidia. În epistola sa, Constantin îi spunea:

,,Când vei primi această dovadă a voii mele, fă în aşa fel încât biserica să fie deschisă tuturor celor care vor să intre în ea; căci dacă eu aflu că o persoană a fost împiedicată de tine să fie în unire cu Biserica, în ciuda dorinţei pe care aceasta a exprimat-o, voi trimite pe cineva care va îndeplini voia mea, te voi caterisi şi te voi trimite în exil”.

Atanasie nu s-a lăsat intimidat; nu l-a primit pe Arie în Biserică şi a plecat la Nicomidia. El s-a justificat atât de bine încât împăratul l-a trimis înapoi cu următoarea scrisoare către poporul din Alexandria: „Preaiubiţi fraţi, vă salut invocând pe Preaînaltul Dumnezeu, martor al voii mele, unic Creator al legii care ne călăuzeşte, Stăpân suveran al vieţii noastre şi care urăşte discordia. Ce vă voi spune ? Că sunt bine sănătos ? Dar m-aş bucura de o sănătate mai bună dacă voi toţi v-aţi abandona ranchiunele şi aţi avea unii faţă de alţii acea dragoste care v-a făcut să vă părăsiţi portul, pentru a vă lăsa în voia furtunilor oamenilor care fac disensiuni. Cât de absurdă este această conduită ! Câte certuri provoacă invidia în fiecare zi ! Astfel, poporul lui Dumnezeu a căzut pradă dispreţului”.

După un tablou vehement al relelor pe care meletienii şi arienii le făceau în Biserică prin certurile lor, Constantin adaugă: ,,Aceşti oameni vinovaţi nu au reuşit nimic împotriva episcopului vostru ... Eu l-am primit pe episcopul vostru Atanasie cu cea mai mare consideraţie şi m-am întreţinut cu el ca şi cu un om al lui Dumnezeu. Voi trebuie să înţelegeţi lucrurile, şi nu este de competenţa mea a-l judeca. Am socotit necesar să vă transmit salutările mele prin preacinstitul Atanasie, căruia i-am cunoscut dreptatea, duhul paşnic şi ortodoxia”.

Probabil că Atanasie i-a vorbit împăratului despre mărturia pe care Sfântul Antonie a dat-o împotriva arienilor şi, de aceea, fără îndoială, Constantin i-a scris atunci cinstitului pustnic[23].

Sosirea epistolei împărăteşti în mijlocul pustiei i-a mişcat pe toţi sihaştrii, doar Antonie s-a arătat foarte indiferent. ,,De ce vă miraţi, spunea el călugărilor, că îmi scrie împăratul ? Nu este decât un om. Miraţi-vă mai degrabă că Dumnezeu ne-a scris o lege şi ne-a trimis-o prin Fiul Său”. El chiar nu ştia dacă trebuia să primească scrisoarea, căci, spunea el, nu aş şti cum să răspund la ea. Totuşi, la insistenţele călugărilor, el a primit scrisoarea şi a răspuns la ea. El l-a convins pe împărat şi pe fiii săi să nu facă mare caz de lucrurile din această viaţă, să se gândească mai curând la judecata viitoare şi să considere că Iisus Hristos este singurul Suveran adevărat şi veşnic. El i-a convins apoi să fie milostivi, să aibă grijă de săraci şi să se conducă după dreptate.

Constantin şi fiii săi au primit cu bucurie şi evlavie scrisoarea sfântului pustnic.

În timp ce Constantin era în Nicomidia, Eusebiu, pentru a-l flata, a manifestat o dorinţă puternică de a merge să viziteze frumoasa Biserică a Sfântului Mormânt care tocmai fusese terminată[24]. Împăratul a pus la dispoziţia sa transportul public. Eusebiu a călătorit cu mare pompă şi a sosit în Antiohia, unde a fost primit foarte onorabil de către episcopul Evstatie. Eusebiu de Nicomidia îl detesta, dar îşi ascundea sentimentele urâte. El a plecat cu Teognie de Niceea. Ei s-au întâlnit la Ierusalim cu Eusebiu de Cezareea, Patrofil de Scithopolis, Aetie de Lidda, Teodot de Laodiceea şi mulţi alţii care împărtăşeau vederile lor în ce-l priveşte pe Arie. Toţi l-au însoţit pe Eusebiu, la întoarcere, până în Antiohia. S-a continuat a-i arăta mult respect lui Evstatie, pentru a-l atrage într-o capcană care îi fusese întinsă. Mai mulţi episcopi ortodocşi se aflau atunci în Antiohia. S-a propus a se ţine un sinod şi toţi au fost de acord.

În momentul în care toţi episcopii erau adunaţi, a apărut o femeie ţinând un copil la sân şi strigând către Evstatie că el este tatăl copilului. Fără a se emoţiona, sfântul episcop de Antiohia a întrebat-o dacă are martori şi poate aduce dovezi. Ea a răspuns că nu are martori, şi episcopii arieni au hotărât că mărturia ei confirmată prin jurământ era suficientă. Episcopii ortodocşi şi-au reamintit regula antică potrivit căreia, pentru a acuza un preot, trebuia să existe cel puţin 2 sau 3 martori, şi s-au opus sentinţei de caterisire pe care vroiau s-o dea arienii. Dar Eusebiu de Nicomidia s-a grăbit să se întoarcă la împărat, l-a înşelat într-un mod nedemn şi l-a făcut să semneze un decret de exil pentru Evstatie pe care l-a numit tiran şi adulter, pe el care era, spune Teodoret, atletul evlaviei şi înfrânării.

Mai mulţi episcopi arieni s-au succedat într-o perioadă scurtă de timp pe scaunul Antiohiei; dar un mare număr de credincioşi a refuzat să intre în comuniune cu ei şi au format adunări particulare. Ereticii i-au numit evstatieni, ca şi cum aveau dreptul de a da un nume de sectari celor care rămâneau credincioşi sfintei dogme apărată de păstorul lor legitim. Ura pe care şi-o purtau cele două grupări era atât de mare, încât se ajunsese în punctul de a se recurge la arme[25].

Constantin a scris scrisori peste scrisori locuitorilor din Antiohia şi le-a trimis pe unul dintre cei mai credincioşi prieteni pentru a-i linişti. El le-a declarat, spune Eusebiu, că îl va aduce înaintea sa pe autorul acestor tulburări. Fără îndoială, Eusebiu vroia să-l indice ca vinovat pe Sfântul Evstatie cu care avusese polemici aprinse. În realitate, Constantin nu-l credea deloc vinovat pe episcopul de Antiohia, care a mers să-şi sfârşească în linişte viaţa la Filippi, în Macedonia.

Curând, femeia desfrânată care l-a defăimat pe sfântul episcop a fost atinsă de o boală mortală. Ea a mărturisit atunci că a fost plătită pentru minciuna sa; că fiul ei avea drept tată pe un Evstatie, dar care era muncitor, nicidecum episcop[26].

Principalii episcopi din provincia Antiohia se gândeau să-l aleagă pe Eusebiu de Cezareea, după primul episcop arian care-i luase locul lui Evstatie. Constantin a scris întâi locuitorilor din Antiohia să aleagă pe altcineva, chiar dacă Eusebiu era demn de alegerea lor[27]. El credea, fără îndoială, că vechiul adversar al lui Evstatie nu era omul care trebuia să restabilească pacea. De altfel, Eusebiu însuşi a refuzat şi l-a înştiinţat pe împărat, care i-a scris pentru a-l felicita şi care a convocat sinodul provinciei pentru a alege pe altcineva.

Acest sinod era alcătuit mai ales din Teodot, Teodor, Narcis, Aetie şi Alfeu. Ei l-au ales pe Paulin de Tir care a murit la puţin timp după aceea şi a fost înlocuit cu alţi arieni.

Socrate[28] afirmă că, după unii scriitori, Sfântul Evstatie a fost caterisit ca eretic, adept al lui Sabelie; dar el crede că a fost caterisit din alte motive, fără a intra în detaliile date de Teodoret şi pe care el nu le cunoştea. Se poate crede că, după scandalul care trebuie să fi fost pricinuit de mărturia femeii vinovate, arienii au căutat să suprime un incident care nu putea decât să-i acopere de infamie. Deci nu este surprinzător că Socrate, care scria mai ales după Eusebiu de Cezareea, nu l-a cunoscut. Cât despre Eusebiu, el s-a arătat nedrept faţă de Sfântul Evstatie; fără a-i da numele, el îl desemnează deschis drept autor al tulburărilor. Episcopul de Cezareea nu admitea cu siguranţă dogma lui Arie; el a subscris la cuvântul consubstanţial, având grijă să îndepărteze de acest cuvânt orice interpretare sabeliană sau pavlianistă; dar este probabil ca el să fi dorit să nu se facă atâta zgomot în jurul acestui cuvânt, şi era împins să vadă sabelieni în cei care se arătau fervenţii apărători ai acestuia.

Prin gust şi caracter, Eusebiu de Cezareea a avut o conduită nehotărâtă în chestiunile care priveau mai direct persoanele. El era prea prieten cu Eusebiu de Nicomidia ca să nu fi căzut sub influenţa acestui personaj pe cât de viclean, pe atât de abil; doar cu regret îşi părăsea studiile sale dragi pentru a se amesteca în lupte. El le-a părăsit o singură dată pentru a merge să ţină înaintea împăratului, la Constantinopol, o cuvântare despre mormântul Mântuitorului[29]. Descoperirea sfântului mormânt a fost resimţită ca un mare eveniment în lumea întreagă şi a stârnit o nouă fervoare printre creştini.

Împăratul a dorit să asculte cuvântul lui Eusebiu stând în picioare şi l-a silit pe autor să nu se întrerupă, chiar dacă discursul a fost foarte lung. El avea o mare încredere în ştiinţa eruditului episcop al Cezareei. Când acesta i-a trimis o lucrare în care expunea istoria discuţiilor despre Paşti şi răspundea dificultăţilor ridicate, Constantin i-a scris pentru a-i mulţumi, a-l felicita şi a-l încuraja să continue lucrările sale savante. El s-a adresat de asemenea lui Eusebiu pentru a-i încredinţa misiunea de a alege pasaje din Sfânta Scriptură care trebuiau să fie citite în biserică. Iată epistola pe care i-a scris-o despre acest subiect:

,,Constantin Biruitorul, Măritul, Augustul, către Eusebiu.

Cu ajutorul proniei lui Dumnezeu, Mântuitorul nostru, în oraşul ce ne poartă numele o mare mulţime a oamenilor s-a dăruit pe sine preasfintei Biserici. Acest avânt – care acolo se face simţit pretutindeni – face totodată să ni se pară foarte potrivită înjghebarea în acele locuri a mai multor Biserici. Primeşte, dar, cu voie bună hotărârea asupra căreia ne-am oprit, ştiind că ni s-a părut potrivit să o împărtăşim mai întâi înţelepciunii luminăţiei tale: urmează, anume, ca tu să porunceşti scrierea – de mâna unor meşteri caligrafi care-şi cunosc bine meseria – a 50 de tomuri din Sfintele Scripturi (pe care, anume, le vei socoti a fi mai preţioase, atunci când le ai, şi mai de folos unei Biserici), pe foaie de pergament de cea mai bună calitate, cu caractere uşor de citit şi într-o formă uşor de mânuit. Trimis-am pentru asta procuratorului diocezei o scrisoare arătătoare a bunăvoinţei noastre, ca să se îngrijească de tot ce va fi nevoie pentru întocmirea acestei ediţii; încât, vrând să grăbim scrierea tomurilor, nu mai lipseşte decât purtarea ta de grijă. În temeiul scrisorii de faţă vei avea de azi înainte dreptul la două care oficiale pentru transport; fiindcă numai aşa vor putea ajunge cât mai repede frumos-aşternutele scrieri sub ochii noştri. În care scop desigur că va fi nevoie şi de ajutorul unuia dintre diaconii bisericii tale: să ştie acesta că atunci când va ajunge la noi va avea a se bucura de mărinimia noastră.

Dumnezeu să te aibă în pază, frate iubit”[30].

Eusebiu a început îndată să lucreze. Noi am relatat că mucenicul Pamfil întemeiase la Cezareea o bibliotecă valoroasă, în care a adunat manuscrise ale sfintelor cărţi şi comentariile cele mai savante, în special pe cele ale lui Origen; el întemeiase de asemenea o şcoală de copişti pentru care el era exemplul. Prin urmare, era firesc ca împăratul să se adreseze lui Eusebiu de Cezareea, mai mult decât oricărui alt episcop, datorită reputaţiei pe care biblioteca şi şcoala de copişti o aduseseră Bisericii sale, şi de asemenea datorită erudiţiei episcopului, demn ucenic al lui Pamfil.

Constantin, plin de râvnă pentru Biserică, se arăta foarte sever împotriva ereticilor. Toate faptele sale dovedesc că el vroia să obţină cu orice preţ unitatea Bisericii. El înţelegea că fără unitate Biserica nu ar putea niciodată să exercite o influenţă providenţială în societate. Încă de când a cunoscut creştinismul, el a lucrat ca să-l aşeze pe ruinele idolatriei, dar era împiedicat în această mare operă de certurile care agitau societatea creştină. Ura sa faţă de orice dezbinare îl conducea uneori până la nedreptate, cum a fost exilul Sfântului Evstatie, sau până la o toleranţă excesivă, cum a fost rechemarea lui Arie, Eusebiu de Nicomidia şi Teognie de Niceea. Dar care este omul care nu a greşit niciodată ? Dacă Constantin a fost înşelat în unele circumstanţe, trebuie făcuţi responsabili mai degrabă cei care au abuzat de încrederea sa decât el însuşi; căci nu este cu putinţă să găsim în istorie un suveran care să fi acţionat cu intenţii mai curate şi mai creştine.

Având în vedere scopul nobil pe care şi l-a propus, se înţelege severitatea cu care se exprimă în constituţia sa împotriva ereticilor[31]:

„Cuvine-se să recunoaşteţi în temeiul acestei legiuiri (atât voi, novaţienilor, cât şi voi: valentinieni, marcioniţi, pavlianişti, sau voi care vă trageţi numele de la frigieni; pe scurt, voi toţi care, în adunările voastre, aţi dat glas unor crezuri sectare) cu cât fir de minciună s-a împletit deşarta voastră credinţă şi în ce leacuri amestecate cu otravă s-a îmbibat învăţătura voastră (...). O voi, ce sunteţi potrivnici adevărului, vrăjmaşi ai vieţii şi sfetnici ai pierzării ! Totul la voi este făcut să se împotrivească adevărului, dar şi să se potrivească celor mai cumplite vicii, să se mărginească la sminteli şi simulacre, prin care voi nu faceţi decât să daţi chip minciunii, pe cei nevinovaţi să-i asupriţi, iar pe credincioşi să-i lipsiţi de lumină ! (...) Nici lipsa noastră de timp, nici mulţimea grijilor nu ne îngăduie să zăbovim cât de cât, aşa cum s-ar cere, asupra răutăţilor voastre. Iar nebunia voastră este nu numai mare, ci chiar atât de mare, atât de hâdă şi de degradantă că o singură zi nu mi-ar ajunge spre a o descrie. Şi altminteri se cuvine mai curând să ne astupăm urechile şi să ne întoarcem privirea de la asemenea lucruri, astfel ca înşirarea lor amănunţită să nu întineze cumva spontana şi curata înflăcărare a credinţei noastre ! Este oare cazul să mai îngăduim dăinuirea unor atât de mari rele ? Când depăşeşte o anumită măsură, îngăduinţa ajunge să li se facă şi oamenilor sănătoşi pricină de bube ciumate. De ce, atunci, să nu smulgem acest rău, ca să spunem aşa, din rădăcină, urmărindu-l făţiş, înaintea tuturor ?

De vreme ce grozăvia pierzaniei voastre a ajuns până într-acolo încât să nu mai poată fi îngăduită, legea de acum vă previne că nici unuia dintre voi nu i se va mai îngădui pe viitor să meargă la adunări. Drept urmare, am poruncit ca toate casele în care ţineţi voi adunare să fie sechestrate. Îngrijorarea noastră este atât de mare, încât vrem să nu vă mai puteţi ţine nelegiuitele şi nebuneştile adunări nu numai în locurile cunoscute îndeobşte, dar nici prin casele oamenilor sau prin cine ştie ce alte locuri aparţinând unor particulari. Lucrul cel mai bun ar fi ca voi toţi care vă sârguiţi a-I sluji Domnului în duh de adevăr şi cu bună credinţă să vă alăturaţi Bisericii soborniceşti pentru a vă împărtăşi din sfinţenia ei, prin care veţi putea ajunge şi la cunoaşterea adevărului. În tot cazul, înşelăciunea întortocheatelor voastre învăţături va fi cu desăvârşire scoasă de pe răbojul luminoşilor ani ai domniei noastre; vreau anume să zic: blestemata şi pustiitoarea dihonie a ereticilor şi a schismaticilor (...). Dat-am poruncă, cum am mai spus, ca toate locurile de adunare închinate înşelătoarei voastre credinţe (deci lăcaşurile de rugăciune – dacă aşa pot fi ele numite – ale ereticilor) să fie sechestrate şi negreşit predate Bisericii soborniceşti, celelalte locuri revenind fiscului”.

Această constituţie imperială i-a împrăştiat pe toţi duşmanii Bisericii. Conducătorii lor au luat-o la fugă, ceilalţi au intrat în Biserică, dar cei mai mulţi au făcut-o fără sinceritate şi doar de frică. Episcopii au refuzat să-i primească pe cei care n-au făcut-o cu bună credinţă, iar pe ceilalţi i-au acceptat după încercări canonice. Cât despre cei care nu greşiseră în materie de credinţă şi fuseseră doar schismatici, aceştia au fost primiţi fără dificultate şi ei au arătat o bucurie cu atât mai mare cu cât au fost mult timp depărtaţi de Biserică, care era adevărata lor patrie. Datorită măsurilor luate de împărat au încetat certurile, iar Biserica sobonicească s-a manifestat în unitatea sa.

El însuşi dădea pildă de evlavie tuturor creştinilor. A poruncit să se schimbe efigia sa de pe monede şi a vrut să apară pe acestea în poziţie de rugăciune[32]; a interzis să se mai aşeze statuile sale în templele păgâne; în palatul său, el conducea rugăciunile care erau făcute în comun şi citirea Sfintelor Scripturi. Printr-o lege specială, a poruncit respectarea duminicii şi zilei de vineri, datorită tainelor creştine săvârşite în aceste zile; le dădea liber ostaşilor săi pentru a sfinţi aceste zile; soldaţii păgâni erau de asemenea obligaţi să se roage duminica şi el însuşi a alcătuit rugăciunea pe care trebuiau s-o rostească cu voce tare. Ea era concepută astfel:

„Pe Tine singur Te ştim Dumnezeu, pe Tine drept împărat Te cunoaştem, pe Tine într-ajutor Te chemăm; de la Tine ne-am dobândit biruinţele, prin Tine mai presus de vrăjmaşi arătatu-ne-am, Ţie recunoştinţă îţi datorăm pentru bunurile dobândite; în Tine am nădăjduit că şi pe cele viitoare ni le vei dărui: cu toţii Ţie ne rugăm; iar pentru împăratul nostru Constantin dimpreună cu evlavioşii săi fii, fierbinte ne rugăm: viaţă dă-le cât mai lungă şi de biruinţă plină”[33].

A înlocuit vechile stindarde ale armatei romane cu cruci.

Se închidea adesea în camerele cele mai tainice ale palatului său şi acolo, în genunchi, adresa lui Dumnezeu rugăciuni lungi şi fierbinţi. În zilele de sărbătoare, el dădea exemplu de evlavie încă mai vie; pentru a sărbători ajunul Paştelui, cerea să fie luminat întregul oraş în care se afla el, iar în ziua praznicului se împărţeau în numele său milostenii în întregul imperiu.

Guvernatorii provinciilor, la exemplul împăratului, vegheau ca duminica să fie sfinţită; în aceste zile, templele idolilor trebuiau să rămână închise. Sărbătorile mucenicilor erau de asemenea prăznuite cu solemnitate. Practicarea creştinismului la nivel de societate era marea preocupare a lui Constantin, şi el se credea însărcinat de Dumnezeu cu această mare lucrare. Într-o zi, în care era înconjurat de episcopi, printre care se afla şi Eusebiu de Cezareea, el le-a spus: ,,Voi sunteţi episcopi pentru tot ceea ce se petrece în interiorul Bisericii, dar eu am fost ales de Dumnezeu episcop pentru lucrurile exterioare”. Într-adevăr, adaugă Eusebiu, el avea o grijă cu adevărat episcopală pentru a favoriza dezvoltarea spiritului religios.

Atenţia sa se îndrepta către iniţierile şi toate imoralităţile pe care păgânii le acopereau cu o spoială religioasă, sub numele de mistere. Un prinţ precum Constantin nu trebuia să ezite să cureţe societatea de aceste infamii şi de spectacolele sângeroase în care erau sacrificaţi oameni pentru a distra spectatorii, atroce până şi în plăcerile lor.

El a favorizat celibatul creştin desfiinţând legile nedrepte pe care păgânismul le promulgase împotriva celor care nu aveau copii, ca şi cum natura însăşi nu ar refuza uneori pe oamenii cei mai morali. A interzis evreilor să aibă drept sclav un creştin; căci, spunea el, nu este permis ca cei răscumpăraţi de Domnul să fie sclavii celor care L-au omorât.

Continuând să încurajeze şi să susţină toate instituţiile creştine care puteau să regenereze societatea, Constantin lucra direct pentru a face din casa sa un model pentru toate celelalte. După ce dădea zilele sale grijilor guvernării, îşi petrecea o parte din noapte în rugăciune şi pentru a alcătui discursuri pe care îi plăcea să le rostească în public. Ştia că linguşeala şi curiozitatea îi atrăgeau mai mulţi auditori decât dorinţa de a se instrui, dar ştia de asemenea că discursurile sale îşi vor aduce roadele, că alţii vroiau să-l imite şi că în definitiv va rezulta de aici un bine pentru societate. Când îl aplaudau, el îşi avertiza auditorii că trebuiau să se gândească doar la monarhul suveran care era în ceruri.

În alocuţiunile sale, el se preocupa mai întâi de respingerea erorilor păgâne; trecea de la aceasta la pronia care ocârmuieşte totul, la Dumnezeul unic care va cere socoteală fiecăruia după faptele sale. Ajungea astfel la avertismente aspre care se adresau uneori direct persoanelor de la curte; acestea se recunoşteau în tablourile alcătuite de el, plecau ochii şi intenţionau să se îndrepte. Lui Constantin îi plăcea să compună rugăciuni. Interpreţii le traduceau imediat din latină în greacă şi erau răspândite în imperiu.

Acesta este tabloul general pe care l-a prezentat Eusebiu despre viaţa lui Constantin în perioada care s-a scurs de la întemeierea Constantinopolului până în cel de-al 30-lea an al domniei sale (335). Biserica Sfântului Mormânt tocmai fusese terminată şi Constantin s-a gândit să meargă să prăznuiască cel de-al treilea deceniu al domniei sale la Ierusalim, cu cei 3 fii ai săi: Constantin, Constanţiu şi Constans, pe care tocmai îi asociase la conducerea imperiului[34].

Dar, înainte de a sărbători sfinţirea acestei biserici, el a vrut ca toate certurile din Biserică să înceteze. Or, în Egipt, arienii şi meletienii continuau să se împotrivească Sfântului Atanasie şi răspândeau calomnii împotriva sfântului episcop. Acuzaţiile erau raportate împăratului de Eusebiu de Nicomidia sau de adepţii acestuia de la curte, şi se încerca mai cu seamă a-l înfăţişa pe Atanasie drept pricina tuturor tulburărilor.

Pentru a pune capăt acestor manevre, Constantin i-a convocat la Tir pe episcopii din Egipt, Libia, Asia şi Europa[35]. S-a intenţionat la început a se aduna sinodul la Cezareea. Arienii credeau că judecata împotriva lui Atanasie ar fi fost mai gravă dacă tribunalul era prezidat de un episcop a cărui erudiţie şi virtuţi nu erau deloc contestate. Dar Atanasie şi episcopii ortodocşi ai Egiptului au refuzat să meargă la Cezareea. În ochii lor, Eusebiu era pe bună dreptate suspect din cauza amabilităţilor sale faţă de episcopul de Nicomidia şi de ceilalţi episcopi care luaseră partea lui Arie. Atunci când s-a decis ca sinodul să se ţină la Tir, Atanasie şi episcopii Egiptului au refuzat din nou să participe pentru că au aflat că episcopii care se aflau acolo erau aproape toţi adversari.

Constantin a fost avertizat. El a scris de îndată sinodului[36], pe care l-a însărcinat în special cu grija de a restabili armonia şi că, dacă cel care trebuia să fie judecat refuza să se înfăţişeze, el va trimite pe unul din ofiţerii săi să-l aducă cu forţa.

Atanasie a înţeles că refuzul său nu ar face decât să-l irite pe împărat şi să dea ocazia duşmanilor săi să-l defăimeze. Prin urmare, a plecat spre Tir cu episcopii ortodocşi ai Egiptului în număr de 49 şi printre care erau doi cinstiţi mărturisitori ai credinţei, Pafnutie şi Potamon, care purtau urmele muceniciei pe care o suferiseră în timpul ultimei persecuţii[37].

Atunci când Atanasie a apărut la sinod, i s-a poruncit să stea în picioare pentru a răspunde acuzaţiilor care i-au fost aduse; era tratat, înainte de judecată, ca şi cum ar fi fost vinovat. Potamon s-a ridicat cu hotărâre împotriva acestei nedreptăţi şi, adresându-se lui Eusebiu de Cezareea, care părea să prezideze sinodul, i-a spus: ,,Eusebiu, stai jos aici pentru a-l judeca pe Atanasie care este nevinovat ? Este cu putinţă aşa ceva ? Spune-mi mie, nu ai fost tu cu mine în închisoare în timpul persecuţiei ? În ce mă priveşte, eu am pierdut un ochi; cât despre tine, tu eşti sănătos şi teafăr ? Tu ai ieşit de acolo aşa fără să fi făcut nimic împotriva conştiinţei tale ?” Eusebiu s-a ridicat de îndată şi s-a retras spunând: ,,Dacă voi aveţi îndrăzneala să ne trataţi astfel în acest loc, putem să ne îndoim că acuzatorii voştri nu spun adevărul ? Dacă voi exercitaţi aici o astfel de tiranie, ce nu faceţi la voi acasă ?”

Se poate crede că lui Eusebiu i-a fost de ajuns lecţia pe care a primit-o şi a renunţat la scaunul de preşedinte. Cuvintele lui Potamon au dat loc fără îndoială acuzaţiei care fusese formulată împotriva lui Eusebiu, că nu a scăpat de mucenicie decât jertfind idolilor. În timp ce, sub impresia teribilei mustrări adresate preşedintelui, adunarea s-a despărţit, Pafnutie s-a adresat lui Maxim care tocmai îi urmase lui Macarie pe scaunul Ierusalimului şi i-a spus: ,,Eu port aceleaşi cicatrici ca voi, şi noi ne-am pierdut fiecare câte un ochi pentru Iisus Hristos; nu aş putea deci să sufăr ca voi să luaţi parte la dezbatere în adunarea celor răi”. Maxim l-a urmat afară; Pafnutie i-a relatat detaliile conspiraţiei urzite împotriva lui Atanasie şi l-a câştigat de partea dreptăţii. Toţi episcopii Egiptului i-au recuzat pe membrii sinodului care se declarau deschis împotriva lui Atanasie: Eusebiu de Nicomidia, Eusebiu de Cezareea, Flacil, Narcis, Teognie, Maris, Teodor, Patrofil, Teofil, Macedonie, Gheorghe, Ursachie şi Valens. Aceştia doi din urmă vor avea în istorie un mare răsunet.

Nu s-a ţinut cont. Au acceptat ca acuzatori împotriva lui Atanasie schismatici şi eretici. Din 100 de episcopi care recunoşteau Alexandria ca Biserică mamă, nici unul nu a formulat plângeri; nu s-ar putea cita nici un singur [episcop] sobornicesc printre acuzatori. Ereticii şi schismaticii i-au reproşat lui Atanasie violenţe pe care le-ar fi exercitat împotriva lor. Se făcea mai cu seamă gălăgie pe seama unui anume Ischiras, care fusese hirotonit în mod invalid de preotul Colluthus, unul dintre clericii care se răsculaseră odinioară împotriva Sfântului Alexandru şi care fusese aşezat ca preot într-un sat. Atanasie îi dovedise deja lui Constantin, în călătoria sa la Nicomidia, că acest Ischiras nu era preot; că el nu avea biserică în satul în care locuia, că i se interzisese săvârşirea slujbei religioase, dar că nu i s-a răsturnat altarul, nici nu i s-a spart potirul, aşa cum pretindeau acuzatorii.

Cu toate că această acuzaţie fusese desfiinţată, a fost reînnoită la sinodul din Tir şi, în ciuda explicaţiilor date, adunarea a ales o comisie alcătuită din cei mai mari duşmani ai lui Atanasie pentru a merge să verifice la faţa locului ce s-a întâmplat. Deoarece ei vroiau să-l găsească vinovat pe Atanasie, au refuzat să admită alţi martori în afara celor care-l acuzau şi se încăpăţânau să închidă ochii în faţa evidenţei care reieşea chiar din depoziţiile lor ostile, din cauza mărturiilor şi contradicţiilor care se regăseau în ele.

În timp ce comisia făcea ancheta sa în Egipt, în Tir s-a adus o acuzaţie de desfrâu împotriva lui Atanasie. O fecioară s-a prezentat înaintea sinodului, deplângând nenorocirea sa de a fi fost siluită de episcopul Alexandriei. Atanasie, fără a se emoţiona, a făcut semn preotului său Timotei, care a înaintat cu gravitate în faţa acestei femei şi i-a spus: ,,Cum poţi să pretinzi că am locuit la tine şi că te-am necinstit ?” ,,Da, strigă femeia, ridicând mâna, chiar tu m-ai necinstit !” Şi ea a început să povestească circumstanţele atacului căruia pretindea că i-a fost victimă.

Văzând că această femeie nefericită nici măcar nu-l cunoştea pe Atanasie, pe care îl acuza, mai mulţi părinţi au început să râdă; dar cei care au adus-o în faţă, ruşinaţi de intriga lor josnică, au cerut ca ea să fie alungată din adunare. În zadar, Atanasie a cerut ca ea să fie arestată şi pusă să-şi denunţe complicii; nu a fost ascultată deloc această dreaptă reclamaţie şi au avut grijă ca acuzaţia să nu fie trecută în procesul verbal al adunării.

Un nou eşec îi aştepta pe eretici. Meletienii îl acuzaseră pe Atanasie de uciderea lui Arsenie, unul din episcopii lor, şi de faptul că i-ar fi tăiat o mână pe care ar fi folosit-o pentru activităţi vrăjitoreşti. Ei au reuşit, spuneau ei, să intre în posesia acestei mâini, şi au arătat-o ca o probă împotriva lui Atanasie. Atunci când această acuzaţie a fost adusă înaintea lui Constantin în Nicomidia, Atanasie a reuşit să dovedească faptul că Arsenie trăia şi împăratul nu a mai dat importanţă acuzaţiei. Dar meletienii şi arienii l-au prins din nou pe Arsenie şi l-au sechestrat. Iată de ce ei au ridicat împotriva lui Atanasie vechea acuzaţie de omor şi au arătat faimoasa mână care servise la vrăjitorii.

Dar Arsenie se plictisise de rolul pe care îl puseseră să-l joace. Evadând din locul unde era închis, el venise în taină în Tir; reprezentantul împăratului, Arhelau, fiind informat despre aceasta, l-a pus sub pază şi l-a anunţat pe Atanasie.

Când arienii au expus mâna magică şi au reînnoit acuzaţia de omor, Atanasie a întrebat dacă în adunare se aflau persoane care îl cunoscuseră pe Arsenie. Mai mulţi au declarat că îl cunoscuseră perfect. Atunci pretinsul mort a fost introdus înaintea adunării şi a fost recunoscut de către cei care îl văzuseră odinioară. Atanasie a ridicat pe rând cele două părţi ale mantiei lui Arsenie şi a spus: ,,Iată-l pe Arsenie cu cele două mâini ale sale; Dumnezeu nu i-a dat fără îndoială mai multe. Acuzatorii mei să binevoiască să spună unde ar fi putut fi aşezată cea de-a treia [mână], care este în posesia lor; sau mai bine adunarea să facă cercetări de unde ar putea să provină”.

Câţiva membri au strigat: ,,Atanasie este un vrăjitor care ne înşală ochii cu scamatoriile sale”. Şeful meletienilor, pe nume Ioan, succesor al lui Meletie, a profitat de tumult ca să dispară; el nu vroia să fie interogat despre mâna a cărei provenienţă o cunoştea fără îndoială.

În loc să cedeze în faţa evidenţei, duşmanii lui Atanasie au hotărât să-l facă să dispară, dar Arhelau l-a luat din mâinile lor şi l-a îmbarcat pe un vas care mergea la Constantinopol.

Comisarii însărcinaţi cu verificarea acuzaţiei referitoare la Ischiras au refuzat să-i asculte pe cei din sânul Bisericii soborniceşti care protestau în unanimitate împotriva faptelor lor şi au dovedit că nu erau preocupaţi decât de ideea de a-l găsi vinovat pe Atanasie. Atunci când comisarii s-au întors în Tir, sinodul a acceptat ancheta lor ca veridică, l-a caterisit pe Atanasie şi l-a înştiinţat pe împărat de această caterisire. Cea mai mare parte a episcopilor ortodocşi s-a retras după plecarea lui Atanasie. Cei care au rămas au refuzat să accepte sentinţa. Printre ei era Marcel, episcop de Ancira, care şi-a atras ura arienilor prin râvna sa de a-l apăra pe episcopul Alexandriei.

El intrase deja în luptă cu ei printr-o lucrare îndreptată împotriva unui filozof adept al ideilor lui Arie. Eusebiu de Cezareea a atacat dogma acestei lucrări ca fiind heterodoxă[38]. Aceste prime polemici, alături de devotamentul său pentru cauza lui Atanasie în timpul sinodului din Tir, l-au indicat pe Marcel drept duşman periculos pentru partida arienilor.

Constantin nu-l văzuse încă pe Atanasie, nici nu primise procesele verbale ale sinodului din Tir, atunci când a trimis episcopilor porunca de a merge la Ierusalim pentru sfinţirea Bisericii Sfântului Mormânt. Având în vedere dezbinările care persistau între episcopi, el a renunţat la proiectul său de a merge el însuşi la Ierusalim; cum refuzase, la începutul certurilor, să meargă la Alexandria pentru a nu fi martor al tulburărilor care agitau această Biserică.

Episcopii au plecat din Tir spre Ierusalim unde se adunaseră deja mulţi alţi episcopi[39]. Macedonia l-a trimis acolo pe episcopul celui dintâi scaun al său; Panonia şi Mysia erau reprezentate prin tinereţea lor cea mai ilustră; se afla acolo un sfânt episcop din Persia, care era podoaba acestei Biserici şi care se distingea prin erudiţia sa, ca şi prin virtuţile sale; episcopii cei mai distinşi de Cilicia şi Capadocia erau acolo. Siria, Mesopotamia, Fenicia, Arabia, Palestina, Egiptul, Libia şi Tebaida trimiseseră un mare număr din episcopii lor. O mulţime nenumărată de credincioşi venise din toate provinciile. Împăratul a trimis ofiţeri pentru a se îngriji de nevoile pelerinilor, şi aceşti ofiţeri îl aveau ca şef pe Marian, un creştin plin de râvnă care Îl mărturisise pe Iisus Hristos în timpul persecuţiei.

Dintre episcopi, unii săvârşeau rugăciuni publice, alţii ţineau cuvânt credincioşilor, fie în cinstea Mântuitorului a cărui moarte şi înviere o slăveau, fie despre chestiunile teologice care preocupau conştiinţele. Unii tâlcuiau Sfintele Scripturi, al căror înţeles tainic îl explicau; alţii, care nu erau nici elocvenţi, nici savanţi, se mulţumeau să-I aducă lui Dumnezeu jertfe mistice şi nesângeroase pentru pacea comună, pentru Biserica lui Dumnezeu, pentru împărat, autorul atâtor fapte bune, şi pentru preaevlavioşii săi fii.

Printre oratori se remarca mai cu seamă Eusebiu de Cezareea, a cărui erudiţie era cunoscută de întreaga Biserică. El explica tainele creştine de care amintea sfinţirea minunatului monument ridicat de Constantin, şi pe care le-a găsit prefigurate în cărţile Vechiului Testament. Doctul scriitor considera că Biserica Sfântului Mormânt merita o lucrare specială; el a scris-o şi a oferit-o împăratului împreună cu panegiricul pe care l-a rostit în cinstea sa cu ocazia celei de-a 30-a aniversări a domniei sale.

Sfinţirea Bisericii Sfântului Mormânt a devenit o sărbătoare solemnă pentru Biserica din Ierusalim[40]; se prăznuia în fiecare an şi o mare mulţime de pelerini mergea în cetatea sfântă pentru a participa la ea.

Episcopii arieni aflaţi la Ierusalim s-au reunit într-un sinod şi i-au primit solemn în comuniune pe Arie şi diaconul Euzoie, pretinzând că prin aceasta se conformează poruncilor împăratului[41]. Dar în timp ce ei dădeau astfel un gaj ereziei, Atanasie sosea la Constantinopol şi denunţa intrigile cărora le-a fost victimă. După sfinţirea Bisericii Sfântului Mormânt, mai mulţi episcopi s-au întors la Bisericile lor. Arie şi Euzoie s-au dus în Alexandria, dar ortodocşii nu au vrut să intre în comuniune cu ei. Episcopii care şi-au prelungit şederea la Ierusalim au primit acolo o epistolă de la împărat care îi chema la Constantinopol pe cei care formaseră sinodul din Tir. Iată rezumatul acestei epistole:

„Constantin Biruitorul, Măritul, Augustul, către episcopii adunaţi în oraşul Tir.

Eu nu am cunoştinţă de cele hotărâte în sinodul vostru cu tulburare şi cu duşmănie. Căci se pare că adevărul a fost înăbuşit de o lipsă de disciplină zgomotoasă. Fără să ţineţi seama de ceea ce îi place lui Dumnezeu, din cauza certurilor pe care le duceţi împotriva alor voştri, vă străduiţi ca şi rugăminţile voastre să fie de neînvins. Dar va fi lucrarea proniei dumnezeieşti dacă şi această strădanie, odată descoperită, va putea fi anulată, iar pentru noi va fi limpede dacă, întrunindu-vă acolo, săvârşiţi ceva cu bune intenţii sau cu duşmănie.

De aceea vreau ca voi toţi să vă uniţi cu toată graba din respect pentru mine, până când veţi putea dovedi prin voi înşivă integritatea faptelor petrecute la voi. Însă ţinând seama de prietenia cu care v-am scris acestea şi v-am convocat la mine prin scrisori, odată cu ea să luaţi cunoştinţă de cele ce urmează.

Îndreptându-mă către oraşul care poartă numele meu, din prea fericita noastră patrie, deodată în mijlocul pieţei s-a apropiat de mine atât de neaşteptat episcopul Atanasie, împreună cu câţiva preoţi pe care îi avea în jurul său, încât mi-a pricinuit oarecare teamă. Căci martor mi-este Dumnezeu, care observă totul, că n-aveam cum să ştiu cine este, când l-am văzut întâi, dacă nu mi-ar fi povestit atunci cineva dintre ai noştri şi cine este şi ce nedreptate a îndurat. N-am stat de vorbă cu el atunci, nici n-am luat parte la vreo convorbire. În timp ce el cerea să fie ascultat, iar eu refuzam şi aproape că dădusem poruncă să fie îndepărtat, cu multă încredere el mi-a cerut, nimic altceva decât venirea voastră pentru ca în prezenţa voastră să poată explica, cu gemetele lui, ceea ce a pătimit. Şi pentru că mi s-a părut logic şi potrivit la vremea aceea, am poruncit să vă fie scrise mai degrabă acestea, pentru ca toţi care v-aţi întrunit la sinodul din Tir să vă grăbiţi neîncetat să beneficiaţi de îngăduinţa noastră care vă este propice; adică să se arate prin aceste lucrări ale voastre curăţia şi justeţea judecăţii voastre în prezenţa mea, căci şi voi mă recunoaşteţi de slujitor al lui Dumnezeu: deoarece ca împărat sunt slujitorul lui Dumnezeu. Aşadar numele lui Dumnezeu este cinstit în pace pretutindeni şi este binecuvântat prin închinarea mea lui Dumnezeu chiar printre barbarii care până acum nu cunoşteau adevărul. Aceşti barbari ar fi putut să ne servească drept model nouă, care avem pretenţia că mărturisim legea lui Dumnezeu, dar pe care nu o respectăm. (...) Dar grăbiţi-vă, cum am spus, să veniţi la mine fără întârziere, ştiind că voi căuta să acţionez cu toată puterea, întru cele care privesc legea lui Dumnezeu, mai ales acelea vor fi păzite fără şovăire”[42].

Această scrisoare a pricinuit multă nelinişte membrilor sinodului din Tir[43]. Cea mai mare parte dintre aceştia nu a considerat oportun să plece la Constantinopol, dar Eusebiu de Nicomidia, Eusebiu de Cezareea, Teognie, Maris, Patrofil, Ursachie şi Valens s-au dus acolo. Ştiind bine că în prezenţa împăratului nu ar fi putut aduce acuzaţiile nici despre potir şi altarul lui Ischiras, nici despre moartea lui Arsenie, pentru că însuşi Constantin se pronunţase în favoarea lui Atanasie în legătură cu aceste chestiuni în timpul şederii sale în Nicomidia, au inventat altă acuzaţie. Sosiţi la Constantinopol, ei s-au înfăţişat înaintea împăratului şi l-au acuzat pe Atanasie că ar fi ameninţat că va împiedica transportul de grâu din Egipt la Constantinopol. Noi avem, spuneau ei, drept dovadă mărturia a 5 episcopi: Adamantie, Anubio, Arbætio, Agatamon şi Petru.

Acuzaţia era cu atât mai gravă cu cât Constantinopolul se baza doar pe grâul din Egipt pentru subzistenţa sa şi întârzierea vaselor dăduse naştere deja la răzmeriţe. Acuzaţia lansată împotriva lui Atanasie[44] se baza pe un fapt care îi făcea cinste. El împărţise săracilor grâul pe care Constantin îl cumpărase pentru ei şi nu s-a ales cu nimic din aceasta. Milostenia sa a dat duşmanilor săi pretextul de a face din el un acaparator al grâului destinat oraşului Constantinopol. Atanasie a întrebat cum el, sărac şi fără putere, ar fi avut mijlocul de a comite delictul ce i se imputa. Dar Eusebiu de Nicomidia pretindea că Atanasie era destul de bogat şi de influent, încât făcea ce vroia el în Alexandria.

Fără îndoială, Constantin nu a crezut acuzaţia lansată împotriva lui Atanasie; dar, pentru a restabili pacea, el a considerat că trebuia să-l îndepărteze pe acesta nu numai din Alexandria, ci şi din Răsărit. Aşadar, el l-a trimis la Treves, în Galia-Belgia. Arienii ar fi vrut ca sentinţa lor de caterisire să fie confirmată şi ca Biserica Alexandriei să-şi aleagă un nou episcop. Dar Constantin s-a opus tuturor insistenţelor lor şi nu a permis să i se dea un succesor lui Atanasie. Sentinţa sinodului din Tir era astfel considerată nulă şi exilul lui Atanasie nu era decât o simplă măsură de precauţie faţă de tulburările care agitau Răsăritul. Intenţia lui Constantin era ca, odată cu domolirea tulburărilor, să-l readucă pe Atanasie la Biserica sa[45].

Atanasie a găsit la Treves un sfânt episcop, Maximin, care l-a primit ca pe un mucenic al adevărului. În mod firesc, şederea lui în Apus trebuia să atragă atenţia într-o manieră mai specială asupra erorilor arienilor, şi din această epocă Bisericile apusene au luat parte mai direct la discuţii. Osie, delegaţii episcopului Romei la Sinodul de la Niceea şi episcopii apuseni care au participat la această mare adunare făcuseră cunoscut cu siguranţă acestor Biserici natura acestor discuţii; dar nu au mai avut ocazia de a se preocupa de ele deoarece au aflat în acelaşi timp care era erezia şi că a fost condamnată. Dar când au aflat că în Răsărit Arie şi-a găsit apărători, în ciuda anatemei cu care a fost lovit, au înţeles că Apusul trebuie să-şi facă auzită vocea şi să se pronunţe în favoarea lui Atanasie, apărătorul Ortodoxiei.

În Galia, în special, se declarau ortodocşi, şi noi vom vedea în curând mari episcopi ai acestei Biserici ca Phaebadius de Agen şi Ilarie de Poitiers, consacrându-şi elocvenţa şi activitatea lor pentru apărarea dogmei sănătoase.

Exilul lui Atanasie a fost o victorie pentru Eusebiu de Nicomidia şi prietenii săi. Acest episcop s-a crezut suficient de puternic pentru a-l sili pe Sfântul Alexandru al Constantinopolului să-l primească pe Arie în comuniune cu el.

După Sinodul de la Ierusalim, ereticul a mers în Alexandria, unde a produs mari tulburări. Constantin l-a chemat la Constantinopol ca să dea socoteală de purtarea sa[46]. Arie s-a dus şi i-a găsit acolo pe Eusebiu de Nicomidia şi alţi adepţi ai săi. Din momentul în care a sosit, Biserica s-a împărţit în două tabere: una care apăra credinţa de la Niceea, cealaltă care se declara de partea lui Arie.

Sfântul episcop Alexandru era foarte neliniştit din cauza a ceea ce se petrecea, mai ales auzind că Eusebiu îl ameninţa cu caterisirea dacă nu intra în comuniune cu Arie. Îl preocupa mai puţin această ameninţare, decât pericolul în care se afla dogma sănătoasă. El participase la Sinodul de la Niceea şi se declarase deschis de partea credinţei care fusese promulgată acolo. În loc să recurgă la dialectică pentru a o apăra, el s-a rugat lui Dumnezeu şi a încercat să-L înduplece prin ajunările şi rugăciunile sale. El s-a închis aşadar în biserica numită Irina (Pacea), s-a apropiat de altar şi s-a întins la pământ sub sfânta masă, rugându-se lui Dumnezeu cu lacrimi să ia în mâinile Sale cauza credinţei. El a rămas acolo mai multe zile şi nopţi, spunându-I lui Dumnezeu: ,,Dacă dogma lui Arie trebuie să învingă şi să fie recunoscută ca adevărată, ia-mă din lume; dar dacă credinţa pe care o mărturisesc este cea adevărată, fie ca Arie să fie pedepsit pentru nelegiuirea sa”.

În timp ce Alexandru se ruga, la curte era mare agitaţie. Împăratul l-a chemat pe Arie şi l-a întrebat dacă recunoaşte hotărârile de la Niceea. El a răspuns fără să ezite că le recunoaşte şi a semnat această declaraţie cu solicitudine. Împăratul l-a întrebat dacă nu există vreo duplicitate în declaraţiile sale, şi l-a pus să jure că nu exista nici una. Apoi Constantin l-a chemat pe Alexandru şi i-a poruncit să-l primească pe Arie în comuniune. Era într-o sâmbătă, şi Arie spera să intre a doua zi în biserică cu toţi credincioşii.

În momentul în care a ieşit din palat, partizanii săi l-au condus în triumf prin tot oraşul. Ajungând la forumul lui Constantin, el s-a plâns de colici teribile şi a întrebat dacă nu se află latrine în preajmă. I le-au arătat în spatele forumului şi el a intrat acolo. Atins de un rău subit, el a pierdut o mare cantitate de sânge, şi la puţin timp după aceea a fost găsit mort.

Această moarte a fost considerată o pedeapsă de la Dumnezeu. A produs o impresie puternică nu numai la Constantinopol, ci în întreaga lume. Prietenii lui Eusebiu de Nicomidia au rămas muţi de uimire, şi Constantin a văzut în aceasta un nou motiv de a se ataşa cu putere de credinţa de la Niceea.

Episcopii eusebieni n-au rămas mult timp la Constantinopol după moartea lui Arie. Ei au alcătuit un fel de sinod în care l-au depus pe Marcel, episcopul Ancirei.

Acest episcop[47] participase la Sinodul din Ierusalim şi atunci i s-au reproşat erori foarte grave. El publicase o carte împotriva unui oarecare retor pe nume Asterie care străbătea oraşele Siriei, citind pretutindeni o carte din care învăţa dogma lui Arie. Asterie se credea un mare teolog şi se pretindea demn de episcopat; dar cum el adusese jertfe idolilor în timpul persecuţiei, nu putea să ajungă episcop. Marcel al Ancirei a scris o carte împotriva lui Asterie; dar, spunea Socrate, vrând să-l combată, el a căzut în greşeala contrară, şi nu se temea să afirme că Iisus Hristos era un om ca toţi ceilalţi.

Episcopii Sinodului din Ierusalim nu s-au preocupat deloc de Asterie, care nu aparţinea cinului preoţesc, dar i-au cerut lui Marcel motivul cărţii pe care el o scrisese.

Este probabil ca mai cu seamă Eusebiu de Cezareea să fi ridicat această chestiune, deoarece lucrarea lui Marcel i s-a părut atât de greşită, încât el a compus două opere pentru a o combate. Episcopul Ancirei a fost convins că a propovăduit dogma lui Pavel de Samosata şi a făgăduit că va arde cartea sa. Dar, înainte de a-şi ţine făgăduinţa, a profitat de tulburarea pe care a produs-o în sinod primirea unei scrisori de la împărat prin care acesta îl chema la Constantinopol, şi s-a eschivat.

La Constantinopol, episcopii eusebieni au reluat această cauză; ei l-au condamnat pe episcopul Ancirei, l-au caterisit şi l-au hirotonit pe Vasilie în locul său.

Propovăduise Marcel cu adevărat învăţătura care i-a fost imputată ? El a tăgăduit-o apoi şi a fost reabilitat; dar dacă am judeca cartea sa după combaterea făcută de Eusebiu de Cezareea, ea nu a fost ireproşabilă. Doctul episcop îi impută mai întâi lui Marcel sentimente de invidie şi procedee de polemică foarte necuviincioase[48]. El expune în continuare cu multă exactitate dogma ortodoxă a Sfintei Treimi şi respinge eroarea lui Sabelie, care nu vroia să vadă în Sfânta Treime decât acelaşi Ipostas care Se manifesta succesiv sub numele de Tată, Fiu şi Sfânt Duh. Dacă Sabelie ar fi avut dreptate, Iisus Hristos ar fi fost aceeaşi persoană cu Tatăl; or, cum Evanghelia Îl deosebeşte perfect de Tatăl, rezultă că El nu este decât un simplu om. Iată astfel că această ultimă erezie a lui Pavel de Samosata era o deducţie logică din cea a lui Sabelie.

Eusebiu îi impută aceste erezii lui Marcel. Înainte de a le dovedi, el stabileşte că adversarul său comisese greşeli grave citând Scripturile[49]; că el cedase vanităţii de a părea savant citând autori profani care nu puteau să aducă nici o lumină asupra dogmelor pe care vroia să le expună[50].

Un alt reproş al lui Eusebiu era că Marcel îl atacase nu numai pe Asterie, ci şi episcopi mult mai demni, precum Marele Eusebiu (de Nicomidia), Paulin de Tir, devenit episcopul Antiohiei; Origen, care nu putea să se apere pentru că era mort demult; Narcis de Neroniada, în fine un alt Eusebiu. Aşa se desemnează pe el însuşi[51] episcopul de Cezareea. El dovedeşte, prin texte reproduse din cartea lui Marcel, că acesta nu vorbea decât cu patimă despre adversarii săi şi că îi imputa lui Origen dogme pe care acest mare om nu le propovăduise. Se remarcă, într-unul din aceste texte, că Marcel nu-l socotea pe Origen suficient de instruit în Sfintele Scripturi atunci când a scris cartea sa Principiile. Suntem nevoiţi să recunoaştem că reproşul de ignoranţă adresat lui Origen de către episcopul Ancirei este cel puţin singular.

Eusebiu îi impută adversarului său că a citat cu rea credinţă câteva din cuvintele sale, ale lui Eusebiu de Nicomidia, Paulin şi Narcis, pentru a le atribui o învăţătură pe care ei nu au propovăduit-o.

Este cert că în pasajele citate de Eusebiu se remarcă mult venin şi exagerare.

În cea de-a doua carte a sa, Eusebiu expune dogma lui Marcel, pe care o rezumă la aceste 4 greşeli:

 

1. El a învăţat că Fiul lui Dumnezeu, înainte de naşterea Sa din Fecioara Maria, nu era nimic, şi că El nu a existat înainte de această naştere[52];

2. În privinţa Cuvântului lui Dumnezeu, el Îl confundă cu Tatăl şi cu Sfântul Duh, şi nu admite decât o substanţă în Dumnezeu, fără distincţie între persoane[53];

3. În ce priveşte trupul lui Hristos pe care l-a luat Cuvântul, el învaţă că acesta trebuie să fie separat de Cuvântul Însuşi, pentru ca în Iisus Hristos să existe o persoană umană veritabilă[54];

4. Privind sfârşitul domniei şi al trupului lui Hristos, el învaţă că domnia lui Hristos nu va fi veşnică, că ea se va sfârşi când se va obţine rezultatul pentru care a fost întemeiată; că trupul lui Hristos nu va rămâne unit cu Cuvântul în veşnicie, că el se va distruge[55].

 

Eusebiu a stabilit aceste 4 puncte prin citate textuale din cartea lui Marcel. S-au făcut mari eforturi pentru a da un sens ortodox acestor citate; dar suntem aproape siguri că Marcel a învăţat cu adevărat erorile pe care Eusebiu i le-a reproşat. În această privinţă noi suntem de acord cu personaje serioase, precum Sfântul Vasilie de Cezareea, Sfântul Ioan Gură de Aur şi Sfântul Ilarie de Poitiers, şi chiar Sfântul Atanasie căruia Marcel i se arăta totuşi partizan hotărât.

Eusebiu de Cezareea a îndreptat încă împotriva lui Marcel al Ancirei cele 3 cărţi ale sale Despre teologia ecleziastică. După ce i-a imputat adversarului său că învaţă aceeaşi dogmă cu Sabelie, el expune adevărata dogmă a Bisericii. Iată cum se exprimă el în privinţa Fiului:

,,Biserica învaţă că nu există decât un Dumnezeu atotputernic, care este în acelaşi timp Tatăl; Tatăl unui singur Hristos, dar Domn şi creatorul tuturor lucrurilor şi Dumnezeu. În acelaşi mod, ea recunoaşte ca Fiu unic al lui Dumnezeu pe Acela care a fost născut din Tatăl mai înainte de toţi vecii. Ea nu confundă existenţa Lui cu cea a Tatălui, ci crede că El subzistă în El Însuşi şi viază, Fiu adevărat, împreună cu Tatăl, fiind Dumnezeu din Dumnezeu, lumină din lumină, viaţă din viaţă; născut din Tatăl într-un mod de negrăit, inefabil, absolut necunoscut, de nepătruns, pentru a da mântuirea tuturor. Existenţa Sa nu este asemănătoare cu a celorlalţi; El nu trăieşte aceeaşi viaţă cu cea a fiinţelor create de El. El este singurul născut numai din Tatăl, El este chiar viaţa existentă”[56].

Se vede cu câtă grijă evită Eusebiu să cadă în eroarea lui Sabelie, care confunda existenţa Fiului cu cea a Tatălui; ceea ce îl conducea la o personalitate unică în Dumnezeu şi la negarea Sfintei Treimi. Se înţelege că oameni superficiali au confundat lesne existenţa cu esenţa şi că luptând pentru unitatea esenţei Tatălui cu a Fiului, exprimată prin cuvântul consubstanţial, ei s-ar fi servit de exprimări imprudente care au făcut să li se atribuie erezia lui Sabelie.

Eusebiu nu a folosit cuvântul consubstanţial în expunerea sa a credinţei Bisericii, dar este evident că el nu furnizează nici un motiv pentru a i se atribui eroarea lui Arie. Din punct de vedere dogmatic, el a fost ortodox; el a avut neşansa de a se afla alături de Eusebiu de Nicomidia în timpul discuţiilor şi de a se fi lăsat înşelat de răspunsurile insidioase ale lui Arie. Citindu-l, se simte că el se temea, înainte de toate, de a aduce cea mai uşoară atingere dogmei Sfintei Treimi, pe care se întemeiază creştinismul.

Când trebuia să răspundă celor care îi cereau explicaţii pentru naşterea din veşnicie a Fiului, el răspundea că este o taină de nepătruns pentru inteligenţa noastră limitată[57].

În cele 3 cărţi Despre teologia ecleziastică, Eusebiu completează cele două cărţi ale sale împotriva lui Marcel. El citează o mulţime de fragmente aflate la baza erorilor pe care le impută adversarului său şi care se rezumă la cele două erezii – a lui Sabelie şi a lui Pavel de Samosata, care decurg una din cealaltă, aşa cum am explicat, în ciuda contrarietăţii aparente.

Noi nu am intrat deloc în detaliile acestei discuţii. Noi vom spune doar că Eusebiu demonstrează acolo, într-o manieră mult mai clară decât în prima sa carte, că Marcel s-a slujit de expresii care favorizează cele mai grave erezii. Savantul episcop de Cezareea se arată foarte preocupat de sabelianism care îi părea atunci a fi cel mai mare pericol pentru Biserică. Sub influenţa acestei preocupări, el a scris lucrarea sa Despre credinţă, împotriva lui Sabelie, şi multe alte scrieri despre Dumnezeu considerat în esenţa Sa duhovnicească şi nevăzută. El se temea să nu se abuzeze de discuţii despre naşterea din veşnicie a Fiului, pentru a considera această naştere ca fiind o emanaţie a unei părţi a esenţei dumnezeieşti.

Vechile prietenii puteau să-l smulgă pe Eusebiu de Cezareea doar ocazional de la savantele sale lucrări şi să-l antreneze în discuţiile care tulburau atât de puternic Biserica.

Văzând erorile imputate lui Marcel şi atacurile atât de fervente ale lui împotriva principalilor protectori ai lui Arie, se înţelege că aceşti episcopi l-au incriminat la sinodul din Ierusalim şi l-au caterisit la sinodul din Constantinopol. El a fost rând pe rând reabilitat şi caterisit, cum vom vedea în continuare.

Constantin a părăsit Constantinopolul la puţin timp după plecarea episcopilor care au ţinut acolo sinodul (336). El domnea de 32 ani şi a trăit 60 ani, mereu în bună sănătate şi atât de viguros, încât a participat până la acea vârstă la toate exerciţiile militare[58].

La vârsta de 60 ani, el s-a simţit bolnav şi, negăsind alinare în apele termale din Constantinopol, a cerut să fie dus la Helenopolis[59]. Sosind acolo, el a rămas mult timp în rugăciuni în biserica mucenicilor. Simţind că se apropia ziua sa de pe urmă, el s-a gândit că era timpul să şteargă toate păcatele din viaţa sa, căci, spune Eusebiu, el credea cu tărie că orice greşeală pe care a făcut-o umanitatea din el se va şterge prin puterea cuvintelor sfintei taine şi baia mântuitoare [a botezului]. Pătruns de aceste gânduri, el s-a prosternat înaintea lui Dumnezeu, şi-a mărturisit păcatele chiar în biserică şi a cerut cu umilinţă iertare lui Dumnezeu. Acolo el s-a învrednicit a primi pentru prima oară punerea mâinilor, care a fost făcută într-o slujbă solemnă.

De acolo el s-a îndreptat către o suburbie a Nicomidiei şi, reunindu-i pe episcopi, le-a adresat aceste cuvinte:

,,A sosit în cele din urmă şi clipa în care am nădăjduit atâta vreme şi la care tânjind, atâta vreme m-am rugat, ca să dobândesc mântuirea cea întru Dumnezeu. A venit vremea ca şi noi să merităm a fi însemnaţi cu pecetea nemuririi; vremea mântuitoarei pecetluiri pe care, cândva, îmi doream să o agonisesc în apele Iordanului, acolo unde spune tradiţia că şi Mântuitorul S-a făcut părtaş ei spre a ne da astfel pilda spălării (de păcat). Dar Dumnezeu, care ştie ce anume ne este spre folos, vrea să ne împărtăşim de ea chiar aici şi încă de pe acum. Încât nu mai şovăiţi, fiindcă chiar dacă Dumnezeul vieţii şi al morţii va vrea ca noi să rămânem încă în viaţă, oricum, eu mă voi alătura poporului lui Dumnezeu aici, şi, bucurându-mă de părtăşia Bisericii, voi putea astfel lua parte dimpreună cu ceilalţi (creştini) la rugăciunile de obşte. Lucrul acesta este un bun dobândit, iar de acum mă voi supune învăţăturilor vrednice de viaţa întru Dumnezeu”[60].

În timp ce el vorbea astfel, episcopii au purces solemn la săvârşirea ceremoniilor dumnezeieşti după care Constantin a participat la sfintele taine. Astfel, spune Eusebiu, primul dintre împăraţii romani a fost renăscut în mărturisirea lui Hristos. Învrednicit de semnul dumnezeiesc, el a simţit o mare bucurie duhovnicească şi a fost umplut de lumină. Credinţa care crescuse în el era pentru sufletul său un izvor de mângâiere, şi el nu putea să se mire îndeajuns de mult de efectele puterii dumnezeieşti pe care o simţea. Când s-au sfârşit toate ceremoniile, Constantin a fost îmbrăcat într-o haină de o albeaţă strălucitoare şi a fost culcat pe un pat alb. De atunci el nu a vrut să se mai atingă de purpura imperială.

După ce s-a rugat lui Dumnezeu cu voce tare[61], el a adăugat: „În clipa asta pot cu adevărat spune că sunt fericit; acum ştiu că m-am învrednicit de viaţa cea fără moarte şi că m-am împărtăşit din dumnezeiasca lumină”[62]. El deplângea nenorocirea celor care erau lipsiţi de bunuri duhovniceşti. Ofiţerii săi l-au înconjurat plângând şi i-au urat o viaţă cât mai lungă. Dar el le-a răspuns că venise vremea ca el să meargă la Dumnezeu şi se va duce acolo fericit. El a murit în ziua Cincizecimii, către amiază. Abia se răspândise vestea morţii sale că ofiţerii palatului, înarmaţi, şi întregul popor au dat mărturie a celei mai vii dureri. Toată lumea înţelegea pierderea pe care o suferea imperiul. Trupul lui Constantin, aşezat într-un sicriu de aur şi acoperit cu purpura imperială, a fost purtat de soldaţi de la Nicomidia la Constantinopol şi expus în palat, acoperit de însemnele demnităţii imperiale şi înconjurat de un cerc de lumini orbitoare. Timp de mai multe zile, ofiţerii superiori veneau rând pe rând pentru a-i aduce onoruri militare, ca şi cum ar fi fost în viaţă, iar înalţii funcţionari ai imperiului îşi făceau o datorie din a-i dovedi respectul lor. În amintirea marelui împărat, toate corpurile de armată i-au proclamat împăraţi pe cei trei fii ai săi şi au jurat să nu recunoască alţi suverani în afara lor.

Roma, ca restul imperiului, a fost în doliu; monumentele publice şi teatrele au fost închise; nu exista decât o cale pentru a-i face dreptate marelui om pe care tocmai îl pierduseră; s-a cerut ca trupul său să fie adus la Roma şi fiii săi au fost proclamaţi împăraţi cu o voce unanimă.

Constantin a sosit primul lângă rămăşiţele pământeşti ale tatălui său şi a cerut să fie înhumat cu pompă în Biserica Apostolilor Mântuitorului, la Constantinopol. Clerul şi poporul îşi amestecau lacrimile, rugându-se lui Dumnezeu pentru sufletul împăratului, şi s-a săvârşit pentru el tainica liturghie[63].

Biserica Ortodoxă l-a aşezat pe împăratul Constantin în rândul sfinţilor vrednici de un cult public şi a recunoscut în el, pe drept, un adevărat apostol al lui Hristos. Într-adevăr, datorită exemplelor şi râvnei sale, numeroşi păgâni au abandonat cultul zeilor şi au îmbrăţişat creştinismul. El nu i-a persecutat deloc pe partizanii idolatriei; dar, printre misterele acestui cult, acelea care nu erau decât şcoli de imoralitate nu trebuia să fie respectate. El trebuia, prin dragostea sa faţă de virtute şi binele general, să le distrugă. Convins că creştinismul va fi un principiu de regenerare pentru lume, el trebuia să lucreze, aşa cum a şi făcut, pentru răspândirea sa. El nu identifica Biserica cu statul, dar a favorizat Biserica ca pe o instituţie socială, capabilă să moralizeze popoarele şi să răspândească noţiunile sănătoase ale adevărului şi binelui[64].

Constantin nu a lucrat doar la răspândirea creştinismului în Imperiul Roman, ci prin intermediul său a fost organizată Biserica din Georgia. Acest regat, situat între Armenia superioară la sud şi Munţii Caucaz la nord, era locuit de o colonie de iberici, popor originar din Spania[65]. Dumnezeu a îngăduit ca o femeie virtuoasă şi creştină să fie prinsă de acest popor şi dusă în robie. Ea şi-a continuat viaţa sfântă pe care o dusese până atunci, îmbinând posturile şi rugăciunile neîncetate cu o mare curăţie. Ea era pentru iberici un subiect de mirare şi ei îi cereau explicaţii pentru faptele sale. Ea le-a răspuns: „Eu Îl slăvesc astfel pe Hristos, care este Dumnezeul meu”. Acest nume le era absolut necunoscut.

Dumnezeu a hotărât să aducă, prin sclava creştină, un popor întreg la Evanghelie, şi i-a dat [acesteia] darul facerii de minuni.

Îmbolnăvindu-se un copil, l-au dus, după obiceiul ţării, la diferite femei pentru a vedea dacă ele cunosc metode de tămăduire. L-au dus pe băiat la sclava creştină, care l-a luat şi l-a aşezat pe o rogojină care îi servea drept pat. „Nu cunosc, a spus ea, nici un remediu omenesc; dar Iisus Hristos, Dumnezeul pe care-L cinstesc, a tămăduit mulţi bolnavi şi poate să-l vindece şi pe acesta”. Ea a început să se roage şi l-a dat înapoi pe copil vindecat desăvârşit.

Această minune a făcut mare vâlvă şi a ajuns la cunoştinţa reginei, care s-a îmbolnăvit ea însăşi la scurt timp după aceea. Ea a cerut-o pe sclava creştină care, din modestie, a refuzat să meargă la palat. Atunci, regina a cerut să fie dusă la locuinţa evlavioasei femei, care s-a rugat pentru ea şi a dobândit de îndată vindecarea ei: ,,Iisus Hristos v-a tămăduit, a spus ea reginei; chemaţi-L; este Dumnezeul cel adevărat care dă regilor puterea şi viaţă tuturor oamenilor”.

Regina l-a îndemnat pe soţul ei să renunţe la idoli pentru a I se închina adevăratului Dumnezeu care a vindecat-o. Acesta a ezitat până într-o zi când s-a aflat învăluit de o beznă atât de adâncă, încât nu putea regăsi drumul spre oraş. El s-a gândit atunci la Hristos, despre care i s-a vorbit şi I-a făgăduit că, dacă va fi izbăvit din primejdia în care se afla, Îl va recunoaşte drept Dumnezeu. Îndată a strălucit lumina. Întors în oraşul său, regele a chemat-o pe femeia creştină care l-a învăţat cât de bine a putut şi l-a îndemnat pe rege să construiască o Biserică asemănătoare cu cele pe care le ridicau romanii.

Construcţia a fost începută numaidecât; dar atunci când au vrut să aşeze coloanele, a fost imposibil s-o mişte din loc pe cea de-a treia. Femeia evlavioasă şi-a petrecut noaptea în rugăciuni. Dimineaţa, când regele s-a dus lângă coloană, el a găsit-o în picioare, suspendată în aer, şi a văzut-o cum se aşază singură pe postamentul ei. Această nouă minune a avut mare răsunet în popor, care a cerut să-L cunoască pe adevăratul Dumnezeu. Regele s-a făcut apostolul bărbaţilor; regina le învăţa pe femei şi, la sfatul roabei, au trimis o delegaţie la Constantin pentru a-i cere un episcop şi preoţi pentru a constitui noua Biserică. Constantin le-a trimis de îndată şi a fost mult mai fericit de convertirea ibericilor decât dacă ar fi adăugat un nou popor la imperiul său[66].

În aceeaşi perioadă, Abisinia a fost luminată cu luminile credinţei. Această ţară aparţinea acelor vaste regiuni meridionale pe care grecii şi romanii le numeau Indii şi care erau locuite de rase tot atât de diverse ca origine, cât şi ca limbă. Mai mulţi apostoli, precum Matei, Toma şi Vartolomeu au propovăduit Evanghelia multor triburi indiene, şi Panten a regăsit acolo urmele acestei evanghelizări primare; dar populaţiile abisiniene nu auziseră încă vorbindu-se de Iisus Hristos la începutul secolului IV. Existaseră câteva relaţii între ei şi romani; dar ele încetaseră să existe atunci când un filozof din Tir, pe nume Meropie, a făcut o vizită în ţara lor. El a luat cu el doi tineri din familia sa, cărora le făcea educaţie. Ei se numeau Edesie şi Frumentie[67]. După ce a vizitat ţara, Meropie s-a îmbarcat pentru a se întoarce în Tir. Vasul a acostat pentru aprovizionare într-un oraş neospitalier. Echipajul a fost atacat şi toţi pasagerii au fost omorâţi, cu excepţia lui Edesie şi Frumentie care au fost găsiţi sub un copac studiindu-şi lecţiile. Li s-a făcut milă de tinereţea lor şi au fost duşi la rege, care i-a luat în slujba sa. Edesie a devenit paharnicul său, iar Frumentie secretarul său.

Acest rege a murit după câţiva ani, lăsând un fiu foarte tânăr. Înainte de a muri, el le-a redat libertatea lui Edesie şi Frumentie, dar regina i-a implorat să rămână în slujba fiului său până când acesta va ajunge la vârsta la care va putea domni singur. Ei au consimţit la aceasta şi au câştigat o mare autoritate în timpul acestei regenţe. Regele ajungând la vârsta la care putea guverna, ei au obţinut permisiunea de a se întoarce în ţara lor. Edesie a plecat spre Tir, dar Frumentie s-a îndreptat către Alexandria pentru a vesti episcopului că era posibil să-i aducă pe abisinieni la cunoştinţa Evangheliei.

În timpul şederii sale în Abisinia, Frumentie se preocupase de evanghelizarea acestei ţări. El căutase creştini printre romanii pe care comerţul îi aducea în aceste ţări îndepărtate; el i-a adunat; a propovăduit învăţăturile evanghelice câtorva băştinaşi şi a alcătuit mai multe comunităţi mici ai căror membri se adunau pentru a se ruga împreună.

El l-a găsit la Alexandria pe marele episcop Atanasie. Lui i-a relatat ce făcuse în Abisinia şi l-a rugat să aleagă un episcop capabil să-i continue lucrarea şi să formeze o adevărată Biserică din grupurile de creştini pe care el le reunise. Atanasie a adunat mai mulţi episcopi pentru a le prezenta relatările lui Frumentie. După ce l-au ascultat cu atenţie, el [Atanasie] s-a ridicat şi i-a spus: ,,Pe cine altul am putea găsi noi, care să aibă duhul lui Dumnezeu precum îl ai tu, şi care să poată face lucruri atât de mari ?” Fiind hirotonit episcop, i-a spus să se întoarcă în ţara de unde a venit înzestrat cu harul lui Dumnezeu. Frumentie a ascultat şi s-a întors în Abisinia; el a convertit un număr mare de păgâni prin predicile şi minunile sale, a construit biserici şi a fost considerat apostolul ţării[68].

Noi am istorisit cum a fost vestită din nou Evanghelia la armeni. Se presupune că din Armenia creştinismul a pătruns în Persia[69]. El a făcut acolo progrese rapide şi s-au văzut curând în aceste ţări Biserici organizate ierarhic[70]. Magii, care formau în Persia o castă sacerdotală, s-au mirat de progresul noii religii şi s-au coalizat cu evreii, duşmani din naştere ai Evangheliei, care erau numeroşi şi influenţi în Persia.

La conducerea Bisericii creştine era Simeon, care avea titlul de episcop de Seleucia şi Ctesifont. Magii şi evreii l-au denunţat lui Sapor, care era atunci regele perşilor, şi l-au convins că episcopul creştin, prieten al împăratului romanilor, îi furniza acestuia secrete din ţara sa.

Sapor a fost înşelat de aceste calomnii şi a început să le impună creştinilor impozite enorme pe care cea mai mare parte dintre ei nu putea să le plătească deoarece ei renunţaseră la bunurile lor pentru a trăi în sărăcie. Perceptorii primiseră poruncă să folosească împotriva lor cele mai rele tratamente pentru a se lepăda de credinţă. Aceste violenţe neavând succes, Sapor a poruncit să se taie capul tuturor membrilor clerului, să se demoleze bisericile şi să se confişte în folosul statului vasele şi toate obiectele care serveau cultului. El l-a chemat pe Simeon să compară în faţa lui, acuzându-l că şi-a trădat ţara şi religia strămoşilor săi.

Magii, ajutaţi de evrei, s-au năpustit atunci asupra bisericilor, l-au luat pe Simeon, l-au pus în lanţuri şi l-au adus în faţa regelui. El a rezistat la toate făgăduinţele şi ameninţările şi a fost aruncat în închisoare. Ieşind din palat, sfântul episcop l-a zărit pe vechiul său prieten Usthazade care l-a salutat, dar el şi-a întors privirea cu dispreţ. Usthazade, intendent al palatului şi vechi preceptor al lui Sapor, fusese lipsit de curaj în faţa persecuţiei şi îşi trădase credinţa. Simeon ştia aceasta şi de aceea el şi-a manifestat oroarea zărindu-l pe apostat. Usthazade a fost atât de şocat, încât a strigat: ,,Nenorocitul de mine ! Ce voi avea de suferit de la Dumnezeu pe care L-am trădat, dacă Simeon, vechiul meu prieten, mă tratează astfel şi s-a îndepărtat de mine fără să-mi adreseze nici un cuvânt !” El a plâns şi s-a lăsat pradă celei mai profunde dureri.

Regele a fost înştiinţat şi l-a întrebat care este cauza. Usthazade nu a ascuns-o deloc, şi a adus cu curaj mărturia credinţei de care se lepădase în aparenţă. Sapor a încercat să-l câştige cu blândeţe; dar, văzând că eforturile sale sunt inutile, a poruncit să i se taie capul cinstitului bătrân. Usthazade a cerut ca ultimă dorinţă ca un crainic să meargă înaintea sa, în timp ce el era dus la supliciu, şi să strige cu voce tare că el era condamnat nu pentru că nu-şi îndeplinise îndatoririle faţă de rege, ci pentru că era creştin. Cererea sa a fost acceptată; el a mers la supliciu cu curaj şi a murit pentru credinţa sa.

Simeon a aflat în închisoare despre aceasta şi a adus mulţumiri lui Dumnezeu.

A venit rândul sfântului episcop. El a fost condus la supliciu împreună cu alţi 100 de creştini. El i-a încurajat pe toţi să moară cu curaj; apoi el însuşi a fost decapitat. Printre aceşti mucenici s-au remarcat Abedekhalaa şi Anania, doi preoţi înaintaţi în vârstă, care-l secondau pe Simeon în conducerea bisericilor lor.

Cum Anania tremura în faţa morţii, Pousikis, şeful bufonilor regelui, i-a spus: ,,Bătrâne, închide ochii pentru o clipă şi prinde curaj; într-o clipă vei vedea lumina lui Hristos”. Un spion, auzind aceste cuvinte, l-a condus pe Pousikis la rege. Curajosul creştin a vorbit cu tiranul cu aşa o tărie, încât a fost condamnat la un supliciu mai crud decât alţii. Călăii i-au străpuns gâtul şi i-au smuls limba prin această deschidere. Fiica sa, care şi-a închinat fecioria lui Dumnezeu, a fost denunţată în acelaşi timp şi a suferit cu curaj mucenicia ca tatăl ei.

După un an, Sapor a promulgat un edict de persecuţie generală în tot regatul său. Toţi cei ce mărturiseau că sunt creştini trebuia să fie omorâţi. Magii şi evreii au început să-i caute pe cei care se ascundeau şi au devenit denunţătorii lor. Creştinii, în mare număr, şi-au dat viaţa pentru credinţă. Şi palatul regelui a fost însângerat şi eunucul său iubit, Azada, a fost dus la supliciu. Această moarte l-a impresionat şi a poruncit ca pe viitor să fie condamnaţi la moarte numai învăţaţii legii creştine.

Noi am întâlnit deja în istorie evreii printre prigonitorii înverşunaţi ai creştinilor. Peste tot unde găseau susţinere, ei se transformau în delatori şi călăi ai adversarilor lor. Este un fapt grav pe care istoria serioasă trebuie să-l ia în considerare. El va explica fapte ulterioare.

Soţia lui Sapor s-a îmbolnăvit atunci, iar evreii au avut josnicia şi cruzimea să acuze mai multe femei creştine că i-au provocat boala prin vrăjile lor. Printre acuzate erau fecioara Tarbula, sora episcopului Simeon; slujnica Tarbulei, care era fecioară ca şi ea, şi sora sa care fusese căsătorită, dar care după moartea soţului ei respecta celibatul religios. Evreii pretindeau că, pentru a răzbuna moartea lui Simeon, ele îi făcuseră vrăji reginei. Aceasta era evreică; ea a crezut că doctorii săi îi spuneau adevărul. În consecinţă, magii le-au făcut proces sfintelor femei; le-au legat de nişte stâlpi de gât şi de picioare şi le-au tăiat în două. Regina trebuia să treacă printre cadavrele tăiate în două pentru a fi eliberată de vrăjile de care suferea.

Înainte de supliciu, un mag îndrăgostit de frumuseţea Tarbulei i-a propus să fie a lui; el a făgăduit să o salveze pe ea şi tovarăşele ei. Evlavioasa fecioară a respins aceste propuneri cu dispreţ şi a preferat să moară pentru feciorie şi credinţă. Deoarece Sapor poruncise să nu mai fie urmăriţi decât păstorii creştinilor, magii au început să caute episcopi şi preoţi în toată ţara, dar în special în provincia Adiabene care era plină de creştini.

Această provincie era limitrofă cu Imperiul Roman.

Printre episcopii care au fost muceniciţi amintim îndeosebi pe Achepsima, Barbasima, Pavel, Gaddiabis, Sabin, Mareas, Mocius, Ioan, Hormisdas, Papas, Iacov, Romas, Maaris, Agus, Bokris, Abdas, Abdiisous, Ioan, Abram, Agdelas, Saboris, Isaac, Dausas. Acesta din urmă era episcop al provinciei Zabdee, pe care romanii o răpiseră Persiei. Sapor a făcut o incursiune în această provincie şi a răpit o parte dintre locuitori, printre care erau, în afară de episcopul Dausas, horepiscopul Mareabdis şi 250 clerici care toţi au fost muceniciţi[71].

Printre episcopii mucenici din Persia menţionăm în special pe Millis, care fusese mai întâi militar, dar şi-a schimbat profesia cu cea de apostol al Evangheliei[72]. Hirotonit episcop într-un oraş anume din Persia, el nu a avut parte decât de tratamente rele pentru râvna sa în propovăduirea lui Iisus Hristos. El a scuturat praful de pe picioarele sale şi s-a îndreptat spre un alt oraş. Acel oraş care se opusese predicilor sale şi-a atras după puţin timp mânia regelui, a fost distrus şi plugul a trecut peste locul unde fusese. Millis, nepurtând cu el decât un sac în care avea cartea Evangheliilor, s-a îndreptat spre Ierusalim pentru a se ruga acolo, şi a trecut de acolo în Egipt pentru a-i vizita pe călugării de acolo, şi s-a stabilit în Siria care s-a umplut de faima faptelor sale minunate. El a murit acolo ca mucenic.

După mărturia lui Sozomen, s-a apreciat la 16.000 numărul nobililor care au fost muceniciţi de Sapor. Numărul celorlalţi nu a putut fi stabilit nici măcar aproximativ de către compatrioţii lor din Siria, Persia şi Armenia.

Împăratul Constantin, aflând despre cruzimile la care au fost supuşi creştinii, s-a mâhnit profund[73]. El se gândea la mijloacele prin care putea să-i ajute atunci când solii regelui Persiei au sosit la curtea sa. El le-a dat ceea ce au cerut şi a profitat de această ocazie favorabilă pentru a-i scrie lui Sapor o scrisoare în care îi spunea că i-ar fi profund recunoscător dacă ar înceta persecuţiile. Eusebiu ne-a păstrat această scrisoare pe care trebuie s-o analizăm[74]:

,,Dumnezeiasca credinţă păzind-o, părtaş mă fac al luminii celei adevărate. Lumina adevărului având-o drept călăuză, iată mărturisesc dumnezeiasca credinţă; faptele mele o întăresc. Şi zicând aşa, eu nu fac decât să-mi recunosc făţiş închinarea în faţa preasfintei predanii, văzând în ea adevăratul meu dascăl pe calea cunoaşterii lui Dumnezeu celui preasfânt.

Întărit de puterea Acestuia, am trezit pe rând întreaga lume – de la îndepărtatele meleaguri din apropierea oceanului începând – la speranţa de neclintit într-o mântuire. Tot cel ce sub înfricoşătorii tirani de mai înainte purta asupră-şi jugul unei robii care – lovind în toţi, zi după zi – pe toate le ducea de râpă, văzându-se acum părtaş al răsplatei, ca însănătoşit (după o lungă suferinţă) a prins puteri de viaţă nouă.

Pe acest Dumnezeu – al cărui semn este purtat pe umeri de o întreagă oaste închinată Lui – Îl mărturisesc eu. Şi oriîncotro o cheamă glasul dreptăţii, într-acolo o şi trage semnul negreşit. Asemenea pricini mi-au adus şi mie mulţumirea unor izbânzi strălucite şi năprasnice. Deci acestui Dumnezeu mărturisesc eu a-I sluji spre nemuritoare aducere-aminte; cu mintea mea ageră şi curată, pe El Îl desluşesc eu aievea, acolo, întru cele de sus.

Când îngenunchez, pe El Îl chem. Mă ţin departe de toată spurcăciunea aducerii de jertfe[75], de neplăcuta şi respingătoarea ei miasmă, şi fug de toată lumina lumească, de care – toate – nelegiuita şi îngrozitoarea rătăcire (a închinării la idoli) întinându-se, a prăbuşit foarte multe popoare – ba neamuri întregi –, prăvălindu-le până în adâncuri.

Dumnezeu a toate nu îngăduie ca acelea aduse de El la fiinţă în pronia Sa asupra oamenilor (şi datorită iubirii Sale de oameni) spre a le fi acestora de folos la nevoie, să ajungă bătaia de joc a oricui. Oamenilor, El nu le cere nimic altceva decât curăţia gândului şi un suflet fără prihană, prin care singure cumpăneşte El faptele noastre de bine şi credinţa noastră. Plăcute Îi sunt lucrările smereniei şi ale blândeţei: pe cei umili Îi iubeşte tot atât pe cât Îi urăşte pe gâlcevitori. Iubeşte credincioşia iar necredincioşia o osândeşte, împilarea celor ce nu se pricep decât la vorbe goale negreşit surpând-o. El osândeşte îngâmfarea celor trufaşi şi îl prăvăleşte pe tot cel tras în sus de fumurile semeţiei – răspunzând, în schimb, după cuviinţă celor smeriţi la cuget şi neţinători de rău.

Or, frate, mie nu-mi vine a crede că greşesc atunci când pe acest Dumnezeu unic – pe care mulţi dintre împăraţii noştri, aflându-se sub înrâurirea unor credinţe rătăcite şi nebuneşti, L-au tăgăduit – Îl mărturisesc a fi Cârmuitorul şi Părintele a toate. De altminteri toţi aceia au avut parte de un sfârşit atât de înfiorător, încât, mai târziu, de câte ori şi-a pus El în minte să le aducă câte unora ce se sârguiau pe aceeaşi cale (cu tiranii) o povaţă menită să-i întoarcă din drum, nimănui nu i-a stat la îndemână o pildă mai bună decât prăbuşirea acelora înşişi. Unul dintre ei cred că a fost şi omul asupra căruia abătându-se mânia lui Dumnezeu ca o furtună, l-a spulberat de pe pământul nostru, abătându-l pe meleagurile voastre[76] ca să predea acolo însemnul cel atât de mult discutat al biruinţei, spre ruşinea lui.

Sincer vorbind, mie-mi pare că darea pe faţă, astăzi, a tristei lor sorţi este, până la urmă, un lucru bun, mai ales că eu putusem să o prevăd din clipa în care ei se porniseră să tulbure poporul lui Dumnezeu cu nelegiuitele lor rânduieli. De aceea şi trebuie să-I fim noi recunoscători lui Dumnezeu pentru faptul că în desăvârşita-I pronie asupra tuturor robilor dumnezeieştii legi, dăruindu-le acestora din nou pacea, El le îngăduie să se şi bucure şi să se mândrească de ea. Ceea ce mă şi face să fiu încredinţat că la noi toate lucrurile vor sta bine şi statornic atâta vreme cât va vrea şi El să ne ţină pe toţi strânşi în juru-I prin mijlocirea curatei şi încercatei credinţe a acelora şi a unităţii crezului nostru în Dumnezeu.

Or, nici nu-ţi închipui cât de mult m-a bucurat să aud că creştinii – fiindcă la ei îmi este gândul în tot ce-ţi scriu – au început (aşa cum mi-aş fi dorit şi eu) să se răspândească pe cea mai mare parte a meleagurilor Persiei. Precum îţi doresc eu ţie tot binele, tot astfel li-l doresc eu şi lor, ca supuşi ai tăi – prin care fapt Îl vei şi putea avea de partea ta pe Însuşi Stăpânul a toate, miluitor şi blând.

Pe ei, deci – gândindu-mă eu la puterea ta – ţi-i aşez eu sub a ta ocrotire; pe ei, chiar pe ei ţi-i încredinţez eu cu totul, cunoscându-ţi multa credincioşie: iubeşte-i cu toată tăria iubirii tale de oameni, şi-ţi vei dobândi prin credincioşie o mulţumire fără margini, de care să ne putem bucura şi noi”[77].

Constantin supraveghea toate naţiunile pentru a face să domnească în ele religia şi pacea[78]. Această reflecţie a lui Eusebiu ne poate face să credem că scrisoarea lui Constantin nu a fost fără influenţă în a opri, cel puţin pentru un timp, persecuţia lui Sapor.

 


   [1] Eusebiu, De Vit. Const., cartea a III-a, cap. 25 şi urm.; Socrate, Hist. Eccl., cartea I, cap. 17; Sozomen, Hist. Eccl., cartea a II-a, cap. 1; Teodoret, Hist. Eccl., cartea I, cap. 16, 17.

   [2] Această sărbătoare este încă prăznuită de Biserica sobornicească răsăriteană şi de Biserica Romană.

   Noi trebuie să observăm că Eusebiu nu a menţionat minunea relatată de Teodoret, Socrate şi Sozomen.

   [3] Sozomen, Hist. Eccl., cartea a II-a, cap. 2.

   [4] Eusebiu (De Vit. Const., cartea a III-a, cap. 34 şi urm.) oferă descrierea primei biserici a sfântului mormânt de la Ierusalim. În primul rând peştera, în care Hristos a fost depus după moarte, a fost împodobită cu coloane frumoase şi alte opere de artă. După peşteră era o curte vastă în jurul căreia pe trei laturi erau galerii. Pe cea de-a patra latură era bazilica a cărei faţadă era remarcabilă prin dimensiunile şi arhitectura sa. În interior, pereţii bazilicii erau acoperiţi cu mozaic; în exterior, ei erau în piatră albă imitând marmura. Acoperişul era din plumb la exterior; în interior, el era acoperit cu plăci de aur din care se reflectau raze scânteietoare în toată bazilica. Pe fiecare latură a edificiului s-au construit porticuri împărţite în două etaje, unul sub pământ şi altul la suprafaţă, împodobite cu ornamente de aur. Edificiul era încoronat cu un dom care se sprijinea pe 12 coloane care-i închipuiau pe cei 12 apostoli. Între coloane era presbiteriul sau sanctuarul, în care se aşezau episcopii şi preoţii. Acest monument frumos a fost incendiat de perşi în 614. Capitelurile acestor coloane era înălţate din ornamente în argint şlefuit. Edificiul era izolat de locuinţe printr-un teren vast înconjurat de galerii şi din care se deschideau porţile care conduceau în curtea din faţa bisericii.

   [5] Cu toate acestea, trebuie observat că Iulian apostatul nu i-a reproşat aceste omoruri în satira sa Cezarii, în care el nu îl cruţă deloc. Libanius şi Praxagoras, autori păgâni, nici ei nu i-au reproşat deloc, deşi ei nu-l cruţă mai mult ca Iulian, în ce priveşte religia. Această tăcere este semnificativă. Eusebiu nu vorbeşte mai mult despre moartea lui Crispus în viaţa lui Constantin. Cu toate acestea, unii istorici afirmă că moartea lui Crispus a fost ordonată de Constantin care i-a recunoscut apoi nevinovăţia şi a poruncit să fie omorâtă Fausta care l-a acuzat în mod fals şi care în plus se murdărise de multe desfrâuri abjecte (A se vedea Zozim. şi Aurelius Victor, istorici păgâni, şi Filostorg, istoric arian).

   [6] Potrivit tradiţiilor romane, Constantin nu ar fi înzestrat doar bisericile pe care le-a fondat; ci ar fi înzestrat Sfântul Scaun cu suveranitatea asupra Romei, Italiei şi chiar asupra tuturor provinciilor apusene ale imperiului. În general, erudiţii, chiar din Biserica Romană, resping ca apocrif actul acestei donaţii. Dar astăzi, că tabăra ultramontanistă predomină în Biserica Romană, trebuie tratate unele chestiuni care nu erau considerate serioase.

   În zilele noastre, savanţii Bisericii Romane şi-au dat osteneala de a reabilita apocrifele, şi de a face din legendele cele mai absurde tot atâtea documente istorice cu cea mai înaltă autoritate.

   În capul falsului edict de donaţie, Constantin se împopoţonează cu titluri nenumărate pe care el nu şi le-a luat niciodată în celelalte decrete ale sale; episcopul Romei este numit aici părintele părinţilor, suveran pontif, papă universal; ceea ce nu era la modă, nici măcar la Roma, în secolul IV; este citat aici simbolul de la Niceea care nu a fost redactat decât după 12 ani de la data la care a fost dat în decret. Este datat de Roma ,,la 3 ale calendelor lui aprilie sub consulatul al IV-lea al domnului nostru Flavius Constantin August şi al lui Gallicanus”. Constantin a fost consul pentru a patra oară în anul 313 (A se vedea Chron. paschal. ad hunc. ann.), nu împreună cu Gallicanus, ci cu Liciniu. După fastele consulare ale lui Cassiodor, cel de-al patrulea consulat al lui Constantin trebuie fixat în anul 311, cu Liciniu. Cele două date au precedat în mod evident Sinodul de la Niceea citat în document. În decret, se vorbeşte despre botezul lui Constantin. Or, potrivit Actelor Sfântului Silvestru, botezul nu ar fi avut loc decât în 324, adică după 11 ani de la data acestei aşa-zise donaţii.

   Să notăm în treacăt că Actele Sfântului Silvestru nu au mai multă dreptate asupra acestui punct decât edictul de donaţie, aşa cum noi vom demonstra mai târziu. Dar nu este inutil a arăta contradicţia dintre cele două documente pe care papiştii le acceptă ca autentice. Autorul edictului şi-a ieşit din fire până la a spune că cel care a dat episcopului Romei autoritatea suverană asupra celor 4 patriarhi ai Antiohiei, Alexandriei, Ierusalimului şi Constantinopolului a fost Constantin. Această din urmă patriarhie nu a fost ridicată la rangul de patriarhie decât de cel de-al doilea Sinod Ecumenic din 381; Constantinopolul nu era încă decât Bizanţ până în 330 şi nu visa deloc să fie scaunul unui patriarh. În înflăcărarea sa de a-l scoate în relief pe episcopul Romei, autorul a uitat sau nu a ştiut că acest episcop năzuia la suprema autoritate de drept divin.

   Această scăpare a falsificatorului este o informaţie care poate fixa data aşa-zisului edict într-o epocă în care papalitatea nu făcea încă decât să tatoneze terenul pentru a-şi aşeza viitoarea autoritate. Această epocă ni se pare a fi începutul secolului VIII sau sfârşitul secolului VII. În acest faimos edict, Constantin i-a dat lui Silvestru oraşul Romei, toate provinciile, oraşele şi localităţile din Italia şi din regiunile apusene. Se ştie însă că, printr-un act autentic şi posterior, Apusul cu Roma capitală a fost apanajul desemnat de Constantin pentru unul dintre fiii săi, Constantin al II-lea. Putea el să dea fiului său ceea ce ar fi cedat deja episcopului Romei ?

   După conţinutul edictului, senatul care era păgân aproape în întregime, şi poporul roman, a cărui imensă majoritate era păgână, ar fi subscris decretului lui Constantin în favoarea episcopului Romei.

   Pentru a ocoli aceste contradicţii, dl. abate Darras a încercat să amâne data edictului. El schimbă în primul rând astfel data: ,,La 3 ale calendelor lui aprilie (30 martie) sub consulatul lui Constantin IV şi Gallicanus (329)” (A se vedea Istoria sa, etc, pag. 161).

   Constantin IV, zis Pogonatul, nu a fost împărat decât în cea de-a doua jumătate a secolului VII. Savantul istoric papist vroia să vorbească de cel de-al patrulea consulat al lui Constantin ? Dar el corespunde anului 313 după Cronica pascală, şi anului 311 după fastele lui Cassiodor. La pagina 170, dl. Darras afirmă că data sa corespunde cu sărbătoarea Paştilor, când Constantin ar fi fost botezat. Dar, potrivit edictului, botezul ar fi avut loc înainte de 313, şi după actele Sfântului Silvestru, acelaşi botez ar fi avut loc în 324; care dată trebuie acceptată ? De care Paşte vorbeşte dl. Darras ?

   Acelaşi istoric, pentru a ieşi din încurcătură, spune că edictul a fost dat în 329 sub cel de-al patrulea consulat al lui Constantin cel Tânăr şi Gallicanus (pag. 175). Din nefericire, în 329, Constantin, împărat, era consul pentru a zecea oară împreună cu fiul său Constantin Cezar care era pentru a cincea oară (A se vedea Chron. pasch. ad ann. 329). După fastele lui Casiodor, cel de-al patrulea consulat al lui Constantin cel Tânăr a avut loc în 322 şi el a fost atunci consul cu tatăl său care era pentru a şaptea oară. După dl. Darras, Constantin ar fi fost botezat în 329, şi în altă parte el a considerat că demonstrează că el a fost (botezat) în 324 (A se vedea pag. 72 şi urm.). Noi nu trebuie decât să confruntăm aceste două date şi să le comparăm cu cele din faste şi din Cronica pascală pentru a aprecia ştiinţa istoricului papist. În aceeaşi expunere, el acceptă două falsificări ale datei edictului pentru a ieşi din încurcătură: una astfel concepută: sub consulatul lui Constantin IV; şi cealaltă: sub cel de-al patrulea consulat al lui Constantin cel Tânăr, anume Constantin al II-lea. Dar Constantin al II-lea nu era decât Cezar, în timpul domniei tatălui său, şi edictul este datat în cel de-al patrulea consulat al lui Flavius Constantin August, care este împăratul Constantin cel Mare.

   De altfel, falsificările abatelui Darras nu sunt mai utile cauzei sale decât falsele sale raţionamente. Este adevărat că Constantinopolul nu a fost întemeiat decât în 328, şi că patriarhia sa a fost aşezată în 381 ? Atunci cum, într-un document, atunci când el ar fi datat 329, se putea vorbi despre Constantinopol şi patriarhia sa ?

   Toate aceste observaţii demonstrează că faimosul edict de donaţie oferă toate însuşirile esenţiale ale unui document apocrif. Toată istoria posterioară, până în secolul VIII, va stabili că acest edict a fost complet necunoscut până în această epocă, când a fost născocit ca atâtea alte documente de care papalitatea avea nevoie pentru a-şi stabili autoritatea.

   Edictul a fost redactat într-o foarte proastă limbă latină, aşa cum se scria în secolul VIII. S-a făcut o traducere greacă mai bună decât originalul, în ce priveşte stilul, deoarece, în această perioadă, literatura greacă era încă într-o stare înfloritoare. Câţiva scriitori, cu spirit de partid, au susţinut că textul grec era originalul; căci este cât se poate de evident că împăratul Constantin nu ar fi publicat un edict în stilul latin al actului de donaţie. Dar se ştie că toate edictele lui Constantin au fost publicate în latină. Cum se face că s-a făcut o excepţie pentru un edict, dat la Roma, de comun acord cu senatul şi poporul roman, şi având drept scop transmiterea suveranităţii episcopului roman ? Dacă textul latin nu era decât o traducere a celui grec, în text s-ar găsi elenisme care nu se întâlnesc deloc.

   S-a inserat textul grec în multe copii apusene ale Nomocanonului lui Fotie. Este cazul de a zice că neruşinarea falsificatorilor nu a avut limite. Ea nu este egalată decât de cea a papiştilor moderni care trag concluzia, din această inserare frauduloasă, că Fotie însuşi a fost cel care a inserat acest document în lucrarea sa. Pe un manuscris, cel de la Viena, papiştii sunt obligaţi să recunoască că există o notă care atestă că actul donaţiei nu a fost introdus în Nomocanon de Fotie. Ei traduc această notă zicând că textul a fost tăiat de Fotie. Un text tăiat de un autor într-o lucrare compilată de el ! Era mai simplu să mărturisească că el nu l-a inserat; şi aceasta pentru un motiv foarte simplu: el nu îl cunoştea; dacă l-ar fi cunoscut, i-ar fi demonstrat falsitatea.

   Noi nu facem observaţii faţă de o suveranitate pe care Constantin nu o deţinea el însuşi. Cei care cunosc istoria nu au nevoie de observaţie; papiştii, care nu vor să o cunoască, vor respinge a priori tot ceea ce noi am putea spune mult mai cert.

   Noi vom încheia această notă, deja prea lungă pentru un asemenea document, făcând observaţia că episcopii Romei s-au arătat, nu numai faţă de împăraţii romani din Apus, ci faţă de împăraţii din Răsărit care au domnit peste tot imperiul, subiecţi supuşi şi câteodată foarte servili până în momentul în care s-au alăturat monarhiei france în secolul VIII. Istoria ne va furniza dovezi numeroase care vor confirma cu prisosinţă că papii înşişi au ignorat donaţia lui Constantin până în epoca în care ea a fost fabricată.

   [7] Noi vom da mai târziu relatarea pe care a făcut-o Eusebiu de Cezareea cu privire la botezul lui Constantin. Dar aici este locul de a combate legendele romane.

   Aceste legende sunt contradictorii. După actul donaţiei, botezul ar fi avut loc în 311 sau 313, deoarece aceasta este data acestui act, care ar fi fost întocmit la 4 zile după botezul împăratului. Am văzut, în nota precedentă, eforturile zadarnice întreprinse pentru a denatura această dată care ajunge pentru a dezvălui falsitatea faimoasei donaţii.

   După Actele Sfântului Silvestru, aşa cum le deţinem astăzi, botezul ar fi avut loc în 324. Astfel, chiar dacă actul donaţiei ar fi din 329 precum au pretins în mod fals anumiţi papişti, contradicţia dintre cele două documente nu ar fi mai mică în ce priveşte data botezului. În plus, istoria atestă că împăratul Constantin nu a fost la Roma nici in 324, nici în 329. Prin urmare, el nu a putut fi botezat acolo.

   Se poate spune că, în evul mediu, existau două legende contradictorii în ce priveşte botezul lui Constantin la Roma.

   Cei care nu dau înapoi dinaintea nici unui mijloc pentru a-şi susţine prejudecăţile se bazează – pentru a dovedi botezul lui Constantin la Roma – pe actele unui pretins sinod de 284 episcopi care s-ar fi reunit la Roma în 324. Dar actele şi sinodul au fost respinse, chiar de erudiţii Bisericii Romane, ca fiind absolut apocrife. Dovada nu are aşadar nici o valoare.

   Spre sfârşitul secolului V, Actele Sfântului Silvestru au fost recunoscute ca autentice de Papa Ghelasie, într-un sinod roman. Dacă actele despre care vorbim sunt aceleaşi cu cele pe care le deţinem astăzi, ar trebui să conchidem că tradiţia romană cu privire la botezul lui Constantin la Roma datează cel puţin din secolul V.

   Datează ea de atât de multă vreme ?

   În secolul V, Fericitul Ieronim, în cronica sa, confirmă că împăratul Constantin nu a fost botezat decât la sfârşitul vieţii sale. Acest lucru este conform cu relatarea istoricilor greci.

   Sfântul Ambrozie, în panegiricul său pentru Teodosie, afirmă de asemenea că botezul primit de Constantin la sfârşitul vieţii sale a şters toate păcatele pe care le-ar fi putut comite.

   În consecinţă, este cert că în Apus, în cursul secolului V, se ştia că împăratul Constantin nu fusese botezat în epocile indicate de legendele romane.

   Dacă s-ar vrea ca Actele Sfântului Silvestru, aprobate de Ghelasie la sfârşitul aceluiaşi secol, să fie cele pe care le deţinem astăzi, ar trebui să admitem că ele au fost compuse de puţin timp. Dar, de bună credinţă, putem admite că o lucrare din secolul V, o compilaţie care, din mărturisirea însăşi a cardinalului Baronius, este plină de cele mai dezgustătoare minciuni ? Istoricul roman este silit să recunoască, dar el vrea totuşi să se adauge acolo dovadă în ceea ce priveşte botezul lui Constantin. Din punctul nostru de vedere, ni se pare că nu se poate baza nici un fapt pe un document plin de minciuni de netăgăduit, şi că se aduce injurie lui Ghelasie afirmând că el a declarat autentic un asemenea document. Fără îndoială, cu Actele Sfântului Silvestru s-a întâmplat ceea ce s-a întâmplat cu multe alte scrieri din acelaşi gen. Ele au fost denaturate în evul mediu, epocă în care s-a dorit a se scrie romane istorice, cu scrieri vechi, inserând în ele fapte şi detalii care nu aveau altă sursă decât imaginaţia romancierilor, care nu socoteau adăugirile şi modificările lor decât ca pe nişte fraude pioase.

   Este citat Grigorie de Tours, în secolul VI, în sprijinul tradiţiei romane. Acest istoric (Hist. franç., cartea a II-a, c. 13) nu a menţionat nici locul, nici timpul botezului lui Constantin; el afirmă doar că Clovis a mers la botez ca un nou Constantin.

   Vom menţiona noi o altă dovadă extrasă din expresia Lavacrum Constantinianum, prin care se desemna timpuriu un baptisteriu din Roma ? Nu se înţelege că s-ar putea numi astfel un baptisteriu pe care împăratul l-ar fi donat unei biserici ?

   Noi nu discutăm mărturiile scriitorilor care au putut accepta legenda romană care exista începând din secolele VII şi VIII.

Legenda ar fi putut fi inventată atunci şi s-a propagat.

   Aceste legende au pătruns până în Răsărit. Assemani a pretins, în a sa Bibliotecă răsăriteană, că a găsit urme ale lor la mai mulţi scriitori răsăriteni începând din secolul VI. Se citează câteva cronici; dar ar fi fost bine să fi fost mai bine informat cu privire la autenticitatea şi integritatea acestor lucrări înainte de a invoca mărturia lor. Se spune că cronicile nu ne-au parvenit decât cu o mulţime de schimbări făcute în textele primare de către continuatori, potrivit ţărilor în care aceste lucrări erau continuate. În rest, relatările răsăritene sunt amestecate cu erori incontestabile; altele, precum cea din cronica lui Ioan de Antiohia, nu ar putea sluji, dacă ar fi autentică, decât pentru a atesta săvârşirea botezului la Roma, căci, în ce priveşte data, nu se potriveşte nici cu Actele Sfântului Silvestru, nici cu decretul de donaţie. Ea aşază, de fapt, botezul îndată după apariţia minunată a crucii. Se înţelege că un scriitor, puţin informat despre botez el însuşi, l-a plasat la această dată. Este limpede că scriitori răsăriteni nu au putut împrumuta decât din Apus faptele care au servit drept bază pentru legendele romane. Aceste legende fiind posterioare secolului V, relatările răsăritene nu pot fi anterioare acestei date.

   [8] Istoricul păgân Zozim, duşman declarat al lui Constantin, pretinde că acest împărat a conceput intenţia de a întemeia o nouă capitală, deoarece el a dorit să se răzbune pentru proasta primire care i s-a făcut la Roma. Această afirmaţie este ridicolă prin ea însăşi şi nu se potriveşte cu faptele. Se ştie că Constantin a început lucrările pe amplasamentul Troiei pentru a întemeia o nouă capitală; şi că lucrările pentru Bizanţ au început înainte de sosirea lui Constantin la Roma.

   Zozim vrea să explice convertirea lui Constantin spunând că el căuta un mijloc de curăţire pentru crimele sale, şi mai ales pentru uciderea lui Crispus; şi că, negăsind nimic în cultul păgân, s-a adresat creştinilor care deţineau în botez un mijloc de curăţire. Mai întâi Constantin s-a declarat creştin încă din 312 şi uciderea lui Crispus nu a avut loc decât în 327. În plus, păgânismul făcuse zei din împăraţi mai vinovaţi decât Constantin, şi ar fi făcut unul din Constantin fără dificultate. Câţiva istorici moderni s-au înjosit într-atât până la a dori să se folosească de relatarea lui Zozim pentru a trage concluzia că Constantin a fost botezat la Roma. Această relatare nu dovedeşte decât aversiunea istoricului păgân faţă de împăratul creştin.

   [9] Eusebiu, De Vit. Const., cartea a III-a, cap. 48, 49, 50.

   [10] Ibid., cap. 54.

   [11] Eusebiu, De Vit. Const., cartea a IV-a, cap. 51 şi urm.

   [12] Ibid., cap. 54 şi urm.

   [13] Socrate, Hist. Eccl., cartea I, cap. 13.

   [14] Socrate, Hist. Eccl., cartea I, cap. 25, 26; Sozomen, cartea a II-a, cap. 27

   [15] N.tr.: A se vedea Casiodor, Istoria Bisericească Tripartită, p.120-121.

   [16] Τον εξ αυτου γεγενημενον.

   [17]Socrate, Hist. Eccl., cartea I, cap. 27.

   [18] Socrate, Hist. Eccl., cartea I, cap. 14.

   [19] Socrate, Hist. Eccl., cartea I, cap. 14.

   [20] Socrate, Hist. Eccl., cartea I, cap. 23.

   [21] Sfântul Atanasie, Vit. Anton., § 24.

   [22] Sfântul Atanasie, Apolog. contra Arian., § 59, 60, 61, 62; Socrate, Hist. Eccl., cartea I, cap. 27.

   [23] Sfântul Atanasie, Vit. Anton., § 81.

   [24] Teodoret, Hist. Eccl., cartea I, cap. 20, 21.

   [25] Eusebiu, De Vit. Const., cartea a III-a, cap. 59.

   [26] Teodoret, Loc. cit.

   [27] Eusebiu, De Vit. Const., cartea a III-a, cap. 60, 61, 62.

   [28] Socrate, Hist. Eccl., cartea I, cap. 21.

   [29] Eusebiu, De Vit. Const., cartea a IV-a, cap. 23-27.

   [30] N.tr.: A se vedea Eusebiu, Viaţa lui Constantin cel Mare, pag. 173.

   [31] Eusebiu, De Vit. Const., cartea a III-a, cap. 64, 65, 66.N.tr.: A se vedea Eusebiu, Viaţa lui Constantin cel Mare, pag. 156-157.

   [32] Eusebiu, De Vit. Const., cartea a IV-a, cap. 15-33.

   [33] N.tr.: A se vedea Eusebiu, Viaţa lui Constantin cel Mare, pag. 167.

   [34] Eusebiu, De Vit. Const., cartea a IV-a, cap. 40.

   [35] Eusebiu, De Vit. Const., cartea a IV-a, cap. 41; Sfântul Atanasie, Apolog. contra Arian., § 63-82.

   [36] Eusebiu, De Vit. Const., cartea a IV-a, cap. 42.

   [37] Sfântul Atanasie, Apolog. contra Arian., § 6 şi urm.; Ruffin, Hist. Eccl., cartea I, cap. 16, 17; Sozomen, Hist. Eccl., cartea a II-a, cap. 25; Socrate, Hist. Eccl., cartea I, cap. 28-32; Teodoret, Hist. Eccl., cartea I, cap. 28; Sfântul Epifanie, Hæres., 68.

   [38] Noi vom expune mai târziu această polemică.

   [39] Eusebiu, De Vit. Const., cartea a IV-a, cap. 43, 44, 45, 46.

   [40] Sozomen, Hist. Eccl., cartea a II-a, cap. 26.

   [41] Sfântul Atanasie, Apolog. contra Arian., § 84, 85, 86; Sozomen, Hist. Eccl., cartea a II-a, cap. 27, 28; Socrate, Hist. Eccl., cartea I, cap. 33, 34; Teodoret, Hist. Eccl., cartea I, cap. 29.

   [42] N.tr.: A se vedea Casiodor, Istoria Bisericească Tripartită, pag.121-123.

   [43] Socrate, Hist. Eccl., cartea I, cap. 35.

   [44] Sfântul Atanasie, Apolog. contra Arian., § 18.

   [45] Sfântul Atanasie, Apolog. contra Arian., § 86, 87, 88.

   [46] Socrate, Hist. Eccl., cartea I, cap. 37, 38.

   [47] Socrate, Hist. Eccl., cartea I, cap. 36.

   [48] Eusebiu, Contra Marcell., cartea I, cap. 1.

   [49] Eusebiu, Contra Marcell., cartea I, cap. 2.

   [50] Eusebiu, Contra Marcell., cartea I, cap. 3.

   [51] Eusebiu, Contra Marcell., cartea I, cap. 4.

   [52] Eusebiu, Contra Marcell., cartea a II-a, cap. 1.

   [53] Eusebiu, Contra Marcell., cartea a II-a, cap. 2.

   [54] Eusebiu, Contra Marcell., cartea a II-a, cap. 3.

   [55] Eusebiu, Contra Marcell., cartea a II-a, cap. 4.

   [56] Eusebiu, Theol. Eccl., cartea I, cap. 8.

   [57] Eusebiu, Theol. Eccl., cartea I, cap. 12.

   [58] Eusebiu, De Vit. Const., cartea a IV-a, cap. 53.

   Legendele romane pretind că el ar fi avut lepră şi s-ar fi vindecat prin botez. Eusebiu care l-a cunoscut foarte bine pe Constantin nu ar fi ştiut acest lucru dacă ar fi fost adevărat ?

   [59] Eusebiu, De Vit. Const., cartea a IV-a, cap. 61, 62.

   [60] N.tr.: A se vedea Eusebiu, Viaţa lui Constantin cel Mare, pag. 183-184.

   [61] Eusebiu, De Vit. Const., cartea a IV-a, cap. 63 şi urm..

   Socrate afirmă, ca Eusebiu, că împăratul Constantin a fost botezat în Nicomidia, în timpul ultimei sale boli şi cu puţin timp înainte de moartea sa (Socrate, Hist. Eccl., cartea I, cap. 39). Sozomen (Hist. Eccl., cartea a II-a, cap. 34) afirmă acelaşi lucru, ca şi Teodoret (Hist. Eccl., cartea I, cap. 30).

   Nici un document autentic nu contrazice afirmaţia precisă a acestor istorici.

   [62] N.tr.: A se vedea Eusebiu, Viaţa lui Constantin cel Mare, pag. 184.

   [63] Se vede din aceste cuvinte ale lui Eusebiu (cap. 71) că la începutul secolului IV era în uz rugăciunea pentru morţi şi săvârşirea liturghiei pentru ei. Noi am citat deja multe mărturii încă mult mai vechi care stabilesc că Biserica primară credea, ca Biserica Ortodoxă actuală, că trebuia să se roage pentru morţi.

   [64] A se vedea, despre influenţa lui Constantin în chestiunile religioase, reflecţii generale în introducerea aflată la începutul acestui volum.

   [65] Ruffin, Hist. Eccl., cartea I, cap. 10; Socrate, Hist. Eccl., cartea I, cap. 20; Sozomen, Hist. Eccl., cartea a II-a, cap. 7.

   [66] Biserica Georgiei a rămas izolată de toate celelalte din cauza evenimentelor politice şi a războaielor care pustiau ţinuturile de jur-împrejur. La începutul acestui secol (adică, al XIX-lea), Georgia devenind o provincie a Imperiului Rus, s-a putut studia Biserica sa care se găsea cu totul asemănătoare cu Biserica sobornicească răsăriteană sau greco-rusă. Această coincidenţă este o dovadă a fidelităţii celor două Biserici de a păstra credinţa şi instituţiile apostolice din primele trei secole.

   [67] Ruffin, Hist. Eccl., cartea I, cap. 9; Socrate, Hist. Eccl., cartea I, cap. 19; Sozomen, Hist. Eccl., cartea a II-a, cap. 24.

   [68] Biserica Abisiniei subzistă încă şi a păstrat, într-un mod destul de curat, dogmele şi instituţiile primelor secole. Ea nu diferă decât prin detalii de mică importanţă de Biserica sobornicească răsăriteană sau ortodoxă greco-rusă. N.tr.: Acestea sunt informaţiile pe care le-a avut Guettee în momentul în care a scris această istorie.

   [69] Sozomen, Hist. Eccl., cartea a II-a, cap. 8.

   [70] Sozomen, Hist. Eccl., cartea a II-a, cap. 9 şi urm..

   [71] Sozomen plasează persecuţia lui Sapor înainte de moartea lui Constantin şi epistola scrisă de acest împărat către regele Persiei, epistolă pe care noi o vom cita imediat. Învăţaţii pretind că persecuţia nu a avut loc decât la 7 ani după moartea lui Constantin, sub domnia lui Constanţiu, deoarece atunci au avut loc în realitate expediţiile perşilor în Imperiul Roman. Cronica Sfântului Ieronim este favorabilă acestei opinii, contrazisă categoric de relatarea lui Sozomen.

   Un fapt cert este că împăratul Constantin, cu puţin timp înainte de moartea sa, a vrut să facă război cu perşii. Aceştia din urmă i-au dat deci ocazia. Noi credem că Sapor persecuta creştinii în timpul domniei lui Constantin; că acest împărat i-a scris pentru a face apologia creştinismului; că Sapor nu a ţinut cont de avertismentele sale, şi făcând câteva agresiuni împotriva imperiului, Constantin a hotărât să pornească război împotriva lui. Noi credem deci că trebuie să urmăm succesiunea relatării lui Sozomen care pare să fi cunoscut perfect faptele persecuţiei lui Sapor.

   [72] Sozomen, Hist. Eccl., cartea a II-a, cap. 14.

   [73] Sozomen, Hist. Eccl., cartea a II-a, cap. 15

   [74] Eusebiu, De Vit. Const., cartea a IV-a, cap. 9 şi urm..

   Eusebiu nu ne spune că această epistolă a fost scrisă cu ocazia persecuţiei, ci pentru că împăratul Constantin a aflat că în Persia existau numeroase biserici (Ibid., cap. 8). Acelaşi istoric menţionează o solie care a fost trimisă la Constantin de perşi şi o diferenţiază de o alta care i-a fost adresată către sfârşitul vieţii, atunci când a aflat că perşii vroiau să atace imperiul, şi că el se pregătea să pornească război împotriva lor (Ibid., cap. 56-57).

   [75] Se poate vedea aici o aluzie la persecuţia lui Sapor.

   N.tr.: În textul original citat de Guettee (noi am utilizat traducerea în limba română din colecţia Părinţi şi Scriitori Bisericeşti) scrie: ,,Pe acest Dumnezeu, eu îl invoc în genunchi; El îmi inspiră oroarea de sânge” – aici se poate vedea aluzia la persecuţia lui Sapor, de care aminteşte Guettee în nota sa de subsol.

   [76] Acest exemplu al lui Valerian nu a putut fi citat decât persecutorului Sapor; consideraţiile lui Constantin nu ar fi avut nici o raţiune, dacă regele Persiei nu ar fi imitat atunci pe împăraţii romani persecutori [ai creştinilor].

   [77] N.tr.: A se vedea Eusebiu, Viaţa lui Constantin cel Mare, pag. 164-165.

   [78] Eusebiu, De Vit. Const., cartea a IV-a, cap. 14.