Despre harul Prea Sfântului Duh

de Sfântul Teofan Zăvorâtul

 

PARTEA I

Că curmeziş umblă cu dânsul întâi, temere şi frică va aduce preste el. Şi-l va chinui pre el cu învăţătura sa, până ce va crede sufletului lui, şi-l va ispiti pre el întru îndreptările sale. Şi iarăşi se va întoarce drept la el, şi-l va veseli pre el şi îi va descoperi lui ascunsele sale. Iar de va rătăci, îl va părăsi pre el, şi-l va da în mâinile căderii lui (Înţelepciunea lui Isus Sirah 4, 18-21)

 

În Vechiul Testament, există multe locuri în care starea lăuntrică a credincioşilor Bisericii pline de har a Noului Testament este zugrăvită viu şi precis. Printre cele mai expresive se numără fără îndoială cel de mai sus, în care sub numele de înţelepciune putem înţelege lucrarea harului Prea Sfântului Duh, care chiverniseşte cu înţelepciune mântuirea fiecărui suflet.

Ce anume se spune aici despre harul Sfântului Duh care îl călăuzeşte pe om spre mântuire ?

Se spune că acest har, când se sălăşluieşte în sufletul care i s-a deschis, la început lucrează în el mai mult sau mai puţin în ascuns şi – de cele mai multe ori, de altfel – cu asprime şi oarecum poruncitor. Apoi, dacă în aceste condiţii cineva îi rămâne credincios şi nu încetează să caute sfinţirea lui deplină, harul se îndreaptă spre acela direct, începe să lucreze asupra sufletului în mod deschis, îl înveseleşte şi îi vesteşte tainele sale. Dimpotrivă, dacă cineva îi nesocoteşte insuflările şi se rătăceşte, atunci harul îl părăseşte, lăsându-l pierzării pe care singur şi-a căutat-o.

Ca să nu părem arbitrari în astfel de gânduri, referitoare tocmai la lucrările harului, vom prezenta opinia în această chestiune a celui mai mare dintre asceţi.

„Harul – spune Sfântul Macarie cel Mare – este prezent neîncetat în om şi, unindu-se şi înrădăcinându-se în inima lui încă din fragedă copilărie ca ceva natural şi de nedespărţit, se contopeşte cu el, devenind ca o singură fiinţă cu el: însă îl influenţează pe Scriptura 93 1om în moduri diferite, după bunul său plac, şi ţinând seama de folosul urmărit”[1].

 

Sfântul Macarie Egipteanul, supranumit cel Mare. Frescă din biserica Mânăstirii Mileseva, Serbia

 

,,Această putere a harului lui Dumnezeu care se află în om şi este darul Sfântului Duh, pe care sufletul credincios cu mare trudă se învredniceşte să-l primească, se dobândeşte cu îndelungă răbdare, prin ispite şi încercări”; „cu multă şi îndelungă răbdare, cu înţelepciune şi prin tainică încercare a minţii începe să lucreze în omul care s-a nevoit deja vreme îndelungată în diferite încercări. Şi lucrarea harului se va arăta în el desăvârşită numai atunci când, după multe încercări, voinţa lui se va înfăţişa bineplăcută Sfântului Duh şi se va arăta vreme îndelungată răbdătoare şi de neclintit în această lucrare”; „când sufletul nu va mânia cu nimic Duhul, ci va fi de acord cu harul în toate poruncile, atunci el se va învrednici să se elibereze de toate patimile şi va fi cu totul înfiat de Duhul”. Aceste cuvinte ale marelui ascet sunt o parafrazare deplină a citatului de mai sus.

De ce harul Sfântului Duh lucrează astfel ? De ce nu-şi revarsă din primele clipe mângâierile asupra sufletului care îl caută pe Domnul, mai ales că aceste ispitiri servesc uneori ca piatră de încercare pentru un suflet neexperimentat şi slab ?

În general vorbind, la această întrebare există un singur răspuns. Desigur că nu se poate lucra altfel pentru convertirea şi îndreptarea păcătosului, dacă înţeleptul har dumnezeiesc alege această cale şi nu alta. Înţelepciunea lui Dumnezeu şi-a pus parcă drept lege neabătută să nu împlinească imediat făgăduinţele făcute, ci după o încercare destul de îndelungată şi uneori deosebit de anevoioasă.

Lui Avraam i s-a făgăduit înmulţirea urmaşilor ca stelele cerului şi ca nisipul de la marginea mării, dar apoi i s-a poruncit ca însăşi sămânţa făgăduinţei să o aducă jertfă Celui care i-a dat făgăduinţa. Lui Iosif visele îi vesteau slava şi înălţarea deasupra fraţilor săi, dar până atunci el suferă chinuri, este vândut în ţară străină şi aruncat în temniţă. David este uns pentru împărăţie încă din tinereţe, dar câtă ocară, câtă prigoană şi câte primejdii nu a îndurat până la dobândirea coroanei împărăteşti ! Aceeaşi lege, a încetinirii întru ispitire, o respectă şi preaînţeleptul har, chivernisind mântuirea sufletului păcătos. Mari sunt făgăduinţele harului, dar pentru dobândirea lor trebuie să te aşezi sub greutatea crucii.

De altfel, întrucât Dumnezeu, preaînţelept în lucrarea Sa asupra făpturii, ia în considerare şi însuşirile făpturii, atunci, bazându-ne pe noţiunea de stare păcătoasă a sufletului, putem ajunge la unele temeiuri lămuritoare de ce harul lui Dumnezeu, chivernisind mântuirea omului, lucrează la început în ascuns şi cu asprime. O astfel de lucrare a harului este necesară, dată fiind însuşirea inimii păcătoase, care este curăţită de har, principala condiţie de mântuire şi transfigurare plină de har.

Între convertire şi sfinţire, locul de mijloc trebuie să-l ocupe îndreptarea sau curăţirea: altminteri, ce părtăşie are lumina cu întunericul ? Această curăţire poate fi mai mult sau mai puţin îndelungată, mai mult sau mai puţin anevoioasă, în funcţie de starea morală a celui adus la cuvenita desăvârşire creştină; în orice caz, ea este chinuitoare. Păcatul a pătruns în adâncul cel mai intim al fiinţei omeneşti, de acolo s-a ramificat în diferite porniri, obiceiuri şi patimi şi, străbătând întreaga fiinţă a omului, s-a răspândit în afara lui şi l-a legat de lucrurile sensibile cu legături aproape tot atât de solide ca şi legăturile existenţei. Cu oricâtă grijă vei curăţi de păcat fiinţa molipsită de el, nu poţi să nu-i pricinuieşti durere, după cum nu poţi să nu pricinuieşti durere când scoţi un ghimpe din carne vie. Inima, împătimită de ceva, pătrunde parcă singură în obiectul patimii; rupând inima de obiectul patimii, ori rupând obiectul de ea, desprindem parcă o parte chiar din inimă. Îndreptarea este chinuitoare: de aceea, sufletul nu vede mângâierile harului, care săvârşeşte această îndreptare.

„Celor ce încep să iubească cucernicia, drumul virtuţii li se pare aspru şi plictisitor nu pentru că ar fi aşa în realitate, ci pentru că omul trăieşte în voia patimilor, încă din pântecele maicii sale”[2].

Mântuirea noastră este săvârşită de Domnul Iisus Hristos prin pătimirile şi moartea Sa. Acestea sunt cele care au dărâmat zidul despărţitor dintre om şi Dumnezeu şi au deschis porţile tuturor binecuvântărilor cereşti peste neamul omenesc. Crucea este temelia împărăţiei pline de har a lui Hristos. Şi ca să se învrednicească de făgăduinţele acestei împărăţii, fiecare om trebuie să se facă negreşit părtaş patimilor lui Hristos nu cu gândul, ci cu fapta. O astfel de împărtăşire pogoară har din belşug în sufletul omului (potrivit I Petru 4, 13-14). De aceea, se poate spune că harul mântuitor este cel ce pricinuieşte în sufletul omului tristeţea, amărăciunea, frica, chinurile lăuntrice, pentru ca, înălţându-l pe cruce (potrivit Galateni 5, 24; 6, 14) şi împărtăşindu-l astfel de patimile lui Hristos, să-şi deschidă drum cât mai larg în sufletul omului şi să-l sfinţească.

„Dumnezeu nu-l poate milui altfel pe omul care şi-a dorit să fie cu El, decât supunându-l la ispite, pentru adevăr. Căci din veac şi din neam în neam, calea către El se ţine prin cruce şi prin moarte. De aici putem afla că Dumnezeu Se îngrijeşte de om, atunci când îi trimite necontenit întristări”[3].

Dar, în principal, harul lui Dumnezeu îngăduie tristeţile şi îşi ascunde mângâierile şi ajutorul vădit, lăsând omul parcă de unul singur, pentru formarea şi întărirea în el a caracterului moral creştin, şi anume:

 

a) Pentru a dezrădăcina încrederea în sine şi pentru a înrădăcina smerita nădăjduire în Dumnezeu. Omul firesc este încredinţat de obicei că are destule calităţi şi forţe. Acesta este sentimentul lui permanent, care se întăreşte zi de zi prin succese în diferite treburi neduhovniceşti. O asemenea dispoziţie se poate naşte în el chiar şi atunci când păşeşte deja în împărăţia harului şi începe viaţa duhovnicească. Întrucât ea îl pune pe om într-o situaţie primejdioasă, apropiată de căderea decisivă, harul lui Dumnezeu se îngrijeşte să o stârpească de la început. De aceea, ori îşi ascunde de om orice mângâiere, ori îl lasă fără nici un ajutor vădit atunci când inima i se tulbură, când se ridică cugetele şi patimile şi când toată necurăţia i se arată în faţa conştiinţei, amintindu-i cele trecute şi cerându-i noi satisfacţii.

Acum este momentul când se dezvăluie pe deplin ce înseamnă omul în sine ! El se grăbeşte cu râvnă să-şi restabilească pacea lăuntrică; dar nici prin cea mai puternică încordare a voinţei, nici prin cea mai severă convingere a minţii, el nu poate stinge o patimă, nu poate curma un gând păcătos. Numai chemarea cu nădejde a lui Dumnezeu astâmpără furtuna lăuntrică a gândurilor pătimaşe şi totodată îi arată omului unde să caute ajutor, de unde vine ajutorul şi prin ce poate fi el, omul, puternic. Repetată de câteva ori, o astfel de experienţă înrădăcinează în om convingerea profundă că omul în sine este jalnic şi sărac şi orb şi gol (Apocalipsa 3, 17), şi că dacă a făcut ceva bun, dacă a biruit vreo patimă, dacă a rezistat vreunei ispite, toate acestea i-au fost dăruite de Dumnezeu, în care de aceea şi trebuie să-şi caute mângâierea.

„Retragerea pilduitoare a harului – spune Fericitul Diadoh – aduce sufletului o mare mâhnire, o înjosire şi chiar o deznădejde măsurată, pentru ca, după cum se cuvine, să-i fie umilite iubirea de sine şi mândria. De altfel, în acelaşi Scriptura 93 2timp harul îi acordă ajutor, dar în mod tainic”. Harul îşi ascunde „de minte prezenţa şi, parcă cu bună ştiinţă, apropie sufletul de răutatea demonilor, astfel încât, cunoscând câte puţin răutatea vrăjmaşului său, să caute cu mare frică şi cu profundă smerenie ajutorul lui Dumnezeu, tot aşa cum mama îşi lasă pentru scurtă vreme din braţe pruncul, care nu vrea să sugă cum trebuie la sân, pentru ca acesta, speriindu-se de oarecare oameni urâţi ori de animalele din preajmă, să se întoarcă cu strigăt, cu temere şi cu lacrimi la sânul ei”.

 

Fericitul Diadoh al Foticeei

 

b) Pentru a nu încălca libertatea. Nu încape îndoială că îndreptarea de sine trebuie să fie o problemă de libertate, care este doar înlesnită de har. Dar dacă harul, deschizându-se de prima dată cu toată puterea, nu şi-ar micşora niciodată lumina şi nu şi-ar ascunde lucrarea de ochii sufletului, atunci sufletul s-ar lega – ca să zicem aşa – de har şi ar deveni oarecum silit să trăiască numai după insuflările lui. Căci sufletul nu poate să nu se supună puterii dumnezeieşti a harului, cel care dăruieşte fericirea.

„La început, în cei botezaţi – spune Fericitul Diadoh al Foticeei – harul îşi tăinuieşte prezenţa, aşteptând iniţiativa sufletului, dar de îndată ce omul se îndreaptă cu totul spre Domnul, el îi dezvăluie sufletului prezenţa sa printr-un fel de senzaţie de nedescris. Şi iarăşi aşteaptă mişcarea sufletului, îngăduind în acelaşi timp săgeţilor diavoleşti să-l atingă până în adâncul simţirii, pentru ca sufletul cu voinţă plină de râvnă şi dispoziţie smerită să-L caute pe Dumnezeu, astfel încât libertatea noastră să nu fie cu totul înlănţuită de legăturile harului”.

 

c) Pentru ca să pună la încercare sau, mai bine zis, să pună în siguranţă credinţa sufletului. Sufletul în starea lui actuală este foarte schimbător. Nu ne putem bizui pe el în nici un fel. De aceea, harul nu se încredinţează sufletului dintr-o dată şi în întregime, nu îi dăruieşte totul dintr-o dată, temându-se ca sufletul să nu cadă în uitare de sine şi prin nesocotirea darului să se prăpădească. Îl mângâie aşadar doar în parte, îi întinde în mod vădit o mână de ajutor numai în cazuri rare şi dintre cele mai primejdioase. Prin astfel de vizite ale harului, în suflet se formează o dispoziţie constantă de a recurge în nevoi numai la harul lui Dumnezeu şi totodată – pentru a se învrednici de ajutorul şi bunăvoinţa harului – se formează în el o grijă permanentă şi veghetoare de a-i fi credincios, de a dori şi a face numai ceea ce îi este plăcut harului şi ce îi cere acesta. Printr-o dorinţă îndelungată de acest fel, în suflet prinde rădăcini un astfel de devotament faţă de harul dumnezeiesc, încât nu se îngăduie nici măcar în gând ceva ofensator la adresa Duhului lui Dumnezeu. Ce mai poate împiedica după aceasta Sfântul Duh să lumineze sufletul cu toată lumina Sa ? Căci putem nădăjdui deja că sufletul nu va întrebuinţa darul cu intenţii rele. În general, ceea ce se obţine cu osteneală, se preţuieşte mult şi se păzeşte cu grijă. De aceea, sufletul ajunge la pace abia după ce trece prin foc şi prin apă (potrivit Psalmi 65, 11).

 

d) În sfârşit, pentru a distruge slava deşartă cea visătoare. Există, după observaţiile marilor asceţi, un fel de forţă de neînfrânt care îndreaptă sufletul asupra contemplării lui însuşi, demnităţii şi desăvârşirii lui. Căci nu numai fapta bună, ci şi o simplă idee onorabilă – mai ales la vederea unor neajunsuri la alţii – stârnesc sufletul să se laude faţă de el însuşi şi să viseze la propriile eroisme şi fapte duhovniceşti. Tuturor le este cunoscută primejdia unei astfel de îngâmfări. De aceea, harul lui Dumnezeu, călăuzind sufletul spre mântuire, prin frecventa lui lăsare de unul singur, se străduieşte să-i sugereze că şi el are aceleaşi neajunsuri pe care le vede la alţii, că şi el este încă departe de desăvârşirea pe care o caută şi pe care şi-o atribuie acum pe nedrept.

„Deşi la începutul desăvârşirii, Prea Sfântul Duh dă sufletului să guste din dulceaţa lui Dumnezeu cu toată simţirea şi pe îndestulate pentru ca mintea să cunoască întocmai răsplata finală pentru strădaniile bineplăcute lui Dumnezeu, mai apoi ascunde pentru multă vreme acest nepreţuit dar dătător de viaţă, pentru ca, deşi am împlini toate celelalte virtuţi, să ne considerăm de nimic fiindcă nu am dobândit încă sfânta iubire ca pe o deprindere”.

În general, toate lucrările harului Sfântului Duh, de curăţire şi de îndreptare: mâhnirile, îngăduirea căderilor, ispitele, îndepărtările şi mângâierile, au ca scop să formeze şi să întărească omul lăuntric, să-l aducă la starea de sfinţenie şi în acest fel să-l facă biserică nematerialnică a lui Dumnezeu.

 

* * *

 

Această idee generală despre prezenţa – la început ascunsă şi apoi, în cele din urmă, vădită – a harului în sufletele credincioşilor ni se va dezvălui mai limpede, dacă vom pătrunde mai detaliat şi mai în particular sensul cuvintelor înţeleptului Sirah.

 

Că curmeziş[4] umblă cu dânsul întâi, temere şi frică va aduce preste el

Harul Sfântului Duh, dăruit prin botez sau restabilit prin pocăinţă, îi este propriu sufletului în permanenţă: umblă cu el pe toate drumurile lui ca un prieten, îl păzeşte ca o dădacă, se îngrijeşte de binele lui ca o mamă de liniştea pruncului ei. Dar tocmai această grijă educativă îl obligă parcă la început să umble cu el pe căi întortocheate, sau indirect, nu faţă către faţă, ci în ascuns, imperceptibil chiar pentru suflet, sau aspru, sever, cu un fel de neiubire. (Prima idee se confirmă prin opoziţia dintre cuvintele curmeziş umblă şi se va întoarce drept la el, iar ultima idee, prin cuvintele care urmează: Temere şi frică va aduce preste el).

Temere şi frică va aduce preste el. Iată prima descoperire în suflet a lucrării harului curăţitor. În sufletul păcătos există un fel de nesimţire, un fel de răceală faţă de lucrurile duhovniceşti. Înrobindu-se şi încântându-se de succesele şi desăvârşirile văzute, sufletul nu se lasă impresionat de nimic nevăzut. El cugetă sau citeşte despre starea jalnică a păcătosului, despre dreapta judecată a lui Dumnezeu, despre moarte, despre înfricoşătoarea Judecată, despre chinurile veşnice, dar toate acestea sunt pentru el lucruri străine, care parcă nu-l privesc. Astfel de gânduri – oaspeţi mântuitori ai sufletului – i se menţin uneori oarecare vreme în minte, pentru interesele cunoaşterii, dar apoi sunt înlăturate de alte gânduri mai plăcute, nelăsând nici o urmă a influenţei lor asupra sufletului. Inima neînmuiată de har este de piatră. Tot ce este sfânt ori păleşte în ea, ori este respins, lăsând-o la fel de rece ca mai înainte. Păcătosul care se îndreaptă simte acut această împietrire şi de aceea, mai înainte de toate, Îl roagă pe Domnul să-l izbăvească de nesimţirea cea împietrită şi să-i dăruiască lacrimi sincere de pocăinţă[5].

În cea dintâi lucrare a sa asupra inimii, harul mântuitor restabileşte şi curăţeşte simţul duhovnicesc. Acum sufletul, venindu-şi în fire, îşi vede totala neorânduială şi se gândeşte să facă ba una, ba alta pentru îndreptarea sa; dar nu găseşte în sine nici forţa, nici dorinţa de fapte bune. De aici, în mod firesc se naşte în el gândul: oare nu a depăşit cumva limita dincolo de care nu mai există întoarcere la Dumnezeu ? Nu s-a depravat oare într-atât, încât nici puterea lui Dumnezeu nu poate să facă din el ceva bun ? Un astfel de gând frânge sufletul.

În această tulburare, el se îndreaptă către milostivul Dumnezeu, dar conştiinţa muşcătoare i-L prezintă mai viu pe Dumnezeu ca pe Dreptul judecător, ca pe asprul pedepsitor al nelegiuiţilor. El îşi derulează toată viaţa şi nu găseşte nici o faptă bună, pentru care să se poată socoti vrednic de preţuirea lui Dumnezeu. Pe Dumnezeu, deasupra căruia nu mai este nimeni, o făptură atât de măruntă dintr-o lume atât de mare a cutezat să-L insulte, împotrivindu-se voii Lui atotputernice ! Apoi groaza morţii, Judecăţii, chinurilor veşnice, închipuirea că toate acestea îl pot ajunge peste câteva clipe sau chiar acum îi desăvârşesc înfrângerea. Temere şi cutremur se abat asupra lui şi întunericul îl acoperă (potrivit Psalmi 54, 5).

În acest timp, sufletul se atinge într-un fel de chinurile veşnice. Harul, care a adus sufletul în această stare apăsătoare, îl păzeşte totodată de deznădejde şi, când cutremurul îşi produce efectul, îl ridică până la cruce şi astfel revarsă în inimă nădejdea fericită a mântuirii. De altfel, această frică mântuitoare nu mai părăseşte apoi sufletul pe tot parcursul îndreptării lui: numai la început ea conlucrează obligatoriu la zdruncinarea din temelii a bolii păcatului, iar după aceea rămâne în suflet ca paznic împotriva căderilor, amintindu-i încotro duce păcatul. De aceea, când află vreo ispită, când în inima necurăţită se mai naşte vreo aprindere pentru păcatele obişnuite, sufletul se îndreaptă cu teamă şi cu frică spre Domnul, rugându-L să nu-l lase să cadă şi să-l izbăvească de focul cel veşnic. În acest fel, harul abate asupra sufletului frica mântuitoare pe tot parcursul îndreptării şi chiar până la capătul vieţii, dacă sufletul nu reuşeşte să se înalţe până la acea stare în care frica dispare în iubire.

„Când sufletul începe cu multă luare aminte să se curăţească – spune Fericitul Diadoh – atunci el simte frica de Dumnezeu ca pe un fel de leac dătător de viaţă, care, prin dezvăluirile conştiinţei, îl arde în focul nepătimirii. Apoi, curăţindu-se puţin câte puţin, el ajunge la curăţirea deplină, sporind în iubire pe măsura micşorării fricii, şi în acest fel dobândeşte iubirea desăvârşită”.

Episod apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 93/septembrie-octombrie 2015

 

 

 

PARTEA A II-A

Şi-l va chinui pre el cu învăţătura sa

Adică, prin modul său de conducere şi de educare, prin îngăduirea ispitelor, nenorocirilor, ademenirilor, mişcărilor păcătoase, harul îl încearcă pe om şi dezvăluie conştiinţei lui ce este el de fapt, care îi este starea, cât de sus se află în viaţa duhovnicească, cât de mult a reuşit în îndreptarea sa. Pentru aceasta este de ajuns îngăduirea mişcării gândurilor. Acum se dezvăluie complet ce se ascunde în străfundurile cele mai adânci ale inimii; căci gândurile izvorăsc din adâncul ei. Apreciindu-şi calitatea gândurilor, omul află limpede cine este şi ce îi rămâne de făcut. De altfel, oricum ar face harul aceasta, principalul ţel – ca să spunem aşa – al călăuzirii lui constă în a-l face pe om în permanenţă pe deplin conştient de neputinţele sale.

Sau, mai direct: îl chinuieşte cu învăţătura sa, adică prin modul său de călăuzire, prin faptul că nu-i dezvăluie sufletului dintr-o dată toată lumina sa şi toată puterea mângâierii lui, ci îl ţine multă vreme într-o stare de oarecare amărăciune şi tristeţe.

Omul îndreptat poartă în mintea sa conturul desăvârşirii creştine şi al fericirii date de viaţa în Hristos. Pe de altă parte, chiar la începutul drumului desăvârşirii, însuşi Preasfântul Duh – cum conchide Fericitul Diadoh – lasă sufletul să se înfrupte din dulceaţa lui Dumnezeu cu toată simţirea şi pe îndestulate. Apoi, când pentru multă vreme harul ascunde de suflet acest dar nepreţuit, acesta este silit să se întristeze, amintindu-şi de iubirea duhovnicească ce l-a vizitat, dar pe care acum nu o mai simte, şi este mâhnit, neavând puterea să renască în sine aceeaşi desfătare, pare-se din neajunsul faptelor ascetice desăvârşite. Aşa se pot explica marile strădanii, neobişnuitele privegheri, posturile ieşite din comun ale sfinţilor pustnici. Ei caută cu lacrimi în ochi comoara nepreţuită pe care au avut-o, dar pe care nu o mai au. Acesta este marele dor după împărăţia cerească !

Până ce va crede sufletului lui, şi-l va ispiti pre el întru îndreptările sale. Adică, până când va putea avea încredere în suflet şi îl va face iscusit şi încercat în toate căile lui, cele prin care harul aduce în suflet îndreptare; sau, altfel spus, până când trezeşte în suflet credinţa în el sau încrederea în el, astfel încât sufletul să aibă evlavie faţă de îndemnurile lui ca faţă de tot ce este mai sfânt şi dumnezeiesc; sau cât timp îl va călăuzi pe toate căile lui, acelea prin care sufletul poate să-şi însuşească îndreptarea. Iată hotarul lucrării de ispitire a harului, iată limita de educare a sufletului, în urma căreia putem spune că ajunge la starea bărbatului desăvârşit, la măsura vârstei plinirii lui Hristos (Efeseni 4, 13).

Însuşi harul deţine un fel de schiţă a educaţiei (fără îndoială, variabilă, după educaţia fiecărui om), după care el nu îi arată deschis sufletului faţa sa până când nu împlineşte tot ce-i de trebuinţă pentru aceasta; iar pe de altă parte, fiecare suflet are o limită a lui, şi doar prin atingerea ei se face vrednic de instaurarea deplină a harului. Acestea sunt, după cum se vede, încrederea în suflet din partea harului şi credinţa în har din partea sufletului. Într-adevăr, după o asemenea stare a sufletului, nu-şi mai are locul îndoiala dacă sufletul va rămâne credincios pentru totdeauna insuflărilor harului.

Această mobilitate a sufletului la semnul harului este primul lucru pe care se străduieşte să-l formeze Duhul care educă sufletul, sau, altfel spus, în împărăţia harului, mobilitatea sufletului reprezintă însuşirea cea mai importantă pe care trebuie să-o aibă sufletul transfigurat de har.Scriptura 94

Sfântul Macarie cel Mare spune: „Omul care îl caută pe Domnul îşi supune mintea la ascultare faţă de Hristos şi se învredniceşte de un acelaşi duh cu Domnul, pentru că niciodată nu îl mâhneşte pe Duhul Domnului”. Şi într-alt loc: „Dumnezeu Însuşi Se încredinţează inimii, când omul îi dedică sufletul şi gândurile sale”.

De altfel, pentru noi un astfel de hotar este slab definit. Mai precis îl explică Sfântul Apostolul Pavel. El spune: Ci gonesc, ca doar voiu şi ajunge (Filipeni 3, 12). Ce anume ? Ca pre Hristos să dobândesc, ca să-l cunosc pre el şi puterea Învierii lui şi împărtăşirea patimilor lui (Filipeni 3, 8, 10). Ce face el pentru aceasta ? Mai vârtos le şi socotesc toate pagubă a fi ... de toate m-am păgubit, şi le socotesc gunoaie a fi, ca ... să mă aflu întru el, neavând dreptatea mea cea din lege (Fil. 3, 8, 9).

 

Sfântul Apostol Pavel, icoană rusească, sfârşitul secolului XV - începutul secolului XVI

 

Calea spre comuniunea vie cu Hristos este respingerea tuturor celor personale, o anumită uitare de sine şi o totală înstrăinare de sine. În Iisus Hristos nu te poţi afla cu ceva al tău, personal. De aceea, Fericitul Diadoh spune: „Când omul va dobândi toate virtuţile, dar mai cu seamă totala neagonisire, atunci harul îi va lumina întreaga făptură cu o anumită simţire deosebit de profundă”. Aşa se pare că trebuie să fie.

Căci ce înseamnă neagonisirea ? Sau ce se întâmplă în suflet când apare în el neagonisirea ? Duhul omenesc prin firea sa nu este lacom. El devine lacom atunci când este dominat de suflet şi de trebuinţele trupeşti. Apoi, când prin îndelungate strădanii şi eroisme cu ajutorul harului duhul îşi supune complet şi sufletul şi trupul, şi primindu-le în sine înăbuşă în el mişcările şi astfel îl înduhovniceşte pe om în întregime, atunci în el nu trebuie să mai rămână nici urmă de agonisire, dar totodată dispare şi orice piedică din calea instaurării depline a harului în el.

De aceea, Fericitul Diadoh spune: „Dacă cineva, încă trăind, va muri în urma strădaniilor ascetice, acela va deveni întru totul lăcaş al Sfântului Duh, întrucât acesta încă înainte de a muri a înviat”. Aşadar, neagonisirea poate fi socotită drept limită a curăţirii sufletului.

 

Şi iarăşi se va întoarce drept la el

Adică, cu cuvintele Sfântului Macarie cel Mare: „După curăţirea omului, lucrarea harului se arată în el cu desăvârşire şi el primeşte deplina înfiere a Duhului”; sau, cu cuvintele Fericitului Diadoh al Foticeei: „Harul îi luminează întreaga făptură într-o anumită simţire deosebit de profundă, şi el se face întru totul lăcaş al Sfântului Duh”. Şi o dată cu aceasta, după făgăduinţa Sa, Domnul nostru Iisus Hristos şi Dumnezeu Tatăl vin la el şi îşi fac lăcaş în fiinţa lui sfinţită (potrivit Ioan 14, 23). Şi se va însemna peste om lumina feţei lui Dumnezeu (potrivit Psalmi 4, 6).

Şi-l va veseli pre el ... Şi-l va întâmpina pre el ca o mamă, şi ca muierea tinereţilor îl va primi pre el, hrăni-l-va pre el cu pâinea înţelegerii, şi cu apa înţelepciunii îl va adăpa pre el. ... Desfătare şi cunună de bucurie, şi nume veşnic va moşteni (Înţelepciunea lui Isus Sirah 4, 20; 15, 2-3, 6).

A săltat pruncul Ioan în pântecele mamei sale când a simţit apropierea Domnului. Se bucură şi saltă duhul nostru când harul Sfântului Duh îl face părtaş la dumnezeire. Dumnezeul nostru este Dumnezeul fericirii. De aceea, toţi cei care I se fac părtaşi se umplu de o desfătare de negrăit. Sfinţii pustnici care s-au împărtăşit de această fericire nu găsesc cuvinte pentru a o exprima.

Sfântul Cuvios Macarie cel Mare ne învaţă: „Uneori, lumina ce străluceşte în inima omului îl pătrunde pe dinlăuntru atât de puternic, încât, cufundându-se pe de-a întregul în această dulceaţă şi plăcută simţire, el iese afară din sine din preaplinul iubirii şi de atâtea taine ascunse pe care le contemplă în el”. Iar Fericitul Diadoh ne spune: „Sufletul se înflăcărează în această stare şi cu o bucurie şi iubire de negrăit năzuieşte atunci să iasă din trup şi să se ducă la Domnul şi să nu mai cunoască această viaţă trecătoare”.

 

Şi îi va descoperi lui ascunsele sale

Ce taine are harul ? Tainele harului sau ale lucrării harice a Sfântului Duh asupra omului. Harul îi dezvăluie ucenicului său:

a) Taina întrupării, a suferinţei, a morţii şi a învierii lui Iisus Hristos. Sfântul Apostol Pavel pune acest lucru drept ţel al năzuinţelor creştinului (Filipeni 3, 10), care este atins fără îndoială de cei desăvârşiţi, ajunşi la măsura vârstei plinirii lui Hristos. Nu se poate ca Domnul să nu-i învrednicească de a li Se dezvălui în toată plinătatea Sa, a Se dezvălui şi inimii şi înţelegerii care stă toată în Domnul (potrivit Evrei 3, 16-19). Şi ce este aici cu neputinţă când însuşi Domnul sălăşluieşte în această inimă ?

b) Taina îndreptării sau a însuşirii de către suflet a vredniciilor lui Hristos, după care acestea se socotesc a fi ale lui. Sfântul Apostol Pavel pune drept mijloc de comuniune cu pătimirile lui Hristos asemănarea cu El în moartea Lui (potrivit Filipeni 3, 10), iar această asemănare s-a săvârşit deja în cel sfinţit, aşa cum am văzut mai sus. Acelaşi apostol consideră îndreptarea drept o urmare a sfinţirii: Ci v-aţi spălat – spune el –, ci v-aţi sfinţit, ci v-aţi îndreptat întru numele Domnului Iisus Hristos şi întru Duhul Dumnezeului nostru (I Corinteni 6, 11). Iar cel îndreptat trebuie să simtă comuniunea cu pătimirile Domnului, comuniune care l-a îndreptat.

c) Taina vieţii harice: iubirea, şi prin iubire smerenia.

Dumnezeu este iubire. De aceea, numai cel ce s-a împărtăşit cu El are iubire şi ajunge la ea.

„Mintea – spune Fericitul Diadoh – deşi primeşte toate virtuţile prin simţire, desăvârşindu-se cu o anumită ritmicitate şi cu o armonie inexplicabilă, nu poate dobândi iubirea duhovnicească dacă nu va fi pe deplin luminată de Sfântul Duh ... Harul dumnezeiesc, zugrăvindu-l pe om după asemănarea lui Dumnezeu, arată prin iluminarea iubirii că chipul a primit întru totul frumuseţea asemănării”.

„După arătarea crucii – spune Sfântul Macarie cel Mare – harul lucrează şi împacă toate mădularele şi inima, astfel încât sufletul, cu mare bucurie, se arată ca un copil lipsit de răutate, şi omul nu mai osândeşte pe elin sau pe iudeu, sau pe păcătos, ori pe cel dedat lumii; ci omul lăuntric vede totul cu ochi curat şi se bucură de întreaga lume, şi doreşte să-i cinstească în orice fel şi să-i iubească şi pe elini, şi pe iudei”. Totodată, el uită de sine, datorită prea revărsatei iubiri faţă de Dumnezeul cel sfinţitor.

„Eu cunosc un asemenea om – spune Fericitul Diadoh al Foticeei – care într-atât îl iubeşte pe Dumnezeu, încât nu ştie ce este el însuşi. El îşi ascunde parcă în iubirea de Dumnezeu vredniciile dobândite de la aceasta, şi întotdeauna se consideră pe sine ca rob netrebnic”.

„Când mintea se luminează vizibil şi mulţumitor de sfântul har, atunci sufletul are o smerenie parcă firească, întrucât, fiind hrănit de harul dumnezeiesc, el nu se mai poate înfumura de slavă deşartă, chiar dacă ar împlini necontenit poruncile Domnului, ci se consideră mai prejos decât toţi, căci s-a împărtăşit din blândeţea lui Dumnezeu”.

Cât priveşte credinţa şi nădejdea, acestea se desăvârşesc şi chiar sunt înghiţite de iubire, care este mai mare decât ele. Explicând înalta putere a iubirii, Fericitul Diadoh adaugă: „Cel, în care Dumnezeu zămisleşte o astfel de iubire, acela se află în timpul acesta mai presus decât însăşi credinţa, întrucât, prin înalta iubire, el îl cuprinde deja în simţirea inimii sale pe Cel venerat de credinţă”. Când Domnul Se află în inimă, atunci şi nădejdea îşi atinge sfârşitul, căci cum ar putea nădăjdui cineva ceea ce vede ? (potrivit Romani 8, 24)

Astfel de taine ajung parcă firesc în orice suflet copleşit în întregime de har. Dar nu încape îndoială că harul, uneori în vedenii sau în extaze, îi dezvăluie sufletului şi alte taine cereşti, ca unei persoane care, prin desăvârşirile sale, este vrednică să le vadă aşa cum sunt. Despre aceste dezvăluiri, Sfântul Macarie cel Mare ne învaţă:

„Unora li s-a arătat prin lumină semnul Crucii şi s-a pecetluit în omul lăuntric. Altădată, stând cineva iarăşi la rugăciune, a fost parcă răpit în extaz şi s-a pomenit stând în biserică înaintea altarului, unde i s-au adus trei pâini, care păreau frământate cu mir; şi cu cât mânca mai mult din ele, cu atât mai mult se înmulţeau şi creşteau. Altora li s-a arătat un fel de veşmânt luminos, cum nu se află pe pământ în veacul acesta şi care nu poate fi făcut de mâini omeneşti. Căci aşa cum Domnul, urcând pe munte cu Ioan şi cu Petru, Şi-a prefăcut veşmântul şi l-a făcut strălucitor, asemenea fulgerului, aşa era şi acel veşmânt, încât s-a minunat şi s-a înspăimântat acel om, scoţându-şi-l de pe el”.

„Uneori el, fiind ca un fiu de împărat, într-atât nădăjduieşte în Fiul lui Dumnezeu, ca şi în Tatăl, încât i se deschid porţile şi intră în multe lăcaşuri. Şi cu cât intră mai departe, tot mai multe uşi i se deschid, de la o sută de lăcaşuri la altă sută de lăcaşuri; şi se îmbogăţeşte, şi cu cât se îmbogăţeşte mai mult, cu atât mai mult i se arată în depărtare alte noi descoperiri minunate. Şi i se încredinţează, ca unui fiu şi moştenitor, asemenea lucruri pe care buzele şi limba omenească nu le pot povesti şi descrie”.

De altfel, chiar dacă această înălţime poate fi atinsă de omul care s-a dăruit cu totul lui Dumnezeu, să rămână neîncetat la nivelul ei îi este cu neputinţă. Acest lucru nu poate fi îndurat de firea omenească. Un sfânt bărbat l-a rugat pe Domnul: „Doamne ! Slăbeşte-mi valurile harului Tău, căci altfel mor de plinătatea fericirii”.

Şi Sfântul Macarie cel Mare, căruia Dumnezeu i-a dezvăluit atâtea taine – căci putem crede că dezvăluirile despre care vorbeşte i-au fost arătate chiar lui –, consideră că o astfel de înălţare are loc numai din când în când.

„Dacă acele semne minunate care i se arată acum omului şi pe care le-a văzut din proprie experienţă s-ar afla tot timpul cu el, el nu ar mai putea nici să primească cuvântul slujbei, nici să împlinească anumite munci, nici să audă ceva, nici să se îngrijească de sine în caz de nevoie, şi nici de ziua de mâine, ci doar ar sta într-un colţ, extaziat şi parcă îmbătat. De aceea, nu îi este dată omului treapta desăvârşirii”.

 

Iar de va rătăci, îl va părăsi pre el, şi-l va da în mâinile căderii lui

De va rătăci, adică dacă va îngădui să se lase ademenit. Chiar şi după primirea (prin botez) sau întoarcerea (prin pocăinţă) a darului harului, din inimă se nasc multe şi felurite cugete păcătoase, întrucât potolirea lor completă nu se săvârşeşte dintr-o dată ci, putem spune, abia după sfinţire. Dar, în acelaşi timp, din partea harului, prin intermediul conştiinţei capătă libertate şi trebuinţele legitime, care de obicei, la prima încercare a ispitei, sunt mai puternice decât mişcările vicioase sau cel mult egale cu acestea – dacă omul îşi va îndrepta întregul suflet către îndemnurile harului. Atunci, de regulă, gândul vicios este izgonit din suflet mai devreme sau mai târziu şi în suflet se înscăunează liniştea.

Dar dacă a îngăduit obiectului ispitei să zăbovească în suflet – la început poate numai ca să se amuze sau pentru distracţia minţii (acesta este primul pas spre cădere), atunci la scurtă vreme i se alătură inima, care naşte o mişcare pătimaşă (este al doilea pas); slaba voinţă, pe care inima s-a obişnuit să o conducă, începe să dorească (este al treilea pas); între timp, glasul conştiinţei, trezită la început de har, se stinge tot mai mult; apare raţiunea, care sub acoperirea inimii ticluieşte justificări sofiste; glasul conştiinţei amuţeşte, toată făptura s-a aprins de dorinţă, voinţa s-a hotărât şi taina fărădelegii lăuntrice s-a înfăptuit (este al patrulea pas). După aceasta, fireşte, urmează şi fapta însăşi (este al cincilea pas). Omul şi-a îngăduit să se lase ademenit şi a căzut[6].

Cu mult mai uşor se înfăptuieşte cea de-a doua cădere şi cu atât mai lesne a treia. Şi cu cât mai des se repetă căderea, cu atât mai mult păcatul se înrudeşte iarăşi cu sufletul, şi în cele din urmă se cuibăreşte în el şi îl cuprinde în întregime. Bolovanul aruncat de pe povârnişul unei prăpăstii nu se opreşte până când nu ajunge la fundul ei. Sufletul depravat nu mai este în stare să se umple de har, la fel cum burduful vechi nu poate primi vinul nou, şi atunci harul îl părăseşte.

Iar de va rătăci, îl va părăsi pre el, şi-l va da în mâinile căderii lui. Păcătosul îşi pierde libertatea. Sclav al păcatului, el i se supune în toate, ca un animal instinctului. Întunericul i-a orbit ochii, iar el nu mai vede încotro merge, nu îşi vede pierzania. În sfârşit, precum ochiul lumina, un alt suflet va cere iarăşi lumina harică. În iad i se preface viaţa trăită în păcat !

Înflăcărându-se de râvnă, el intră din nou în rândul adevăraţilor fii, după duh şi după viaţă, ai Bisericii. Dar un alt suflet cade iarăşi şi iarăşi se ridică; de câteva ori cade şi de câteva ori se ridică. În acest timp, simţul îi amuţeşte din ce în ce mai mult, se înăspreşte, se pietrifică şi, prin urmare, devine tot mai puţin capabil să perceapă insuflările harului şi să simtă starea în care se află. Pentru un alt suflet este posibilă căderea definitivă în deznădejde, în urma căreia nu mai există restabilire şi putinţă de înnoire prin pocăinţă. Atunci harul îl lasă pentru totdeauna în mâinile căderii lui.

Atât de grijuliu este harul, atât de anevoioasă este îndreptarea, atât de bogate şi de înalte sunt făgăduinţele harului, atât de primejdioasă este căderea, şi mai cu seamă căderea repetată ! Nu putem să încheiem mai bine cercetarea noastră, decât cu cuvintele Sfântului Macarie cel Mare:

„Cu adevărat, minunat este atunci când sufletul – afierosindu-se întru totul Domnului, alipindu-se numai de El, Unicul, şi vieţuind fără prihană în poruncile Lui şi cinstind cu evlavie Duhul lui Hristos, Care l-a găsit şi l-a acoperit – se va învrednici să fie de un singur duh şi de o singură alcătuire cu El, aşa cum spune Apostolul: Cel ce se lipeşte de Domnul, un duh este (I Corinteni 6, 17).

Dacă însă cineva se lasă pradă grijilor, sau slavei deşarte, sau dorinţei de putere, sau se agită în căutare de onoruri omeneşti, şi dacă sufletul acestuia se alipeşte şi se amestecă cu cugetele lumii, sau se face robul vreunor lucruri ale acestei lumi şi se îngrijeşte de dobândirea acestora – un asemenea suflet nu poate cu nici un chip să evite, să îndepărteze şi să alunge droaia de patimi în care este ţinut prizonier de căpeteniile viclene; pentru că iubeşte şi împlineşte voia căpeteniei întunericului şi nu se scârbeşte de începuturile cele rele.

Să ne sârguim aşadar, cu tot sufletul şi cu tot cugetul, a ne alătura Domnului şi a fi următorii lui Hristos, ca astfel să ne arătăm vrednici de împărăţia cea veşnică şi să ne facem părtaşi cereştilor bunătăţi, proslăvind pe Tatăl, pe Fiul şi pe Sfântul Duh, în vecii vecilor”. Amin.

Episod apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 94/noiembrie-decembrie 2015

 


[1] Sfântul Macarie cel Mare, 21 cuvântări despre mântuire.

[2]Fericitul Diadoh al Foticeei, Cuvânt despre cunoaştere şi deosebirea duhovnicească.

[3]Sfântul Isaac Sirul, Cuvânt despre iubirea de lume.

[4] Este o expresie arhaică. A umbla curmeziş înseamnă a umbla pe căi întortocheate.

[5]Rugăciunile de dimineaţă, rugăciunea a 8-a a Sfântului Ioan Gură de Aur, după numărul ceasurilor nopţii şi ale zilei, stihul al 4-lea: Doamne, mântuieşte-mă de toată neştiinţa şi uitarea şi neîndrăznirea şi de nesimţirea cea împietrită.

[6]Sfântul Cuvios Filotei Sinaitul, Patruzeci de capete despre trezvie, p. 34-35.