Dreapta răsăriteană: minţile conservatoare se convertesc la Ortodoxie

de Rod Dreher, The American Conservative

 

Rod Dreher este un scriitor şi editor american, ale cărui articole despre religie, politică, film şi cultură au apărut în National Review, The American Conservative, The Weekly Standard, The Wall Street Journal, Los Angeles Times şi multe alte publicaţii. Crescut ca metodist, el s-a convertit la romano-catolicism în 1993. A scris mult în presa catolică, dar tratând subiectul abuzurilor sexuale ale copiilor din Biserica Romano-Catolică[1], a început să pună la îndoială catolicismul şi în octombrie 2006 s-a convertit la Ortodoxie. La acea vreme, Dreher a spus că ceea ce l-a deranjat a fost faptul că ,,abuzul sexual al minorilor este facilitat de o reţea puternică, secretă de preoţi homosexuali”.

În articolul de mai jos, Rod Dreher (foto) ne oferă o succintă imagine de ansamblu asupra comunităţii de convertiţi americani la Ortodoxie. Nu sunt de interes referirile la politic, nici tarele pe care le-au moştenit din catolicism şi protestantism aceşti convertiţi, ci ce i-a frapat pe ei, ce i-a mişcat pe fiecare în parte, ce anume i-a atras la credinţa ortodoxă. Comentariile lor reflectăCugetari 92 7 diferite caracteristici ale Ortodoxiei într-un mod inedit pentru noi, cei care suntem ortodocşi din naştere sau trăim într-o ţară ortodoxă. Dorinţa de a trăi într-o societate tradiţională, de a trăi credinţa mai presus de a o analiza şi categorisi filozofic sau legalist, de a păstra valorile morale autentice.

Este surprinzător, sau nu, cum priveşte lucrurile un occidental, care crede că Ortodoxia ar putea regenera civilizaţia apuseană, în timp ce unii răsăriteni de pe meleagurile noastre discută de câteva decenii despre faptul că Ortodoxia este cauza înapoierii noastre ca popor şi că toate relele ni s-au tras de la faptul că suntem ortodocşi ...

 

* * *

 

De la cel de-al doilea război mondial încoace, romano-catolicismul a avut o influenţă enormă asupra conservatorismului intelectual american. Renaşterea conservatorismului după război a avut două surse: libertarianismul – o reafirmare a liberalismului clasic împotriva statismului –, şi tradiţionalismul cultural. Pentru Russell Kirk şi alţi tradiţionalişti de frunte ai epocii, Biserica Romano-Catolică, cu edificiul său intelectual ambiţios şi viziunea unitară asupra credinţei şi raţiunii, materiei şi spiritului, era conservatorul natural al civilizaţiei apusene şi sursa sigură de renaştere a ei după catastrofele secolului XX.

Contribuţia catolică la viaţa intelectuală conservatoare a fost greu de exagerat. Este imposibil să nu observi curentul neîntrerupt de intelectuali de centru-dreapta din Biserica Romană: Kirk însuşi, partenerul său de sfadă libertarian Frank Meyer, luminătorii periodicului National Review[2] de început precum L. Brent Bozell Jr. şi Willmoore Kendall, şi mulţi alţii. O persoană nu se converteşte la o religie – sau ar trebui să nu o facă, cel puţin – din nici un alt motiv decât acela că socoteşte că este adevărată. Dar există ceva în cultura intelectuală a catolicismului care-i atrage pe conservatorii preocupaţi, chiar în mijlocul unui exod al catolicilor americani de rând din Biserică.

Convertiri ale unor intelectuali de seamă au fost notabile printre evanghelici, dintre care mulţi găsesc în Biserica Romană o temelie mai solidă din punct de vedere teologic, filozofic şi istoric pentru credinţa lor. Precum spunea filozoful de la Universitatea Baylor şi fostul conducător al Societăţii Teologice Evanghelice, Francis Beckwith, pentru Christianity Today[3], după întoarcerea sa în 2007 la catolicismul tinereţii sale: ,,Noi trebuie să înţelegem că Reforma are sens doar împotriva cadrului unei tradiţii care exista deja”.

Mult mai puţin cunoscut este grupul mic, dar crescând, de intelectuali conservatori americani care îmbrăţişează creştinismul, însă nu în formele sale apusene – care nu sunt nici catolici, nici protestanţi. Există un set distinct de conservatori convertiţi la Ortodoxia răsăriteană, care depinzând de perspectiva fiecăruia fie a părăsit, fie a fost părăsită de romano-catolicism în Marea Schismă din 1054.

De atunci încoace, creştinismul răsăritean şi cel apusean s-au dezvoltat separat, în condiţii sociale şi culturale foarte diferite. Se presupune adeseori în mod eronat că Ortodoxia este puţin mai mult decât catolicismul, fără papă, plus un luciu etnic – specific grec, slav sau copt. În realitate, diferenţele dintre Ortodoxie şi catolicism sunt substanţiale şi explică într-un grad semnificativ de ce aceşti conservatori înclinaţi către tradiţie s-au aflat privind dincolo de Roma către Bisericile din Răsăritul antic, a căror teologie şi liturghie sunt centrate pe cugetarea şi practica creştinătăţii din primii 500 ani.

Când am părăsit romano-catolicismul pentru Ortodoxie în 2006, un prieten, intelectual catolic, mi-a spus că el nu a putut înţelege de ce părăseam o Biserică cu o tradiţie atât de profundă a cercetării intelectuale – se referea la scolasticism şi descendenţii săi – pentru una atât de legată de misticism. Comentariul era incorect, în aceea că prietenul meu nu a înţeles că ortodocşii nu sunt penticostali cu tămâie şi liturghie. Ortodoxia este despre mult mai mult decât experienţa religioasă; teologia sa este extraordinar de adâncă.

Dar remarca sa era corectă în aceea că Ortodoxia este profund sceptică în ce priveşte raţionalismul în religie. Ortodoxia are întotdeauna în vedere întâietatea întâlnirii mistice cu Dumnezeu, atât prin taine cât şi prin practica isihasmului a Bisericii primare, sau rugăciunea lăuntrică.

Teologul James Cutsinger de la Universitatea din Carolina de Sud spune că esenţa oricărei religii este ,,nu numai de a-L cunoaşte pe Dumnezeu, ci şi de a fi transformat întru asemănarea Sa” – un proces numit îndumnezeire (theosis). Pentru Cutsinger, un convertit de la protestantism, teologia mistică a Bisericii Ortodoxe este mult mai importantă decât pretenţiile istorice ale Ortodoxiei de a fi singura credincioasă tradiţiei apostolice.

,,Ortodoxia este singura dintre posibilităţile creştine care oferă aderenţilor ei comorile antice ale unei metode contemplative, în forma isihasmului”, scria Cutsinger. ,,Nu că nu ar exista mistici şi înţelepţi catolici şi chiar protestanţi, fără a mai aminti de sfinţi. Nu despre asta este vorba. Dar care dintre ei este capabil să spună celorlalţi cum să ajungă la viziunea sa, ca să nu mai vorbim de transformare ? Unde există un ghid practic, pas cu pas, către îndumnezeire în afara Răsăritului creştin ?”

Hugh O’Beirne, un avocat corporatist din Princeton, statul New Jersey, era odinioară un catolic entuziast şi un simpatizant al mişcării conservatoare Opus Dei. El a ajuns să creadă, cu toate acestea, că creştinismul latin este prea legat de legalism şi speculaţie filozofică – o moştenire a Evului Mediu. Deşi rămâne un admirator al catolicismului, O’Beirne s-a convertit la Ortodoxie acum 12 ani.

,,Abilitatea analitică puternică a catolicismului a umbrit experienţa religioasă fundamentală”, spune O’Beirne. Cred că acesta este un neadevăr pe care protestanţii îl lansează adeseori împotriva catolicilor, dar există ceva în el”.

,,Resping ideea că dacă tu poţi vorbi despre adevăruri religioase mai dogmatic [îCugetari 92 8nseamnă] că ai dobândit o înţelegere mai intelectuală a lor”, continuă el. ,,Îţi aduci aminte experienţa mistică pe care a avut-o Aquinas[4] la sfârşitul vieţii sale, care l-a făcut să descrie tot ceea ce a scris ca o ’ceapă degerată’ ? După aceasta, cum pot catolicii să se plângă de abordarea noastră isihastă ?”

 

Ilustraţie de Michael Hogue

 

Pentru cei mai mulţi convertiţi, pretenţia Ortodoxiei de a fi singura în succesiunea sa neîntreruptă de la Biserica apostolilor – o pretenţie emisă şi de Biserica Romană – este un factor însemnat în convertire. Asemenea catolicismului, Ortodoxia are o structură episcopală. Spre deosebire de romano-catolicism, Bisericile Ortodoxe nu sunt guvernate de la un centru, cu puterea curgând descendent de la un monarh ecleziastic (papa) aflat în centru, ci sunt conduse în mod colegial, de episcopi în sinod. Ortodocşii consideră că primatul papal este o inovaţie latină adusă de politica francă. Aşa cum mi-a spus un profesor ortodox: ,,Nu este adevărat că romano-catolicismul este conservator. El este, în realitate, mama tuturor inovaţiilor religioase, şi a fost vreme de mai mult de 1.000 ani”.

Conservatorismul profund al Ortodoxiei, indiferent care ar putea fi urmarea, are mult de-a face cu ecleziologia sa. Puţine se pot schimba în învăţăturile dogmatice ale Ortodoxiei în afara unui Sinod Ecumenic – o adunare a tuturor episcopilor Bisericii. Cu toate că există o controversă printre ortodocşi despre când a avut loc ultimul Sinod Ecumenic, ultimul în privinţa căruia este de acord toată lumea a fost în anul 787. Deşi unii teologi ortodocşi contemporani deplâng faptul că Ortodoxia nu are un mecanism efectiv de actualizare a dogmei, alţii văd ce inovaţii s-au făcut în creştinismul apusean – haosul care a urmat Conciliul Vatican II, de exemplu, şi mulţimea nemăsurată a denominaţiunilor protestante – şi consideră că această stază procedurală este o binecuvântare.

Scriitoarea Frederica Mathewes-Green din Baltimore, probabil cea mai cunoscută convertită americană, susţine că stabilitatea Ortodoxiei în această privinţă îi atrage pe creştinii conservatori obosiţi de tumultul dogmatic şi liturgic din sânul Bisericilor şi tradiţiilor lor.

,,Credinţa rămâne aceeaşi, generaţie după generaţie şi de pe un continent pe altul”, spune ea. ,,Ea este păstrată de memoria comunităţii, de oamenii de rând mai degrabă decât de un conducător bisericesc sau consiliu teologic. Astfel cineva care vrea să o conteste nu are nici un loc de unde să înceapă, nici o persoană căreia să-i înmâneze un protest. Cred că există o resursă în Ortodoxie, una cu adevărat centrală şi nepieritoare, care o ajută să reziste în faţa vânturilor schimbării”.

Aceasta nu înseamnă a spune că Ortodoxia există sub un clopot de sticlă, neatinsă de culturile în care trăiesc creştinii ortodocşi. În realitate, există o opinie larg răspândită printre credincioşi că cea mai rea problemă cu care se confruntă Ortodoxia este filetismul – o erezie care face din misiunea Bisericii perpetuarea culturii etnice. Aceasta are un efect deosebit de tulburător în America, blocând unitatea Ortodoxiei şi reducând viaţa parohială, în unele locuri, la neam în rugăciune.

În plan practic, orice conservator care crede că poate scăpa de provocările Americii moderne ascunzându-se într-o parohie ortodoxă se înşală. Toate cele trei ramuri importante ale Ortodoxiei din America au suferit scandaluri majore la nivel de conducere în anii din urmă. Şi în timp ce teologia ortodoxă nu se confruntă cu revizionismul radical care a măturat Bisericile apusene în ultimele decenii, cu toate acestea există personalităţi şi forţe în sânul Ortodoxiei americane care cer cu insistenţă liberalizarea în ce priveşte chestiunea homosexuală. Şi în unele parohii – inclusiv Catedrala Sfântul Nicolae din Washington, D.C., aparţinând de Biserica Ortodoxă din America[5] – ele ies învingătoare.

În orice caz, Ortodoxia are anumite avantaje faţă de protestantism şi catolicism. Bărbaţii care se convertesc spun adesea că practica şi cultul ortodoxe – îndeosebi rigoarea ascetică – îi fac să simtă o atmosferă mai masculină decât atmosfera mai emoţională, consumeristă din bisericile pe care le-au lăsat în urmă. ,,Când merg în biserici ruse, văd bărbaţi; când vizitez biserici protestante, văd o mulţime de bărbaţi plângând şi îmbrăţişându-se”, spune un convertit. ,,Şi noi nu avem gogoşi însiropate în pridvor”.

Deşi Ortodoxiei îi lipseşte unitatea administrativă şi autoritatea dogmatică puternică (Magisterium) ale catolicismului, atmosfera teologică şi liturgică din parohiile ortodoxe este de obicei mult mai tradiţională decât cea din parohiile catolice americane contemporane. Convertiţii de la catolicism hrăniţi cu liberalismul post-Vatican II remarcă adeseori că Ortodoxia este ceea ce era odinioară catolicismul.

Când Frederica Mathewes-Green şi soţul ei, acum un preot ortodox, au realizat că ei nu mai puteau rămâne în Biserica Episcopală care se liberaliza rapid, ei au presupus că Roma va fi noua lor casă. Ei au fost scârbiţi de liturghia catolică modernă lipsită de strălucire, care i-a izbit ca fiind prea ireverenţioasă. Dar era mai mult de atât.

,,Noi eram de asemenea îngrijoraţi că atât de mult din catolicismul american era în realitate liberal din punct de vedere teologic şi social”, spune ea. ,,Ni s-a spus că acest lucru nu era important; important era că învăţătura propovăduită de Roma era corectă. Dar nu era suficient pentru noi. Noi puteam vedea că lucruri la fel de bizare ca dogma episcopaliană actuală erau promovate şi propovăduite în tot catolicismul american. Nu părea un loc mai sigur în care să crească copiii noştri”.

Deşi mulţi îi votează pe republicani, aproape toţi intelectualii conservatori cu care am vorbit pentru acest articol îşi exprimă recunoştinţa pentru faptul că Ortodoxia se fereşte de atitudinea de ,,partid republican în rugăciune” care străbate unele biserici evanghelice.

,,Conservatorismul kirkean, burkean îşi găseşte raiul în Ortodoxie”, spune un profesor care predă la un colegiu din sud. ,,Este non-ideologică şi tradiţionalistă până în măduva oaselor. Adună şi păstrează şi înfăţişează fără zarvă înţelepciunea crescută în chip organic a trecutului într-un mod care este convingător şi pur şi simplu frumos”.

Alfred Kentigern Siewers, un profesor de literatură şi studii ale mediului înconjurător la un colegiu de influenţă nord-americană şi britanică, spune că învăţăturile sociale ale Părinţilor Bisericii, aşa cum sunt adaptate de teologii ortodocşi ruşi moderni, l-au învăţat să considere societatea ,,mai mult o gospodărie extinsă, şi mai puţin o economie impersonală, de piaţă liberă sau socialistă”.

,,Ortodoxia m-a învăţat că noţiunile creştine de demnitate umană sunt mai importante pentru a fi uman în mod autentic decât noţiunea impersonală a drepturilor singure”, spune Siewers. ,,Cred că Ortodoxia încurajează o conştientizare a importanţei comunităţii şi tradiţiei vii şi nevoia de prudenţă în acceptarea modelelor de piaţă liberă sau economie socialistă ca modele sociale”.

În parte deoarece ţările ortodoxe nu au suferit iluminismul, modul de gândire ortodox despre viaţa politică şi socială este atât de necunoscut experienţei apusene, încât uneori poate părea foarte puţin relevant pentru provocările americane. Pe de altă parte, tradiţionalismul pre-modern al Ortodoxiei poate fi o nouă sursă bogată de reînnoire spirituală şi culturală.

Papa Benedict al XVI-lea, care a făcut conducătorilor Bisericii Ortodoxe propuneri oficiale generoase şi bine primite, a spus că regenerarea civilizaţiei apusene va depinde de o ,,minoritate creatoare” a catolicilor dornici să trăiască Evanghelia într-o lume post-creştină. Oricare ar trebui să fie rolul creştinilor ortodocşi din America în această dramă, va fi cu siguranţă ca o minoritate minusculă. În creştinătatea din întreaga lume, Ortodoxia este a doua doar după romano-catolicism ca număr de credincioşi. Dar în Statele Unite ale Americii, un recensământ din 2010 realizat de episcopii ortodocşi americani a găsit numai 800.000 de credincioşi ortodocşi în această ţară – aproximativ echivalent cu numărul musulmanilor sau al martorilor lui Iehova americani.

Însă convertiţi continuă să vină, şi ei aduc cu ei un entuziasm reînviorat pentru credinţa antichităţii creştine. O treime din preoţii ortodocşi din SUA sunt convertiţi, un număr care creşte vertiginos până la 70% în Biserica Ortodoxă Antiohiană, un magnet pentru evanghelici. În Biserica Ortodoxă Greacă, în jur de o treime din enoriaşi sunt convertiţi, în timp ce chiar mai mult de jumătate din membrii Bisericii Ortodoxe din America au venit prin convertire. Pentru conservatorii tradiţionalişti din acest număr, Ortodoxia oferă o trăire a cultului şi un mod de a vedea lumea care rezonează cu cele mai profunde intuiţii ale lor, într-un chip pe care ei nu-l pot găsi altundeva în creştinismul american.

,,Din afară, Ortodoxia pare exotică”, îmi spune un universitar convertit la Ortodoxie. ,,Dinăuntru, te simţi ca acasă”.

 

 

Articol apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 92/iulie-august 2015

 


[1] Articole care tratează subiectul abuzurilor sexuale ale copiilor din Biserica Romano-Catolică:

» Mai 2009. Vaticanul – azi, ca şi ieri – săvârşitor de păcate dintre cele mai mârşave

» Noiembrie-decembrie 2009. Ştiri - Raportul Murphy dezvăluie cum înalţii prelaţi irlandezi au ascuns sistematic cazurile de pedofilie ale clericilor din Arhidioceza de Dublin

» Noiembrie-decembrie 2010. Ştiri din lumea catolică - Nepăsarea, chiar opoziţia înalţilor prelaţi catolici faţă de morală se poate remarca şi din conţinutul unui manual de catehism folosit în şcolile catolice din Belgia

» Ianuarie-februarie 2014. Ştiri bisericeşti (II) - Într-o acţiune fără precedent, ONU cere Vaticanului să renunţe la morală

[2] Săptămânal american de opinie conservatoare, fondat în 1955 de William F. Buckley Jr.

[3] Periodic lunar al evanghelicilor americani, fondat de binecunoscutul pastor Billy Graham în 1956.

[4] Thomas Aquinas (1225-1274), considerat sfânt de Biserica Romano-Catolică, a fost un călugăr dominican italian, preot catolic, filozof, teolog şi jurist în tradiţia scolasticismului. El este socotit cel mai influent teolog şi învăţat legal medieval apusean.

[5] Orthodox Church of America, OCA.