Tâlcuiri la Vechiul Testament

Omiliile Sfântului Grigorie cel Mare la

cartea Proorocului Iezechiil

 

Omilia a XII-a (Iezechiil 3, 22 - 4, 3)

1. Adevărul istoric fiind păstrat, cuvintele dumnezeieşti indică uneori prin loc, uneori prin timp, pricini pe care nu le arată deschis. Prin timp ca atunci când evanghelistul spune că Domnul propovăduia evreilor: ,,Era iarnă” (Ioan 10, 22). Căci printre acele taine pe care Adevărul le-a grăit, ce raţiune avea ca acolo să adauge menţionarea iernii dacă nu pentru a arăta răceala inimilor lor prin asemănarea cu vremea ? Deoarece chiar atunci când au primit cuvintele Adevărului, inimile evreilor au rămas reci. Uneori, într-adevăr, prin loc – ca atunci când Moisi a coborât de pe munte şi Legea a fost dată pe loc şes poporului pământesc al lui Israil, şi când Domnul, şezând pe munte, a grăit învăţături duhovniceşti înalte apostolilor –, cu siguranţă pentru a dovedi prin aceste locuri că poruncile minime au fost date celor dintâi ca trupeşti, în valea pământului, şi cei din urmă ca duhovniceşti şi sfinţi au auzit poruncile cereşti pe munte. Aşa a fost arătat limpede că, în înălţarea inimilor lor către ceruri, ei au părăsit adâncimile lumii şi au stat pe piscul cugetului.

Astfel, Iezechiil Proorocul descrie ce a făcut în anumite locuri la porunca lui Dumnezeu, astfel că prin însuşirile lor el poate indica ce urmează ulterior în tainele proorociei. Căci iată, el spune:

2. ,,Şi au fost preste mine mâna Domnului, şi au zis către mine: scoală-te şi ieşi la câmp, şi acolo se va grăi către tine” (Iezechiil 3, 22). De ce Domnul a vorbit mai întâi proorocului Său în mijlocul israiltenilor şi totuşi apoi spune: ,,Ieşi la câmp, şi acolo se va grăi către tine”, decât că El a binevoit întâi să reverse harul proorociei Lui asupra Iudeei şi apoi să-l arate întinderii neamurilor ? Fiindcă neamurile nu sunt în mod nepotrivit indicate prin câmp care se întinde pretutindeni, adică în întreaga lume.

Apoi este adăugat:

3. ,,Şi m-am sculat şi am ieşit la câmp, şi iată acolo mărirea Domnului sta, în ce chip era vederea, şi precum era mărirea Domnului, care o am văzut la râul Hovar” (Iezechiil 3, 23). Proorocul a văzut în câmp slava Domnului pe care o văzuse lângă Râul Hovar în mijlocul israiltenilor, pentru că aceeaşi măreţie dumnezeiască a Sa – care înainte se arătase aleşilor din poporul iudeilor prin descoperirea Duhului – a apărut neamurilor.

Apoi urmează:

4. ,,Şi am căzut pre faţa mea” (Iezechiil 3, 23). Arătându-se slava Domnului, proorocul cade pe faţa sa pentru că, deşi un om este înălţat la înţelegerea celor sublime, prin contemplarea măreţiei lui Dumnezeu, el realizează neputinţa propriei firi şi, cum s-ar spune, cel care se vede pe sine colb şi cenuşă înaintea ochilor lui Dumnezeu nu stă în picioare.

Apoi urmează:

5. ,,Şi au venit preste mine Duh, şi m-au pus pre picioarele mele” (Iezechiil 3, 24). Când cădem pe faţa noastră cu smerenie înaintea lui Dumnezeu, când ne ştim a fi colb şi cenuşă, când cugetăm la neputinţa propriei firi şi nu adoptăm o atitudine de rigiditate şi mândrie, Atotputernicul Dumnezeu prin Duhul Său ne ridică şi ne pune pe picioarele noastre, astfel că noi care zăcem la pământ smeriţi din pricina faptului că suntem conştienţi de neputinţa noastră, după aceea în fapte bune, cum s-ar spune, stăm pe picioarele noastre prin virtute.

De ce se face aceasta în câmp prin proorocul dacă nu pentru a indica îndeosebi că Sfântul Duh va fi dat celor aleşi dintre neamuri, şi El îi va pleca întâi pe cei pe care i-a ales din atitudinea mândră şi apoi îi va pune pe picioarele lor, adică pe faptele bune. Precum este spus prin Sfântul Pavel: ,,Mâinile cele slăbite, şi genunchele cele slăbănoage vi le îndreptaţi. Şi cărări drepte faceţi picioarelor voastre” (Evrei 12, 12-13).

Apoi urmează:

6. ,,Şi au grăit către mine, şi mi-au zis mie: intră şi te închide în mijlocul casei tale” (Iezechiil 3, 24). De ce proorocul este călăuzit din mijlocul poporului lui Israil în câmp şi pe urmă chemat din câmp în casa lui decât că harul propovăduirii a fost îndepărtat de la poporul evreilor şi răspândit în întinderea neamurilor ? Cu toate acestea, la sfârşitul veacurilor, când evreii se vor întoarce la credinţă, aşa cum proorocul este întors la casa lui, tot aşa propovăduirea va avea locuinţa din nou în poporul său, propovăduirea care acum străluceşte în câmp printre diferite neamuri. Pentru că este scris: ,,Până ce va intra plinirea neamurilor. Şi aşa tot Israilul se va mântui” (Romani 11, 25-26). Pentru că este spus de asemenea prin alt prooroc: ,,De va fi poporul lui Israil ca nisipul mării, rămăşiţa lui se va mântui” (Isaia 10, 22; Romani 9, 27).

Aşadar, proorocul poate ieşi din mijlocul poporului la câmp şi se poate întoarce de la câmp în casă, astfel că propovăduirea care avea loc în Iudeea să poată ieşi la neamuri, şi când neamurile vor fi pline de credinţă Iudeea duhovnicească va primi darurile învăţăturii pe care a pierdut-o. Apoi proorocului i se porunceşte să se închidă în casa lui, deoarece în vremea lui antihrist mulţimea iudeilor convertiţi va fi stăpânită de năpasta aspră adusă (asupra lor) de neamurile care au rămas în necredinţă. Astfel este scris: ,,Şi curtea cea dinafară de biserică o scoate afară, şi să nu o măsori pre ea; că s-a dat neamurilor; şi cetatea cea sfântă o vor călca patruzeci şi două de luni” (Apocalipsa 11, 2).

7. ,,Şi tu fiul omului ! Iată s-au dat asupra ta legături, şi te vor lega cu ele, şi nu vei ieşi din mijlocul lor. Şi voiu lega limba ta, şi vei asurzi, şi nu vei fi ca omul cel ce îi mustră pre ei, pentru că este casă amărâtoare” (Iezechiil 3, 25-26). Într-adevăr, dacă urmărim aceste cuvinte în ordinea expunerii metaforice, proorocul primeşte legături în casa lui şi este legat, pentru că în zilele de pe urmă, când Iudeea a crezut, el percepe cele mai aspre prigoane în vremea lui antihrist, astfel că slujitorii Iudeei ai fărădelegii nu vor primi propovăduirile, ci opunându-se lor, le vor tăinui cu lanţurile înşelăciunii. Şi el nu iese în mijlocul lor fiindcă propovăduirea lui nu ajunge la inimile celor răi când limba sa, legată cu pătimirile celor buni, este tăcută. Deoarece atunci mulţi dintre evreii necredincioşi îi vor prigoni pe aceşti evrei care au crezut.

Astfel trebuie remarcat ceea ce de asemenea este spus aici, că proorocul va purta lanţuri în propria casă, pentru a indica într-adevăr că, deşi a fost credincios, va purta necazul prigoanei din mâinile propriului neam evreiesc. Pentru că atâta vreme cât nu se crede că Unul-Născut, Întrupat din Tatăl Atotputernic a murit, a înviat şi S-a înălţat la ceruri, precum este vestit în paginile Sfintei Scripturi, proorocia este cu siguranţă legată în mijlocul lor. Dar dacă ar fi curs ca grăită spre înţelegerea lor ar fi avut, ca să spunem aşa, libere treptele vestirii ei.

8. Prin urmare, cunoaşterea propovăduitorului este constrânsă la tăcere de cei răi. Astfel este adăugat aici: ,,Şi voiu lega limba ta, şi vei asurzi, şi nu vei fi ca omul cel ce îi mustră pre ei, pentru că este casă amărâtoare”. Dar deoarece atunci când Enoh şi Ilie propovăduiesc, mulţi dintre evreii care vor fi rămas atunci fără credinţă se vor întoarce la cunoştinţa adevărului, precum este spus despre acelaşi Ilie: ,,Ilie adică va veni mai înainte şi va aşeza toate” (Matei 17, 11) – cei doi care sunt numiţi cei doi măslini de Zaharia (Zaharia 4, 3) şi cele două sfeşnice de Ioan (Apocalipsa 11, 4) –, pe drept este adăugat de asemenea aici:

9. ,,Şi când voiu grăi către tine voiu deschide gura ta, şi vei zice către ei, acestea zice Domnul” (Iezechiil 3, 27). Deoarece atunci ca în ultima zi gura proorocului este deschisă când în propovăduirea lui Enoh şi Ilie proorocia Sfintei Scripturi este recunoscută de evreii care se întorc la credinţă ca referindu-se la Hristos. Dar din pricină că noi am spus aceste lucruri metaforic, acum trebuie să examinăm moral aceleaşi cuvinte prin dragostea voastră.

10. Deci de ce i se porunceşte proorocului să meargă în câmp decât că un propovăduitor iese la câmp pentru a vorbi de dragul celor pe care îi îndreaptă când sunt puşi mai presus de el şi îi opreşte de la fărădelege. Şi acolo el vede slava Domnului deoarece cu cât percepe mai îmbelşugat harul învăţăturii, cu atât mai mult continuă în nevoinţa propovăduirii din iubire faţă de semenii săi. Prin urmare, ieşind afară este condus la o vedere înaltă căci atunci când el luminează orbirea neştiinţei în inimi străine prin slujirea grăirii sale, atunci harul ceresc îl înalţă la o înţelegere mai înaltă.

Dar deoarece propovăduitorul trebuie să se întoarcă întotdeauna în cugetul lui, pentru a păstra înlăuntru smerenia şi curăţia, după câmp este necesar ca el să se întoarcă în casă pentru ca astfel să poată recunoaşte în cuvintele pe care le grăieşte ce fel de persoană este el însuşi înlăuntrul conştiinţei sale. Căci dacă el fie nu păzeşte deloc ce spune, fie caută slava vremelnică din cuvintele pe care le rosteşte, într-adevăr iese la câmp vorbind, dar necercetându-se dispreţuieşte să se întoarcă la casa lui. Deci primind Duhul, noi suntem închişi înlăuntrul casei noastre când, prin harul Lui, suntem rechemaţi să cercetăm tainele cugetului nostru, astfel ca duhul să se odihnească în Dumnezeu şi să nu străbată dorinţe exterioare, căutând lauda şi slava în nestatornicia gândirii.

11. Despre această casă a inimii Adevărul spune celui tămăduit de El Însuşi: ,,Îţi ridică patul tău şi mergi la casa ta” (Marcu 2, 11). Pentru că patul pe care trupul se odihneşte denotă însuşi trupul, şi casa reprezintă conştiinţa. Şi deoarece atunci când zăcem morţi în cuget în mijlocul viciilor noastre, noi ne odihnim în desfătarea trupului, suntem purtaţi neputincioşi pe un pat: dar atunci când cu adevărat suntem tămăduiţi în cuget, pentru ca astfel să ne opunem patimilor tulburătoare ale trupului, este necesar ca noi să purtăm mustrările ispitelor din trupul nostru.

Aşadar unui om bolnav readus la sănătate i se porunceşte: ,,Ridică-ţi patul tău”, adică poartă patul pe care ai fost purtat pentru că este necesar ca cel care este tămăduit să poarte mustrările trupului în care a zăcut bolnav mai înainte. Prin urmare, ce este a spune: ,,Îţi ridică patul tău şi mergi la casa ta” decât poartă-ţi încercările trupului în care tu zaci până acum şi întoarce-te la conştiinţa ta ca să poţi vedea ce lucruri ai făcut ?

Apoi proorocului i se porunceşte ca după câmp să se închidă în casa sa pentru că propovăduitorul, după harul învăţăturii pe care o transmite semenilor săi, se va întoarce întotdeauna în conştiinţa lui şi se va cerceta pe sine cu cercare atentă ca nu cumva din lucrurile pe care le propovăduieşte pretutindeni să caute ceva de slavă trecătoare a fi propriu în el însuşi.

12. Astfel este spus de asemenea prin Solomon: ,,Fiule ! Bea apă din vasele tale, şi din izvorul fântânilor tale. Să se verse ţie apele din izvorul tău, şi prin uliţele tale să treacă apele tale. Să-ţi fie averea numai ţie singur, şi nimeni străin să nu se împărtăşească cu tine” (Pildele lui Solomon 5, 15-17). Pare a fi o contradicţie gravă în cuvintele care spun: ,,Să se verse ţie apele din izvorul tău, şi prin uliţele tale să treacă apele tale”, când se adaugă de îndată: ,,Să-ţi fie averea numai ţie singur, şi nimeni străin să nu se împărtăşească cu tine”. Căci cum poate numai el singur să aibă apa cunoştinţei dacă o împarte în uliţe ? Şi cum să nu se împărtăşească străinii de apă dacă se varsă apele din izvorul lui ?

Dar când noi propovăduim oamenilor cu adevărat noi împărţim apele în uliţe deoarece răspândim cuvintele cunoştinţei unei mulţimi de ascultători. Dar când, cu ajutorul harului dumnezeiesc, ne păzim înlăuntru şi privim în jur cu precauţie ca nu cumva duhurile rele, care prin Lege sunt străine de noi fiindcă şi-au pierdut partea de binecuvântare, să ne-o fure (pe a noastră) prin mândrie, atunci noi ţinem singuri apele pe care le împărţim în uliţe astfel că străinii nu se împărtăşesc cu noi de ele. Aceştia sunt cu siguranţă cei despre care este scris: ,,Că străinii s-au sculat asupra mea, şi cei tari au căutat sufletul meu” (Psalmi 53, 3).

Aşadar, el împarte apele în uliţe şi le ţine numai el singur, cel care prin ceea ce vesteşte multora nu se înalţă pe sine socotind slava vremelnică. Apoi un om deţine ceea ce învaţă pe alţii când nu se bucură cunoscând acel lucru, ci folosindu-se de el. De aceea, proorocul este condus din câmp în casă fiindcă cel care vorbeşte de la Dumnezeu, după ce a ieşit să grăiască pretutindeni pentru binele semenilor săi, este întors întotdeauna de smerenie să cerceteze tainele propriei inimi.

Apoi este adăugat:

13. Şi tu fiul omului ! Iată s-au dat asupra ta legături, şi te vor lega cu ele, şi nu vei ieşi din mijlocul lor” (Iezechiil 3, 25). Aşadar, când un propovăduitor este condus înapoi la conştiinţa propriei case, se pun asupra lui legături şi el este legat cu ele deoarece cu cât mai mult se cercetează pe sine în cuget cu atât mai mult înţelege cu ce mari neputinţe ale caracterului său muritor este legat sufletul unui om virtuos. Căci dacă Pavel nu s-ar fi perceput pe sine a fi legat cu nici un chip nu ar fi spus: ,,Dorinţă având a mă slobozi şi împreună cu Hristos a fi” (Filipeni 1, 23). De aceea este spus de asemenea prin psalmistul: ,,Ca să auză suspinul celor ferecaţi, şi să dezlege pre fiii celor omorâţi” (Psalmi 101, 21). Şi din nou: ,,Să intre înaintea ta suspinul celor ferecaţi” (Psalmi 78, 11).

Apoi, adeseori când sufletul doreşte să iasă să contemple faţa Mântuitorului său, când suspină să fie printre bucuriile cereşti, percepe lanţurile propriei mortalităţi şi suspină că este legat încă de ele în această lume de acum. Fiindcă de aceea Ieremia, văzând judecata fină a Atotputernicului Dumnezeu, a spus: ,,Zidit-a în preajma mea şi nu voiu ieşi, îngreuiat-a arama mea” (Plângerile lui Ieremia 3, 7 – însă citatul folosit de Sfântul Grigorie este următorul: ,,...îngreuiat-a lanţurile mele”).

Deci noi avem lanţuri, tocmai neputinţa şi stricăciunea firii noastre muritoare, dar când suferinţa şi suspinul ne sunt adăugate, lanţurile noastre sunt îngreuiate. Şi într-adevăr, de vreme ce omul drept pătimeşte piedici în această viaţă el se grăbeşte să-i folosească pe alţii rostind cuvinte bune, dar când percepe minţile încăpăţânate şi crede că acestea sunt preocupate de dispute, el opreşte cuvântul propovăduirii. Şi nu iese printre ei fiindcă este tăcut în ce priveşte cuvintele bune pe care le-ar putea grăi, precum este spus prin Pavel: ,,Nimic făcând cu prigonire” (Filipeni 2, 3), şi din nou: ,,De se vede că este cineva prigonitor, noi obicei ca acesta nu avem” (I Corinteni 11, 16). Astfel aici este adăugat în mod potrivit:

14. ,,Şi voiu lega limba ta, şi vei asurzi, şi nu vei fi ca omul cel ce îi mustră pre ei, pentru că este casă amărâtoare” (Iezechiil 3, 26). Uneori cu adevărat Domnul aprinde cu râvna Lui inimile propovăduitorilor împotriva limbilor celor care se opun, că ei nu tac, ci retează vorbele celor înşelători prin cuvintele adevărului. Astfel este adăugat aici:

15. ,,Şi când voiu grăi către tine voiu deschide gura ta, şi vei zice către ei, acestea zice Domnul” (Iezechiil 3, 27). Dar referitor la aceste chestiuni pe care le-am cercetat pe scurt sub o dublă semnificaţie, este potrivit să mergem cu o atingere uşoară dincolo de înţelesul literei. Căci ce ne este poruncit de chiar cuvintele relatării mai mult decât virtutea ascultării ? Când proorocului i se porunceşte acum să rămână la robimea de lângă Râul Hovar, acum să iasă la câmp, acum să se întoarcă de la câmp în casă ? Ca astfel mai întâi răbdând prin poruncă şi puţin mai târziu ieşind şi din nou întorcându-se în casă şi închizându-se el însuşi în ea, el să supună întotdeauna capriciul voii sale învăţăturii cuvântului dumnezeiesc, deoarece oprit de porunca cerească, el împlineşte nu dorinţa proprie, ci pe cea a Ziditorului său ? El căruia i s-a spus: ,,Şi tu fiul omului ! Iată s-au dat asupra ta legături, şi te vor lega cu ele, şi nu vei ieşi din mijlocul lor” (Iezechiil 3, 25).

În această chestiune, trebuie remarcat că proorocul află de nenorociri dinainte astfel că el este pregătit pentru toate. Căci relele au mai puţină putere asupra unei minţi când nu vin pe neaşteptate, şi totuşi când năpastele sunt cunoscute dinainte, cât de mare este virtutea ascultării arătată în cel care înţelege că trebuie să sufere potrivnicie şi totuşi nu este neascultător faţă de Glasul lui Dumnezeu. Dar cuvintele care sunt adăugate imediat cheamă la mare atenţie: ,,Şi voiu lega limba ta, şi vei asurzi, şi nu vei fi ca omul cel ce îi mustră pre ei, pentru că este casă amărâtoare” (Iezechiil 3, 26). Pentru că noi trebuie să discernem dacă cuvântul propovăduirii este îndepărtat numai din cauza ascultătorilor răi sau uneori şi din cauza păcatului propovăduitorului.

16. Chestiunea în discuţie se distinge prin 4 calităţi. Căci uneori cuvântul este luat de la învăţătorii buni din cauza ascultătorilor răi. Dar uneori cuvântul este dat chiar învăţătorilor răi de dragul ascultătorilor buni. Însă câteodată cuvântul este dat învăţătorilor buni pentru îndreptăţirea învăţătorilor şi ascultătorilor, astfel ca ei să sporească prin vrednicie şi ascultătorii lor să înainteze în înţelegere şi viaţă. Cu adevărat uneori fiindcă nici cei cărora le este oferită propovăduirea învăţăturii nu sunt vrednici să o primească, nici cei care deţin poziţia de învăţător (nu sunt vrednici) să o ofere, cuvântul propovăduirii este îndepărtat astfel ca fiecare parte să fie judecată separat. Deoarece cuvântul este luat de la învăţătorii buni din pricina ascultătorilor răi, precum este spus acum către Iezechiil: ,,Voiu lega limba ta, şi vei asurzi, şi nu vei fi ca omul cel ce îi mustră pre ei, pentru că este casă amărâtoare”. Şi precum este spus lui Pavel: ,,Grăbeşte şi ieşi curând din Ierusalim, că nu vor primi mărturia ta cea pentru mine” (Faptele Apostolilor 22, 18). Şi când apostolii au dorit să propovăduiască în Asia, este scris că ,,nu i-a lăsat pre ei Duhul” (Faptele Apostolilor 16, 6).

Mai mult, cuvântul este dat chiar învăţătorilor răi pentru ascultătorii buni, precum spune Domnul despre farisei: ,,Deci toate câte vor zice vouă să păziţi, păziţi şi faceţi, iar după lucrurile lor nu faceţi, că ei zic şi nu fac” (Matei 23, 3). Cuvântul învăţăturii este oferit de asemenea pentru vrednicia învăţătorilor şi îndreptăţirea ascultătorilor, precum este spus sfinţilor apostoli: ,,Drept aceea mergând învăţaţi toate neamurile” (Matei 28, 19). Cu adevărat cuvântul învăţăturii este îndepărtat din cauza ascultătorilor răi şi a vieţii nevrednice a celor care ar fi trebuit să-i înveţe, deoarece Ili nu a avut cuvintele mustrării cuvenite pentru a-şi îndrepta fiii atât din pricina delăsării sale, cât şi a vieţii fiilor lui care au făcut ca poporul lor să cadă şi chivotul Domnului să fie capturat şi dus la străini (I Împăraţi cap. 2 şi 4). Căci mare este harul Atotputernicului Dumnezeu când cuvântul aspru de mustrare este oferit de învăţători celor care păcătuiesc. Dimpotrivă, acum este spus: ,,Şi vei asurzi, şi nu vei fi ca omul cel ce îi mustră pre ei”. Fiindcă el i-ar fi mustrat pe cei păcătoşi dacă ei s-ar fi învrednicit de însuşi harul mustrării.

17. Dar când există în învăţătură şi în tăcere o varietate atât de mare de motive, încât nu poate fi cunoscut cu uşurinţă dacă cuvântul este îndepărtat din cauza păcatului ascultătorului sau a celui care pare să deţină locul de a propovădui învăţătura, ce ni se porunceşte decât că trebuie păstrată smerenia în chestiuni nesigure ? Astfel că atunci când putem să grăim noi nu trebuie să ne înălţăm ca nu cumva din întâmplare acest har al cuvântării noastre să fie atribuit nu nouă, ci ascultătorilor noştri; şi din nou, când nu putem grăi, fie ca cei care ne-au fost încredinţaţi să nu ne judece ca nu cumva din întâmplare să nu putem grăi, nu din cauza propriului păcat, ci din cauza celui al ascultătorilor noştri.

Prin urmare, din această pricină, tot ceea ce este legat de motivele noastre este nesigur, astfel că trebuie să ţinem harul neîndoielnic, smerenia, ca atunci când grăim să socotim aceasta a fi vrednicia voastră prin darul Atotputernicului Dumnezeu. Şi când nu grăim cuvântul învăţăturii, deşi este vina noastră, încă puteţi crede că aceasta vă aparţine în mod special vouă, astfel că atunci când din nou ne atribuim nouă înşine păcatele şi altora faptele bune, prin acest har al smereniei, cuvântul învăţăturii care a fost îndepărtat se va întoarce.

Apoi urmează:

18. ,,Şi când voiu grăi către tine voiu deschide gura ta, şi vei zice către ei, acestea zice Domnul: cel ce aude, auză, şi cel ce nu crede, nu crează, pentru că este casă amărâtoare” (Iezechiil 3, 27 – însă citatul folosit de Sfântul Grigorie este următorul: ,,... cel ce aude, auză, şi cel ce se înfrânează, înfrâneze-se ...”). Adesea unii doresc să audă cuvântul lui Dumnezeu dar, fiindcă îi văd pe alţii întorcându-şi urechile, se abat şi ei înşişi de la vestea mântuirii, şi foarte adesea mulţi caută să fie tăcuţi şi slobozi de toate activităţile acestei lumi, dar nu renunţă încă la dorinţele pământeşti. Dar când îi văd pe alţii înaintând printr-o lucrare neîncetată şi vestiţi prin bogăţii şi cinste în această lume, deoarece nu sunt statorniciţi până acum pe calea virtuţii, ei decad prin fapte nelegiuite din pilda altora. De aceea psalmistul, vorbind despre firea celor slabi, a spus: ,,Iar mie puţin de nu mi s-au alunecat picioarele, puţin de nu s-au vărsat paşii mei. Că am râvnit asupra celor fără de lege, pacea păcătoşilor văzând” (Psalmi 72, 2-3). Şi din nou el spune: ,,Când se mândreşte necredinciosul, se aprinde săracul” (Psalmi 9, 22).

De aici este spus prin glasul Domnului către Ieremia Proorocul referitor la Iuda şi Israil: ,,Văzut-ai cele ce a făcut mie casa lui Israil ? S-a dus întru tot muntele înalt, şi sub tot lemnul frunzos, şi a curvit acolo. Şi am zis după ce a făcut ea toate aceste nelegiuiri: întoarce-te la mine, dar nu s-a întors” (Ieremia 3, 6-7). Apoi imediat este adăugat cum şi (seminţia lui) Iuda, care părea că stă neclintită, a căzut urmându-i pilda. Căci se spune: ,,Şi a văzut netocmeala ei Iuda sora sa cea necredincioasă. Şi am văzut, că deşi am lepădat casa lui Israil cea răzvrătită şi o am depărtat pre ea din pricina tuturor nelegiuirilor sale, şi i-am dat carte de despărţire la mâinile ei, sora sa Iuda cea necredincioasă nu s-a temut, şi a mers, să se pângărească şi ea” (Ieremia 3, 7-8).

Iată cum milostivul Dumnezeu este dispreţuit şi cheamă, deschide sânul milostivirii Sale pentru cei răzvrătiţi fiindcă El spune călcătorului de lege: ,,Întoarce-te la mine, dar nu s-a întors”. Dar pentru că poporul lui Israil L-a părăsit pe Atotputernicul Dumnezeu, refuzând să se întoarcă, ei au acceptat cartea de despărţire. În mod limpede, ei au părăsit păcătuind, dar au acceptat cartea de despărţire rămânând în fărădelegile lor fără mustrare (a conştiinţei). Deoarece sufletul care păcătuieşte se îndepărtează. Dar dacă după păcat urmează prosperitate, nici o pedeapsă, nici o mustrare a greutăţii nu îl cheamă înapoi în inima lui; în separarea care s-a făcut între el şi Dumnezeu, a acceptat cartea de despărţire, astfel că deja, ca un străin părăsit, comite păcatul pe care îl doreşte, nu simte mustrarea râvnei dumnezeieşti deoarece se cufundă tot mai adânc în pedepsele veşnice.

Dar sora ei Iuda, deoarece şi ea a văzut poporul lui Israil izgonit în patimile sale, s-a aprins ea însăşi de necurăţia desfrânării. Căci ea a văzut-o pe femeia preacurvă prosperând în depravarea ei, ea însăşi nu s-a temut să comită păcate mai rele şi să părăsească uniunea ei cu Domnul ca patul de cununie al soţului ei legiuit. Astfel este necesar să-i socotim pe toţi păcătoşii cu atât mai vrednici de plâns când îi vedem abandonaţi în păcatul lor fără pedeapsă. Căci de aceea este spus prin Solomon: ,,Că făcea strâmbătate pruncilor, se vor omorî, şi cercetarea pierde pre cei necuraţi” (Pilde 1, 32 – însă citatul folosit de Sfântul Grigorie este următorul: ,,Alungarea celor mici îi va omorî, şi prosperitatea nebunilor îi va pierde”). Astfel cel care se îndepărtează de Domnul şi prosperă ajunge cu atât mai aproape de pierzare cu cât se arată a fi străin de râvna pedepsei. Aşadar poate fi spus: ,,Cel ce aude, auză, şi cel ce se înfrânează, înfrâneze-se, pentru că este casă amărâtoare”. Dar dacă ar fi fost spus limpede: tu care ai început deja să auzi cuvintele adevărului şi să te înfrânezi de la fapte rele, nu îi urma pe cei pe care îi vezi că m-au amărât cu purtarea lor.

19. Dar am putea să înţelegem aceasta şi în alt chip. Fiindcă unii ascultători ai Cuvântului nu Îl aud de vreme ce îşi întorc urechea spre Sfânta Scriptură, dar nu îşi smulg inima din dorinţele lumii. Şi sunt unii care înfrânându-se nu se înfrânează câtuşi de puţin, pentru că ei se abţin cu adevărat de la fapte rele cu trupul lor, dar cumpănesc cu plăcere în cugetul lor răutatea faptelor. De aici este scris despre Iudeea când a ajuns în robie: ,,Văzând vrăjmaşii lui au râs de înstrăinarea lui” (Plângerile lui Ieremia 1, 7 – însă citatul folosit de Sfântul Grigorie este următorul: ,,Vrăjmaşii au văzut-o, şi au râs de sâmbetele ei”). Fiindcă ei râd de sâmbetele ei când duhurile rele inspiră gânduri desfrânate într-un cuget leneş, astfel că, chiar dacă se înfrânează de la faptă, nu se înfrânează de la desfătarea în fapte rele.

Prin urmare este pe drept spus acum: ,,Cel ce aude, auză”, ca graiul să poată răsuna în urechea inimii aşa cum ajunge la urechea trupului. ,,Şi cel ce se înfrânează, înfrâneze-se”, ca dorinţele de desfrânare să poată fi alungate din cuget când ele sunt văzute deja a fi respinse în faptă. Apoi, ca nu cumva noi să urmăm pildele relelor precum am spus, este adăugat: ,,Pentru că este casă amărâtoare”. Căci chiar dacă oamenii păcătoşi sunt îngăduiţi multă vreme, ei se prăbuşesc pe neaşteptate şi cei slabi văd pedepsele lor, ca nu cumva să urmeze vina pe care o consideră nepedepsită.

Astfel este adăugată aici pustiirea aceleiaşi Iudei care este numită casă amărâtoare când Domnul spune deschis proorocului Său:

20. ,,Iar tu fiul omului ! Ia ţie cărămidă şi o vei pune înaintea feţei tale, şi vei scrie pre dânsa Cetatea Ierusalimului. Şi vei face ei îngrădire şi vei zidi la ea întăritură, şi o vei înconjura cu şanţ, şi vei pune asupra ei tabere, şi vei aşeza aruncări împrejur. Şi tu ia-ţi ţie o tigaie de fier, şi o vei pune pre ea zid de fier între tine şi între cetate, şi vei găti faţa ta asupra ei, şi va fi încuiată, şi o vei închide pre ea. Semn va fi acesta fiilor lui Israil” (Iezechiil 4, 1-3).

Într-adevăr, ce este înţeles de istorie în aceste cuvinte decât asediul şi distrugerea cetăţii Ierusalimului, şi ce este exprimat decât năpasta unui popor păcătos ? El este numit casă amărâtoare (Sfântul Grigorie spune ‘casă provocatoare, aţâţătoare’) când se spune limpede: ,,Şi vei face ei îngrădire şi vei zidi la ea întăritură, şi o vei înconjura cu şanţ, şi vei pune asupra ei tabere, şi vei aşeza aruncări împrejur”. Dar deoarece cuvintele proorociei relatează cel mai adesea fapte istorice astfel că tainele de asemenea sunt înfăţişate prin aceasta, se cuvine ca noi să cercetăm duhovniceşte aceste cuvinte pe care le-am prezentat, mai ales pentru că strecurat în ele este ceea ce nu pare posibil literal, când se spune: ,,Şi tu ia-ţi ţie o tigaie de fier, şi o vei pune pre ea zid de fier între tine şi între cetate, şi vei găti faţa ta asupra ei, şi va fi încuiată, şi o vei închide pre ea”. Căci dacă tainele nu ar fi fost amestecate cu faptele istorice, de ce i-ar fi fost necesară proorocului o tigaie de fier ca el să o poată pune între el şi cetate pentru a se separa pe sine de asediul ei ?

Fiindcă atunci când se spune: ,,Tu ia-ţi ţie o tigaie de fier, şi o vei pune pre ea zid de fier între tine şi între cetate”, se afirmă deschis că prin aceeaşi tigaie de fier proorocul se ţine pe sine liber de asediul cetăţii. Apoi este adăugat chiar ceea ce el a vestit: ,,Şi vei găti faţa ta asupra ei, şi va fi încuiată, şi o vei închide pre ea” (aici textul Scripturii din 1914 este obscur, fiind foarte vechi; aceeaşi exprimare o găsim în Scriptura lui Şerban Vodă Cantacuzino de la 1688: ,,Şi va fi întru încuiare, şi vei închide pre ea”; aici, ‘a încuia’ şi ‘a închide’ au sensul de a împresura, a încercui). Prin aceasta este arătat că proorocul nu va fi în aceeaşi împresurare dacă el pune o tigaie de fier ca un zid de fier între sine şi cetate. Şi cu siguranţă fie în robia care a mâhnit poporul lui Israil înainte, fie în cea care a venit mai târziu, nimeni nu a fost slobod de primejdia aceleiaşi robii, ci aceeaşi nenorocire i-a învăluit pe toţi deodată.

Aşadar, ce poate fi înţeles mai mult decât sensul literal în faptul că proorocul pune o tigaie de fier între sine şi cetatea care urmează să fie împresurată ? Dar, deşi toate acestea care sunt citite în istorisirea de pe cărămida pe care a fost schiţată cetatea Ierusalimului s-au petrecut cuvânt cu cuvânt, trebuie să înţelegem că tigaia indică o imagine şi adevăratul asediu al Ierusalimului este înfăţişat.

21. Prin aceasta suntem învăţaţi că atunci când noi ştim că un lucru s-a petrecut potrivit istoriei şi recunoaştem că altul este lipsit de raţiune potrivit istoriei, trebuie să le vedem pe ambele în Sfânta Scriptură de vreme ce trebuie să credem că asediul Ierusalimului, care s-a petrecut literalmente după aceea, este preînchipuit în cuvintele şi faptele proorocului, şi totuşi alt asediu, adică lăuntric, este înţeles prin acesta. Astfel, noi căutăm pe drept ce reuşeşte a fi indicat prin tigaia de fier care este numită zid de fier. Aşadar ştim că asediul prin care a fost distrusă cetatea Ierusalimului a avut loc deja, dar haideţi acum să căutăm un alt asediu lăuntric, care are loc zi de zi. Acesta este exprimat printr-un semn: ,,Iar tu fiul omului ! Ia ţie cărămidă şi o vei pune înaintea feţei tale, şi vei scrie pre dânsa Cetatea Ierusalimului”.

22. Dar noi trebuie să ne întrebăm mai întâi de ce Iezechiil Proorocul, atât când vede lucruri măreţe cât şi când i se porunceşte să săvârşească unele lucrări tainice, este numit întâi fiul omului ? Fiindcă el este adeseori ridicat la înălţimi şi cugetul lui se desfătează cu lucruri tainice şi nevăzute. Prin urmare, este necesar ca el să fie numit ,,fiul omului” în mijlocul lucrurilor tainice pe care le pătrunde, astfel ca întotdeauna el să poată recunoaşte ce este şi niciodată să nu fie înălţat departe de cele către care este condus. Căci de ce proorocul este numit întotdeauna ,,fiul omului” când este înălţat la lucruri duhovniceşti decât pentru a-i aminti de propria neputinţă ? Astfel încât, conştient de condiţia sa neputincioasă, să nu se înalţe în cugetele sale prin măreţia contemplaţiei lui.

23. Apoi pentru că proorocul, precum am spus deja mai sus, posedă caracterul propovăduitorilor sau dascălilor, este pe drept spus despre el acum: ,,Ia ţie cărămidă şi o vei pune înaintea feţei tale”. Deoarece fiecare dascăl, când acceptă orice ascultător pământesc al învăţăturii cuvintelor cereşti, ia o cărămidă. Când a început să-i vorbească despre răsplata Împărăţiei cereşti, vedenia păcii dumnezeieşti, el schiţează cetatea Ierusalimului pe cărămidă. El pune aceasta înaintea lui deoarece cu mintea concentrată el cercetează calitatea ascultătorului, adică îl percepe ca avansat sau slab, şi îşi temperează cuvintele propovăduirii lui pentru a se potrivi cu înţelegerea acestuia, astfel ca cetatea Ierusalimului, adică priveliştea păcii, să poată fi zugrăvită în cugetul ascultătorului.

Aşadar se poate spune: ,,Ia ţie cărămidă”, cu alte cuvinte inima pământească a unui seamăn. ,,Şi o vei pune înaintea feţei tale”, cu siguranţă ca să poţi păzi viaţa şi înţelegerea lui cu minte atentă. ,,Şi vei scrie pre dânsa Cetatea Ierusalimului”, pentru ca astfel să devină limpede pentru el care sunt bucuriile cereşti din priveliştea păcii. Deci Ierusalimul este, ca să spunem aşa, schiţat pe cărămidă când mintea pământească a început să recunoască care sunt acele bucurii ale păcii lăuntrice şi să tindă către înţelegerea slavei Împărăţiei cereşti. Tocmai vedenia păcii este zugrăvită pe pământ când mintea care s-a desfătat mai înainte cu lucruri pământeşti este înălţată acum prin dragoste la contemplarea slavei Împărăţiei cereşti.

24. Dar de îndată ce duhul a început să iubească lucrurile cereşti, de îndată ce s-a legat pe sine cu toată intenţia sa de priveliştea păcii lăuntrice, acel duşman vechi care a căzut din cer este invidios şi începe mai mult să stea la pândă. El pricinuieşte ispite mai aspre decât cum îi era obiceiul pentru ca adesea, în acest fel, să încerce duhul care se opune aşa cum nu l-a încercat niciodată înainte, când era al lui.

Astfel este scris: ,,Fiule ! Când vrei să te apropii să slujeşti Domnului Dumnezeu, găteşte-ţi sufletul tău spre ispită” (Înţelepciunea lui Isus Sirah 2, 1). De aici, îndrăcitul care este curăţit de Domnul este scuturat de demonul care pleacă, precum este scris: ,,Şi strigând, şi mult scuturându-l pre el, a ieşit” (Marcu 9, 26). De ce vechiul duşman părăsindu-l pe îndrăcit, pe care nu l-a scuturat când era în puterea lui, l-a zguduit decât că adeseori, când este izgonit din inimă, pricinuieşte ispitiri mai aspre în ea decât stârnea mai înainte pe când o stăpânea în pace ?

Aşa, de asemenea, israiltenii spun lui Moisi şi lui Aaron: ,,Vază-vă pre voi Dumnezeu şi să vă judece, că aţi făcut urât mirosul nostru înaintea lui Faraon şi înaintea slugilor lui, ca să daţi sabie în mâna lui să ne omoare” (Ieşirea 5, 21). Legea şi Proorocii sunt preînchipuiţi în Moisi şi Aaron. Şi adesea duhul slăbănog, ca să spunem aşa, murmură în sinea lui împotriva Sfintei Scripturi, fiindcă după ce a început să audă şi să urmeze cuvintele cereşti vrăjmăşia Împăratului Eghipetului, adică ispitirea duhului rău, sporeşte.

25. Prin urmare, un învăţător trebuie să ajungă să cunoască ce ispite împresoară sufletul care înaintează, pentru a reuşi să-l pregătească să fie în gardă împotriva curselor duhului rău. Astfel acum, după ce cetatea Ierusalimului este schiţată pe cărămidă, este bine spus proorocului: ,,Şi vei face ei îngrădire şi vei zidi la ea întăritură, şi o vei înconjura cu şanţ”. De vreme ce priveliştea păcii este acum zugrăvită, este necesar să-i fie vestite războaiele ispitelor. Deoarece, ca el să poată reuşi să ajungă la acele bucurii veşnice ale păcii, fără îndoială trebuie să ducă multe lupte ale pătimirilor.

Despre aceasta este bine zis: ,,Şi vei face ei îngrădire”. Fiindcă propovăduitorul îngrădeşte mintea care urmează să fie învăţată, când prin fortificaţii el indică prin ce mijloace păcatele se opun virtuţilor, cum libertinajul asaltează curăţia, în ce chip mânia tulbură liniştea minţii, cât de mult bucuria lipsită de cuviinţă împrăştie puterea minţii, cum pălăvrăgeala nimiceşte pavezele inimii, cum invidia devorează iubirea, în ce măsură mândria subminează fortăreaţa smereniei, cum înşelarea când a pervertit adevărul în cuvânt îl perverteşte şi în înţelegere, astfel că cel care nu este dornic să grăiască adevărul pe care l-a înţeles nu mai înţelege nici adevărul pe care reuşea să-l spună.

Aşadar, îngrădirea este făcută de propovăduitor când prin cuvintele sfintei mustrări este arătat ce păcate pândesc fiecare virtute în parte sau prin ce mijloace. Şi propovăduitorul zideşte întărituri în jurul Ierusalimului pe care l-a schiţat pe cărămidă când arată că relele care, precum întăriturile, asaltează mintea ascund păcatele sub masca înşelătoare a virtuţilor de vreme ce, aşa cum am spus adesea, mânia necumpătată caută să fie socotită dreptate şi slăbirea disciplinei îngăduinţă, în timp ce îndărătnicia se numeşte pe sine chibzuinţă, iar risipa nemăsurată se numeşte pe sine bunăvoinţă. Căci ele sunt asemenea unor întărituri zidite în jurul minţii când păcatele cresc sub masca virtuţilor şi se arată pe ele însele a fi înalte prin imaginaţie, acestea care zac întotdeauna în adâncuri prin faptă.

26. De asemenea este încă adăugat: ,,Şi o vei înconjura cu şanţ (Iezechiil 4, 2 – însă citatul folosit de Sfântul Grigorie este următorul: ,,Şi înalţă un val de pământ”). Pentru cel a cărui minte a început să dorească lucruri cereşti, duhurile rele prin atacurile lor îngrămădesc neîncetat cugetări pământeşti. Aşadar, proorocul înalţă un val de pământ când sfântul propovăduitor demască minţilor bune modul în care dorinţele pământeşti obişnuiesc să se furişeze asupra lor.

Şi adaugă mai departe: ,,Şi vei pune asupra ei tabere, şi vei aşeza aruncări împrejur”. Deoarece un învăţător aşază tabără asupra sufletului când arată capcanele duhurilor rele adunate şi unite împotriva lui, uneori ele îl atacă nu numai dinspre o patimă, ci din patimi unite.

27. Căci anumite păcate sunt, ca să spunem aşa, foarte aproape printr-o anume afinitate, precum desfrânarea duhului, lăcomia şi necurăţia poftei trupeşti, precum flecăreala, minciuna şi mărturia falsă. Căci prin desfrânarea duhului, mintea este înhăţată de lăcomia pântecelui, şi în timp ce pântecele este umflat cu mâncare, prin aroganţă, trupul devine rob voluptăţii. Şi din nou, minciuna este generată de multa vorbire, pentru că îi este foarte greu celui care flecăreşte să nu şi mintă, şi minciuna este adeseori tăinuită prin sperjur astfel încât să fie ascunsă de dreptatea omenească. Nici mândria nu poate exista câtuşi de puţin fără invidie şi slavă deşartă. Fiindcă fiecare om mândru invidiază cinstea pe care el însuşi o cere de la alţii. Şi când a obţinut-o, el este înălţat în exaltarea slavei vremelnice şi se bucură prin slavă deşartă de posedarea ei dincolo de restul a ceea ce vede că alţii nu pot înţelege.

28. Mai mult, trebuie înţeles că adeseori unele păcate nu vin simultan în minte, ci sunt adăugate, astfel că unul îl urmează pe celălalt în atacul său. Şi unul vine frontal, celălalt într-adevăr pătrunde dintr-o parte, astfel ca în timp ce opune rezistenţă faţă de unul, mintea, înşelată de celălalt, poate fi covârşită. Deoarece unele dintre aceste păcate pe care le-am amintit mai sus adesea se strecoară ele însele în locul altora, aşa cum uneori când încercăm să înfrângem mânia în noi înşine, moliciunea ne ocupă mintea mai mult decât este necesar, astfel încât (mintea) nu impune defel asprimea care se cuvine să o aibă păcătoşii. Căci adesea când moliciunea neaşteptată nu este potrivit a fi prezentă în noi, invidia se transformă în turbare şi înhaţă duhul înrobit dincolo de limita răbdării.

Aşadar, deoarece păcatele amestecate şi unite atacă adeseori mintea în acelaşi timp, propovăduitorul vorbeşte pe drept despre o tabără pusă asupra schiţei Ierusalimului. Şi fiindcă uneori ele lovesc percepţia separat din diferite direcţii, sunt aşezate aruncări împrejur (aici, ‘aruncare’ are sensul de ‘balistă’, ‘catapultă’). Deci propovăduitorul aşază aruncări împrejur când el indică în mod precaut cât de subtil loveşte voluptatea, cât de sălbatic zdrobeşte nerăbdarea, cât de laborios încinge şi distruge zgârcenia, cât de semeţ înăbuşă mândria. Astfel desfăşurarea aruncărilor este pentru a arăta prin propovăduire ce săbii ascuţite ale păcatelor obişnuiesc să lovească sufletul din fiecare direcţie.

29. Apoi urmează: ,,Şi tu ia-ţi ţie o tigaie de fier, şi o vei pune pre ea zid de fier între tine şi între cetate” (Iezechiil 4, 3). Deoarece fierul este un metal dur şi mâncarea este gătită într-o tigaie, ce se înţelege prin tigaia de fier dacă nu tigaia dură a râvnei duhovniceşti ? Pentru că toată râvna duhovnicească a învăţătorului îi prăjeşte sufletul fiindcă el este puternic chinuit când îl vede pe cel slab părăsind lucrurile veşnice şi desfătându-se în bucurii pământeşti. Cât de bine a apucat Pavel tigaia când, chinuit de râvna pentru suflete, a spus: ,,Cine este neputincios şi eu să nu fiu neputincios ? Cine se sminteşte şi eu să nu mă aprinz ?” (II Corinteni 11, 29). Căci în ce altceva s-a transformat însăşi inima sa, aprinsă de râvnă pentru suflete, decât într-o tigaie în care a ars cu dragoste pentru virtute împotriva păcatelor ? Căci ceea ce a ars a fost tigaia. Astfel s-a aprins şi s-a gătit fiindcă era învăpăiată de tristeţe, dar a pregătit hrana virtuţilor din propriile cugete îndurerate.

30. Dar ce înseamnă că proorocul pune această tigaie între el şi cetate ca un zid de fier decât că aceeaşi râvnă puternică care lucrează acum în mintea învăţătorului va fi martor în ziua Judecăţii de Apoi între el şi sufletul pentru care râvneşte împotriva păcatelor ? Astfel încât, chiar dacă cel care este învăţat nu este dornic să asculte, învăţătorul, pentru râvna pe care o arată, nu va fi răspunzător pentru neatenţia celui care-l ascultă. Prin urmare, el pune un zid de fier între el şi cetate deoarece învăţătorul este apărat de pericolul condamnării la vremea răsplătirii dacă el pătimeşte acum arderea inimii datorită râvnei de a apăra.

Într-adevăr, nici o jertfă către Atotputernicul Dumnezeu nu este ca râvna pentru suflete. De aceea, psalmistul a spus: ,,Râvna casei tale m-a mâncat” (Psalmi 68, 11). Cu adevărat este arătat limpede cât de bineplăcută Atotputernicului Dumnezeu este tigaia inimii care este mişcată de râvna duhovnicească când Legea porunceşte aducerea ca jertfă a celei mai curate făini de grâu. Despre aceasta este scris: ,,În tigaie cu untdelemn se va face: frământată o va aduce, pisate, jertfă de fărâmături, jertfă întru miros de bună mireasmă Domnului. Preotul cel uns, urmaşul lui din fiii lui va face aceasta, lege veşnică, toată se va mistui” (Leviticul 6, 21-22).

Astfel, făina de grâu curată este arsă în tigaie când mintea curată a unui om drept este arsă prin focul sfintei râvne. Se porunceşte ca aceasta (făina) să fie amestecată cu untdelemn, adică să fie amestecată cu mila dragostei care arde şi străluceşte în ochii Atotputernicului Dumnezeu. În consecinţă, mintea care este arsă în tigaie este amestecată cu untdelemn deoarece este necesar ca rigoarea sfintei râvne să fie înflăcărată şi manifestată din virtutea milostivirii. Căci el iubeşte acelaşi sine pe care pare să-l urmărească. Astfel se porunceşte ca turta fierbinte să fie adusă ca o bună mireasmă Domnului, căci dacă râvna nu conţine dragoste făina din tigaie, care este adusă ca jertfă, şi-a pierdut căldura.

Şi trebuie remarcat cine trebuie să o aducă, adică preotul care i-a urmat în mod legiuit tatălui său. Dar preot care urmează în mod legiuit tatălui său este cel care prin purtarea sa se arată a fi fiu al Atotputernicului Domn şi nu se abate prin nevrednicie de la nobleţea lăuntrică a lucrărilor sale. Este poruncit să fie arsă în întregime pe altar astfel încât să devină o jertfă de ardere de tot (un holocaust). Căci noi numim holocaust o jertfă de ardere de tot. Astfel, în altă traducere a acestui fragment, aceeaşi făină de grâu curată care este arsă în tigaie se porunceşte să devină un holocaust.

Însă există o diferenţă între o ardere de tot şi o jertfă, deoarece orice ardere de tot este jertfă, dar nu orice jertfă este ardere de tot. Fiindcă există multe fapte bune care sunt făcute ca jertfe dar nu sunt arderi de tot, pentru că nu învăpăiază întreaga minte cu dragoste duhovnicească. Întrucât cei care se consacră lucrurilor care sunt ale lui Dumnezeu într-un asemenea mod încât ei nu părăsesc încă anumite lucruri care aparţin lumii, cu adevărat fac o jertfă dar nu o ardere de tot. Dar cei care părăsesc toate cele care aparţin lumii şi îşi aprind întreaga minte cu focul iubirii dumnezeieşti, aceştia cu adevărat devin o jertfă şi o ardere de tot înaintea Domnului Atotputernic.

Prin urmare, făina de grâu curată din tigaie este mintea curată a omului drept chinuită de râvna duhovnicească care este gătită prin neliniştea pentru suflete şi socotită a fi nu numai o jertfă, ci şi o ardere de tot adusă Domnului. De aceea, haideţi să ridicăm tigaia de fier şi să o punem ca un zid de fier între noi şi cetate, cu alte cuvinte haideţi să ne asumăm râvna puternică şi să punem între noi şi sufletul ascultătorului nostru ceea ce va fi acum un zid puternic. Căci noi vom găsi acest zid de fier mai apoi dacă acum îl ţinem cu putere, adică învăţând, păzind, convingând, mustrând, mângâind, înfricoşând, acţionând uneori blând şi alteori într-adevăr mai aspru. Despre această asprime este adăugat pe drept: ,,Şi vei găti faţa ta asupra ei, şi va fi încuiată” (Iezechiil 4, 3).

31. Ce înseamnă a pune faţa asupra Ierusalimului schiţat pe cărămidă decât că învăţătorul nu se va arăta mai îngăduitor sau milostiv dacă vede sufletul căruia îi vesteşte vedenia păcii cereşti a fi slab în faptele sale. Astfel este scris: ,,Fete ai ? Păzeşte trupul lor, şi să nu-ţi arăţi veselă faţa către ele” (Înţelepciunea lui Isus fiul lui Sirah 7, 25). Fiindcă minţile slabe, cedând în faţa atacurilor lumii, sunt uneori slujite mai bine prin asprime, astfel că o faţă fermă, adică distantă prin vigilenţa asprimii de orice nădejde de iertare deşartă, poate înspăimânta sufletul nestatornic şi îl poate împiedica cu forţa stricteţii de la desfătarea în păcate. Când învăţătorul face acest lucru, întotdeauna este necesar a păstra dulceaţa şi smerenia în inimă astfel încât el să-l poată iubi mai mult şi niciodată să nu-l dispreţuiască pe ucenicul său, căruia refuză să-i arate propria iubire şi smerenie spre binele său.

32. Apoi urmează: ,,Şi o vei închide pre ea” (Iezechiil 4, 3; aici, ‘a încuia’ şi ‘a închide’ au sensul de a împresura, a încercui). Învăţătorul împresoară sufletul ascultătorului când îi vesteşte cursele ispitelor ce pot fi puse în tot ce se petrece în această viaţă, astfel că atunci când mintea este temătoare pretutindeni, prevăzătoare pretutindeni, cu cât mai timid trăieşte, cu atât mai atentă este.

33. Apoi urmează: ,,Semn va fi acesta fiilor lui Israil” (Iezechiil 4, 3). Fie în ce priveşte relatarea asediului care a avut loc precum este scris, ceea ce proorocul a făcut este un semn pentru fiii lui Israil, fie în ce priveşte taina care este săvârşită zilnic de învăţător pentru fiecare suflet, ceea ce el a făcut şi făcând a vestit este un semn pentru fiii lui Israil. Deoarece exact aşa cum fiii lui Israil au îndurat trupeşte un asediu, tot aşa fiecare suflet care începe acum să slujească Atotputernicului Dumnezeu percepe capcanele duhurilor rele care-l împresoară. Dacă sufletul caută cu adevărat să se smulgă din mâinile lor, trebuie să ştie că nu poate fi salvat prin propria virtute, ci trebuie să nădăjduiască la ajutorul Celui care prin taina Răscumpărării Sale ne întăreşte să trăim în trup stricăcios chiar mai presus de duhurile care sunt netrupeşti, Iisus Hristos, Domnul nostru, care viază şi împărăţeşte cu Tatăl, în unitatea Sfântului Duh, Dumnezeu, în vecii vecilor. Amin.