Fiarele sălbatice ale patimilor

de Sfântul Ioan Gură de Aur

 

Cât de îngust la minte este omul acela care, văzând cum casa lui stă gata să se prăbuşească, în loc să o repare şi să-i pună proptele, face curăţenie prin curte ! Cât de nechibzuit este şi acela care are trupul bolnav şi, în loc să se îngrijească de vindecarea lui, stă şi ţese veşminte scumpe ca să-l împodobească !

În chip asemănător facem şi noi cu sufletul nostru. În vreme ce a fost cuprins de patimi, în vreme ce este chinuit de mânie, slavă deşartă, dorinţe ruşinoase şi atâtea alte răutăţi, nu ne îngrijim de tămăduirea lui. Dar pentru ce ne îngrijim ? Pentru traiul bun şi împodobirea trupului.

Dacă un urs scapă de la grădina zoologică şi umblă liber prin oraş, ne vom închide în casele noastre, ca să nu ne întâlnim cu această fiară care ne va sfâşia cu ghearele ei. Iar acum, când sufletul nostru este sfâşiat nu doar de o fiară, ci de multe, nici nu ne interesează. Pentru siguranţa cetăţenilor, închidem fiarele în cuşti de fier şi le păzim în locuri mărginaşe, departe de senat, tribunal sau palat. În sufletul nostru, unde există un alt senat, tribunal şi palat, lăsăm fiarele închipuite ale patimilor noastre să urce până la tronul împărătesc, adică mintea, şi s-o tulbure cu urletele lor.

Patimile sunt cauzele tulburării lumii noastre lăuntrice. Patimile fac ca sufletele noastre să semene cu nişte cetăţi care înfruntă asediile barbarilor. Patimile aduc în mintea şi în cugetele noastre tulburare, aşa cum se întâmplă când un şarpe intră într-un cuib plin cu pui şi aceştia ţopăie dintr-un colţ în altul ciripind cu groază. De aceea, rogu-vă, să legăm fiarele sau să le înăbuşim, să le înjunghiem, să le omorâm. Să nimicim orice patimă care se află înlăuntrul nostru cu sabia Duhului.

Când sunt bine hrănite şi puternice, fiarele nu pot fi învinse. Însă când sunt înfometate şi slăbite, sălbăticia lor se micşorează şi puterea lor scade. Atunci cineva se poate lupta cu ele şi le poate nimici lesne. La fel se întâmplă cu patimile. Cel care le slăbeşte, le supune cugetului. Scriptura 92Şi dimpotrivă, cel care le hrăneşte bine, greu se poate lupta cu ele. În felul acesta ajunge să fie biruit de ele şi să devină rob al lor.

Rădăcina, izvorul şi maica oricărui păcat este mândria. Din pricina ei, primul om a pierdut viaţa fericită a raiului. Din pricina ei şi diavolul, care l-a înşelat pe Adam, şi-a pierdut rangul ceresc de înger. Nimic nu ne înstrăinează atât de mult de iubirea de oameni a lui Dumnezeu şi nimic nu ne dă atât de mult focului iadului ca patima tiranică a mândriei şi a slavei deşarte. Când acestea există în noi suntem pângăriţi, chiar dacă avem alte virtuţi, ca neprihănirea, postul, milostenia sau rugăciunea. Căci, precum spune Scriptura, necurat este înaintea lui Dumnezeu tot cel cu inimă înaltă(Pildele lui Solomon 16, 6).

Pe om nu-l pângăresc doar păcatele trupeşti, desfrâul, adulterul şi cele asemenea, ci şi mândria, cu mult mai mult decât altele. Fiindcă fiecare cuget de desfrâu este neîndoios păcat de moarte, dar are ca pricină dorinţa. Când vorbim despre mândrie, dimpotrivă, nu poţi găsi vreo cauză sau fază de început, care s-o îndreptăţească fie şi câtuşi de puţin. Mândria nu este altceva decât pervertirea sufletului şi boală grea, care se naşte din prostie. Da, cel mai lipsit de minte om din lume este cel mândru.

Slava pământească şi faima lumească sunt trecătoare. Nu se deosebesc cu nimic de piesele de teatru, care se termină în câteva ore, şi de florile de primăvară, care se ofilesc în câteva zile. Adevărat, ce este mai zadarnic şi deşert decât cinstirea lumească ? Care este rodul ei ? Care este folosul ei ? La ce rezultat trebuincios ajunge ? Şi măcar de-ar fi fost doar acest rău ! Căci nu numai că nu aduce nici un câştig, dar provoacă şi mare vătămare.

Cel ce se supune mândriei, acestei stăpâne severe şi urâte la chip, suferă şi se întristează neîncetat. Da, este într-adevăr stăpână severă cu supuşii ei. Şi cu cât mai mult aceştia o linguşesc, cu atât ea îşi ridică capul şi îi chinuie. Din contră, oamenilor care o alungă şi o nesocotesc nu le poate face nimic.

Pe scurt, mândria este mai rea decât toate fiarele şi decât orice tiran. Pentru că fiarele şi tiranii, cu vorbă bună şi cu grijă, de multe ori se îmblânzesc, pe când aceasta cu cât îi cântăm în strună cu atât se sălbăticeşte. Şi dacă găseşte pe cineva care să-i facă toate poftele, nu şovăie să-l împingă chiar şi la crimă.

Are şi o tovarăşă credincioasă, pe fiica ei, deznădejdea. Îi spun fiica ei pentru că aceasta o naşte, după ce creşte şi se înrădăcinează bine în om. Iar deznădejdea, când se naşte, conduce sufletul la distrugere totală.

Aşadar, cum putem birui aceste patimi înfricoşătoare, mândria şi slava deşartă ? Dacă în locul unei slave punem o slavă mai mare. Deseori nesocotim o bogăţie când ne aflăm în faţa unei alte bogăţii. Nesocotim chiar şi viaţa noastră, când ne dăm seama că există o alta, superioară. Aşa se întâmplă şi cu slava. Vom nesocoti cu totul slava lumii acesteia, când vom observa că există o alta, cu mult mai mare, slava cerească.

Slava lumească are numai nume şi strălucire, dar nu are conţinut şi durată în timp. Este goală şi trecătoare. Slava cerească însă este adevărată şi nestricăcioasă. Laudele nu sunt pentru om, ci pentru îngeri, arhangheli şi pentru Stăpânul Hristos.

Deci dacă-ţi întorci privirea spre ceata aceea sfântă din ceruri, dacă socoteşti laudele care există acolo, dacă te gândeşti la cununile lor, nicicând nu te vor putea scoate din minţi laudele şi cununile care există aici pe pământ. Dacă te bucuri de ele nu le vei considera importante, iar dacă-ţi lipsesc nu le vei căuta.

Spune-mi, de ce nu poţi învinge ispita slavei pe când alţi oameni pot ? Nu cumva aceia nu au acelaşi suflet, acelaşi trup, aceeaşi viaţă ? Gândeşte-te la Dumnezeu. Cugetă la slava cerului. Compar-o cu cea de pe pământ şi o vei nesocoti degrabă pe aceasta din urmă.

Ţi-e sete de cinstire ? Ei, atunci să-ţi fie sete de cea adevărată. Ce cinstire este aceasta, care se transformă adesea în necinstire ? Ce cinstire este aceasta care piere atât de repede ? Ce cinstire este aceasta dată de oamenii muritori ? Adevărata cinstire şi unica slavă vin doar de la Dumnezeu. Dacă doreşti din tot sufletul slava lui Dumnezeu, vei nesocoti slava de pe pământ, considerând-o neimportantă. Însă dacă nu eşti atras de slava dumnezeiască, nu vei putea niciodată să înţelegi cât de ieftină şi batjocoritoare este slava pământească. Adică vei păţi ca bărbatul care se îndrăgosteşte de o femeie rea: nu-i poate vedea răutatea, căci patima dragostei îi întunecă mintea şi-l lipseşte de judecată.

Dar daţi-mi o definiţie a slavei ! Ce este aşadar slava ? Este, va spune cineva, faptul de a fi admirat de toţi. Şi cum te vor admira, pe drept sau pe nedrept ? Pe nedrept ? Atunci nu este vorba de admiraţie, ci de linguşire şi batjocură. Pe drept ? Dar asta este cu neputinţă, pentru că oamenii judecă părtinitor. Sunt influenţaţi de patimile lor şi-i admiră pe cei care slujesc dorinţelor lor. Şi dacă vă îndoiţi, priviţi-i pe cei care-şi cheltuie banii şi le umplu de bani pe femeile desfrânate, lăutari şi dansatori.

Cel care caută laudele nu este om liber. Pentru că nu face ceea ce-i place lui, ci ceea ce place altora. Astfel, slava deşartă nu va întârzia să-l scoată de pe drumul virtuţii. Ce să vă sfătuiesc în legătură cu asta ? Ce altceva decât să-L aveţi mereu în minte pe Dumnezeu, să faceţi voia Lui şi să nu daţi importanţă lucrurilor şi părerilor omeneşti. Dacă umblaţi după lauda oamenilor, veţi pierde şi rugăciunea şi postul şi milostenia şi toată bogăţia voastră duhovnicească. Vreţi să păstraţi aceste bunătăţi ? Plecaţi departe de patima slavei deşarte. Să cereţi mereu sfatul lui Dumnezeu, lauda lui Dumnezeu, încuviinţarea lui Dumnezeu. În felul acesta veţi trăi o viaţă pământească plăcută Lui şi vă veţi învrednici să vă desfătaţi de bunătăţile viitoare împreună cu toţi prietenii Domnului.

O altă mare patimă este cea a desfrânării. Desfrânarea duce adeseori şi la patima preacurviei. Ascultaţi ce trebuie să facem ca să tăiem rădăcinile răului.

Cu toţii ştim că la tineri pofta trupească este puternică şi stăruitoare. Aşadar, dacă sunteţi părinţi, înainte de vremea căsătoriei să-i înfrânaţi pe copiii voştri cu poveţe, cu făgăduieli, cu frică, cu orice mijloc cu putinţă. Şi atunci când vor creşte să nu amânaţi căsătoria lor. Nu lăsaţi anii să treacă. Chiar înainte ca fiul vostru să meargă în armată, chiar înainte de a se împlini profesional, îngrijiţi-vă să se însoare. Căci atunci când ştie că nu va întârzia să se afle împreună cu mireasa lui, flacăra trupului se va potoli. Însă dacă vede că voi faceţi ca nunta să întârzie, aşteptând să strângă bani, va deznădăjdui şi va aluneca în desfrâu. Of, banii ăştia ! Pe nimeni nu interesează despre cum va dobândi copilul cuminţenie, înţelepciune, cumpătare, bunătate, virtute. Toţi aleargă cu furie după bogăţii şi averi. Aurul Îl dă la o parte pe Hristos ...

Să vă îngrijiţi, rogu-vă, mai întâi de sufletele copiilor voştri. Dacă fiul vostru se apropie neprihănit de mireasă, atunci bucuria va fi împreunată cu binecuvântarea şi cu frica de Dumnezeu, atunci căsătoria va fi într-adevăr vrednică de cinste, de vreme ce va uni suflete curate şi nepângărite. Atunci soţii vor avea în viaţa lor de obşte armonie, pace şi înţelegere. Însă dacă tânărul înainte de căsătoria lui a obişnuit să trăiască în necurăţie şi desfrâu, la fel va face în căsnicie. Pentru o perioadă scurtă de timp va fi mulţumit de soţia lui. Dar grabnic se va întoarce la lucrurile de dinainte, la vorbe obscene, glume viclene, fapte de desfrâu, pe care nu-mi este îngăduit să le descriu.

Ţi se par dulci, tinere, desfătările femeii păcătoase ? Îmi dau şi eu seama de asta. O spune şi Scriptura: Miere pică din buzele muierii curve(Pildele lui Solomon 5, 3). Te previn să nu guşti din ea căci degrabă va deveni otravă. Ce spune iarăşi Scriptura ? Că această miere până la o vreme îndulceşte gâtlejul tău. Iar mai pre urmă mai amară decât fierea o vei afla şi mai tăioasă decât sabia cea de amândouă părţile ascuţită (Pildele lui Solomon 5, 3-4).

Le-am spus părinţilor tăi că trebuie să te conducă cât mai repede la căsătorie, deoarece au răspundere pentru păstrarea curăţiei tale. Dar nici tu nu eşti lipsit de răspundere. Dacă te tăvăleşti în păcat să nu-mi spui că de vină este vârsta ta tânără. Dacă ar fi aşa, ar trebui ca toţi tinerii să facă la fel. Tu eşti cel care te împingi singur în foc. Când te duci la teatru şi-ţi laşi ochii să se sature de lucruri necuviincioase şi desfrânate, nu simţi doar atunci puţină plăcere, ci plecând iei împreună cu tine multe amintiri înflăcărate şi îmbolditoare. Când auzi povestiri şi cântece care nu au altă temă decât amorul nelegiuit, cum vei putea să-ţi păstrezi curăţia ? Toate acestea înrobesc mintea şi inima. Chiar şi atunci când dormi, le vei vedea în vise, căci de obicei în închipuirile viselor nopţii sunt întipărite poftele zilei.

Aşadar, când îţi răneşti sufletul cu privelişti obscene şi cuvinte şi mai necuviincioase, fără ca mai târziu să faci ceva pentru curăţirea rănilor tale, cum vei evita decăderea şi atacurile celui viclean ? Când eşti atras de ceea ce te vatămă şi nu de ceea ce îţi foloseşte, cum îţi vei păstra sănătatea ? Înfrânarea nu este grea, este de ajuns să o doreşti şi să te ţii departe de pricinile păcatului. Spune-mi, există un lucru mai uşor decât mersul ? Şi totuşi şi acesta devine greu, obositor şi dureros pentru unii oameni graşi, neantrenaţi şi comozi. Nimic nu este greu atunci când vrem. Nimic nu este uşor atunci când nu-l dorim. Toate depind de noi. De faptul dacă vrem sau nu să împlinim ceva.

Apostolul Pavel ne povăţuieşte: Pacea să urmaţi cu toţii şi sfinţenia, fără de care nimeni nu va vedea pre Domnul (Evrei 12, 14). Spunând aici sfinţenie se referă la cuminţenie. Ce înseamnă cuminţenie ? Să se mulţumească cineva cu soţia lui legitimă şi să nu meargă cu alte femei. Cine nu se mulţumeşte cu soţia lui cade în greul păcat al preacurviei. Cel ce săvârşeşte un asemenea păcat, oricât de multe fapte bune ar face, nu se va mântui, după cum ne înştiinţează apostolul: Nu vă înşelaţi: nici curvarii, nici slujitorii idolilor, nici preacurvarii ... împărăţia lui Dumnezeu nu o vor moşteni (I Corinteni 6, 9-10).

Cu totul neîndreptăţit este cel care are atâta neînfrânare încât ajunge la preacurvie. Dacă există atâţia bărbaţi care în timpul postului şi rugăciunii nu se apropie nici de soţia lor, ce să spunem despre cel care vrea şi femeie străină ca să-şi satisfacă poftele trupeşti ? Greu şi urât păcat ! De altfel tocmai de aceea Evanghelia îi îngăduie femeii să se despartă de soţul ei dacă acesta săvârşeşte preacurvie, pe câtă vreme nu-i îngăduie să se despartă fără voia lui, dacă el este necredincios. Apostolul scrie referitor la aceasta: Şi femeia de are bărbat necredincios, şi acela va voi să vieţuiască cu dânsa, să nu-l lase pre el (I Corinteni 7, 13). Pe de altă parte însă, tot cela ce îşi va lăsa femeia sa, afară de cuvânt de curvie, o face pre ea să preacurvească, şi cela ce va lua pre cea lăsată, preacurveşte (Matei 5, 32), condamnând astfel indirect divorţul făcut din oricare altă pricină în afară de desfrâu.

Cel ce se apropie de o desfrânată devine un trup cu ea. Aşadar, cum îl va primi o soţie credincioasă şi cuminte, care este mădular al trupului lui Hristos ? Cum se va uni cu cel care s-a făcut mădular al trupului unei desfrânate ?

Fii cu luare-aminte şi la un alt lucru care este scris în Evanghelie: femeia creştină care are un soţ necredincios nu este necurată, pentru că se sfinţeşte bărbatul necredincios prin femeia credincioasă (I Corinteni 7, 14). Despre desfrânată însă vorbeşte cu totul altfel: Pre mădularele lui Hristos le voiu face mădulare ale curviei ? (I Corinteni 6, 15). În primul caz, în ciuda convieţuirii cu cel necredincios, harul lui Dumnezeu rămâne, pe când în al doilea caz harul se îndepărtează.

Înfricoşător este păcatul desfrânării şi încă mai înfricoşător cel al preacurviei. Amândouă duc la iadul veşnic. De aceea, rogu-vă, aveţi grijă să vă feriţi de asemenea boală sufletească. Altfel nu veţi avea un loc în spaţiul sfânt al Bisericii. Oile bolnave trebuie să fie despărţite de cele sănătoase până ce se vor vindeca. Suntem mădulare ale lui Hristos, să nu devenim mădularele unei desfrânate. Aici nu este casa păcatului, ci Biserica lui Dumnezeu. Dacă ai devenit mădular al desfrânatei nu sta în biserică, ca să nu pângăreşti locul. Însă dacă te pocăieşti şi te îndreptezi, Domnul te va primi în lăcaşurile Sale cereşti.

Foc nestăpânit este mânia, foc ce le arde pe toate. Şi pe trup îl vatămă, şi pe suflet îl distruge. Nimic nu este mai cumplit, nimic mai neomenesc, nimic mai mizerabil decât mânia şi furia. Dacă cel furios ar putea să se observe pe el în ceasul în care izbucneşte şi se poartă urât, nu i-ar mai trebui nici un sfat. Căci ce este mai respingător ca faţa lui mânioasă ?

Mânia este mai rea decât beţia şi mai mizerabilă decât diavolul. Adevărat beat şi demonizat la un loc este cel stăpânit de această patimă. Faţa i se umflă, limba îi tremură, vocea i se sălbăticeşte, ochii i se înroşesc, urechile îi aud alte lucruri, tâmplele i se zbat, mintea i-o ia razna, judecata îi piere ... Ameţeală, tulburare şi întuneric pe dinăuntru; exaltare, violenţă şi ţipete pe dinafară.

Pe toate acestea ar fi putut să le evite dacă s-ar fi înfrânat, dacă şi-ar fi stăpânit nervii, folosindu-se pentru aceasta nu numai de îndelunga răbdare, smerenie şi bunătate, ci şi de simpla judecată. Atunci ar fi găsit şi o soluţie mai bună la problema care l-a înfuriat, pentru că ar fi cugetat cu trezvie, şi nici nu ar fi provocat tulburare nefolositoare prin izbucnirea şi ţipetele lui.

Toată amărăciunea şi mânia şi iuţimea şi strigarea şi hula, să se lepede de la voi(Efeseni 4, 31), spune apostolul. La întâlnirile şi schimburile voastre negustoreşti să fiţi blânzi şi liniştiţi. Şi dacă în vreo împrejurare, fără voia voastră vă cuprinde mânia, cel puţin n-o daţi pe faţă, nu vă înfuriaţi, nu începeţi să ţipaţi. Căci din ţipăt se hrăneşte mânia. Să legăm aşadar calul pentru a-l potoli şi pe călăreţ. Să tăiem aripile corbului pentru ca răul să nu urce către înălţimi.

Mânia aparţine patimilor foarte iuţi şi tăioase, de aceea poate pune stăpânire foarte repede pe sufletele noastre. Prin urmare, trebuie să-i închidem toate uşile, trebuie să o înăbuşim cu orice chip. Pentru că nu este drept să îmblânzim fiarele sălbatice şi să ne lăsăm sufletele în stare de sălbăticie.

Uneori însă mânia este de folos. Când ? Când o întoarcem împotriva vrăjmaşilor noştri închipuiţi. Dacă poţi stăpâni mânia, atunci n-o omorî. Păstreaz-o vie, dar legată. Îţi va fi folositoare ca un câine care nu latră la oi sau la stăpânul lui, ci la tâlhari, străini sau hoţi.

Vorbirea de rău sau osândirea este o altă patimă înfricoşătoare. Celui care vrea să-ţi vorbească despre alţii să-i spui: „Dacă vrei să lauzi pe cineva, îmi voi deschide urechile. Însă dacă vrei să-l vorbeşti de rău, mi le închid. Primesc doar parfumuri şi miresme, nu duhori şi mizerie. Ce voi câştiga dacă aflu despre cutare că este rău ? Dimpotrivă, mă voi vătăma nespus. Să ne uităm la ale noastre, să ne interesăm de păcatele şi greşelile făcute de noi. Ce răspuns vom da lui Dumnezeu şi cum vom cere milostivirea Lui atâta vreme cât noi ne preocupăm plini de curiozitate de lucruri străine, iar la ale noastre nici nu ne gândim ? Să arătăm interes şi grijă pentru viaţa noastră. Preocuparea de vieţile altora dovedeşte josnicie şi necuviinţă. Este ca şi cum am trece prin faţa unei case străine şi am privi indiscret înăuntru ca să vedem ce fac stăpânii casei”.

Dacă vezi un om că stă într-o baltă cu murdărie şi amestecă în ea umplând astfel aerul cu duhoare, nu-i vei face observaţie ? Ei, aşa să faci şi cu cei care îi osândesc sau bârfesc pe alţii. Şi să te gândeşti că mizeria din baltă nu loveşte atât de mult în nas cât lovesc în suflet povestirile murdare despre vieţile altora.

Fii cu luare-aminte, deci, la cuvintele tale ! Nu vorbi de rău, ca să nu te pângăreşti. Nu amesteca în balta cu murdării; fă cununi din trandafiri, toporaşi şi alte flori. Nu băga în gură bălegar; gustă din licoarea dulce a florilor, ca albina, şi fă miere din ea. Să fii cu toţi politicos, dulce la vorbă, blând, primitor. Despre nici un om să nu-ţi scape vreun cuvânt urât. În felul acesta toţi te vor iubi. Dar şi în ziua Judecăţii Domnul te va afla curat şi nepătat. Căci dacă vom da socoteală pentru orice cuvânt de prisos, cu atât mai mult vom răspunde pentru vorbele noastre de rău.

Trebuie să amintesc acum şi de cea mai rea patimă dintre toate, lăcomia sau iubirea de arginţi. De ce este cea mai rea ? Deoarece din aceasta se nasc toate răutăţile. Ne-o spune limpede apostolul: Rădăcina tuturor răutăţilor este iubirea de argint (I Timotei 6, 10).

Mânia, pofta şi alte instincte sufleteşti, dacă trec de anumite hotare, vatămă sănătatea sufletului. Dacă cineva mănâncă exagerat îşi vatămă sănătatea trupului. Mintea, dacă va cugeta mai mult decât poate rezista, se va întuneca şi îşi va pierde însuşirea intelectuală. Ochiul, dacă este expus la lumină orbitoare, îşi pierde însuşirea de a vedea. Urechea, dacă este supusă la zgomote asurzitoare, îşi pierde însuşirea auditivă. Toate acestea arată unde duce lăcomia şi cât de nefirească este.

Cel ce se luptă să câştige mulţi bani, fără să priceapă hrăneşte în el o fiară care-i macină viaţa şi sufletul. Pentru că iubirea de arginţi îl aruncă în nenumărate griji, nedreptăţi, înşelăciuni, certuri şi alte păcate, care-l fac şi pe el victimă, şi pentru lume vrăjmaş. De aceea spune apostolul: Cei ce vor să se îmbogăţească, cad în ispite şi în curse şi în pofte multe fără de socoteală şi vătămătoare, care cufundă pre oameni în pieire şi în pierzare (I Timotei 6, 9).

Nu există om mai lipsit de omenie decât iubitorul de arginţi. Pe toţi îi urăşte, şi pe săraci şi pe bogaţi; pe săraci de frică, nu cumva să-i ceară ajutor, şi pe bogaţi de invidie, pentru că nu are banii lor. Nu ştie ce înseamnă milostenia, iubirea de oameni, compătimirea. Este împotriva oricărei încercări de ajutor social. Orice lucrare, chiar şi cea mai importantă, dacă nu-i aduce câştig îl lasă indiferent. Din contră, poate face orice ca să-şi mărească fie şi cu puţin bogăţia. Patima lui pentru bani nu-şi află saţ, nu cunoaşte mulţumire. Iar această patimă îl cufundă din ce în ce mai adânc în păcatul cel cu multe chipuri, în diverse răutăţi, în zădărnicia lumii. De aceea diavolul nu se osteneşte mult cu bogaţii. Îi încătuşează lesne cu bogăţii şi-i duce la pierzanie. Iată aşadar de ce Domnul a spus: Cât de anevoie este să intre întru împărăţia lui Dumnezeu cei ce se nădăjduiesc întru avuţii ! Mai lesne este a trece camila prin urechea acului, decât bogatul a intra întru împărăţia lui Dumnezeu (Marcu 10, 24-25).

Strămoşii noştri din vechime nici măcar nu ştiau ce-i banul, nu umblau după aur şi argint. Cum de a apărut atât de stăruitor iubirea de arginţi la oamenii care au venit după ei ? Din pricina slavei deşarte şi a plăcerilor trupeşti, dar şi din cauza trândăvirii şi a necredinţei în pronia lui Dumnezeu.

Iubirea de arginţi nu este o poftă firească, ca cele pe care le-a pus Dumnezeu în om atunci când l-a plăsmuit. Cum sunt, de pildă, poftele mâncării şi somnului, în anumite limite, fireşti şi necesare, pentru că dacă nu sunt satisfăcute omul moare. Pofta trupească este naturală, nu este însă şi necesară, întrucât mulţi au biruit-o şi o biruiesc fără să păţească vreun rău. Pofta banilor, dimpotrivă, nu este nici naturală, nici necesară. Este de prisos. De aceea faptul de a ne lăsa stăpâniţi de ea depinde cu totul de voinţa noastră.

Vorbind despre feciorie, Hristos a spus: Nu toţi cuprind cuvântul acesta, ci celor ce s-a dat (Matei 19, 11). Însă despre bani şi averi a vorbit cu totul altfel: Fiecare dintre voi, care nu se leapădă de toate avuţiile sale nu poate fi ucenic al meu (Luca 14, 33). Astfel, fecioria, pe care puţini o pot păstra, a lăsat-o la voia fiecărui om, iar lepădarea de averi a poruncit-o pentru toţi.

Să izgonim, aşadar, departe de noi iubirea de arginţi şi lăcomia. Căci cel ce este biruit de o patimă aspră şi greu de războit nu va fi pedepsit rău, dar cel ce este biruit de una uşoară şi lesne de stăpânit nu va putea da răspuns la înfricoşătoarea Judecată a Domnului. Ce-i vom răspunde atunci, când ne va spune: Am flămânzit şi nu mi-aţi dat să mănânc (Matei 25, 42) ? Cum ne vom justifica ? Vom da vina pe sărăcie ? Dar nu suntem mai săraci decât văduva aceea din Evanghelie, care pentru cei doi bănuţi pe care i-a dat a fost aşezată de Domnul înaintea altora care dăduseră mai mult.

Păcatele şi patimile sunt lanţuri cu care diavolul ne încătuşează şi ne face robi ai lui. Nu este rob iubitorul de arginţi şi lacomul ? Nu este rob superstiţiosul şi cel ce merge la ghicitoare ? Nu este rob cel furios şi iute la mânie ? Nu este rob cel ce iubeşte plăcerile trupeşti şi desfrâul ?

Şi cum s-ar putea cineva elibera de sclavia patimilor ? Mai întâi prin voia şi nevoinţa sa, şi apoi cu ajutorul lui Dumnezeu.

Există – trebuie să ştim şi aceasta – unele lucrări şi manifestări omeneşti care par neutre, însă se pot transforma în păcate. Râsul, de pildă, nu constituie în sine păcat, atunci când este reţinut şi firesc, însă poate conduce la păcat. Adică râsetele care de obicei vin în urma vreunei glume pot duce la glume şi mai „înţepate”. Acestea, iarăşi, pot da naştere vorbelor porcoase şi acestea, la rândul lor, la fapte ruşinoase. Iată cum ajungem la păcat. De asemenea, să privească cineva, nepăsător la început, un chip frumos sau un trup bine făcut, pare ceva lipsit de importanţă. Din această privire însă se poate naşte pofta trupească, şi din poftă fapta păcătoasă.

Taie aşadar rădăcina, ca să nu rodească fructul otrăvit. Păzeşte-te de cele care sunt, sau cel puţin par, lipsite de importanţă şi de primejdie, ca să nu ajungi la cele serioase şi vătămătoare de suflet.

Apostolul ne povăţuieşte: Omorâţi mădularele voastre cele de pre pământ (Coloseni 3, 5). Să stingem deci pofta cea rea, să înăbuşim mânia, să ucidem invidia, să dezrădăcinăm toată patima. Aceasta este jertfa vie (Romani 12, 1), jertfa care nu ajunge cenuşă, care nu se împrăştie în chip de fum, care nu are nevoie de foc şi cuţit. Focul şi totodată cuţitul acestei jertfe este Sfântul Duh.

Foloseşte şi tu cuţitul Duhului, ca să-ţi faci o crestătură în inimă. Taie şi aruncă tot ce este nefolositor şi vătămător. Şi deschide-ţi urechile să auzi cuvântul lui Dumnezeu, căci patimile şi dorinţele păcătoase nu-l lasă să intre în noi şi să rodească. Iubirea de arginţi nu ne îngăduie să ascultăm vreun cuvânt despre milostenie. Invidia ne împiedică să ascultăm învăţătura despre iubire. Şi fiecare patimă în general naşte indispoziţie pentru învăţătură de folos.

Să ucidem aşadar poftele viclene. Să ne eliberăm de patimi. Dacă vrem, ne vom lupta. Şi dacă ne vom lupta, vom izbândi cu harul Domnului.

 

 

Articol apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 92/iulie-august 2015