ISTORIA BISERICII
PERIOADA CELOR ŞAPTE SINOADE ECUMENICE
 
de la naşterea Domnului nostru Iisus Hristos
până în zilele noastre
 
alcătuită
după documente originale şi autentice
 
de
Vladimir Guettee
doctor în teologia Bisericii Ortodoxe Ruse
 
 
Volumul III
Cartea a VII-a
 
Anii 325-346
 
 
3
 

Imperiul împărţit între cei trei fii ai lui Constantin – Constantin cel tânăr se pronunţă în favoarea lui Atanasie – Epistola sa către Biserica Alexandriei – Moartea sa – Imperiul împărţit între Constans şi Constanţiu – Cel din urmă este favorabil arienilor – Moartea lui Eusebiu de Cezareea şi a lui Alexandru de Constantinopol – Pavel ales de ortodocşi şi Macedonie ales de arieni pentru scaunul din Constantinopol – Eusebiu de Nicomidia le ia locul şi unuia şi altuia – Atanasie la Alexandria – Eusebiu şi prietenii săi încearcă să aibă de partea lor Apusul şi pe episcopul Romei – Trimişii lor la Roma – Sinodul din Antiohia denumit al sfinţirii – Atanasie depus din nou şi înlocuit cu Grigorie după refuzul lui Eusebiu de Emesa – Atanasie la Roma – Moartea lui Eusebiu – Pavel revine la Constantinopol – Constanţiu îl exilează din nou – Răzvrătire din această pricină şi masacrul lui Ermoghen – Pavel la Roma – Episcopul Romei îi invită pe eusebieni la Sinodul de la Roma – Epistola episcopului Romei ca răspuns la cea prin care eusebienii au refuzat invitaţia sa – Restabilirea lui Atanasie, Pavel şi altor episcopi depuşi în Răsărit – Pavel se întoarce la Constantinopol – Constanţiu îl exilează şi-l omoară – Împăratul Constans scrie fratelui său pentru convocarea unui Sinod răsăriteano-apusean – Acest sinod este convocat la Sardica – Cea mai mare parte a răsăritenilor refuză să ia parte la sinod şi se întrunesc la Philippopolis – Epistolele lor către toţi episcopii şi excomunicările lor – Documentele Sinodului de la Sardica – Canoanele acestui sinod

 

Anii 338-347

 

 

După ce a murit Constantin, Eusebiu de Nicomidia şi Teognie de Niceea au crezut că era un moment favorabil pentru a desfiinţa cuvântul consubstanţial şi a face să fie acceptată în Biserică dogma lui Arie[1]. În ciuda influenţei de care se bucurau pe lângă Constantin, ei n-au îndrăznit niciodată să conteste în faţa lui dogma Sinodului de la Niceea; ei nu şi-au păstrat influenţa decât prefăcându-se că acceptă această dogmă. Ei au putut să-l ponegrească pe Atanasie în faţa lui Constantin, pe care îl prezentau ca pe un amic al tulburării şi dezbinărilor[2]; dar ei nu au putut să zguduie ataşamentul acestui împărat evlavios faţă de ortodoxie. Ei n-au putut să-l convingă nici măcar că Atanasie nu era vrednic de a fi episcop. Au încercat să aşeze pe scaunul Alexandriei pe Ioan meletianul; dar Constantin aflând l-a exilat ca pe Atanasie; el credea că restabileşte pacea în Alexandria, îndepărtând doi oameni pe care-i socotea la fel de periculoşi pentru liniştea publică.

Dar Constantin cel tânăr, care locuia la Trèves, i-a scris tatălui său în favoarea lui Atanasie şi i-a sugerat ideea de a-l retrimite la Biserica sa. Constantin a murit înainte de a înfăptui acest act de dreptate. Imperiul a fost împărţit între cei trei fii ai săi. Constantin a luat partea apuseană; Constans Italia, Africa şi Iliria; Constanţiu Răsăritul şi Egiptul. Înainte de a muri, Constantin a încredinţat celor doi nepoţi ai săi, Dalmatius şi Hannibalianus, conducerea mai multor provincii. Dalmatius, cu titlul de Cezar, guverna Tracia, Macedonia şi Achaia; Hannibalianus, cu titlul de rege, guverna Capadocia, Pontul şi Armenia şi avea reşedinţa la Cezareea. Aceşti doi nepoţi ai lui Constantin au fost omorâţi de soldaţi şi provinciile lor au fost împărţite între cei doi împăraţi, Constantin cel tânăr şi Constanţiu. Dalmatius lăsase doi fii care au fost cruţaţi, Gallus şi Julianus. Acesta din urmă este cunoscut în istorie sub numele de Iulian apostatul. El nu avea decât 8 ani la moartea tatălui său. Eusebiu de Nicomidia, ruda mamei lui Iulian, a avut grijă de educaţia primară a celor doi fii ai lui Dalmatius; el i-a introdus în rândul clerului şi au fost înălţaţi la rangul de citeţ.

Constantin cel tânăr, trădat de cei doi fraţi ai săi, Constans şi Constanţiu, a fost omorât lângă Aquileea (340) şi Constans a moştenit partea sa de imperiu care a fost împărţit în acest fel în două părţi: Imperiul de Apus cu Roma drept capitală şi Imperiul de Răsărit având drept capitală Constantinopol.

În timpul domniei sale atât de scurte, Constantin cel tânăr s-a arătat ortodox şi partizan al Sfântului Atanasie. Imediat după moartea tatălui său, el l-a trimis pe Atanasie la Alexandria cu următoarea epistolă către locuitorii acestei cetăţi[3]:

„Nicidecum nu cred că puterea minţii voastre nu a înţeles de ce Atanasie, tâlcuitorul Legii celei adevărate, a fost exilat la un moment dat în Galia; că adică, nu cumva să îndure suferinţe din cauza înverşunării celor răi, fiindcă sălbăticia duşmanilor săi sângeroşi şi cruzi persista ca un pericol asupra sfântului său cap.

Deci, pentru a evita acestea şi ca să fie scăpat de gâtlejurile celor ce-l ameninţau, Atanasie a fost sfătuit ca să trăiască sub oblăduirea mea, astfel ca, în acest oraş, în care avea să-şi petreacă vremea (Trier) să i se dea tot de ceea ce are nevoie, deşi virtutea lui cea vestită nădăjduia mai mult în ajutorul dumnezeiesc şi nu ţinea seamă de greutăţile unei vieţi aspre.

Drept aceea, stăpânul meu Constantin, Augustul, cel de fericită pomenire, tatăl meu, vroia foarte mult, ţinând seamă de evlavia voastră cea iubitoare de Dumnezeu, să readucă în scaunul său pe acest episcop, dar a fost răpit de soarta omenească şi a murit, înainte de a-şi îndeplini dorinţa.

De aceea am socotit că urmează ca eu, fiindcă i-am primit moştenirea, să îndeplinesc voinţa acestui împărat de dumnezeiască pomenire. Când Atanasie are să ajungă să-l revedeţi, o să aflaţi de câtă cinste s-a bucurat din partea mea. Nu este lucru de mirare dacă eu am făcut ceva pentru el, căci înfăţişarea unui aşa de mare bărbat şi chipul dorinţei voastre arzătoare au pornit şi au îndemnat sufletul meu spre aceasta.

Pronia dumnezeiască să vă păzească, iubiţi fraţi”.

Credincioşii l-au primit pe Atanasie cu bucurie; dar arienii au început de îndată să urzească comploturi împotriva lui şi să provoace tulburări. Ei pretindeau că el a revenit fără a aştepta decizia care trebuia să-l scutească de condamnarea dată împotriva lui la Sinodul din Tir, ca şi cum această decizie ar fi avut vreo valoare.

În timp ce Atanasie se îndrepta către Alexandria, Eusebiu de Nicomidia şi Teognie de Niceea încercau să împiedice întoarcerea sa pe care ei o considerau un eşec foarte mare pentru cauza lor[4]. Ei aveau un sprijin la palat – pe preotul care obţinuse deja de la Constantin rechemarea lui Arie. Acest preot îşi disimulase aşa de bine sentimentele eretice, încât el şi-a păstrat încrederea lui Constantin care i-a dat lui testamentul prin care îi încredinţa lui Constanţiu provinciile răsăritene ale imperiului. Constanţiu, care dorea aceste provincii, a arătat multă recunoştinţă pentru cel care-i dădea titlul autentic al autorităţii sale; el i-a acordat încrederea sa şi intrare liberă la palat.

Preotul eretic a profitat de aceasta pentru a răspândi reaua sa dogmă printre eunuci; împărăteasa însăşi a fost curând sedusă, iar împăratul nu a scăpat nici el de contagiune. Eunucii şi slujnicile din palat s-au transformat în teologi şi au început să discute despre credinţa de la Niceea şi sistemul lui Arie; din palat discuţiile s-au mutat în oraş, apoi în provincii. Aceasta a fost asemenea unei scântei care a declanşat un vast incendiu. Discuţiile erau adeseori urmate de certuri şi bătăi. Dar Apusul nu a luat partea nimănui şi a rămas ataşat de credinţa promulgată la Niceea.

Eusebiu şi partizanii săi sperau ca în urma tulburărilor să fie ales un nou episcop în Alexandria. Dar întoarcerea lui Atanasie le-a dejucat planurile.

Tocmai în acest timp a murit Eusebiu de Cezareea[5]. Ucenicul său Acachie a fost pus în locul său. El era un om instruit, a scris mai multe lucrări şi a luat apărarea maestrului său. Dar el s-a arătat mai puţin ortodox, aşa cum noi vom avea ocazia să expunem în continuare.

Eusebiu de Cezareea a fost o pierdere pentru tabăra ariană, cu toate că el nu împărtăşea în mod real erorile lui Arie. Ostilitatea sa faţă de Sfântul Atanasie şi simpatiile sale pentru Eusebiu de Nicomidia îl situau în facţiunea ariană asupra căreia a aruncat strălucire datorită erudiţiei sale incontestabile.

Ortodoxia suferise cu puţin timp înainte o pierdere considerabilă în persoana Sfântului Alexandru, episcopul Constantinopolului[6]. El a murit la vârsta de 98 ani, după 23 ani de episcopat şi fără să-şi fi desemnat un succesor. El s-a mulţumit să-i sfătuiască pe cei care alegeau să-şi îndrepte alegerea către preotul său Pavel, cu toate că era încă tânăr, dacă vroiau să aibă un episcop virtuos şi potrivit. Dacă vreţi doar un episcop care dă aparenţă de seriozitate, a adăugat el, numiţi-l pe diaconul Macedonie.

După ce a murit Alexandru, ortodocşii l-au ales pe Pavel, care a fost hirotonit în Biserica Sfânta Irina (a păcii), situată aproape de locul unde se va construi mai târziu marea biserică a Înţelepciunii dumnezeieşti (Sofia). Arienii l-au votat pe Macedonie. Constantin trăia încă atunci. S-a iscat o dispută între Pavel şi Macedonie în legătură cu alegerea. Constantin s-a pronunţat împotriva lui Pavel şi l-a trimis în exil în provincia Pont. După moartea sa, Pavel a revenit; Macedonie a recunoscut legitimitatea concurentului său şi a trăit în comuniune cu el, păstrându-şi numai titlul de preot.

Când Atanasie a fost rechemat din exil, el a luat drumul Constantinopolului şi l-a găsit pe Pavel repus în scaunul său. El l-a văzut pe Constanţiu la Viminacium în Mæsia, la Cezareea în Capadocia, în sfârşit la Antiohia, de unde s-a îndreptat către Alexandria. În aceste întrevederi, Atanasie nu a făcut nici o menţiune despre duşmanii săi şi nu a căutat deloc să-l influenţeze pe împărat[7].

Întoarcerea sa la Alexandria a fost un triumf[8]. Poporul a venit în masă în întâmpinarea lui; bisericile răsunau de cântări de veselie, toţi slujitorii Bisericii, ca şi credincioşii manifestau cea mai mare bucurie. Episcopii au alergat din toate Bisericile Egiptului, Tebaidei, Libiei şi Pentapolei. Fericiţi de a se afla reuniţi sub conducerea episcopului Bisericii mamă, ei s-au crezut obligaţi să-i ia apărarea şi au redactat o circulară care a fost trimisă tuturor episcopilor Bisericii universale[9]. În aceasta, ei resping toate calomniile ridicate împotriva lui Atanasie la Sinodul din Tir şi la Constantinopol şi desfiinţează toate intrigile eusebienilor.

Această apologie a fost adresată nu numai episcopilor răsăriteni, ci şi celor din Apus, unde Atanasie îşi făcuse mulţi prieteni în timpul exilului său şi, în special, lui Iuliu, episcopul Romei[10]. Delegaţii Sinodului din Alexandria şi ai lui Atanasie au sosit la Roma când episcopii eusebienilor erau deja acolo; aceştia, înţelegând ce importanţă ar putea să aibă Apusul de partea lor, îi scriseseră episcopului Romei. Ei trimiseseră epistola lor prin trei delegaţi, preotul Macarie şi cei doi diaconi Martirie şi Isihie. La aceasta, ei adăugaseră ancheta făcută în Mareote la porunca Sinodului din Tir. La rândul lor, delegaţii lui Atanasie au sosit cu epistola Sinodului din Alexandria. Preotul Macarie s-a retras imediat, sub pretextul bolii. Cei doi diaconi, pentru a nu fi siliţi să intre în discuţii, au propus episcopului Romei să convoace un sinod în care să fie examinate toate problemele legate de Atanasie, Marcel de Ancira şi Asclepa de Gaza, caterisit necanonic de arieni, pentru că era de partea lui Atanasie[11].

Iuliu a consimţit şi a propus convocarea unui sinod care să aibă loc în oraşul pe care îl vor alege eusebienii[12], de comun acord cu adversarii lor. Deoarece n-a fost stabilit nici un loc, Iuliu a convocat sinodul la Roma.

Constanţiu, după călătoria sa în Antiohia, unde Atanasie l-a văzut înainte de a se îmbarca pentru Alexandria, a mers la Constantinopol. El era împreună cu Eusebiu de Nicomidia care râvnea scaunul oraşului împărătesc şi îl informase despre neînţelegerile dintre Pavel şi Macedonie. El îi dădea dreptate celui din urmă; de asemenea, Constanţiu, sosind la Constantinopol, s-a înfuriat cumplit văzându-l pe Pavel repus în scaunul său. El l-a exilat la Singaris în Mesopotamia şi l-a pus în locul său pe Eusebiu de Nicomidia[13].

Era a doua oară când acest om ambiţios schimba scaunul episcopal; deoarece el fusese mai întâi simplu episcop de Birouth. Constanţiu nu a rămas mult timp la Constantinopol; s-a întors în Antiohia pentru sfinţirea unei biserici, căreia Constantin, tatăl său, îi pusese fundaţia (341). Eusebiu l-a urmat acolo şi numeroşi episcopi au fost convocaţi pentru această solemnitate. Eusebiu a avut grijă să cheme un mare număr din partizanii săi, în aparenţă pentru a fi pe placul împăratului, dar în realitate pentru a proclama o dogmă opusă cuvântului consubstanţial.

Nouăzeci de episcopi s-au aflat în Antiohia[14]. Maxim al Ierusalimului nu s-a dus acolo. El îşi amintea că altădată, în Tir, fusese înşelat de intrigile duşmanilor lui Atanasie şi nu vroia să se expună aceleiaşi primejdii. Episcopul Romei, Iuliu, nu a participat nici el la sinod şi nici nu a trimis pe nimeni pentru a-l reprezenta, ,,deşi, adaugă Socrate, regula ecleziastică interzice a se decreta ceva în Biserică fără consimţământul pontifului roman”. Într-adevăr, Răsăritul nu era singur Biserica şi regula ecleziastică este că, pentru o decizie care priveşte întreaga Biserică, Biserica întreagă trebuie să ia parte la aceasta. Or, episcopul Romei, prima Biserică apostolică din Apus, era prima reprezentantă a Bisericilor apusene şi mijlocitorul lor firesc cu Răsăritul.

Sinodul din Antiohia s-a reunit în prezenţa împăratului Constanţiu (341). Flacil era atunci episcop de Antiohia; fără îndoială, el a prezidat adunarea. Ortodocşii erau în majoritate şi Sfântul Ilarie de Poitiers a numit această adunare un sinod de sfinţi[15]. Este adevărat că scriitori serioşi nu au avut o opinie atât de înaltă [despre sinod] din cauza acuzaţiilor aduse Sfântului Atanasie[16]; dar, în epoca în care s-a reunit sinodul, cauza Sfântului Atanasie nu se identifica cu cea a ortodoxiei. Sfinţii episcopi puteau fi înşelaţi de calomniile pe care eusebienii le răspândeau cu multă încăpăţânare şi perseverenţă şi puteau să creadă că episcopul Alexandriei, depus de Sinodul din Tir, nu ar fi trebuit să urce din nou în scaunul său, înainte de sentinţa altui sinod. Punând astfel problema, eusebienii aveau pentru ei dreptul dacă se acorda Sinodului din Tir o anumită autoritate.

Eusebiu şi prietenii săi nu se dădeau drept arieni în timpul sinodului, ci drept partizani ai credinţei de la Niceea. Doar că ei pretindeau că, de dragul păcii, se putea sacrifica un cuvânt atunci când nu se sacrifica nimic din credinţă.

Episcopii ortodocşi au căzut în această capcană. Cum ei nu sacrificau cu adevărat ortodoxia, nu este deloc de mirare că Sinodul lor din Antiohia a fost în general respectat în Biserică şi că cel de-al IV-lea Sinod Ecumenic (act IV) a citat canoanele sale ca aparţinând Sfinţilor Părinţi. Cauza lui Atanasie a fost examinată întâi şi conduita sa a fost găsită condamnabilă, în aceea că el nu a aşteptat sentinţa unui sinod pentru a urca din nou în scaunul său.

Duşmanii lui Atanasie l-au pregătit pe împăratul Constanţiu pentru a accepta toate acuzaţiile lor. Cei care aveau cea mai mare influenţă asupra acestuia erau Eusebiu, pseudo-episcopul Constantinopolului, Teognie de Niceea şi Teodor de Perinthe; acest Teodor era un om foarte savant şi comentariile sale la Evanghelie l-au făcut faimos. El nu aproba cuvântul consubstanţial care nu se afla în Sfintele Scripturi şi, asemenea lui Eusebiu şi Teognie, căuta să prezinte acest cuvânt ca unica sursă a tulburărilor[17].

Sinodul din Antiohia, după ce l-a caterisit din nou pe Atanasie, a propus pentru scaunul său pe un anume Eusebiu care a rămas în istorie cu titlul de Eusebiu de Emesa. El era originar din Edesa, Mesopotamia[18], şi aparţinea unei familii nobile. După ce a fost învăţat, în patria sa, în literatura greacă, el a studiat Sfintele Scripturi cu Patrofil de Scithopolis şi Eusebiu de Cezareea. El se afla în Antiohia când Sfântul Evstatie a fost depus ca partizan al ereziei lui Sabelie. A rămas în comuniune cu Eufronie, episcopul Antiohiei. Pentru că atunci au vrut să-l facă preot, el a fugit în Alexandria şi s-a dedicat studiului filozofiei. La întoarcerea în Antiohia, el a trăit în apropierea lui Flacil, succesorul lui Eufronie. El era acolo pentru sărbătorile sfinţirii şi pentru sinodul reunit cu această ocazie. Sinodul l-a ales pentru a-i urma lui Atanasie pe scaunul Alexandriei; dar el a refuzat să se ducă acolo şi a preferat scaunul Emesei. A fost necesară intervenţia activă a lui Gheorghe de Laodiceea, Flacil de Antiohia şi Narcis de Neroniada ca el să-şi poată ocupa scaunul.

Constanţiu avea mare încredere în el. Eusebiu a scris în operele sale dogme contrare sistemului arian, acest fapt aducându-i acuzaţia de sabelianism.

Pentru că Eusebiu de Emesa a refuzat scaunul Alexandriei[19], sinodul a ales în locul său pe un oarecare Grigorie[20].

Episcopii s-au ocupat în continuare de dogmă. Ei nu au atacat credinţa de la Niceea; dar au încercat să expună dogma în aşa fel încât să facă inutil cuvântul consubstanţial. Eusebienii au reuşit să-i convingă pe ortodocşi că acest cuvânt nu era decât o sursă de tulburare şi, pentru a-i înşela mai bine, s-au prefăcut că se leapădă de Arie:

„Noi nu am fost niciodată sectarii lui Arie, au spus ei. Cum noi episcopii să fi fost sectarii unui preot ? Noi nu am îmbrăţişat niciodată altă credinţă decât cea care a fost învăţată dintru început. Aşezaţi drept judecători ai credinţei lui Arie, noi am ascultat explicaţiile sale şi mai degrabă le-am primit decât le-am urmat. Voi veţi înţelege lesne după cele ce vă vom spune în continuare.

Noi am învăţat de la cei bătrâni să credem în Dumnezeu, Unul, creator şi păstrător al tuturor lucrurilor duhovniceşti şi trupeşti; şi în unicul Său Fiu, Unul Născut, care a existat mai înainte de toţi vecii şi care sălăşluieşte cu Tatăl care L-a născut; prin care toate lucrurile văzute şi nevăzute au fost făcute; care în aceste timpuri din urmă, după voia Tatălui, S-a pogorât şi a luat trup din Sfânta Fecioară; care, după ce a împlinit întru totul voia Tatălui Său, a pătimit, a înviat, S-a întors la ceruri şi şade de-a dreapta Tatălui. El va veni într-o zi pentru a judeca viii şi morţii; El este Împărat şi Dumnezeu pentru veşnicie.

Noi credem de asemenea în Sfântul Duh; şi, dacă este necesar să declarăm, noi credem şi în învierea trupurilor şi în viaţa veşnică”[21].

Părinţii sinodului au trimis această mărturisire de credinţă tuturor episcopilor. Dar, pentru că mulţi au găsit-o insuficientă fiindcă nu se menţiona nici împreună-veşnicia, nici consubstanţialitatea Tatălui şi Fiului, s-a adoptat o a doua mai detaliată, pe care eusebienii o atribuiau mucenicului Lucian. Cum am văzut mai sus, Lucian avea în Răsărit o mare reputaţie pentru erudiţia sa; Eusebiu de Nicomidia şi Arie fuseseră ucenicii săi. Nu se ştie dacă mărturisirea de credinţă era cu adevărat a lui; ea era cu siguranţă de o riguroasă ortodoxie, înainte de erezia lui Arie; dar subterfugiile acestui ereziarh nu puteau fi combătute decât prin cuvântul consubstanţial, şi acest cuvânt nu se mai găseşte în cel de-al doilea simbol din Antiohia, precum nici în primul. Acest al doilea simbol era astfel conceput:

,,Noi credem, după tradiţia evanghelică şi apostolică, în Dumnezeu, Unul, Tatăl Atotputernic, autorul, creatorul şi păstrătorul tuturor lucrurilor;

Şi într-Unul Domn Iisus Hristos, Fiul Său, Dumnezeu, unul născut, prin care totul a fost făcut; născut din Tatăl mai înainte de toţi vecii, Dumnezeu din Dumnezeu, Tot din Tot, unul din unul, desăvârşit din desăvârşit, împărat din împărat, Domn din Domn, Cuvânt viu, înţelepciune vie, lumină adevărată, cale, adevăr, înviere, păstor, uşă, nesupus schimbării şi pătimirilor, chip absolut asemănător al dumnezeirii Tatălui, din substanţa Sa, din înţelepciunea Sa, din puterea Sa şi din slava Sa; întâiul născut din toată făptura, care era în Dumnezeu dintru început; Dumnezeu Cuvânt, după acest cuvânt al Evangheliei: Şi Dumnezeu era Cuvântul (Ioan 1, 1); prin care toate lucrurile au fost făcute; în care toate lucrurile fiinţează; care în aceste vremuri din urmă S-a pogorât din ceruri, S-a născut din Fecioara după Scripturi şi S-a făcut om; mijlocitor între Dumnezeu şi oameni, apostol al credinţei noastre şi autor al vieţii, cum a spus El Însuşi: Că m-am pogorât din cer, nu ca să fac voia mea, ci voia celui ce m-au trimis (Ioan 6, 38); care a pătimit pentru noi şi a înviat a treia zi; apoi S-a înălţat la ceruri şi şade de-a dreapta Tatălui; şi va veni din nou, cu slavă şi putere, ca să judece viii şi morţii.

Noi credem în Sfântul Duh care a fost dat credincioşilor spre mângâiere, sfinţire şi învăţare, după cum Domnul nostru Iisus Hristos le-a poruncit apostolilor Săi: Mergând învăţaţi toate neamurile, botezându-i pre ei în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh (Matei 28, 19); cu alte cuvinte, Tatăl care este cu adevărat Tată; Fiul care este cu adevărat Fiu; Duhul Sfânt care este cu adevărat Duh Sfânt. Aceste nume nu au fost aşezate astfel fără motiv şi fără scop, ci pentru a desemna persoana, ordinea şi slava celor care sunt numiţi; astfel că, în ce priveşte personalitatea, ei sunt trei; şi, în ce priveşte uniunea, unul singur.

Mărturisind această credinţă şi păstrând-o dintru început până în sfârşit, în prezenţa lui Dumnezeu şi a lui Hristos, noi lovim cu anatemă orice învăţătură stricată şi eretică. Şi dacă cineva, contrar credinţei sănătoase şi drepte a Scripturilor, spune că a fost un timp, o epocă, un veac care a existat înainte ca Fiul să fi fost născut, să fie anatema ! Dacă cineva spune că Fiul a fost făptură, sau una din făpturi, sau unul din lucrurile născute, sau o lucrare, sau una din lucrări, şi nu mărturiseşte tot ceea ce a fost expus mai sus potrivit Sfintelor Scripturi; dacă învaţă sau propovăduieşte vreun lucru în afară de ceea ce a fost primit, să fie anatema ! căci noi credem şi urmăm tot ceea ce a fost învăţat în Scripturi, atât de către prooroci, cât şi de apostoli”[22].

Această mărturisire de credinţă era cu siguranţă foarte ortodoxă. Ea era opusă nu numai erorilor lui Arie, ci şi celor ale lui Sabelie, ai cărui partizani ridicau atunci capul[23]. Ei abuzau de cuvântul consubstanţial, confundau substanţa şi persoana[24], susţineau că în Dumnezeu nu exista decât o substanţă şi că Fiul şi Sfântul Duh nu erau ca Tatăl, decât diverse expresii care reprezentau aceeaşi substanţă unică, aceea a unui Dumnezeu unic. Sinodul trebuia să evite să cadă în acest unitarism combătându-l pe Arie. Se poate crede că eusebienii au decis la sinod să elimine cuvântul consubstanţial, exagerând pericolul de a se oferi un pretext sabelienilor.

Un episcop, Teofronie de Thyana[25], nu a considerat ireproşabilă mărturisirea de credinţă mai sus menţionată; el a rugat sinodul să semneze o alta, propusă de el. Sinodul a fost de acord cu uşurinţă, deoarece ea era ortodoxă şi conformă cu cea admisă, deşi mai prescurtată. Noi nu remarcăm aici decât această diferenţă: vorbind despre Fiul, se spune: Dumnezeu desăvârşit din Dumnezeu desăvârşit şi fiind în Dumnezeu în ipostas”, adică în substanţă. Această mărturisire de credinţă se încheie astfel: „Cel care crede ca Marcel de Ancira, Sabelie sau Pavel de Samosata să fie anatema, ca şi cei care sunt în legătură cu ei”.

Mai mulţi episcopi prezenţi la sinod se considerau garanţi ai ortodoxiei lui Arie şi, de aceea, Teofronie nu a vrut să-l menţioneze; dar el l-a menţionat pe Pavel de Samosata, care nu credea în dumnezeirea lui Iisus Hristos, eroare atribuită lui Arie.

Eusebienii nu au semnat toate aceste formule de credinţă decât în pofida lor şi pentru a nu părea că mărturisesc o credinţă contrară celei de la Niceea. Ei au lăsat sinodul să se încheie în pace; dar, după ce membrii ortodocşi s-au întors la Bisericile lor, la câteva luni după plecarea lor, au redactat o a patra formulă de credinţă, mai puţin explicită decât celelalte şi care era concepută astfel[26]:

„Noi credem într-unul Dumnezeu, Tatăl Atotputernic, creatorul tuturor lucrurilor şi de la care provine toată părinţia în cer şi pe pământ;

Şi în unicul Său Fiu, Domnul nostru Iisus Hristos, născut din Tatăl mai înainte de toţi vecii; Dumnezeu din Dumnezeu, lumină din lumină; prin care toate lucrurile s-au făcut în cer şi pe pământ, lucrurile văzute şi nevăzute; care este Cuvânt, înţelepciune, putere, viaţă şi lumină adevărată; care în timpurile din urmă S-a făcut om pentru noi, S-a născut din Sfânta Fecioară, a fost răstignit, a murit, a fost îngropat; care a înviat a treia zi din morţi, S-a înălţat la ceruri şi şade de-a dreapta Tatălui. La sfârşitul veacurilor, El va veni să judece viii şi morţii şi să dea fiecăruia după faptele sale; domnia Sa va fi fără sfârşit în veacurile nesfârşite; căci El va sta de-a dreapta Tatălui nu numai în timpul acesta, ci şi în timpurile viitoare.

Noi credem de asemenea în Sfântul Duh, adică în Paraclet, pe care El L-a făgăduit apostolilor Săi şi pe care L-a trimis lor după înălţarea Sa la cer, pentru a-i învăţa şi a le dezvălui toate lucrurile; prin acest Duh sunt sfinţite sufletele celor care au crezut sincer în Fiul.

Cât despre cei care spun că Fiul provine din lucruri inexistente sau dintr-o altă substanţă şi nu din Dumnezeu, Biserica sobornicească îi recunoaşte ca străini”.

Eusebienii au schimbat din nou formula lor de credinţă, după 3 ani, cum vom vedea în continuare[27].

Ultima mărturisire de credinţă a fost trimisă în Apus împăratului Constans prin episcopii Narcis, Maris, Teodor şi Marcu. Ei l-au găsit pe Constans în Galia şi au fost primiţi de acesta într-un mod mai puţin prietenos[28], ceea ce i-a făcut să înţeleagă că nu puteau conta pe Apus.

După ce s-a ocupat de credinţă, sinodul a promulgat canoane[29], apoi s-a încheiat. Grigorie a plecat de îndată spre Alexandria cu soldaţi şi un delegat al împăratului Constanţiu. O răscoală gravă a izbucnit la sosirea sa; credincioşii îl respingeau unanim pe falsul păstor pe care vroiau să li-l impună, dar guvernatorul provinciei, Filagrie, s-a declarat pentru intrus. El a asmuţit populaţia evreiască şi păgână împotriva credincioşilor. Această populaţie a murdărit bisericile, a insultat clerul şi fecioarele. Oraşul Alexandria s-a umplut de conflicte sângeroase şi omoruri. Grigorie a vrut să supună autorităţii sale întreaga provincie. El a străbătut toate bisericile dependente de Alexandria şi a organizat o adevărată persecuţie împotriva episcopilor, preoţilor şi credincioşilor care refuzau să-l recunoască drept păstor legitim[30].

Prevăzând ce se va întâmpla[31], Atanasie s-a îmbarcat pentru Roma, unde episcopul Iuliu convocase, aşa cum am spus, un sinod pentru a examina acuzaţiile duşmanilor lui Atanasie şi a decide dacă Apusul trebuia să fie în comuniune cu ei sau cu episcopul Alexandriei.

Fără îndoială, de la Roma, el a scris ortodocşilor pentru a le denunţa intruziunea lui Grigorie. Când el a ajuns acolo, trimişii lui Iuliu, Elpidie şi Filoxene, au plecat spre Antiohia cu o epistolă în care episcopul Romei îi ruga pe acuzatorii lui Atanasie să vină la sinodul pe care ei înşişi îl solicitaseră prin delegaţii lor.

Această invitaţie era adresată numai eusebienilor care îl acuzaseră pe Atanasie. Ei au înţeles că judecata de la Roma va fi pur bisericească[32], că nu vor fi acolo nici delegaţi imperiali, nici soldaţi pentru a le da dreptate. Ei au întârziat cu răspunsul lor mai mult decât au putut să aştepte delegaţii episcopului Romei. În sfârşit, ei au trimis o scrisoare care conţinea de fapt doar această scuză: ,,Noi nu putem, spuneau ei, să răspundem invitaţiei voastre din cauza războiului din Persia”. Într-adevăr, Constanţiu se hotărâse atunci să înceapă războiul cu perşii, ,,dar în ce măsură putea acest război să intereseze pe episcopi, spunea Atanasie ? Cum putea să-i împiedice un război cu Persia să se ducă în Apus, pe mare şi departe de lupte ? Lor nu le era teamă să se apropie de ei pentru a-i căuta acolo pe adversarii lor şi a-i calomnia”.

Delegaţii romani au fost nevoiţi să se retragă cu un răspuns atât de ridicol. După plecarea lor, eusebienii s-au grăbit să-l trimită la Alexandria pe episcopul lor Grigorie pentru a face inutile decretele care s-ar fi putut promulga în Apus şi pentru a face imposibilă punerea lor în aplicare în faţa faptului împlinit.

Peste 50 de episcopi au răspuns invitaţiei episcopului Romei. Ei s-au reunit în Biserica în fruntea căreia se afla preotul Viton, fără îndoială cel care fusese delegat al episcopului Romei la Sinodul de la Niceea. Mai întâi, Atanasie a prezentat apărarea sa şi a fost primit împreună cu adepţii săi în comuniune şi la agape. Sinodul, revoltat de calomniile eusebienilor, a redactat un răspuns şi l-a rugat pe Iuliu să-l trimită. Contele Gabianus a fost mesagerul lui[33]. Pentru prima oară, Apusul se afla faţă în faţă cu Răsăritul şi episcopul Romei era chemat ca judecător într-un litigiu de către adversari care erau cu toţii răsăriteni. Iuliu era demn de acest arbitraj; era un mare şi sfânt episcop care nu avea în vedere decât liniştirea Bisericii şi biruinţa dogmei sănătoase.

Faptele privind sinodul de la Roma sunt conţinute în epistola scrisă de sinod eusebienilor şi pe care Iuliu a fost însărcinat să le-o transmită. Noi vom prezenta aproape integral acest document istoric important, aşa cum a fost inserat de Sfântul Atanasie în lucrarea sa Apologie împotriva arienilor[34]. El conţine expunerea faptelor discutate atunci, iar episcopul Romei apare aşa cum era atunci, adică un simplu episcop fără jurisdicţie universală şi fără nici una din prerogativele reclamate ulterior de succesorii săi ca drepturi ce le vin de la Dumnezeu.

Iată această epistolă:

„Iuliu către Danius, Flacil, Narcis, Eusebiu, Maris, Macedonie, Teodor şi prietenii lor care ne-au scris din Antiohia, prea iubiţii noştri fraţi, salut în Domnul.

Am citit scrisoarea pe care mi-au adus-o preoţii mei Elpidie şi Filoxene şi am fost uimit că, după ce v-am scris cu afecţiune şi dragoste de adevăr, mi-aţi răspuns într-o manieră puţin respectuoasă şi cu aversiune. Orgoliul şi aroganţa celor care au scris răzbat din toată scrisoarea; sunt acolo sentimente foarte îndepărtate de credinţa creştină.

Se cuvenea a răspunde cu afecţiune şi nu cu ostilitate celui care scrie cu afecţiune. Nu este o dovadă de afecţiune că am trimis preoţi pentru a-i mângâia pe cei mâhniţi şi pentru a-i convinge pe cei care ne-au scris să răspundă la invitaţia noastră, pentru ca toate discuţiile fiind aplanate să nu mai fie loc nici pentru unii, nici pentru alţii de persecuţii sau calomnii ? Nu ştiu de ce v-aţi manifestat sentimente care ne fac să credem că voi nu aţi grăit decât cu făţărnicie ceea ce a părut să fie spus spre a ne cinsti. Preoţii pe care i-am trimis şi care ar fi trebuit să se întoarcă bucuroşi, au venit trişti din cauza a ceea ce au văzut.

În ce mă priveşte, după ce am citit epistola voastră, nu am spus nimănui despre ea, nădăjduind că sosirea vreunuia din voi o va face inutilă. Nu aş putea de fapt s-o fac cunoscută fără a pricinui multora o durere profundă. Dar atunci când trebuia s-o fac cunoscută, deoarece nici unul dintre voi nu a venit, mărturisesc că toată lumea a fost uimită că asemenea lucruri au fost scrise de voi. În locul duhului dragostei, de acolo răzbate duhul de ceartă. Dacă cel care a scris această scrisoare nu a vrut decât să dea o dovadă a elocvenţei sale, el ar fi putut să-şi păstreze această elocvenţă pentru alte ocazii. În chestiunile bisericeşti nu trebuie să căutăm elocvenţa, ci trebuie să respectăm canoanele apostolice; şi trebuie îndeosebi să veghem ca să nu scandalizăm pe nici unul dintre aceşti fii mai mici ai Bisericii; ar trebui mai bine, după cugetul bisericesc, să-ţi pui o piatră de gât şi să te arunci în apă decât să scandalizezi pe unul din aceştia mici[35]. Dacă vreunuia din voi i-a plăcut să-şi asculte mânia şi să scrie o astfel de epistolă (eu nu cred că toţi aţi consimţit la aceasta) soarele nu trebuia să apună peste această mânie sau, cel puţin, nu trebuie să se consemneze aceasta în scris.

Ce aţi găsit în scrisoarea mea care poate îndreptăţi un asemenea comportament ? Este oare din cauză că v-am invitat la un sinod ? Ar fi trebuit, din contră, să primiţi cu bucurie această invitaţie. Într-adevăr, cei care nu au nici o îndoială în ce priveşte faptele lor sau, cum spun ei, în ce priveşte judecăţile lor, nu se pot arăta nemulţumiţi că aceste judecăţi sunt cercetate; ei sunt convinşi că ceea ce au judecat cu dreptate nu poate fi găsit injust. De aceea, episcopii reuniţi la marele Sinod de la Niceea, cu voia lui Dumnezeu, au îngăduit să fie discutate actele unui sinod într-un sinod ulterior, pentru ca judecătorii, având înaintea ochilor cealaltă judecată care ar putea să intervină, să fie mai atenţi la deciziile lor; şi ca pentru cei care erau judecaţi sentinţa să nu fie considerată o consecinţă a mâniei sau a duşmăniei celor dintâi judecători. Dacă voi nu acceptaţi un obicei cu siguranţă vechi, menţionat şi adoptat într-un mare sinod, aceasta nu vă poate face cinste. Un obicei statornicit în Biserică şi confirmat de sinoade nu poate fi abrogat de câteva persoane particulare”.

Episcopul Romei nu se gândea să pună înainte o autoritate pe care nu o avea şi se plasa pe drept pe terenul general al legii, făcută pentru toţi, şi pe care toţi trebuia s-o respecte. Este notabil că Iuliu nu admitea ca definitivă judecata unui sinod oricare ar fi fost, în primă instanţă, şi că el nu considera apelul ca legitim decât în faţa unui alt sinod. Consideraţiile generale ale episcopului Romei dovedesc că eusebienii priveau ca definitive sentinţele pe care ei le obţinuseră împotriva adversarilor lor şi nu acceptau nici o revizuire. Acesta era un orgoliu insuportabil, contrar tuturor legilor bisericeşti. Eusebienii puteau cu atât mai puţin să refuze revizuirea sentinţelor obţinute de ei, cu cât ei înşişi ceruseră acest lucru prin delegaţii lor. Episcopul Romei le spune aceasta în continuarea epistolei sale:

„Voi trebuie să fiţi cu atât mai puţin afectaţi decât toţi cei care vă grupaţi în jurul lui Eusebiu pentru că voi ne-aţi trimis o scrisoare prin trei delegaţi: preotul Macarie şi diaconii Martirie şi Isihie. Ei i-au găsit aici pe preoţii lui Atanasie, cărora nu au putut să le răspundă. Văzând că toate ideile lor sunt respinse, ei au cerut întrunirea unui sinod şi să fie trimise scrisori de convocare lui Atanasie al Alexandriei şi tuturor celor care erau de acord cu Eusebiu, pentru ca, în prezenţa tuturor, să se facă o judecată dreaptă. Ei au făgăduit atunci că se vor dovedi toate acuzaţiile făcute la adresa lui Atanasie. Martirie şi Isihie au avut o discuţie publică cu noi în prezenţa preoţilor lui Atanasie care au păstrat tăcerea, plini de încredere în adevărul cauzei lor.

Trebuie să vă spun că ideile delegaţilor voştri au fost respinse în întregime şi, ca urmare, ei au solicitat întrunirea unui sinod. Dacă Martirie şi Isihie nu ar fi cerut un sinod, aş fi luat eu însumi iniţiativa pentru a-i despovăra pe cei care mi-au scris şi în favoarea fraţilor noştri care se socotesc condamnaţi pe nedrept; în acest caz, invitaţia mea încă ar fi fost dreaptă şi echitabilă, conformă cu dogma Bisericii şi plăcută lui Dumnezeu. O raţiune foarte puternică este aceea că atunci când aceia, pe care voi toţi care sunteţi cu Eusebiu i-aţi socotit demni de încrederea voastră, au cerut un sinod, noi nu am putut respinge o astfel de cerere şi datoria noastră era de a o îndeplini cu râvnă.

Cei care îşi arată indignarea ni se par foarte îndrăzneţi şi reproşurile celor care nu au vrut să vină la invitaţia noastră ni se par suspecte şi puţin oneste. Au ei dreptul atunci să se plângă de alţii că fac ceea ce au făcut ei înşişi ? Dacă, precum scrieţi, fiecare sinod are o autoritate care trebuie respectată, şi dacă se acţionează cu dispreţ faţă de un judecător atunci când se cercetează sentinţa sa, socotiţi, iubiţii mei, vă rog, care sunt cei care necinstesc un sinod şi care contestă judecăţile pronunţate. Eu nu vă voi cita decât un exemplu, pentru a nu părea că pun patimă; acest exemplu este atât de oribil, încât va compensa tot ceea ce s-ar putea adăuga”.

În acest fragment remarcabil, episcopul Romei nu şi-a arogat acea autoritate superioară pe care şi-au atribuit-o succesorii săi începând cu secolul al VIII-lea. El nu se dă drept judecător suprem al cauzelor ecleziastice şi nu menţionează apelurile către scaunul său care nu existau încă. Singurul tribunal ecleziastic, în fiecare provincie, era sinodul şi apelul regulat al unei sentinţe trebuia să fie adresat unui alt sinod care avea dreptul să facă o nouă examinare a cazului. Nici un episcop în particular nu era judecător; dintr-o raţiune foarte puternică, nici unul nu era judecător universal. Nu era câtuşi de puţin în virtutea unui drept aparţinând scaunului său că Iuliu şi sinodul său din Roma au fost investiţi cu dreptul de a da o sentinţă în disputele dintre răsăriteni, ci deoarece adversarii, de o parte şi de alta, l-au rugat pe episcopul Romei să judece; şi acest episcop ştia că această judecată nu putea fi exercitată de el decât de comun acord cu episcopii apuseni; iată de ce el îi convocase la sinodul din Roma.

Toate faptele, până şi cele care se petreceau la Roma, dovedesc că, în secolul al IV-lea, constituţia Bisericii continua să fie sinodală, ca în secolele precedente.

Iuliu continuă astfel epistola sa şi citează exemplul pe care l-a menţionat:

,,Arienii, respinşi altădată din cauza lipsei lor de evlavie faţă de Alexandru, episcopul Alexandriei, de fericită amintire, nu numai că au fost izgoniţi din toate oraşele, ci au fost loviţi de anatemă de toţi cei care au participat la marele Sinod de la Niceea. Într-adevăr, fărădelegea lor nu era mică, deoarece ei nu au păcătuit numai împotriva unui om, ci împotriva Domnului nostru Iisus Hristos Însuşi, Fiul lui Dumnezeu cel viu. Totuşi, cei care fuseseră respinşi de toată lumea, pe care Biserica întreagă i-a dezaprobat, sunt admişi acum; voi nu aţi putea, cred eu, să înţelegeţi acest lucru decât cu greutate. Cine sunt deci cei care au dispreţuit sinodul ? Nu sunt cei care socotesc nule voturile celor 300 de episcopi şi preferă lipsa de evlavie în locul evlaviei ?

Cu adevărat, erezia arienilor a fost examinată şi condamnată pretutindeni şi de către toţi episcopii. Nu este defel cazul lui Atanasie şi Marcel de Ancira, episcopi care au un număr mare de apărători, care s-au pronunţat în favoarea lor verbal sau în scris. În privinţa lui Marcel, ni s-a confirmat că la Sinodul de la Niceea el s-a opus arienilor. În ce-l priveşte pe Atanasie, se spune că el nu a fost învins deloc la Tir şi nu era prezent la Mareote atunci când s-a făcut o anchetă împotriva lui.

Or, voi ştiţi, iubiţii mei, că ceea ce este făcut de o singură parte, în absenţa celeilalte, este nul de drept şi suspect. Însă, noi am vrut să păstrăm neutralitatea între ei şi între cei care i-au acuzat; noi i-am invitat pe toţi cei care ne-au scris să vină la sinodul pe care l-am convocat, pentru ca lucrurile să fie examinate cu grijă, pentru ca cel nevinovat să nu fie condamnat, iar cel vinovat să nu fie absolvit. Sinodul nu este dispreţuit de noi, ci de cei care, cu uşurinţă şi îndrăzneală, îi acceptă pe arieni în ciuda sentinţei date. Câţiva dintre judecători au plecat la Iisus Hristos; dar restul suportă cu greu să le fie dispreţuită judecata”.

Episcopul Romei intră apoi în detaliile demersurilor care au fost făcute pe lângă el de cele două tabere:

,,În ceea ce priveşte Alexandria, un oarecare Carponis, condamnat ca arian de Alexandru, a venit aici cu alţi câţiva condamnaţi tot ca eretici. Ei erau trimişi de un anume Grigorie. Noi am aflat aceasta de la preotul Macarie şi diaconii Martirie şi Isihie care, înainte de sosirea preoţilor lui Atanasie, ne-au convins să trimitem scrisori de comuniune unui oarecare Pistos, atunci când Atanasie era episcop al Alexandriei[36]. După ce au sosit preoţii lui Atanasie, noi am aflat că acest Pistos era arian, expulzat de Alexandru şi de Sinodul de la Niceea, apoi hirotonit de un anume Secundus, pe care Sinodul de la Niceea îl condamnase ca arian. Martirie şi tovarăşii săi nu contestau nici condamnarea lui Pistos, nici hirotonirea sa de către Secundus.

Eu vă rog să-mi spuneţi care sunt vinovaţii: noi, care nu am consimţit să scriem arianului Pistos, sau cei care ne-au convins să dispreţuim hotărârea unui mare sinod şi să trimitem epistole unor nelegiuiţi, ca şi cum ei ar fi fost evlavioşi ? Preotul Macarie, care a fost trimis împreună cu Martirie şi Isihie, după ce a aflat că au sosit preoţii lui Atanasie şi că noi vrem să-i confruntăm cu ei, a plecat în timpul nopţii, deşi era bolnav. Noi suntem convinşi că el a procedat astfel fiindcă i-a fost ruşine să audă dovezile care-l condamnau pe Pistos şi care invalidau hirotonia făcută de Secundus, hirotonie care nu putea fi acceptată de Biserică. Într-adevăr, acceptarea acestei hirotonii ca validă ar fi fost privită ca anularea unei decizii pe care un sinod şi episcopii au luat-o cu atâta înţelepciune şi prudenţă, ca fiind în prezenţa lui Dumnezeu.

Dacă, aşa cum scrieţi, exemplele lui Novaţian şi Pavel de Samosata dovedesc că sentinţele sinoadelor trebuie să rămână în vigoare, era încă mai potrivit ca decretele celor 300 de episcopi să fie respectate şi un sinod universal să nu fie dispreţuit de câţiva indivizi; deoarece arienii sunt eretici, ca şi cei pe care i-aţi numit, şi decrete similare au fost date şi împotriva unora, şi împotriva celorlalţi.

La vederea unor astfel de iniţiative, cine sunt cei care au aprins flacăra discordiei ? Voi ne acuzaţi de aceasta în epistolă. Puteţi însă să ne reproşaţi că am provocat discordie atunci când noi doar am luat partea fraţilor noştri mâhniţi şi respectăm canoanele ? Nu ar trebui acuzaţi mai degrabă cei care au încălcat hotărârile celor 300 şi au dispreţuit toate rezoluţiile sinodului ? Nu numai că i-au admis pe arieni, ci episcopii au fost transferaţi dintr-un loc în altul. Dacă voi consideraţi cinstea episcopală ca egală şi aceeaşi şi, aşa cum scrieţi, nu măsuraţi demnitatea episcopilor după mărimea oraşelor, ar trebui ca cel căruia i-a fost încredinţat un oraş mic să rămână acolo; el nu ar fi trebuit să dispreţuiască ce i-a fost încredinţat pentru a trece la alt oraş care nu îi aparţinea, nici să dispreţuiască acel oraş pe care i l-a dat Dumnezeu, pentru a alerga după o slavă deşartă omenească”.

Iuliu făcea aici aluzie la Eusebiu, transferat din Birouth la Nicomidia, şi din acest din urmă scaun la Constantinopol.

Este de remarcat că eusebienii au scris în epistola lor că episcopul Romei nu avea o demnitate episcopală superioară, în pofida grandorii oraşului în care se afla scaunul său; şi că Iuliu admite această învăţătură ortodoxă; că demnitatea episcopală este aceeaşi şi similară la toţii episcopii, fără excepţie. Dacă papalitatea ar fi existat atunci, Iuliu ar fi profitat cu siguranţă de această ocazie pentru a afirma drepturile sale dumnezeieşti şi a-i condamna pe eusebieni ca eretici. Este suficient să comparăm învăţătura lui Iuliu din secolul al IV-lea cu cea a papilor începând din secolul al VIII-lea pentru a zări abisul care separă vechiul episcopat roman de ceea ce s-a numit de atunci papalitate.

Episcopul Romei continuă astfel:

,,Ar fi trebuit, preaiubiţii mei, să veniţi aici şi să nu refuzaţi această invitaţie pentru ca problema să se încheie. Judecata voia astfel. Dar poate că răgazul pe care vi l-aţi fixat era prea scurt pentru ca aceasta să fie cu putinţă; voi vă plângeţi de fapt în epistola voastră că ar fi lipsit timpul pentru a aduna un sinod. Acesta nu este, preaiubiţii mei, decât un pretext. Dacă voi aţi fi plecat şi nu aţi fi ajuns la timp, s-ar fi putut spune că termenul fixat ar fi fost prea scurt; dar voi nu aţi plecat şi i-aţi reţinut pe preoţii noştri până în luna ianuarie; aceasta este suficient pentru a demonstra, dacă vorbim de timp, că voi nu aţi recurs decât la un pretext demn de oameni care nu au încredere în propria cauză.

Aceia care sunt în cauză vor fi bineveniţi dacă ei ar fi putut spera la o decizie favorabilă; ei nu ar fi calculat nici spaţiul, nici termenul fixat, dacă ar fi încredinţat cauza lor echităţii şi justiţiei. Poate că nu au venit din cauza circumstanţelor, căci voi spuneţi în epistola voastră că, dacă noi am fi judecat starea lucrurilor din Răsărit, nu v-am fi chemat la Roma. Dacă din cauza circumstanţelor nu aţi plecat, cum spuneţi, s-ar fi cuvenit ca de la început, din cauza acestor circumstanţe, să nu daţi prilej în Biserici la atâtea schisme, vaiete şi lacrimi. O astfel de conduită dovedeşte cu prisosinţă că nu circumstanţele sunt cele care v-au împiedicat, ci că nu aţi vrut să vă purtaţi cu înţelepciune.

Eu sunt mirat că în epistola voastră vă plângeţi de ce am scris numai celor care sunt cu Eusebiu şi nu vouă tuturor. Eu găsesc în acest reproş mai multă neseriozitate decât sinceritate. Întrucât împotriva lui Atanasie nu am primit decât epistola adusă de Martirie şi Isihie, eu nu am putut să răspund decât celor care mi-au scris împotriva lui. Voi nu trebuia să permiteţi prietenilor lui Eusebiu să ne scrie separat; permiţând aceasta, nu aveţi nici un drept să vă plângeţi de ce am răspuns celor care au scris. Dacă era potrivit ca răspunsul să fie pentru toţi, s-ar fi cuvenit ca şi epistola să fie scrisă în numele tuturor. Cuviinţa ne-a obligat să răspundem celor care ne-au scris pentru a ne face să le împărtăşim convingerea. Dacă v-aţi mirat că eu vă scriu singur, binevoiţi să consideraţi că ei nu mi-au mai scris ca şi cum ar forma un sinod. Prin urmare, preaiubiţii mei, eu am avut o bună şi legitimă pricină să scriu astfel”.

În problemele Bisericii, episcopul nu scria deloc în numele său personal. Constituţia Bisericii fiind sinodală, totul se făcea în sinod şi cel dintâi membru al adunării scria în numele tuturor şi ca reprezentant al sinodului. Iuliu a scris la cererea Sinodului din Roma, după cum atestă Sfântul Atanasie; dar epistola eusebienilor nefiind adresată în numele unui sinod, ci de către persoane particulare, Iuliu trebuia să răspundă în aceeaşi manieră, pentru a nu recunoaşte caracterul canonic al unui document care nu avea acest caracter. Dar el are grijă să declare că epistola lui nu trebuie considerată a conţine doar opiniile sale personale, lucru care i-ar fi răpit orice caracter canonic.

,,Trebuie să vă declar, continuă el, că deşi am scris în nume personal opiniile nu-mi aparţin numai mie, că acestea sunt ale tuturor episcopilor din Italia şi ale altor episcopi din ţinuturile noastre[37]. Eu nu am vrut să-i determin pe toţi să vă scrie, de teama de a nu fi oportun pentru un mare număr dintre ei; dar episcopii au venit aici în perioada fixată şi opinia lor a fost cea pe care v-o aduc la cunoştinţă prin această epistolă. Astfel, preaiubiţii mei, chiar dacă vă scriu eu singur, consideraţi că părerile exprimate sunt ale tuturor[38]. Este suficient pentru a vă face să vedeţi că mulţi dintre voi nu au invocat decât motive fără temei, nedrepte şi zadarnice.

Ceea ce tocmai v-am spus ajunge pentru a stabili că, fără temeritate şi fără nedreptate, noi am putut să admitem în comuniunea noastră pe fraţii noştri Atanasie şi Marcel[39]. Ar fi util totuşi să ne întindem un pic pe acest subiect. Mai întâi Eusebiu singur a scris împotriva lui Atanasie; apoi, mai mulţi dintre voi ne-au scris. În acelaşi timp, mai mulţi episcopi din Egipt şi alte provincii ne-au scris în favoarea lui Atanasie. Eu am observat, de la început, că epistolele voastre nu concordau unele cu altele; în mai multe puncte, cea de-a doua o contestă pe prima, iar prima o acuză pe a doua de falsitate. Când epistolele sunt astfel în contradicţie, nu se poate avea încredere în ele. Dacă voi vreţi ca să credem în epistolele voastre, trebuie să recunoaşteţi că noi trebuie să le credem şi pe cele scrise în scop contrar; şi dintr-un foarte puternic motiv, pentru că ele vin din locurile în care s-au petrecut lucrurile, în timp ce celelalte vin din ţări îndepărtate.

S-a spus că episcopul Arsenie a fost omorât de Atanasie; or, noi am aflat că el este viu şi prietenul lui Atanasie. Se invocă ancheta făcută la Mareote; şi Atanasie afirmă că ea a fost făcută doar în prezenţa uneia din cele două tabere; că preotul Macarie, care a fost acuzat, şi episcopul Atanasie nu au asistat la aceasta nici unul, nici celălalt. Noi ştim aceasta nu numai din mărturia lui Atanasie însuşi, ci şi din documentele anchetei trimise prin Martirie şi Isihie. Citind aceste documente, noi am văzut că Ischiras, acuzatorul, a asistat la anchetă, dar că Macarie şi episcopul Atanasie nu erau acolo; că preoţii lui Atanasie, când au cerut ca el să fie prezent, au fost refuzaţi. Ar fi trebuit, preaiubiţii mei, ca acuzatul să fi fost prezent, ca şi acuzatorul, dacă s-a dorit pronunţarea unei sentinţe echitabile. La Tir, Macarie s-a aflat în acelaşi timp cu Ischiras şi nu s-a putut stabili nimic. Trebuia procedat la fel la Mareote şi acuzatul să fie pus în prezenţa acuzatorului pentru a-l convinge sau a face calomnia evidentă. Pentru că aceasta nu s-a făcut şi pentru că acuzatorul a asistat singur la anchetă cu aceia pe care Atanasie i-a recuzat, tot ce s-a făcut este suspect.

Atanasie se plânge că nu au fost trimişi la Mareote pentru a ancheta decât aceia pe care el îi recuzase şi lui i se păreau suspecţi, adică Teognie, Maris, Teodor, Ursachie, Valens şi Macedonie. Noi ştim aceasta nu numai din mărturia sa, ci şi dintr-o epistolă a lui Alexandru, fost episcop de Thesalonic. Această epistolă a fost prezentată de Atanasie; ea era scrisă lui Dionisie, care avea titlul de comite[40] în sinod. Alexandru denunţa acolo complotul care exista în mod evident împotriva lui Atanasie. Acesta a prezentat, de asemenea, un document scris în întregime de mâna lui Ischiras şi în care el declară că potirul şi altarul său nu au fost nici răsturnate, nici zdrobite şi că el a fost câştigat de unele persoane care l-au pus să aducă aceste acuzaţii calomnioase. Unii preoţi de la Mareote au venit ulterior, confirmând că Ischiras nu a fost niciodată preot al Bisericii Soborniceşti şi că Macarie nu era vinovat de violenţele profanatoare de care era învinuit. Preoţi şi diaconi, care au venit aici, au furnizat mărturii numeroase în favoarea nevinovăţiei lui Atanasie, afirmând că nici una dintre acuzaţiile ridicate împotriva sa nu era adevărată şi că ele nu sunt decât rezultatul unui complot urzit împotriva lui. În plus, toţi episcopii din Egipt şi Libia au confirmat că hirotonia sa a fost liberă şi conformă cu rânduielile Bisericii; că toate acuzaţiile voastre sunt false; că el nu a comis nici un omor; că nimeni nu a fost omorât cu vreo ocazie; că nici un potir nu a fost spart; că toate acuzaţiile erau contrare adevărului”.

Episcopul Romei menţionează în continuare contradicţiile care existau în ancheta de la Mareote şi care îi dovedeau falsitatea. Apoi continuă:

,,În prezenţa atâtor mărturii şi dovezi în favoarea nevinovăţiei lui Atanasie, vă întreb – ce ar trebui să facem ? Ce cerea de la noi rânduiala ecleziastică decât să nu condamnăm un astfel de om, să admitem contrariul şi să îl privim ca pe un adevărat episcop, ceea ce am făcut. El a rămas aici un an şi jumătate aşteptându-i pe aceia care vroiau să vină să-l acuze. Toată lumea a înţeles că el nu ar fi avut niciodată această îndrăzneală dacă nu ar fi avut o încredere absolută în justeţea cauzei sale. El a venit aici nu din proprie iniţiativă, ci s-a decis după ce a primit de la noi o epistolă similară celei pe care v-am adresat-o vouă înşivă. După atât de multe şi minuţioase precauţii, noi am fost acuzaţi de voi că am acţionat împotriva canoanelor[41]. Examinaţi pe cei care nu respectă canoanele: suntem noi, care am admis în comuniunea noastră un om care ne-a furnizat atât de numeroase dovezi ale nevinovăţiei sale, sau sunteţi voi care la Antiohia, adică la 36 de stadii[42] de Alexandria, aţi ales un episcop pentru acest oraş şi l-aţi trimis acolo cu o trupă de soldaţi ? Voi nu aţi hirotonit episcop atunci când Atanasie era exilat în Galia; totuşi atunci ar fi trebuit s-o faceţi dacă Atanasie ar fi fost considerat vinovat; dar la întoarcerea sa din exil a găsit Biserica sa liberă şi care îl aştepta.

În virtutea cărui drept a fost trimis un episcop în locul său ? Mai întâi nu aparţinea câtorva indivizi să devanseze hotărârea unui sinod pentru că se ştia, din epistolele noastre, că urma să aibă loc un sinod. În plus, nu era permis să se ia o nouă decizie împotriva unei Biserici; căci prin care canon ecleziastic, după care tradiţie apostolică s-a putut autoriza trimiterea într-o Biserică care era în pace şi în locul lui Atanasie, care era în comuniune cu atâţia episcopi, a lui Grigorie, un străin, care nici măcar nu a fost botezat în Alexandria, care era aproape necunoscut şi care nu a fost cerut nici de preoţi, nici de episcopi, nici de popor ? Cu ce drept a fost hirotonit la Antiohia şi trimis la Alexandria, nu cu preoţi şi cu diaconi, nu cu episcopii Egiptului, ci cu soldaţi ? Cei care au venit aici ne-au povestit aceste lucruri şi s-au plâns de ele. Pe bună dreptate, căci chiar dacă Atanasie ar fi fost găsit vinovat într-un sinod, acesta nu ar fi fost un motiv pentru a hirotoni un individ împotriva dreptului şi rânduielilor ecleziastice; ar fi trebuit să aleagă unul în însăşi Biserica, în cinul preoţesc şi în clerul acestei Biserici; cel care ar fi fost astfel ales ar fi trebuit să fie înscăunat de episcopii provinciei; şi nu ar fi trebuit să încalce toate canoanele apostolice. Dacă s-ar fi acţionat astfel în privinţa unuia dintre voi cum s-a făcut împotriva lui Atanasie, nu aţi fi reclamat şi nu aţi fi cerut respectarea întocmai a canoanelor ?

Dragii mei, noi vă spunem, în prezenţa lui Dumnezeu şi cu toată sinceritatea, că ceea ce aţi făcut nu este nici evlavios, nici legitim, nici potrivit cu dreptul Bisericii. Ceea ce a făcut Grigorie la începutul conducerii sale dovedeşte bine ce a fost hirotonia sa. Cei care au venit aici de la Alexandria ne-au povestit şi episcopii ţării ne-au scris că, încă de la începutul aşezării lui Grigorie în scaun, o biserică a fost arsă, fecioare au fost despuiate de hainele lor, călugări au fost călcaţi în picioare, preoţi şi numeroşi credincioşi au fost sfâşiaţi în bucăţi, episcopi au fost aruncaţi în închisoare sau risipiţi, sfintele taine de care îl acuzau atât de tare pe preotul Macarie că le-ar fi profanat au fost luate şi aruncate la pământ de păgâni. Toate acestea au avut loc pentru a se face recunoscută hirotonia lui Grigorie, dar nu a servit decât ca să se vadă cine sunt cei care încalcă sfintele canoane. Dacă hirotonia sa ar fi fost legitimă, Grigorie nu ar fi avut nevoie să folosească metode violente împotriva celor care refuzau să i se supună. În prezenţa unor asemenea fapte, voi ne scrieţi că pacea domneşte la Alexandria şi Egipt. Atunci noţiunea de pace este schimbată şi voi numiţi pace faptele pe care le-am menţionat”.

Iuliu revine asupra anchetei făcute la Mareote în legătură cu potirul şi altarul lui Ischiras; trebuie observat că eusebienii ar fi trebuit să răspundă reproşurilor aduse de Atanasie acestei anchete, făcută într-un mod anticanonic, în faţa judecătorilor statului şi în prezenţa evreilor şi păgânilor, care fuseseră martori ai interogatoriilor privind sângele şi trupul lui Hristos[43]. Se ştie că era interzisă dezvăluirea secretului marii taine creştine celor care nu aparţineau Bisericii. Acest secret este o dovadă a marii importanţe a tainei şi mărturia credinţei Bisericii în realitate; căci pentru ce motiv ar fi ţinut atât de straşnic la secret, dacă euharistia nu ar fi fost considerată un simbol, o figură a mâncării mistice ? Păgânii şi evreii ar fi înţeles perfect un astfel de simbol; dar nu se vroia a se da prilej blasfemiilor lor la adresa credinţei în participarea reală la trupul şi sângele lui Hristos.

După ce a expus cauza lui Atanasie şi a legitimat decizia Sinodului de la Roma în legătură cu acest subiect, Iuliu trece la Marcel de Ancira şi se exprimă astfel:

,,Deoarece voi mi-aţi scris că Marcel era necredincios faţă de Hristos, eu am crezut că trebuia să vă aduc la cunoştinţă că el a declarat calomnioase acuzaţiile ridicate împotriva dogmei sale. Când i-am cerut să-şi expună credinţa, el a făcut-o cu atâta exactitate încât ne-am convins că nu era de făcut nici o mustrare la adresa lui[44]. El a mărturisit că credea despre Domnul şi Mântuitorul Iisus Hristos ceea ce crede Sfânta Biserică Sobornicească; că el nu avea numai de acum această credinţă, ci a avut-o dintotdeauna. Preoţii noştri care au fost la Sinodul de la Niceea au confirmat, prin mărturia lor, ceea ce el afirma despre credinţa sa şi despre mărturisirea pe care a făcut-o atunci împotriva ereziei lui Arie. Eu am crezut că trebuie să vă avertizez că el nu aderă la nici o erezie şi respinge orice erezie contrară dogmei sănătoase. Deoarece credinţa lui era pură şi el o mărturisea, ce aveam de făcut, vă întreb, decât să-l privim ca pe un episcop, cum l-am privit cu adevărat şi să nu-l respingem din comuniunea noastră ?

Eu nu vă scriu deloc pentru a apăra în faţa voastră cauza acestor episcopi, ci pentru a vă asigura că noi am acţionat legal şi potrivit canoanelor, admiţându-i în comuniunea noastră şi că acuzaţiile voastre sunt zadarnice. Este drept ca voi să corectaţi acum ceea ce s-a făcut ilegal şi să căutaţi prin toate mijloacele să aduceţi pacea în Biserică; pentru ca pacea pe care Domnul ne-a dat-o să dăinuie; pentru ca Bisericile să nu fie divizate şi pentru ca să nu fiţi acuzaţi că aţi pricinuit schisme. Căci, vă mărturisesc, ceea ce aţi făcut conduce mai degrabă la schismă decât la pace.

Atanasie şi Marcel nu sunt singurii care au venit aici pentru a-şi aduce plângerile lor; numeroşi episcopi şi mulţi preoţi au venit aici din Tracia, Coelesiria, Fenicia şi Palestina. Au venit unii din Alexandria sau din alte provincii care, în afara faptelor deja relatate, au afirmat, în prezenţa episcopilor, că Bisericile au suferit violenţă şi că s-au petrecut acolo lucruri asemănătoare celor care au avut loc la Alexandria. Ei au prezentat fapte pentru a-şi sprijini afirmaţiile lor. Preoţi, sosiţi recent din Egipt şi Alexandria cu epistole, au afirmat plângând că mulţi episcopi şi preoţi care doreau să mergă la sinod au fost împiedicaţi. Ei spun că, după plecarea lui Atanasie şi până în prezent, episcopii au fost bătuţi cu violenţă şi aruncaţi în închisoare; că episcopi îmbătrâniţi în scaunul lor au fost deferiţi tribunalelor civile; că cea mai mare parte a preoţilor şi credincioşilor au suferit persecuţie; că unicul motiv al acestor violenţe era să-i silească să-l recunoască pe Grigorie şi să aibă legături cu arienii, partizanii săi.

La Ancira, în Galatia, s-a recurs la procedee asemănătoare celor din Alexandria, aşa cum a afirmat Marcel însuşi. Aceia care au venit aici au atribuit aceste fărădelegi multora dintre voi; eu nu vreau să-i numesc, dar voi aţi putea să-i cunoaşteţi pe altă cale. Eu nu am alt scop în epistola mea decât să vă îndemn să mergeţi la sinod pentru a asculta acolo aceste acuzaţii şi ca să înţelegeţi că nevenind acolo rămâneţi suspecţi în legătură cu tot ce vi se reproşează”.

După ce a insistat din nou asupra faptului că el nu era autorul tulburărilor prin noua judecată pe care a crezut-o necesară, Iuliu adaugă:

,,Eu am aflat că un mic număr dintre voi erau autorii răului. Aveţi, deci, atâta milă pentru a îndrepta ceea ce s-a făcut împotriva canoanelor şi a repara răul care a fost comis. Nu îmi scrieţi: voi aţi preferat comuniunea lui Marcel şi Atanasie faţă de a noastră; căci acesta ar fi un subterfugiu inspirat de ură şi spirit de mulţumire şi nu un argument pentru pace. În tot ce v-am scris, eu am avut ca scop să vă demonstrez că am acţionat bine în această circumstanţă şi că voi nu aţi avea nimic să ne reproşaţi. Voi aţi fi putut să ne reproşaţi că i-am admis în comuniunea noastră dacă noi nu am fi examinat cauza lor şi ei nu s-ar fi justificat; dar pentru că noi nu i-am admis decât potrivit canoanelor, vă rugăm în numele lui Hristos să nu-i dezbinaţi pe membrii Bisericii şi să preferaţi pacea Domnului informaţiilor greşite care v-au fost date. Nu este drept să sacrificăm prejudecăţilor unora pe cei care nu au fost deloc condamnaţi de crimele care le-au fost reproşate şi de a mâhni astfel pe Duhul. Dacă credeţi, încă, că pot fi condamnaţi, veniţi, pentru că mai mulţi ne-au scris că aveau pentru ce să-i demaşte.

Daţi-ne, preaiubiţii noştri, o asigurare legată de acest subiect, pentru ca noi să putem să-i înştiinţăm pe inculpaţii şi episcopii care trebuie să meargă la sinod; pentru ca vinovaţii să fie condamnaţi şi pacea să fie restabilită în sfârşit în Biserică. Este deja destul de bine ce s-a făcut până acum şi că unii episcopi, în prezenţa altor episcopi, au fost trimişi în exil. Eu nu vreau să înveninez discuţia dar, pentru a spune adevărul, s-a ajuns deja prea departe în certuri şi violenţe. Să admitem că Atanasie şi Marcel ar fi fost caterisiţi pe drept din scaunele lor, dar ce spuneţi voi despre alţi episcopi şi preoţi care au venit aici, din diverse locuri, aşa cum v-am spus; căci ei se plâng de aceleaşi nedreptăţi şi violenţe. O, preaiubiţilor ! Judecăţile Bisericii nu vor mai fi prin urmare făcute pe viitor după Evanghelie, ci pentru a pronunţa sentinţe de exil şi de moarte ? Dacă, aşa cum spuneţi, cei pe care i-aţi condamnat erau vinovaţi, trebuiau judecaţi nu aşa cum aţi făcut-o, ci după rânduiala ecleziastică; trebuia să ne scrieţi tuturor, pentru ca tot ce era drept să fie decis de către toţi. Erau, într-adevăr, episcopi care sufereau şi Bisericile care erau tulburate nu erau Biserici de rând, ci Biserici care au fost conduse de către apostoli. De ce nu ni s-a scris, în special, în legătură cu Biserica din Alexandria ? Nu cunoşteaţi tradiţia prin care ar trebui mai întâi să ne scrieţi şi apoi să decideţi ceea ce este drept ? Dacă episcopul acestei Biserici din Alexandria dădea naştere unor suspiciuni, trebuia mai întâi să scrieţi Bisericii noastre”.

S-a abuzat mult de acest fragment din epistola lui Iuliu în favoarea instituţiei papale. Totuşi, cuvintele sfântului episcop al Romei condamnă această instituţie. Într-adevăr, la început el pune pe episcopul Romei în rând cu toţi ceilalţi episcopi şi afirmă că decizia trebuia să fie colectivă. El se referă apoi la un simplu obicei, pentru a spune că ar trebui să se adreseze mai întâi Bisericii sale, când era vorba de o problemă gravă care privea Bisericile apostolice; în fine, el afirmă că Bisericii sale şi nu persoanei sale trebuia să i se adreseze. Aceste afirmaţii diverse se reduc la aceasta: că în cauzele care privesc Biserica întreagă, trebuia să se adreseze tuturor episcopilor; după obiceiul şi nu după un drept, nici dumnezeiesc şi nici măcar ecleziastic, trebuie să se adreseze întâi Bisericii Romei, recunoscută pe bună dreptate ca prima din cauza importanţei sale şi pentru că prin ea se obţinea asentimentul Apusului, fără de care nimic sobornicesc nu putea fi decis. Această învăţătură este sobornicească şi întemeiată pe constituţia episcopală şi sinodală a Bisericii; ea este, în consecinţă, contestarea instituţiei papale potrivit căreia episcopul Romei ar avea, de drept dumnezeiesc, o autoritate absolută şi universală asupra întregii Biserici.

Aşa cum am remarcat, partizanii papalităţii obişnuiesc să dea drept dovezi în sprijinul acestei instituţii texte care o resping şi o demască, dacă am vrea să le examinăm fără prejudecăţi în adevăratul lor sens.

Iuliu îşi încheie astfel epistola:

,,Cei care nu ne-au adus deloc la cunoştinţă ceea ce au făcut şi care au acţionat cum au vrut, vor ca noi să consimţim la aceasta în necunoştinţă de cauză. Nu acestea sunt regulile stabilite de către Pavel; nu aceasta este tradiţia Sfinţilor Părinţi. Este o regulă nouă şi o instituţie nouă. Eu vă rog, luaţi de bun ce vă scriu, pentru că nu am în vedere decât binele comun. Eu v-am adus la cunoştinţă ce am primit de la binecuvântatul apostol Petru; şi eu îl cred atât de cunoscut în toată lumea, încât nu v-aş fi scris dacă nu am fi fost atât de impresionaţi de ceea ce s-a întâmplat. Episcopi au fost dezrădăcinaţi din scaunele lor; au fost aşezaţi alţii în locul lor şi credincioşii sunt obligaţi să-i recunoască pe cei pe care nu-i vor. Eu vă rog să nu se mai întâmple aşa şi să scrieţi imediat împotriva celor care acţionează astfel, pentru ca Bisericile să nu mai fie tulburate; pentru ca episcopii şi preoţii să nu trebuiască să mai sufere violenţe; pentru ca credincioşii să nu mai fie obligaţi să acţioneze împotriva conştiinţei lor. Să nu dăm prilej păgânilor să râdă de noi şi să nu atragem asupra noastră mânia lui Dumnezeu ! Fiecare dintre noi va da socoteală în ziua judecăţii pentru ceea ce a făcut în această viaţă.

Fie ca toţi să aveţi sentimente plăcute faţă de Dumnezeu, pentru ca Bisericile, primindu-şi episcopii lor, să se bucure în Domnul nostru Iisus Hristos, prin care slava să fie a Tatălui, în vecii vecilor, amin.

Eu doresc, preaiubiţi fraţi, să vă purtaţi bine în Domnul”.

În ciuda epistolei Sinodului de la Roma[45], eusebienii au continuat să se comporte cu aroganţă, să tulbure Bisericile şi să urzească intrigi. Cât despre şeful lor, Eusebiu, episcop impostor de Constantinopol, el nu a putut cunoaşte decizia sinodului roman, pe care o ceruse el însuşi într-o scrisoare adresată episcopului Romei[46]. El a murit înainte de a primi răspunsul. Biserica Constantinopolului l-a rechemat atunci pe Pavel, episcopul său legitim. Dar episcopii arieni care alcătuiau facţiunea lui Eusebiu s-au pronunţat din nou în favoarea lui Macedonie. De aici au izbucnit răzmeriţe care au tulburat întreg oraşul.

Constanţiu, care era în Antiohia, i-a ordonat lui Ermoghen, locotenentul său din Thracia, să meargă la Constantinopol şi să-l alunge pe Pavel[47]. Ermoghen a vrut să îndeplinească ordinul cu toată stricteţea; dar din momentul în care a început să exercite presiuni asupra sfântului episcop, întreg oraşul s-a ridicat. El a vrut să înăbuşe răscoala; dar de-abia ce a ordonat trupelor sale acest lucru, casa sa a fost invadată de popor care i-a dat foc; a fost tras afară de picioare şi omorât. Constanţiu a alergat grabnic la Constantinopol, a pedepsit oraşul luându-i jumătate din grâul care era împărţit gratis în fiecare an, precum poruncise Constantin, şi l-a alungat din nou pe Pavel din Constantinopol, fără a-l recunoaşte însă pe Macedonie ca episcop.

După această campanie, el s-a întors în Antiohia.

Pavel s-a dus la Roma, unde s-a întâlnit cu ceilalţi episcopi răsăriteni care au apelat la Apus pentru persecuţiile la care au fost supuşi de arieni. În afară de Atanasie şi Marcel, Pavel i-a găsit la Roma pe Asclepa de Gaza şi Luchie de Adrianopolis[48].

Epistola lui Iuliu către eusebieni nu a avut nici un efect în Răsărit. Ortodocşii erau prea timizi pentru a se pronunţa în favoarea persecutaţilor împotriva episcopilor care se bucurau de încrederea împăratului. Ei nu îndrăzneau nici să se ducă la Roma pentru a examina cu seriozitate acuzaţiile duşmanilor lui Atanasie.

După Sinodul de la Roma, Iuliu a dat tuturor răsăritenilor care se aflau acolo scrisori de comuniune în care el hotăra că ei erau episcopii legitimi şi-i condamna pe cei care li se opuneau. Întăriţi de aceste scrisori care aveau o mare autoritate[49], episcopii depuşi s-au întors la scaunele lor, dar răsăritenii au refuzat să recunoască această sentinţă. Ei îi scriseseră episcopului Romei cu prea multă acreală ca el să fi făcut altfel. Exemplul lui Novaţian, pe care ei îl opuneau lui Iuliu, nu era prea bine ales deoarece Novaţian a fost acceptat iniţial de Răsărit ca episcop legitim de Roma şi el nu a fost abandonat decât după ce cauza sa a fost examinată în Răsărit. Răsăritenii, pretinzând că Apusul nu trebuia să se preocupe de ceea ce se petrecea în Răsărit, scindau Biserica care era aceeaşi pretutindeni şi trebuia să trăiască în unitate. Episcopii ortodocşi ştiau aceasta; iată de ce sentinţa Apusului, dată de Sinodul de la Roma şi adusă la cunoştinţă de episcopul Iuliu, avea o atât de mare importanţă.

Episcopii eusebieni au fost jigniţi de metodele episcopului Romei. ,,Noi ştim bine, i-au scris ei[50], că Biserica romanilor s-a fălit întotdeauna cu importanţa sa şi pretinde că este, încă de la origini, lăcaşul apostolilor, izvorul şi metropola evlaviei; cu toate acestea, teologii credinţei i-au venit din Răsărit. Dar, atunci când noi vom fi învinşi prin număr şi măreţie, nu vom fi mai puţin superiori în virtute. Fiind în comuniune cu Atanasie – i-au spus ei lui Iuliu –, voi aţi dispreţuit sinodul nostru şi aţi procedat pe cât de nedrept, pe atât de contrar legilor ecleziastice. Cu toate acestea, noi nu refuzăm să fim în comuniune cu voi, dar cu condiţia ca voi să nu luaţi partea expulzaţilor, ca voi să-i recunoaşteţi pe cei care sunt puşi în locul lor, şi să recunoaşteţi legitimitatea deciziilor noastre”.

S-a văzut cum a răspuns Iuliu la această epistolă.

Sosind la Alexandria, Atanasie a fost primit cu entuziasm de către ortodocşi. Grigorie şi populaţia l-au atacat; ortodocşii l-au apărat şi au urmat certuri şi bătăi, în care câteva persoane au fost omorâte. Arienii au aruncat în spinarea lui Atanasie tot ce s-a întâmplat. Dar, cum spune Socrate, se ştie care sunt urmările revoltelor populare, şi l-au defăimat pe Atanasie făcându-l responsabil de violenţele care au avut loc. Printre defăimătorii săi se distingea Sabin, episcop de Macedonia. Dacă acest episcop, adaugă cinstitul istoric, ar fi luat aminte la nenorocirile pe care arienii şi Macedonie le-au pricinuit Bisericii, ar fi avut decenţa să păstreze tăcerea, dacă nu s-a putut hotărî să-i dea lui Atanasie cinstea care i se datora. Dar el a încercat să disimuleze răul pe care arienii şi Macedonie l-au făcut.

Acest Sabin era un partizan fanatic al pseudo-episcopului Macedonie.

După decizia romană, Pavel a crezut de asemenea că se poate întoarce la scaunul său[51]. Numaidecât Constanţiu, care era mereu în Antiohia, i-a scris lui Filip, prefect al pretoriului, să-l alunge din nou pe sfântul episcop şi să-l pună în locul său pe Macedonie. Exemplul lui Ermoghen era puţin încurajator pentru Filip. El a recurs deci la viclenie, i-a spus lui Pavel că trebuia să discute cu el treburi publice şi i-a dat întâlnire la băile lui Zevxip. Pavel s-a dus acolo. Filip i-a arătat atunci ordinele împăratului. Numeroşi credincioşi care au aflat de demersul impus lui Pavel au bănuit că este o cursă şi s-au dus înainte la băi. Filip, temându-se de o răzmeriţă, l-a făcut pe Pavel să intre de la băi în palat şi de aici pe un vas pregătit pentru această misiune. El se îndrepta deja către Thessalonic, Macedonia, când poporul nu bănuia încă plecarea sa.

Deodată Filip a apărut într-un car, avându-l alături pe Macedonie, încadrat de o veritabilă armată. Poporul a alergat în număr mare către biserică pentru a afla ce urma să se întâmple. Ortodocşii şi arienii erau tulburaţi. Piaţa bisericii era prea mică pentru a încăpea mulţimea. În scurt timp, carul prefectului nu se mai putea deplasa; soldaţii au luat ca opoziţie obstacolul exclusiv material pe care îl întâlneau; ei şi-au scos săbiile şi s-au aruncat cu furie asupra unui popor inofensiv. Trei mii o sută cincizeci de persoane au fost masacrate sau sufocate; aceasta a fost fapta care i-a deschis lui Macedonie porţile bisericii. El a intrat acolo cu un aer flegmatic ca şi cum împrejurimile nu ar fi fost acoperite de sânge şi cadavre. Biserica în care a intrat era cea a Păcii. Constanţiu construia atunci alături Biserica Înţelepciunii (Sofia); cele două biserici comunicau ca şi cum nu ar fi fost decât una, care a fost numită Biserica Înţelepciunii dumnezeieşti sau Sfânta Sofia.

Pavel, surghiunit la Thessalonic, oraşul său natal, avea permisiunea de a călători în Macedonia, dar Răsăritul îi era cu totul interzis.

Cealaltă victimă a arianismului, Atanasie a resimţit la puţin timp după întoarcerea sa efectele urii atroce pe care i-o purtau duşmanii săi. Ei l-au acuzat că acaparează grâul care trebuia, potrivit ctitoriei lui Constantin, să fie dat săracilor de Biserica Alexandriei[52]. Constanţiu a dat crezare acestor calomnii şi l-a condamnat pe Atanasie la moarte. Acest împărat era întotdeauna, în Antiohia, înconjurat de episcopii săi arieni, şi acolo a dat această sentinţă crudă.

Atanasie, prevenit la timp de poruncile date de împărat, a fugit din nou la Roma[53]. Pavel, la rândul său, s-a prefăcut că se duce în Corint şi s-a îmbarcat de asemenea pentru Roma. Ambii, susţinuţi de episcopul Romei, au adresat o petiţie lui Constans, împăratul Apusului, care le-a acceptat cererea[54].

Constans s-a arătat plin de consideraţie şi respect pentru Atanasie şi l-a însărcinat să-i procure cărţi ale Sfintelor Scripturi. Atanasie nu a avut altfel de relaţii cu el niciodată; el a fost deci foarte surprins, când era la Roma, să primească o epistolă de la Constans care-l chema la Milano[55]. El s-a dus acolo şi a aflat că, la cererea fratelui său, Constanţiu a consimţit la reunirea unui sinod la care episcopii răsăriteni şi apuseni reuniţi să poată pune capăt tuturor dezbinărilor.

Dar înainte de a ajunge la această propunere, Constans i-a cerut fratelui său să-i trimită 3 episcopi pentru a-i lămuri circumstanţele depunerii lui Pavel şi Atanasie. Atunci, arienii rămaşi în Antiohia după sinod i-au trimis pe Narcis de Neroniada, Teodor de Heracleea, Maris de Calcedon şi Marcu din Aretusa Siriei. Ei s-au dus la Treves, unde se afla atunci Constans. Li s-a propus o reuniune cu Atanasie, dar ei au refuzat pretinzând că trebuiau admise pur şi simplu deciziile sinoadelor lor. Tot atunci ei i-au prezentat împăratului ultima mărturisire de credinţă care fusese redactată la Antiohia după plecarea ortodocşilor. Această călătorie nu l-a putut lumina pe Constans; şi Maximin, episcop de Treves, prietenul lui Atanasie, a refuzat să fie în comuniune cu cei patru episcopi răsăriteni. Răsăritul şi Apusul, ca şi înainte de Sinodul de la Roma, erau mereu dezbinate.

Mărturisirea de credinţă trimisă din Antiohia a fost fără îndoială obiectul discuţiilor şi comentariilor în Apus; iată de ce cei care au alcătuit-o, călăuziţi ca de un sentiment de pocăinţă[56], s-au reunit după 3 ani la Antiohia (345) şi au alcătuit o nouă expunere de credinţă de o lungime exagerată şi care putea trece mai curând drept un tratat teologic despre Sfânta Treime. Acest tratat era exact, la fel de îndepărtat de erorile lui Arie, ca şi de cele ale lui Sabelie, dar nu avea inserat în el cuvântul consubstanţial. Această lucrare nu conţine nimic, în fond, care să nu fie menţionat în lucrările pe care noi le-am prezentat anterior; noi nu credem deci că este necesar să o reproducem.

Trebuie să remarcăm totuşi că în această lucrare este condamnat Photinos, care este numit Scotinos prin antifrază (Photinos înseamnă luminos, iar Scotinos întunecat). Acest Photinos fusese ucenicul lui Marcel de Ancira şi mărturisea în mod incontestabil ereziile lui Sabelie şi Pavel de Samosata, erezii imputate lui Marcel însuşi.

Ei au trimis scrierea lor episcopilor din Italia prin Eudoxie, episcop de Germanicia, Macedonie, episcop de Mopsuestia în Cilicia, Martirie şi mulţi alţii. Acesta din urmă era fără îndoială cel care adusese primele epistole ale episcopilor eusebieni lui Iuliu al Romei. Episcopii apuseni au refuzat să se ocupe de această nouă expunere de credinţă şi au răspuns că simbolul redactat la Niceea le era suficient.

În timp ce episcopii răsăriteni făceau acest demers pe lângă Apus, cei doi împăraţi Constans şi Constanţiu s-au înţeles pentru convocarea unui mare Sinod răsăriteano-apusean. Constans a fost încurajat în bunele sale intenţii de episcopii Atanasie şi Pavel[57]. Acesta din urmă nu a trăit până la reunirea sinodului. Încrezător în dispoziţiile lui Constanţiu, care consimţea să se reanalizeze cauza sa, s-a întors la Constantinopol aşteptând judecata care i se va face; dar întoarcerea sa a fost pricina unei răscoale de care a fost făcut răspunzător. El a fost prins şi dus la Cucus, mic oraş din Capadocia, unde a fost omorât[58].

Sinodul răsăriteano-apusean a fost convocat la Sardica în Iliria. Episcopii au fost acolo întruniţi în perioada stabilită, în număr de circa 170[59]. Potrivit lui Sabin de Macedonia, din acest număr erau 76 răsăriteni, printre care era Ischiras pe care arienii îl făcuseră episcop, deşi el nu a fost hirotonit canonic preot şi care nu avea scaun episcopal.

Apusenii îl aveau în fruntea lor pe prea cinstitul Osie şi nu erau însoţiţi de nici un demnitar civil. Răsăritenii îi aduseseră cu ei pe comitele Musonianus şi pe Isihie care avea la curte titlul de Castrensis. Arienii contau întotdeauna pe autoritatea imperială pentru a li se da dreptate. Din episcopii răsăriteni, unii s-au scuzat că nu pot merge la sinod din cauza infirmităţilor lor, alţii pretindeau că termenul dat pentru a veni acolo nu era suficient, şi ei îl făceau răspunzător de toate acestea pe Iuliu, episcopul Romei. Dar Atanasie aştepta la Roma de 18 luni sinodul.

Răsăritenii au fixat ca loc de întâlnire oraşul Philippopolis din Tracia. Când au ajuns acolo, au scris apusenilor reuniţi în Sardica că nu vor merge la sinod dacă ei (apusenii) rămân în comuniune cu Atanasie care era depus[60]. Cu toate acestea, ei s-au decis să meargă la Sardica, dar sosind, au protestat spunând că nu vor pune piciorul în biserică dacă nu le vor fi acceptate condiţiile. Episcopii apuseni, în fruntea cărora se aflau Protoghen de Sardica şi Osie de Cordoba, au răspuns că ei nu puteau rupe comuniunea cu un episcop care nu fusese depus decât ca urmare a unei sentinţe considerate invalidă de Iuliu, episcopul Romei. Răsăritenii au insistat şi cele două părţi au întreţinut atunci o corespondenţă care nu a făcut decât să agraveze ostilitatea lor reciprocă.

Eusebienii sperau că autoritatea lui Constanţiu se va impune adversarilor lor; dar atunci când au văzut că procedura era pur bisericească[61]; că toate Bisericile veniseră cu martori împotriva lor, cu documente în ordine; că doi episcopi cinstiţi, Arie, numit de asemenea Macarie de Petra din Palestina, şi Asterie de Petra din Arabia i-au părăsit pentru a se uni cu apusenii şi cu cei persecutaţi şi au relatat intenţiile şi secretele lor abominabile, s-au temut că judecata, în loc să lovească în victimele lor, ar putea să cadă asupra lor. Văzându-l mai ales pe Atanasie că manifestă o mare încredere în rezultatul procedurilor, ei au ţinut consfătuiri secrete în palatul în care li se pregătiseră locuinţele.

Ei îşi spuneau unul altuia: noi am avut un scop venind aici, dar noi vom dobândi contrariul; contăm pe sprijinul comitelui şi el ne va abandona; vom fi cu siguranţă condamnaţi. Voi ştiţi tot ceea ce a fost făcut; Atanasie are în mâini ancheta de la Mareote care este suficientă pentru a se justifica şi a ne acoperi de necinste. De ce să rămânem aici ? Să găsim un pretext pentru a ne retrage; mai bine să fugim, deşi aceasta pare puţin onorabil, decât să fim dovediţi ca defăimători; dacă vom fugi, vom putea încă să susţinem cauza noastră; dacă ne condamnă, noi îl vom avea de partea noastră pe împărat care nu va permite poporului să ne alunge din scaunele noastre.

Acestea sunt conversaţiile pe care le aveau între ei eusebienii în ce-l priveşte pe Sfântul Atanasie.

Osie şi apusenii îi presau să se hotărască. Atanasie şi ceilalţi sunt aici, spuneau ei, care se angajează să dovedească că voi sunteţi defăimători. Dacă vă temeţi de judecată, de ce aţi venit aici ? Trebuia să nu veniţi; odată sosiţi, trebuie să rămâneţi. Ei erau foarte stânjeniţi atunci când Constanţiu le-a dat vestea despre o victorie pe care o repurtase în faţa perşilor. Trebuie să plecăm, au spus ei de îndată. Împăratul nu putea fără îndoială să prăznuiască victoria sa fără ei. Nimeni nu a fost înşelat de un astfel de pretext pe care ei l-au comunicat sinodului prin intermediul lui Evstatie, preot al Bisericii din Sardica. Osie, în numele sinodului pe care-l prezida, le-a răspuns imediat: ,,Veniţi să vă curăţiţi de acuzaţiile ridicate împotriva voastră sau să ştiţi că sinodul vă va condamna ca vinovaţi şi îi va declara nevinovaţi pe Atanasie şi cei împreună cu el”. Dar în conştiinţa lor simţindu-se vinovaţi, ei erau speriaţi şi mai dispuşi să fugă fără întârziere decât să se supună scrisorii care le era adresată.

Prin urmare, au fugit în mod ruşinos şi s-au întors la Philippopolis, unde s-au constituit în sinod.

Ei au început prin a condamna cuvântul consubstanţial[62] şi au încercat să-l înlocuiască printr-un cuvânt care exprima o idee cu totul contrară (άνομυίος); apoi au confirmat primele lor sentinţe împotriva lui Atanasie, Pavel, Marcel şi Asclepa, şi l-au depus pe Iuliu al Romei pentru că a fost cel dintâi care a intrat în comuniune cu episcopii condamnaţi; Osie a fost depus pentru acelaşi motiv şi pentru că fusese prietenul lui Paulin şi Evstatie de Antiohia; Maximin, episcop de Treves, pentru că a fost cel dintâi care a intrat în comuniune cu Pavel al Constantinopolului şi i-a înlesnit mijloacele de a se întoarce la biserica sa şi, mai mult, pentru că nu a vrut să intre în comuniune cu răsăritenii care se duseseră în Galia. Ei i-au mai depus pe Protoghen de Sardica şi Gaudentie. Primul, pentru că era în comuniune cu Marcel pe care îl condamnase iniţial; al doilea, pentru că nu a urmat aceeaşi linie de conduită cu predecesorul său Chiriac şi i-a reaşezat pe cei pe care el îi depusese.

Ei şi-au consemnat deciziile într-o epistolă pe care au adresat-o tuturor episcopilor soborniceşti[63]. Ei au reînnoit în ea toate acuzaţiile împotriva adversarilor lor, chiar pe acelea pentru care nimeni nu-şi putea face nici o iluzie; au adăugat la această circulară ultima mărturisire de credinţă redactată la Sinodul din Antiohia. Această comunicare a fost făcută în numele sinodului convocat la Sardica, deşi semnatarii fuseseră reuniţi la Philippopolis. Ei pretindeau că au alcătuit ei singuri sinodul, sub pretextul, fără îndoială, că ceilalţi fuseseră excomunicaţi sau erau în comuniune cu cei care fuseseră (excomunicaţi).

Dintre episcopii reuniţi la Philippopolis, nu toţi erau arieni; cea mai mare parte erau foarte ortodocşi; dar ei s-au lăsat înşelaţi de aceia dintre episcopi care asistaseră la Sinodul din Tir şi care îi purtau lui Atanasie o ură oarbă. Se poate crede de asemenea că mulţi dintre ei, aflându-se pentru prima oară în prezenţa Apusului pe care îl socoteau barbar, s-au simţit umiliţi să fie puşi pe picior de egalitate cu acesta. Epistola episcopului Romei şi pretenţia sa de a reanaliza în numele Apusului judecăţile pe care ei le emiseseră i-au ofensat profund. Cu toate acestea, ei trebuiau să vadă că decizia Sinodului roman nu era privită ca o sentinţă supremă, deoarece era convocat un sinod la Sardica pentru a o controla şi judeca în ultimă instanţă.

Dar în acest sinod apusenii erau numeroşi; mai mulţi răsăriteni li s-au alăturat şi s-au înţeles cu ei pentru a judeca din nou şi într-o manieră definitivă toate chestiunile care tulburau Biserica. Cea mai mare parte a episcopilor reuniţi la Philippopolis se pronunţase prea deschis în aceste chestiuni pentru a nu se considera drept o dezaprobare singurul gând de a le examina din nou. De aici a luat naştere o dezbinare care nu le-a făcut cinste şi care a lăsat să planeze suspiciuni asupra dreptei lor credinţe. Sinoadele răsăritene sau apusene nu puteau fi considerate nici unele, nici altele drept tribunale supreme. Iată de ce se convocase la Sardica un sinod răsăriteano-apusean care trebuia să reprezinte sobornicitatea şi să judece în ultimă instanţă.

Episcopii reuniţi la Sardica[64] au examinat din nou cauzele lui Atanasie, Marcel de Ancira şi Asclepa de Gaza. Atanasie a fost recunoscut nevinovat şi procedurile Sinodului din Tir împotriva lui au fost socotite intrigi şi calomnii inspirate de ură. Deoarece Marcel de Ancira a făcut o mărturisire de credinţă ortodoxă, s-a declarat că era nevinovat de greşelile care-i fuseseră imputate. Asclepa de Gaza a prezentat procedura lui Eusebiu de Cezareea, mitropolitul său, şi a multor altor episcopi, judecătorii lui care îl reaşezaseră în scaunul său.

Luchie de Adrianopolis, urmărit de asemenea de arieni, şi-a prezentat cauza la sinod; el a fost considerat nevinovat de îndată ce au fugit acuzatorii săi.

Sinodul i-a excomunicat şi i-a depus apoi pe episcopii impostori ai Alexandriei, Ancirei şi Gazei; apoi pe cei care arătaseră cea mai mare patimă în intrigile ariene, adică Teodor de Heracleea din Tracia, Narcis de Neroniada, Ştefan de Antiohia, Gheorghe de Laodiceea, Acachie de Cezareea din Palestina, Menofant de Efes, Ursachie de Singidunum şi Valens de Mursia. Sinodul nu a crezut necesar să redacteze o nouă mărturisire de credinţă; simbolul de la Niceea a fost considerat suficient.

Deciziile sinodului au fost comunicate Bisericilor care se interesau de ele în mod particular; împăraţilor, lui Iuliu episcopul Romei şi tuturor episcopilor sobornicităţii. Se deţine încă această ultimă epistolă, ca şi cele care au fost adresate lui Iuliu şi Bisericii Alexandriei. Aceste documente merită o atenţie specială.

Înainte de a le cita, noi trebuie să facem cunoscute canoanele adoptate de sinod. Ele sunt în număr de 20 şi sunt foarte importante[65].

Osie, episcop al oraşului Cordoba, spune: ,,Există un obicei rău, sursă a unor grave abuzuri şi care trebuie stârpit neapărat; este vorba de faptul că un episcop poate fi transferat dintr-un oraş mic într-altul mai important. Cauza acestor mutări este evidentă, deoarece nu s-a întâlnit încă episcop care să fi căutat să treacă de la o biserică mare la una mică. Prin urmare, este evident că cei care-şi schimbă scaunul se lasă corupţi de iubire de argint, orgoliu şi dorinţa de a părea că deţine o putere mai mare. V-ar plăcea ca acest abuz să fie condamnat cu mai multă tărie ? În ce mă priveşte, cred că episcopul vinovat nu trebuie să primească împărtăşanie nici ca mirean”.

Toţi episcopii au răspuns: ,,Noi suntem de aceeaşi părere”.

În acest canon, Sinodul îi opreşte de la împărtăşanie, chiar şi pe patul morţii, pe episcopii care au mituit credincioşi pentru a-i aclama şi alege în Biserică.

Sinodul de la Niceea decisese că împărtăşania nu trebuia să fie refuzată nici unei persoane aflate pe patul morţii[66].

Reluând cuvântul, Osie a spus: ,,Este necesar a adăuga că nici un episcop nu poate trece dintr-o provincie în altă provincie pentru a-şi săvârşi slujirea; eu nu voi admite decât o excepţie pentru cazul în care fraţii săi l-ar chema, deoarece nu trebuie să împiedicăm ca episcopii să-şi săvârşească slujirea unul altuia. Trebuie de asemenea să prevedem cazul în care un episcop ar avea o dispută cu unul dintre colegii săi şi să decidem că el nu va putea încredinţa judecata episcopilor altei provincii. Dacă el crede că este dreaptă cauza sa şi că trebuie revizuită judecata, dacă aceasta va părea bună dragostei voastre duhovniceşti, să cinstim amintirea Apostolului Petru, şi cei care vor să fie judecaţi să-i scrie lui Iuliu, episcopul Romei, şi judecata să fie revizuită, dacă este necesar, de episcopii provinciei vecine, pe care episcopul roman o va alege. Dar dacă nu se poate stabili să fie revizuită cauza, atunci prima judecată trebuie să fie pur şi simplu confirmată”.

Înainte de Sinodul de la Sardica se ajunsese că cei care erau condamnaţi într-o Biserică căutau un refugiu în alte Biserici unde încercau să-şi dovedească nevinovăţia şi să fie admişi în comuniune. Dar acolo nu exista un apel judiciar al unui judecător la un judecător superior. Sinodul de la Sardica a vrut să atribuie episcopului Romei un drept de apel după care acest episcop trebuia să decidă dacă prima judecată se cuvenea să fie confirmată sau dacă trebuia să fie revizuită de un al doilea tribunal alcătuit din episcopi ai provinciei celei mai apropiate de cea în care avusese loc prima judecată.

Episcopii Romei sunt autorizaţi de acest canon să-şi atribuie dreptul de apel în cauzele ecleziastice.

În ce-i priveşte, adepţii papalităţii au căutat să clădească chiar pe acest canon teorii favorabile sistemului lor. Ei nu au observat că sinodul, acordând episcopului Romei dreptul de apel, a dovedit că acest episcop era inferior sinodului, pentru că acesta din urmă îi acorda o prerogativă; în plus, sinodul nu cunoştea pretinsele drepturi cărora papalitatea a vrut să le dea o bază dumnezeiască, deoarece îi acorda unul din aceste drepturi în scopul unic de a cinsti amintirea Sfântului Petru, adică a unuia din apostolii fondatori ai Bisericii Romei.

Canonul Sinodului de la Sardica dovedeşte în mod limpede că, în Biserică, către mijlocul secolului IV, nu exista nici cea mai mică idee despre această putere care a fost numită apoi papalitate.

Dreptul de apel a fost dat episcopului Romei, în general, sau doar lui Iuliu, din cauza circumstanţelor dificile în care se aflau atunci şi a disputelor aprinse provocate de arianism ? Se pare că sinodul, numindu-l pe Iuliu, nu avea intenţia de a acorda dreptul de apel decât acestui episcop personal. Chiar dacă am admite că el a fost dat episcopului Romei într-o manieră generală, nu s-ar putea scoate de aici nici o dovadă în favoarea papalităţii. Într-adevăr, dacă această instituţie ar fi fost recunoscută aşa cum s-a prezentat ea de atunci deodată credincioşilor săi, cum ar fi putut un sinod să aibă ideea de a conferi episcopului Romei o autoritate pe care el ar fi avut-o într-o manieră mai completă şi de drept divin ?

Canonul de la Sardica este o dovadă clară şi incontestabilă că nici măcar episcopului Romei nu i se recunoştea autoritatea necesară pentru a reexamina judecăţile episcopale; dintr-o raţiune mai puternică nu i se recunoşteau puteri mai extinse.

Trebuie să remarcăm motivul invocat de Osie în favoarea prerogativei pe care propunea să-i fie acordată episcopului Romei. Era, spunea el, pentru a cinsti amintirea Sfântului Apostol Petru. Acest motiv arată că episcopii apuseni aveau o înclinaţie de a ridica Biserica Romei dându-i ca fondator pe primul dintre apostoli, cu alte cuvinte, din cauza Sfântului Petru, episcopul Romei trebuia să fie primul episcop al Bisericii. Poate se credea că se ridică astfel Apusul pentru că ar fi deţinut prima Biserică apostolică. În acea vreme, cu siguranţă nimeni nu avea idee de pretenţiile papale care nu existau încă; dar când este vorba despre o instituţie care a câştigat o importanţă atât de mare în societatea creştină, trebuie să se indice dinainte faptele care au fost asemenea unor germeni. Printre aceste fapte trebuie să semnalăm mai întâi emfaza de a da Bisericii Romei pe Sfântul Petru ca întemeietor al Bisericii Romei, deşi Sfântul Apostol Pavel merită mult mai mult acest titlu; apoi, trufia mai multor episcopi romani care se considerau primii dintre episcopi, deoarece scaunul lor se afla în capitala imperiului. Aceste două fapte au slujit ca bază, mai întâi pentru câteva prerogative pur onorifice care au fost acordate episcopilor Romei şi pentru anumite drepturi care le-au fost conferite de episcopii apuseni.

Începând din secolul IV, s-a obişnuit ca episcopii Romei să fie consideraţi succesori ai Sfântului Petru. În această perioadă a început a se aplica Bisericii modul de organizare a imperiului. Încă de atunci, episcopul Romei a fost recunoscut ca fiind cel dintâi, fiindcă era cel din prima capitală. Din combinarea acestor două idei: succesiunea Sfântului Petru şi întâietatea episcopală a ieşit teoria papalităţii.

Această lucrare de transformare a durat 3 secole. Nu era cu putinţă mai puţin pentru a trece de la prerogativele pur ecleziastice la o putere pretins dumnezeiască. Apoi această putere pretins dumnezeiască a avut nevoie de 10 secole pentru a se dezvolta şi a ajunge în punctul în care o vedem noi astăzi.

De la primele pretenţii ale episcopilor Romei la absolutism şi infailibilitate a fost parcursă o distanţă lungă. Dacă la Roma nu s-ar fi vrut depăşirea canonului de la Sardica, Răsăritul ortodox nu ar fi avut nici o obiecţie. El a acceptat acest canon aşa cum am văzut din mărturiile lui Socrate şi Sozomen citaţi anterior.

Gaudentie, episcop de Naissos, în Dacia, a luat cuvântul după Osie şi a spus: ,,Dacă aceasta vă pare bună, ar trebui adăugat la ultima decizie că dacă un episcop a fost caterisit de episcopi vecini, dar pentru că el are intenţia de a face să fie reexaminată cauza sa, nu se aşază nimeni în locul său până când episcopul roman nu-şi va da sentinţa în această chestiune”.

Acest canon era completarea celui precedent şi o urmare a dreptului de apel conferit episcopului Romei. Osie a mai dezvoltat acest drept în canonul următor.

Episcopul Osie spune: ,,În cazul în care un episcop ar fi judecat şi caterisit de către toţi episcopii provinciei, dacă condamnatul apelează la preafericitul episcop al Bisericii Romane, şi dacă acest episcop consideră că ar fi just să se revină asupra cauzelor, atunci el să binevoiască să scrie episcopilor provinciei şi celor din provincia limitrofă pentru a examina din nou cauza şi a o judeca cu toată sinceritatea. Dacă cel care cere revizuirea cauzei sale îl interesează într-atât pe episcopul roman încât el se angajează să trimită preoţi din anturajul său[67]; acest episcop va judeca ce va trebui să facă în această circumstanţă, şi dacă el judecă cu privire la trimiterea de preoţi care asistă la judecată împreună cu episcopii şi care reprezintă autoritatea celui care i-a trimis. Dacă el crede, dimpotrivă, că este suficient ca episcopii din provincii să încheie chestiunea, el va face ceea ce va considera că este bun în înţelepciunea sa”.

Înainte de Sinodul de la Sardica, nu s-a considerat util, nici măcar în Apus, a acorda episcopului Romei prerogativele menţionate în canoanele precedente[68]. Sinodul era autoritatea superioară a Bisericii. Însuşi Sinodul de la Sardica era o dovadă evidentă a acestui fapt, din moment ce el era convocat pentru a judeca în ultimă instanţă cauze ecleziastice deja reexaminate de episcopul Romei într-un sinod. A existat intenţia de a reuni la Sardica un Sinod Ecumenic, care alcătuia singura autoritate suverană în Biserică. Dar, ca urmare a retragerii sau absenţei unui mare număr de episcopi răsăriteni, sinodul nu a putut avea acest caracter.

Canonul 6 reglementează procedurile privind alegerile şi hirotoniile episcopale; este interzisă hirotonia unui episcop pentru un sat sau pentru un oraş mic, unde un preot este suficient. Nu trebuie, se spune, să se aşeze acolo un episcop de teama ca titlul şi autoritatea episcopului să nu fie desconsiderate.

Fiecare Biserică avea în fruntea sa un episcop până în momentul în care creştinismul a depăşit limitele oraşelor importante şi s-a stabilit în sate. Când s-a ajuns aici, preoţii au suplinit episcopul în Bisericile de importanţă mai mică, în unele circumscripţii determinate care s-au numit de atunci dioceze sau eparhii. Episcopul a rămas singur în fruntea eparhiei care nu alcătuia decât o Biserică compusă din mai mulţi membri sau parohii.

Prin canonul 7, Sinodul, la propunerea lui Osie, a decis că episcopii nu trebuiau deloc să se ocupe cu solicitări pe lângă împăraţi şi că ei nu puteau merge la palat decât pentru a lua apărarea celor nenorociţi sau la porunca împăratului. Episcopul Cartaginei, Gratus, care asista la sinod, se plânsese că episcopii din Africa recurgeau prea adesea la împărat.

De când împăraţii erau creştini, mulţi episcopi se arătau prea curteni. Sinodul de la Sardica a văzut în acest lucru un inconvenient grav. Datoria episcopilor, ca a tuturor credincioşilor, este de a fi supuşi în faţa puterilor legitim stabilite şi de a da exemplu de supunere legală şi respect. Dar episcopii servili care vroiau să abuzeze de titlul lor pentru a-şi satisface propria ambiţie sau pe cea a fiilor lor, îşi vor încălca grav datoria, cum a decis Sinodul de la Sardica. Osie care a propus canonul putea să slujească de exemplu în această privinţă. El nu a abuzat deloc în favoarea sa sau a altora de încrederea pe care marele Constantin a avut-o în el. Toate acţiunile cunoscute ale acestui sfânt episcop au avut un caracter exclusiv religios; şi el s-a arătat în toate circumstanţele un adevărat episcop creştin.

Osie a propus să se adauge la canonul precedent această completare (canonul 8): dacă un episcop trebuia să se adreseze curţii imperiale în favoarea celor nenorociţi, el nu trebuia să meargă personal, ci să-l trimită acolo pe diaconul său.

Acest canon a fost adoptat. Sinodul se arăta foarte preocupat de a-i îndepărta pe episcopi de la curte. Se poate crede că aceste hotărâri au fost motivate de conduita lui Eusebiu şi a prietenilor săi. Sinodul se temea de o nouă influenţă episcopală pe lângă împăraţi, influenţă care avea încă rezultate atât de proaste pe lângă Constanţiu.

La propunerea lui Osie s-a adăugat un nou canon despre acelaşi subiect (canonul 9). Potrivit acestei hotărâri, episcopii trebuiau să folosească de preferinţă, pentru a se adresa curţii, un intermediar: fie episcopul oraşului în care locuia împăratul, fie episcopi care se găseau pe lângă suveran pentru serviciul religios; cei care veneau la Roma trebuiau să folosească drept intermediar pe episcopul acestui oraş care, înainte de a transmite cererile împăratului, trebuia să examineze dacă ele erau întemeiate.

Alipie, episcop de Megaris, în Achaia, a făcut observaţia că nu trebuiau condamnaţi episcopii care îndurau oboseala unei călătorii la curte pentru a pleda acolo cauza celor nenorociţi, dar că episcopii nu trebuiau să facă o asemenea călătorie din alte motive.

Osie a propus şi canonul următor (canonul 10): ,,Eu cred că este necesar să hotărâm că dacă un om bogat sau un jurisconsult este ales ca episcop, el nu trebuie să fie hirotonit înainte de a săvârşi cele ale citeţului, diaconului şi preotului, şi înainte de a dovedi, împlinindu-le bine, că este vrednic de episcopie”. Apostolul neamurilor, a adăugat Osie, interzicea în mod categoric a hirotoni un convertit recent ca episcop. Sinodul a adoptat în unanimitate acest canon.

Se întâmpla câteodată ca un episcop să părăsească Biserica sa şi chiar provincia sa pentru a merge să propovăduiască în alte localităţi. Puteau exista avantaje din această practică; dar se întâmpla de asemenea ca episcopul locului, mai puţin învăţat şi elocvent, să se simtă umilit, ceea ce dăuna influenţei sale legitime. Se putea crede şi că episcopul propovăduitor nu era călăuzit doar de râvna sa, ci că dorea să uzurpe Biserica altuia. Osie a comunicat aceste observaţii sinodului, care a decis (canonul 11) că episcopii nu vor putea, decât din motive foarte grave, să lipsească din Bisericile lor mai mult de 3 săptămâni.

Această regulă exista deja pentru credincioşi; lor nu le era permis, decât printr-o absenţă justificată, să lipsească din biserica lor mai mult de 3 duminici consecutive. Această lege antică a stat la baza regulii potrivit căreia, în Apus, credincioşii erau obligaţi să fie prezenţi duminica la liturghia parohială şi nu puteau să lipsească, fără a greşi grav, mai multe duminici la rând[69].

Se admite o atenuare (canonul 12) a regulii precedente pentru episcopii care nu puteau să dobândească în Biserica lor ceea ce le era necesar lor şi clerului lor şi care deţineau resurse în altă localitate. Le era permis să meargă în această localitate, să rămână acolo mai mult de 3 săptămâni dacă era necesar, şi chiar să slujească în biserica în fruntea căreia s-ar fi aflat un simplu preot. Deoarece nu erau acolo, la această reşedinţă, aceleaşi inconveniente care ar exista într-o biserică episcopală.

Osie a propus o altă hotărâre (canonul 13) în virtutea căreia un episcop nu putea primi un preot, un diacon sau un cleric excomunicat de propriul episcop. Dacă ar fi procedat altfel, el trebuia să fie chemat în faţa sinodului pentru a da socoteală de purtarea sa. Sinodul a văzut în aceasta o regulă excelentă, foarte adecvată pentru a păstra pacea şi armonia în episcopat.

Eu nu aş putea, continuă Osie (canonul 14), să-mi reprim acest sentiment care mă animă: ,,Dacă un episcop se lasă pradă furiei şi condamnă pe nedrept un preot sau un diacon, nu trebuie ca un nevinovat să fie condamnat şi excomunicat”. Toţi Părinţii au răspuns: ,,Cel condamnat trebuie să se adreseze vecinilor[70] pentru a face să fie judecată cauza sa. Nu trebuie ca episcopul să creadă că ar fi un lucru rău ca sentinţele sale să fie revăzute, şi judecătorii nu trebuie să permită inculpaţilor să-l lipsească de respect pe episcopul care i-ar fi condamnat. Este o datorie pentru episcop să fie bun cu subordonaţii săi şi cei din urmă îi datorează respect şi ascultare”.

În canonul 15[71], sinodul a decretat că hirotonia conferită de un episcop clericului altui episcop, fără consimţământul celui din urmă, nu trebuie validată.

Aetie, episcop de Thessalonic, s-a plâns sinodului că preoţi şi diaconi străini veneau frecvent în oraşul său episcopal şi locuiau acolo foarte mult timp. Sinodul a hotărât (canonul 16) să se aplice preoţilor şi diaconilor aceeaşi regulă care a fost stabilită pentru episcopi în canonul 11.

Olimpie, episcop de Aenus, în Tracia, a făcut observaţia că trebuia permisă o lungă şedere în biserici episcopilor care erau prigoniţi şi siliţi să le părăsească pe ale lor în faţa violenţelor la care erau supuşi. Osie s-a făcut intermediarul lui Olimpie pe lângă sinod care a recunoscut (canonul 17) justeţea observaţiei. Exemplul lui Atanasie şi al altor episcopi prigoniţi de către eusebieni era prea recent pentru a nu fi găsită dreaptă cererea lui Olimpie.

Sinodul de la Sardica a trebuit să se ocupe de tulburările care au existat în Biserica din Thessalonic şi a trebuit să ia o decizie în această privinţă. După moartea episcopului Alexandru, care scrisese în favoarea lui Atanasie, după Sinodul din Tir[72], Biserica din Thessalonic a fost tulburată şi mulţi episcopi au fost aleşi de diverse tabere. Se cunoaşte din actele Sinodului de la Sardica (canoanele 18 şi 19), despre Museu, Evtihian şi Aetie, care a fost în sfârşit recunoscut aproape în unanimitate, şi care a condamnat nu numai pe Museu şi Evtihian, dar şi pe clericii pe care ei îi hirotoniseră. Este probabil că aceşti episcopi fuseseră hirotoniţi cu adevărat şi clericii lor primiseră de la ei în mod valid hirotoniile. Dacă i-am crede pe episcopii răsăriteni reuniţi la Philippopolis[73], Aetie ar fi fost acuzat de mai multe greşeli grave de către însuşi Protoghen, episcop de Sardica. Dar este probabil că aceste acuzaţii au fost făcute de rivalii săi, şi că episcopul de Sardica a fost convins de falsitatea lor, deoarece el l-a recunoscut pe Aetie la sinod ca episcop legitim.

Aetie s-a arătat sever faţă de Museu, Evtihian şi clericii lor. Iată de ce Gaudentie, episcop de Naissos, în Dacia, a făcut apel la bună înţelegere: ,,Frate Aetie, spune el (canonul 18), tu ştii că pacea domneşte în Biserica ta de când eşti episcop. Pentru a nu rămâne nici o urmă de vrajbă, mi s-ar părea rezonabil a primi pe toţi clericii hirotoniţi de Museu şi Evtihian, fiindcă ei nu sunt vinovaţi cu nimic”.

Osie a luat atunci cuvântul: ,,Eu cred, spune el (canonul 19), că noi trebuie să fim chibzuiţi, răbdători şi milostivi faţă de toţi. Dar clericii care au fost hirotoniţi de către unii din fraţii noştri, şi care refuză să se întoarcă la Bisericile pentru care au fost hirotoniţi, nu trebuie să mai fie admişi. În ce-i priveşte pe Museu şi Evtihian, nu pot fi consideraţi episcopi; dar trebuie să le dăm împărtăşanie ca unor laici, dacă o cer”.

Toată adunarea a fost de acord.

Episcopul Gaudentie considera că era necesară o consfinţire a hotărârilor care au fost promulgate (canonul 20). Prin urmare, el a propus ca episcopul care nu le va respecta să-şi piardă demnitatea episcopală, dacă nu dovedeşte că a avut justificări temeinice.

În privinţa episcopilor care mergeau la curte în pofida canoanelor adoptate în legătură cu aceasta, el a propus ca episcopii care aveau eparhie pe cale să refuze să se împărtăşească cu ei, dacă primii nu dovedeau că nu se duceau acolo decât din porunca oficială a împăratului sau din motive considerate legitime de sinod.

Aceste pedepse au fost admise[74].

Sinodul a comunicat deciziile sale tuturor episcopilor Bisericii soborniceşti printr-o epistolă care este un document istoric foarte important. Ea era concepută astfel[75]:

,,Sfântul Sinod adunat cu ajutorul lui Dumnezeu la Sardica, cu episcopii de la Roma, Spania, Galia, Italia, Campania, Calabria, Africa, Sardinia, Panonia, Moesia, Dacia, Dardania, cealaltă Dacia (Mediterranea), Macedonia, Thesalia, Achaia, Epir, Tracia, Rodope, Asia, Caria, Bithinia, Helespont, Frigia, Pisidia, Capadocia, Pont, Cilicia, Frigia Secunda, Pamfilia, Lidda, Insulele Ciclade, Egipt, Tebaida, Libia, Galatia, Palestina, Arabia, către episcopii de pretutindeni şi împreună slujitori ai Bisericii soborniceşti şi apostolice, prea iubiţilor fraţi în Domnul, salutare !

Arienii eretici au cutezat să facă multe rele şi de multe ori contra slujitorilor lui Dumnezeu, care păstrează credinţa cea dreaptă. Alungând învăţătura cea dreaptă, ca ceva fals, ei au încercat să prigonească pe ortodocşi; apoi atât de mult s-au pornit contra credinţei, încât urechile preaiubitorilor de Dumnezeu împăraţi nu au scăpat nimic ca să nu audă.

Aşadar, cu ajutorul lui Dumnezeu Însuşi, împăraţii prea evlavioşi ne-au adunat[76] pe noi din diferite provincii şi oraşe şi au îngăduit ca să se facă acest sinod în cetatea Sardicenilor pentru a se înlătura toată neînţelegerea şi a se izgoni toată credinţa cea rea, ca apoi să se păzească de către toţi numai credinţa în Hristos. Au venit aici episcopi din Răsărit, fiind îndemnaţi de prea credincioşii împăraţi, mai ales pentru că deseori se şopteau calomnii despre prea iubiţii noştri fraţi şi împreună slujitori, Atanasie episcopul Alexandriei, Marcel episcopul Ancirogalatiei şi Asclepie al Gazei.

Poate şi la voi au ajuns clevetirile şi poate au încercat să vă împăneze urechile pentru ca să credeţi cele ce spun ei în contra acestor nevinovaţi şi astfel să se ascundă bănuiala ereziei lor nelegiuite.

Însă nu au fost lăsaţi să facă multă vreme aceasta, căci este un Stăpân care conduce Bisericile, Cel care pentru aceştia şi pentru toţi a suferit moartea şi prin El ne-a deschis nouă calea spre Cer.

Mai de mult au scris partizanii lui Eusebiu al Nicomidiei, cei ai lui Maris şi Teodor şi Teognie şi Ursachie, ai lui Valens, Menofant şi Ştefan, lui Iuliu, împreună slujitor cu noi, episcop al Bisericii romanilor, în contra mai sus numiţilor împreună slujitori cu noi, adică Atanasie, episcop al Alexandriei, Marcel, episcopul Ancirei Galatiei şi Asclepie al Gazei.

Au mai scris însă şi episcopi din alte părţi, mărturisind despre nevinovăţia împreună slujitorului nostru Atanasie şi totodată că cele puse la cale de către cei din jurul lui Eusebiu al Nicomidiei nu sunt nimic altceva decât amestec de minciună şi calomnie.

Deşi, pe cât a fost cu putinţă după aceea, au fost chemaţi de către prea iubitul şi împreună slujitorul nostru, Iuliu, aceştia nu s-au prezentat, iar din cele scrise de acelaşi episcop a reieşit clar calomnia lor. Ar fi venit, desigur, dacă erau convinşi de cele ce făcuseră şi născociseră contra împreună slujitorilor noştri !

De asemenea şi-au dat pe faţă mai clar înşelătoria lor şi prin ceea ce au făcut în acest sfânt şi mare sinod. Astfel, după ce au sosit la Sardica şi au văzut pe fraţii noştri, Atanasie, Marcel şi Asclepie şi pe alţii, s-au temut ca să mai intre la judecată.

Şi nu o dată, sau de două ori, ci de mai multe ori, au fost chemaţi, dar nu au răspuns chemărilor.

Totuşi, după ce s-au adunat toţi episcopii, mai ales preacinstitul Osie, cel care din cauza vârstei şi a mărturisirii credinţei şi din cauză că a îndurat atâtea suferinţe, s-a învrednicit de toată cinstea şi respectul, i-au sfătuit şi îndemnat pe aceştia să vină la judecată pentru ca cele ce bârfiseră şi scriseseră despre împreună liturghisitorii, când aceştia nu erau de faţă, să le dovedească acum când erau de faţă.

Deşi au fost chemaţi, aceştia nu au venit însă, după cum am spus mai înainte, arătându-şi şi prin aceasta calomnia lor [...][77].

Aceştia au fugit, prea iubiţilor fraţi, nu numai din cauza calomniilor contra episcopilor menţionaţi, ci şi pentru că vedeau că au sosit şi cei care-i acuzau pe ei de diferite abateri.

Într-adevăr, erau arătate lanţuri şi instrumente de torturi, precum şi oameni întorşi din exil şi împreună slujitori, care veneau de la cei ce erau ţinuţi încă în exil, rude şi prieteni ai celor ce muriseră din cauza lor, toţi erau acum de faţă. Şi ceva mai interesant, erau de faţă episcopi dintre care unii aduseseră fiarele şi lanţurile pe care le purtaseră din cauza acestora, iar alţii suferiseră moartea din cauza calomniilor lor.

La atâta nebunie ajunseseră încât să încerce să omoare un episcop. Şi l-ar fi omorât dacă acesta nu ar fi scăpat din mâinile lor.

S-a întors deci împreună slujitorul nostru, fericitul Teodul[78], scăpând de acuzaţiile lor, căci fusese rânduit să moară în urma calomniei acestora.

Unii arătau rănile provocate de săbii, iar alţii se plângeau că au îndurat foamea din cauza aceasta.

Şi toate acestea nu le mărturiseau oameni la întâmplare, ci Biserici întregi, din partea cărora cei ce soseau de acolo, sau soli, spuneau despre soldaţii încinşi cu săbii şi mulţimi cu ciomege, despre ameninţări ale judecătorilor şi despre folosirea de scrisori false.

Au fost citite scrisorile partizanilor lui Teognie în contra împreună slujitorilor noştri, Atanasie, Marcel şi Asclepie, prin care vroiau să îndârjească pe împăraţi contra acestora. Toate acestea le-au dat pe faţă diaconii ai lui Teognie.

Afară de acestea se adăugau şi veşti despre fecioare siluite, despre arderi de biserici, despre clerici aruncaţi în închisoare, şi toate ororile obişnuite ale ereziei ariene. Nevrând nici să mărturisească aceste fărădelegi, nici să încerce să-şi dovedească calomniile, ei au luat hotărârea de a părăsi Sardica; dar însăşi fuga lor este o mărturisire a fărădelegilor care le-au fost imputate”.

Sinodul nu a considerat că această fugă era un motiv pentru a nu examina cauzele care i-au fost prezentate. El [Teodoret] rezumă procesul lui Atanasie şi al lui Marcel, apoi continuă astfel:

,,Iar căpeteniile lor, după cei din jurul lui Eusebiu al Nicomidiei, sunt acum: Teodor al Heracleei, Narcis al Neroniadei Ciliciei, Ştefan din Antiohia, Gheorghie din Laodiceea, Acachie din Cezareea Palestinei, Menofant din Efesul Asiei, Ursachie din Singidunumul Moesiei, şi Valens din Mursa Panoniei.

Însă aceştia nu le-au îngăduit celor [episcopilor] ce au venit cu ei din Răsărit nici să intre în Sfântul Sinod şi, într-un cuvânt, nu i-a lăsat să se întoarcă la Biserica lui Dumnezeu.

Venind la Sardica şi făceau adunări deosebite între ei şi luau hotărâri cu ameninţări, aşa încât cei dintre ei care soseau la Sardica să nu intre nicidecum în adunare şi nici să se unească cu acest sfânt şi mare sinod, ci numai, sosind şi declarând de formă sosirea lor, să plece apoi în grabă.

Noi am putut afla acestea de la împreună slujitorii noştri Macarie, din Palestina şi Asterie, din Arabia, care au venit cu aceştia şi care s-au depărtat de necredinţa lor.

Când au venit la Sfântul Sinod, ei s-au plâns de violenţele pe care le-au îndurat şi au spus că nu s-a făcut nimic corect de către aceştia şi totodată au adăugat şi aceea că ar fi acolo mulţi care râvnesc la dreapta slăvire, dar sunt împiedicaţi de către aceştia să vină la Sardica şi pentru că-i ameninţau şi luau măsuri contra celor care vroiau să se despartă de ei.

Pentru aceea ereticii s-au îngrijit ca toţi să stea într-o casă şi nu au îngăduit să se despartă de ei, nici cât de puţin timp”.

Sinodul adaugă că el i-a declarat nevinovaţi pe Atanasie, Marcel şi Asclepie, şi scrie Bisericilor lor[79] să-i recunoască drept păstori legitimi şi să-i socotească ca pe nişte lupi pe cei cu care au fost înlocuiţi: Grigorie în Alexandria, Vasilie în Ancira, Chintian în Gaza. El anunţă că i-a depus din episcopat pe Teodor, Narcis, Acachie, Ştefan, Ursachie, Valens, Menofant şi Gheorghie, deşi acesta din urmă nu a mers la Sardica deoarece fusese depus anterior de Alexandru, de prea fericită amintire, episcop al Alexandriei. Nu numai că Sinodul i-a depus din episcopat, dar i-a excomunicat din cauza ereziei lor împotriva Fiului lui Dumnezeu, erezie care-i făcea nedemni de numele de creştin.

,,Feriţi-vă, prea iubiţi fraţi – spune sinodul încheind –, ca nici să nu scrieţi acestora şi nici să primiţi scrisori de la ei. Râvniţi şi voi, prea iubiţi fraţi şi împreună liturghisitori ca fiind de faţă cu duhul vostru la sinod să fiţi de acord cu noi şi să aprobaţi, prin semnătura voastră, ca să se păzească de către toţi împreună liturghisitorii de pretutindeni hotărârea noastră. Fie ca dumnezeiasca pronie să vă păzească în sănătate şi bucurie, prea iubiţi fraţi[80].

Osie, episcop, am semnat”.

Toţi episcopii au semnat în acelaşi mod şi în ordinea următoare:

Osie din Spania; Iuliu de Roma, reprezentat de preoţii Archidam şi Filoxene; Protoghen de Sardica. Sfântul Atanasie a numit apoi 75 episcopi fără a specifica scaunele lor. Printre ei sunt Atanasie însuşi, Marcel de Ancira şi Asclepie de Gaza. El socoteşte 34 din Galia, 36 din Africa, 94 din Egipt, 15 din Italia, 12 din Cipru, 15 din Palestina.

Şaizeci şi trei de episcopi din Frigia şi Isauria au trimis adeziunea lor în timpul sinodului, astfel că această adunare, alcătuită la început doar din 170 episcopi, înţelegând printre aceştia şi pe răsăritenii disidenţi, a fost în realitate alcătuită din 284 membri prezenţi, la care au aderat alţi 63[81].

Trebuie să observăm că acest sinod a fost prezidat de Osie şi că Iuliu al Romei nu a semnat decât după el, prin cei doi preoţi care-l reprezentau[82]. Sinodul, care a confirmat judecata Sinodului de la Roma în problemele lui Atanasie, Marcel şi Asclepie, a crezut că trebuie să-i dea o înştiinţare lui Iuliu prin următoarea scrisoare:

,,Ceea ce noi credem noi simţim, căci sentimentul lăuntric dovedeşte şi confirmă ceea ce ne parvine prin simţuri. Este ceea ce a vrut să spună prea fericitul Apostol Pavel, învăţătorul neamurilor, care s-a exprimat astfel: Căutaţi să simţiţi că Hristos a grăit prin mine ? Ştia, fără nici o îndoială, că Domnul Hristos a locuit în el, că Sfântul Duh a grăit prin sufletul său şi S-a făcut auzit prin gura sa.

Astfel şi tu, prea iubite frate, absent cu trupul, ai fost cu duhul alături de noi şi ai simţit ce s-a făcut în adunarea noastră. Ţi-ai cerut iertare că nu ai putut să vii la sinod; motivul tău a fost bun şi bazat pe necesitate; nu ai vrut ca absenţa ta să dea ocazia lupilor schismei să-i sfâşie pe mieluşeii tăi, câinilor ereziei să latre şi să se dedea furiei lor absurde, şarpelui diavolesc să-şi răspândească veninul blasfemiilor sale.

A părut foarte bun şi foarte potrivit[83] ca preoţii Domnului adunaţi din toate provinciile să se adreseze capului lor, adică scaunului prea fericitului Apostol Petru[84].

Deoarece tot ceea ce a fost făcut şi decretat a fost aşezat în scris, şi cum tu vei putea afla din relatările pe care ţi le vor face prin viu grai prea iubiţii noştri fraţi şi împreună slujitori Archidam şi Filoxene şi prea iubitul nostru fiu diaconul Leon[85], este inutil să inserăm ceva în această epistolă.

A fost limpede pentru toată lumea că răsăritenii care se intitulau episcopi, deşi mulţi dintre ei erau mânjiţi de veninul ereziei lui Arie, nu au vrut să înfrunte judecata care trebuia să fie pronunţată în sinod, şi că ei au preferat să se separe de comuniunea cu tine şi cu noi, cu toate că nu au avut să ne aducă nici un reproş. Ei s-au temut de mărturia celor 60 episcopi care au adeverit nevinovăţia lui Atanasie, ca şi de cea a preoţilor pe care i-ai trimis la ei şi de scrisoarea pe care le-ai adresat-o pentru a-i invita la Sinodul de la Roma şi a dovedi că ei nu puteau să refuze să-i primească în comuniune cu ei pe Atanasie şi Marcel.

Noi am avut de examinat trei probleme. Prea evlavioşii împăraţi ne-au permis să ne ocupăm întâi de sfânta credinţă şi de adevărul pe care erezia l-a siluit; apoi, să examinăm cauzele celor care pretindeau că sunt condamnaţi pe nedrept; în sfârşit, să-i judecăm pe cei care au făcut atâtea rele Bisericilor, făcând să fie exilaţi episcopi, preoţi, diaconi şi alţi clerici, dintre care mulţi au murit de foame, sete şi privaţiuni de toate felurile; aruncând pe alţii în închisoare, sau legându-i cu lanţuri, sau făcându-i să sufere chinuri îngrozitoare. Mulţi sunt încă prizonieri astăzi şi singura lor fărădelege a fost că au condamnat erezia lui Arie şi a lui Eusebiu şi au refuzat să intre în comuniune cu cei care erau vinovaţi de aceasta, care au fost aleşi, răsplătindu-se eroarea lor, pentru a fi ridicaţi la demnităţile Bisericii.

Iată, prea fericite frate, ce a fost decis în legătură cu Ursachie şi Valens, doi oameni tineri nelegiuiţi şi lipsiţi de înţelepciune. Era evident că ei nu încetau să răspândească sămânţa învăţăturii rele; în plus, Valens a încercat să părăsească Biserica sa pentru a o uzurpa pe alta; pentru aceasta el a provocat o răzmeriţă la Aquileea unde fratele nostru Victor, neputând să fugă, a fost călcat în picioare [de mulţime] cu atâta cruzime încât a murit după 3 zile. Adevărata cauză a acestei morţi a fost Valens, care a provocat răzmeriţa căutând să fie ales [episcop]. Din scrisorile pe care le-am adresat împăraţilor, veţi vedea că noi nu am neglijat nimic din ceea ce era necesar să facem. Noi am relatat acolo pe scurt fărădelegile care au fost comise.

Marea ta înţelepciune va hotărî asupra mijloacelor de a face cunoscut fraţilor noştri din Sicilia, Sardinia şi Italia[86] ceea ce a fost făcut şi decis, pentru ca ei să ştie că nu trebuie să primească scrisorile celor care au fost condamnaţi şi că Marcel, Atanasie şi Asclepie continuă să fie în comuniune cu noi. Este limpede într-adevăr că judecata nedreaptă, fuga şi subterfugiile celor care au refuzat să vină şi să se supună judecăţii tuturor episcopilor nu puteau să aducă prejudiciu celor pe care ei îi acuzau.

În rest, aşa cum am spus, relatarea completă pe care ţi-o vor face fraţii pe care i-a trimis dragostea ta[87] îţi va aduce la cunoştinţă tot ceea ce a fost făcut. Noi am avut grijă numai să-ţi trimitem numele celor care au fost depuşi, pentru ca domnia ta să-i cunoască pe cei care sunt excomunicaţi şi ca să-i poţi avertiza prin scrisorile tale pe toţi fraţii şi împreună slujitorii noştri pe care noi i-am indicat anterior”.

Epistola care a fost scrisă de sinod împăraţilor s-a pierdut.

În scrisoarea adresată Bisericii Alexandriei, episcopilor din Egipt şi Libia, Părinţii s-au exprimat astfel în legătură cu Atanasie[88]:

Apărătorii ereziei respingătoare a lui Arie ,,au încercat să păteze nevinovăţia fratelui nostru şi episcopului Atanasie; ei au recurs pentru aceasta la violenţă şi tiranie, şi în judecata pe care au pretins că au făcut-o nu au avut nici înţelepciune, nici credinţă, nici echitate. Noi nu avem încredere nici în poveştile pe care le-au inventat, nici în zvonurile pe care le-au răspândit; noi am avut chiar convingerea că ei nu puteau dovedi lucrurile despre care afirmau că sunt adevărate. Deşi au fost în oraşul Sardica, ei au refuzat să meargă la adunarea tuturor sfinţilor episcopi. Prin aceasta noi am avut dovada echităţii judecăţii făcute de fratele nostru şi episcopul Iuliu care nu a făcut judecata sa într-un mod temerar, ci după ce a examinat cu grijă problema; în aşa fel încât nu a mai putut rămâne nici o îndoială în ce priveşte comuniunea pe care trebuia s-o acorde fratelui nostru Atanasie, care avea pentru el mărturia veridică a 60 episcopi”.

Sinodul expune apoi dovezile pe care Atanasie le-a dat despre nevinovăţia sa şi vinovăţia primilor săi judecători. Pretinzând ca sinodul să-l recunoască de la început vinovat, eusebienii au cerut să fie considerată justă condamnarea sa, când sinodul avea dovada că ea era nemeritată prin ancheta făcută chiar de duşmanii săi la Mareote. După expunerea rezumată a punctelor de nulitate care rezultau din această anchetă, Părinţii sinodului s-au adresat în aceşti termeni Bisericilor dependente de Alexandria:

,,Prea iubiţi fraţi, noi vă avertizăm şi vă îndemnăm să păstraţi înainte de toate dogma sănătoasă a Bisericii soborniceşti. Voi aţi avut de îndurat, este adevărat, numeroase violenţe grave; Biserica sobornicească a suferit afronturi şi injurii; dar cel care va răbda până în sfârşit se va mântui. Dacă voi aveţi încă de suferit încercări, consideraţi-le ca pe un prilej de bucurie, căci aceste încercări sunt un soi de mucenicie, şi violenţele pe care le veţi avea de îndurat vor fi răsplătite de Dumnezeu care vă va încununa, pentru că veţi lupta. Luptaţi deci pentru dogma sănătoasă şi pentru nevinovăţia fratelui şi împreună slujitorului nostru Atanasie”.

Sinodul a spus apoi că s-a adresat împăraţilor în favoarea celor care erau prigoniţi şi pentru a le cere ca în viitor persoanele bisericeşti să nu mai fie supuse judecătorilor care nu se ocupau decât de chestiuni vremelnice; că, sub false pretexte, nu mai trebuiau tulburaţi în îndeplinirea îndatoririlor lor şi în mărturisirea credinţei soborniceşti şi apostolice.

Prin aceste detalii se cunoaşte sensul scrisorii adresate de sinod împăraţilor Constans şi Constanţiu.

Părinţii au spus apoi că Grigorie, pseudo-episcopul Alexandriei, a fost condamnat şi depus de sinod; că el nu mai trebuia considerat episcop; că singurul episcop legitim al Alexandriei era Atanasie şi că cei care s-au unit cu Grigorie trebuiau să se grăbească să se întoarcă în sânul Bisericii soborniceşti[89].

La această scrisoare, sinodul a ataşat hotărârile date împotriva principalilor conducători ai taberei arienilor.

 

Traducere: Catacombele Ortodoxiei, în colaborare. Notele care vor apărea ca fiind ale traducătorului (n.tr.) aparţin Catacombele Ortodoxiei. Înclinările sau sublinierile din text aparţin textului original. Citatele din Sfânta Scriptură sunt din ediţia sinodală din 1914.

 


 

   [1] Socrate, Hist. Eccl., cartea a II-a, cap. 2.

   [2] Sozomen, Hist. Eccl., cartea a II-a, cap. 31.

   [3] Socrate, Hist. Eccl., cartea I, cap. 3; Sfântul Epifanie, Hæres., 68, § 10.N.tr.: A se vedea Teodoret, Istoria Bisericească, pag. 80-81.

   [4] Socrate, Hist. Eccl., cartea a II-a, cap. 2.

   [5] Socrate, Hist. Eccl., cartea a II-a, cap. 1.

   [6] Socrate, Hist. Eccl., cartea a II-a, cap. 6.

   [7] Sfântul Atanasie, Apolog. ad Const., § 5.

   [8] Teodoret, Hist. Eccl., cartea a II-a, cap. 1; Sfântul Grigorie de Nazianz, Orat. 21, in Laud. Athan..

   [9] Apud Sfântul Atanasie, Apolog. contra Arian., § 3 şi urm..

   [10] Sfântul Atanasie, Apolog. contra Arian., § 20.

   [11] Sfântul Atanasie, Hist. Arian. ad Monach., § 9 şi urm.; Apolog. contra Arian., § 20; Sfântul Ilarie Pictavianul (N.tr.: Este vorba de Sfântul Ilarie de Poitiers; Pictavianum este vechea denumire a oraşului Poitiers. Fiindcă este mai cunoscut sub acest din urmă nume, vom scrie de acum încolo Ilarie de Poitiers), Fragment. II, § 2; Teodoret, Hist. Eccl., cartea a II-a, cap. 8.

   [12] Sfântul Atanasie, Hist. Arian. ad Monach., § 9; Apolog. contra Arian., § 20.

   [13] Sfântul Atanasie, Hist. Arian. ad Monach., § 7; Socrate, Hist. Eccl., cartea a II-a, cap. 7, 8; Sozomen, Hist. Eccl., cartea a III-a, cap. 3.

   [14] Sfântul Atanasie, De Synod., § 22 şi urm.; Teodoret, Hist. Eccl., cartea a II-a, cap. 3; Socrate, Hist. Eccl., cartea a II-a, cap. 8 şi urm.; Sozomen, Hist. Eccl., cartea a III-a, cap. 5 şi urm..

   [15] Sfântul Ilarie de Poitiers, De Synod. seu fid. Orient., § 32.

   [16] A se vedea Paladie, Vit. Chrysost., § 8.

   [17] Teodoret, Hist. Eccl., cartea a II-a, cap. 2.

   [18] Socrate, Hist. Eccl., cartea a II-a, cap. 9.

   [19] Socrate, Hist. Eccl., cartea a II-a, cap. 10.

   [20] Un anume Pistos se instalase acolo înainte prin propria autoritate, şi fusese hirotonit de Secundus. Sinodul din Antiohia nu a considerat să-i ia partea.

   [21] Socrate, Hist. Eccl., cartea a II-a, cap. 10; Sozomen, Hist. Eccl., cartea a III-a, cap. 5.

   [22] Sfântul Atanasie, De Synod., § 23; Sfântul Ilarie de Poitiers, De Synod., § 29; Socrate, Hist. Eccl., cartea a II-a, cap. 10.

   [23] Sfântul Ilarie de Poitiers, De Synod., § 31, 32, 33.

   [24] Confuzia era cu atât mai lesne de făcut cu cât cuvântul grec Υποστασις (ipostas) înseamnă substanţă şi persoană. S-a abuzat mult de acest cuvânt în controversele care au avut loc în secolele IV şi V.

   [25] Sfântul Atanasie, De Synod., § 24.

   [26] Sfântul Atanasie, De Synod., § 25.

   [27] Sfântul Atanasie, De Synod., § 26.

   [28] Sfântul Atanasie, Hist. Arian. ad Monach., § 9; De Synod., § 25.

   [29] Avem de la acest sinod 25 canoane. Noi nu găsim acolo nimic care să merite o menţiune specială; ele reînnoiesc, în cea mai mare parte, vechi dispoziţii deja cunoscute.

   S-a discutat mult despre aceste canoane. Învăţaţii nu au vrut să vadă în sinodul din Antiohia decât o consfătuire ariană şi au pretins, fără dovezi, că aceste canoane erau ale altui sinod. Alţii savanţi au susţinut că sinodul a fost la început ortodox, dar că episcopii ortodocşi s-au retras după alcătuirea canoanelor şi că sinodul a fost începând de atunci arian.

   Noi credem că am dat o idee exactă despre sinod, care face inutile toate ipotezele.

   [30] Sfântul Atanasie, Hist. Arian. ad Monach., § 10 şi urm.; Epist. ad Orthodox.; Iuliu, Epist. ad Antioch..

   [31] Sfântul Atanasie, Hist. Arian. ad Monach., § 11.

   [32] Sfântul Atanasie, Hist. Arian. ad Monach., § 11.

   [33] Sfântul Atanasie, Apolog. contra Arian., § 20.

   [34] Sfântul Atanasie, Apolog. contra Arian., § 21 şi urm..

   [35] N.tr.: Potrivit Matei 18, 6.

   [36] Aceasta dovedeşte că Macarie, Martirie şi Isihie fuseseră trimişi la Roma de eusebieni înainte de Sinodul din Antiohia, la care Grigorie a fost ales ca episcop al Alexandriei, şi atunci când arianul Pistos se pretindea încă episcop al acestei Biserici.

   [37] Cu alte cuvinte, din Apus.

   [38] Episcopul Romei recunoştea aici că asentimentul episcopilor dă opiniei sale valoare. Astăzi, papii pretind că dau, în virtutea aşa-zisei lor infailibilităţi, mărturiei episcopale întreaga sa valoare. Două învăţături nu pot fi mai contradictorii între ele.

   [39] Noi am avut deja de mai multe ori ocazia de a observa că episcopii, pentru a fi consideraţi legitimi, trebuiau să fie în comuniune cu ceilalţi episcopi. De aceea îşi adresau reciproc scrisori de comuniune după hirotonia lor. Atunci când certurile se amplificau, episcopii legitimi trimiteau altor episcopi apărarea lor, cu scopul de a dovedi că ei erau vrednici de a fi primiţi în comuniune. Se proceda astfel nu numai în ce-l priveşte pe episcopul Romei, ci şi pe toţi ceilalţi. Cu toate acestea, se ajungea că avea o mare importanţă comuniunea cu episcopul Romei, deoarece acest episcop trăgea de obicei după el restul Apusului şi pentru că, prin el, un episcop era în comuniune cu o mare parte a Bisericii.

   [40] Acest titlu era dat delegaţilor care aparţineau anturajului împărătesc, şi îl reprezentau pe împăratul însuşi în anumite misiuni.

   [41] Episcopul Romei recunoştea atunci că el era silit să urmeze canoanele, cu alte cuvinte legile făcute de episcopi, de la care el nu avea dreptul să se sustragă. Astăzi, papii se pretind mai presus de canoane; afirmă că nici o lege nu le poate fi impusă de episcopi; că ei singuri dau canoanelor valoarea lor în virtutea autorităţii lor suverane şi dumnezeieşti. În privinţa acestui punct, ca în privinţa atâtor altora, episcopii actuali ai Romei au o învăţătură contrară celei a vechilor episcopi ai acestui oraş. Istoria va spune în ce epocă au început aceste schimbări şi cum s-au dezvoltat.

   [42] N.tr.: Cel mai probabil, este o greşeală care a apărut în text la retipărire, deoarece Alexandria nu se află la 36 de stadii de Antiohia, ci la o distanţă mult mai mare.

   [43] A se vedea Sfântul Atanasie, Apolog. contra Arian., § 31.

   [44] Sfântul Epifanie (Hæres., 72) a dat declaraţia făcută de Marcel de Ancira Sinodului din Roma. Ea conţine expresiile amfibologice pe care le-a descoperit Eusebiu de Cezareea în lucrarea aceluiaşi episcop. Se pot înţelege cu siguranţă aceste expresii într-un sens ortodox; dar se pot de asemenea interpreta într-un sens favorabil ereziilor lui Sabelie şi Pavel de Samosata.

   [45] Sfântul Atanasie, Apolog. contra Arian., § 36.

   [46] Socrate, Hist. Eccl., cartea a II-a, cap. 11 şi 12.

   [47] Socrate, Hist. Eccl., cartea a II-a, cap. 13; Sozomen, Hist. Eccl., cartea a III-a, cap. 7.

   [48] Socrate, Hist. Eccl., cartea a II-a, cap. 14 şi 15; Sozomen, Hist. Eccl., cartea a III-a, cap. 8.

   [49] Socrate (cap. 15) spune că, în virtutea unei prerogative a Bisericii Romane, Iuliu a restabilit episcopii care fuseseră judecaţi la Sinodul de la Roma. Acest istoric se înşală asupra datei, deoarece abia după 4 ani, la Sinodul din Sardica, s-a propus acordarea dreptului de apel la Iuliu, în cauzele episcopale. Eroarea lui Socrate a cauzat-o pe cea a lui Sozomen (cartea a III-a, cap. 8) care afirmă că episcopul roman avea, datorită demnităţii scaunului său, o supraveghere generală asupra cauzelor episcopale. Noi vom vedea stabilirea acestei prerogative a scaunului Romei pe care cei doi istorici au menţionat-o prin anticipaţie în relatările lor.

   [50] Sozomen, Hist. Eccl., cartea a III-a, cap. 8.

   [51] Socrate, Hist. Eccl., cartea a II-a, cap. 16; Sozomen, Hist. Eccl., cartea a III-a, cap. 9.

   [52] Socrate, Hist. Eccl., cartea a II-a, cap. 17.

   [53] Există confuzie în relatările lui Socrate şi Sozomen care au confundat ultimele fapte cu privire la Pavel şi Atanasie cu cele care s-au petrecut înainte de Sinodul din Roma. Înainte de Sinodul din Roma, Atanasie a fugit pentru a scăpa de violenţele lui Grigorie; la întoarcere după sinod, el a fugit din nou la Roma din cauza condamnării lui Constanţiu. Pavel a fost exilat pentru a doua oară după moartea lui Ermoghen; la întoarcerea în Constantinopol, după Sinodul din Roma, el a fost exilat de Filip în Macedonia şi a ajuns din nou la Roma.

   [54] Ruffin, Hist. Eccl., cartea I, cap. 19; Socrate, Hist. Eccl., cartea a II-a, cap. 18; Sozomen, Hist. Eccl., cartea a III-a, cap. 10.

   [55] Sfântul Atanasie, Apolog. ad Const., § 4.

   [56] Sfântul Atanasie, De Synod., § 26 şi urm.; Socrate, Hist. Eccl., cartea a II-a, cap. 19 şi 20; Sozomen, Hist. Eccl., cartea a III-a, cap. 11.

   [57] Socrate, Hist. Eccl., cartea a II-a, cap. 20; Sozomen, Hist. Eccl., cartea a III-a, cap. 11.

   [58] Teodoret, Hist. Eccl., cartea a II-a, cap. 4.

[59] Sfântul Atanasie, Hist. Arian. ad Monach., § 15; Apolog. contra Arian., § 36 şi urm.; Teodoret, Hist. Eccl., cartea a II-a, cap. 5; Socrate, Hist. Eccl., cartea a II-a, cap. 20; Sozomen, Hist. Eccl., cartea a III-a, cap. 11.

   [60] Socrate alătură numele lui Pavel celui al lui Atanasie; dar este o eroare. Pavel a fost omorât atunci, precum afirmă Teodoret; şi scrisoarea Sinodului din Sardica, citată mai jos, dovedeşte că sfântul episcop al Constantinopolului nu era la sinod. Sozomen a evitat această greşeală a lui Socrate, predecesorul său.

   [61] Sfântul Atanasie, Hist. Arian. ad Monach., § 15 şi urm..

   [62] Socrate şi Sozomen, Loc. cit..

   [63] Apud Labb., Concil., tomul II; Sfântul Ilarie de Poitiers, De Synod., § 33 şi urm.; Fragment. III.

   [64] Sfântul Atanasie, Hist. Arian. ad Monach., § 17; Apolog. contra Arian., § 36; Sfântul Ilarie de Poitiers, Fragment. II; Teodoret, Hist. Eccl., cartea a II-a, cap. 6; Socrate, Hist. Eccl., cartea a II-a, cap. 20; Sozomen, Hist. Eccl., cartea a III-a, cap. 12; Labb., Concil., tomul II.

   [65] A se vedea Balsamon, Comment., şi diversele colecţii de canoane sau sinoade.

   [66] În canonul 2 este lipsit chiar de împărtăşanie ca mirean cel care a cumpărat voturile pentru a face să fie ales episcop.

   [67] În textul latin sunt folosite cuvintele de latere, care sunt păstrate în limba papală pentru a-i desemna pe trimişii sau legaţii care-l reprezintă pe papă într-un mod mai direct şi mai complet.

   [68] Unii învăţaţi au pretins că apelul la Roma era anterior Sinodului din Sardica; dar dovezile lor nu sunt solide. Dl. Héfelé trimite la Noël-Alexandre ca la istoricul care a stabilit într-un mod incontestabil că dreptul la apel nu a fost stabilit de Sinodul din Sardica, şi că papii se bucurau de el înainte (Héfelé, Histoire des Conciles, tomul I, p. 559, ediţia 1869). Or care sunt argumentele lui Noël-Alexandre ? (Nat. Alexand., Histoire Eccl. 4 Sæcul. Dissert. 28). Dreptul la apel, spune el, este consecinţa primatului de drept divin, deci el este foarte vechi în Biserică şi de instituire dumnezeiască. Este evident că primatul de drept divin neexistând, aşa cum noi am demonstrat pe larg în întreaga istorie care precedă, consecinţa pe care o trage din el Noël-Alexandre nu există nici ea. Acest istoric nu ar putea avea dreptate decât împotriva galicanilor, precum P. de Marca, care admiteau primatul, înţelegând canonul de la Sardica în adevăratul său înţeles. Galicanii puteau fi ilogici, dar argumentaţia lui Noël-Alexandre nu poate avea valoare împotriva celor care, în acord cu întreaga istorie a primelor secole, neagă pe deplin primatul papal de drept divin.

   Dacă Noël-Alexandre ar fi vrut să-şi demonstreze teza, ar fi trebuit să citeze fapte, apeluri anterioare Sinodului din Sardica. Dar el nici măcar nu a încercat să facă aceasta, şi primul fapt pe care l-a citat având mai mult sau mai puţin dreptate (proposit. III) este posterior Sinodului din Sardica. Dlui. Héfelé nu-i este deci greu să facă dovezi atunci când el socoteşte incontestabilă aşa-zisa demonstraţie a lui Noël-Alexandre. Marca (De Concordat. sacerdot. et imp., cartea a VII-a), Richer (Hist. Concil. General., cartea I), du Pin (De Antiq. Eccl. Discipl. Dissert. II) şi adevăraţii galicani au înţeles perfect canonul din Sardica, şi Noël-Alexandre l-a falsificat din cauza prejudecăţilor sale papiste. Biserica Ortodoxă a înţeles canonul din Sardica precum galicanii pe care i-am citat (a se vedea Balsamon şi Zonar, Comment.).

   Citind cu sinceritate şi fără prejudecăţi canoanele de la Sardica, este evident:

   1. că sinodul acordă episcopului Romei o prerogativă nouă;

   2. că această prerogativă nu are ca scop decât cauzele episcopilor;

   3. că sinodul nu-i conferă lui dreptul de a judeca, ci de a determina o revizuire a primei judecăţi din partea episcopilor vecini cu provincia în care a avut loc procesul, şi de a lua parte acolo prin delegaţii săi. Episcopul Romei nu era stabilit judecător în apel; apelul nu avea alt rezultat decât iniţierea unei noi judecăţi sau confirmarea celei vechi de către episcopi.

   Nu se poate vedea alt lucru în canoanele de la Sardica; şi în van papiştii au vrut să descopere acolo o prerogativă din care s-ar fi putut deduce sistemul lor.

   [69] Această regulă era încă în vigoare în Franţa, acum jumătate de secol. Ea s-a năruit, ca multe alte rânduieli excelente, sub eforturile congregaţiilor ecleziastice şi mai ales ale iezuiţilor, care au distrus, spre profitul lor, adunările parohiale şi au căutat să grupeze credincioşii în jurul capelelor şi confesionalelor lor; motivele lor sunt destul de clare, de aceea este inutil a insista asupra lor.

   [70] Atunci când provinciile ecleziastice au fost mai bine delimitate, apelul trebuia să fie adresat celui dintâi episcop al provinciei sau mitropolitului. După Sinodul de la Niceea, Biserica tindea să aplice pe ea însăşi circumscripţiile imperiului; dar, în epoca Sinodului din Sardica, această diviziune nu era încă perfect stabilită. Iată de ce nu se menţionează mitropoliţii în canoanele acestei adunări, ci doar episcopii vecini sau din împrejurimi.

   [71] În colecţiile latine, canonul 15 este precedat de o hotărâre în acelaşi sens, luată la propunerea lui Ianuarie, episcop de Benevent, şi potrivit căreia un episcop nu trebuia deloc să atragă clericul altui episcop şi să-l hirotonească pentru propria Biserică.

   În canonul 16, Sinodul de la Niceea a adoptat o decizie asemănătoare.

   [72] Noi am văzut această epistolă menţionată în cea a lui Iuliu, citată anterior.

   [73] A se vedea scrisoarea lor în Sfântul Ilarie de Poitiers, Fragment. III, § 20.

   [74] În colecţiile latine (canonul 12), se găseşte o propunere a lui Osie care îndulceşte puţin decizia luată în canonul 20. Episcopul de Cordoba a făcut observaţia că episcopii puteau să pornească spre curte, neavând cunoştinţă de canoanele adoptate. În acest caz, episcopul care se găsea pe cale trebuia să-i înveţe şi să-i convingă să se întoarcă în Biserica lor, şi să trimită doar diaconul lor la curte.

   Este evident că aceasta nu era aici decât o dispoziţie provizorie.

   [75] Apud Sfântul Atanasie, Apolog. contra Arian., § 44 şi urm.; Sfântul Ilarie de Poitiers, Fragment. II; Teodoret, Hist. Eccl., cartea a II-a, cap. 6. N.tr.: A se vedea Teodoret, Istoria Bisericească, pag. 85-87.

   [76] Sinodul recunoştea astfel că a fost convocat de împăraţii înşişi: και αυτοι ευσεβεστατοι Βασιλεισ συνηγαγον ημασ ...

   [77] N.tr.: Epistola prezentată de Teodoret este puţin mai amănunţită decât cea înfăţişată de autor, fără a fi afectate însă în nici un fel ideile transmise.

   [78] Exista un episcop cu acest nume în Traianopolis.N. tr.: În textul epistolei prezentate de autor se scrie că episcopul Teodul ar fi fost totuşi omorât când a fugit pentru a scăpa de sentinţa capitală obţinută de ei contra lui.

   [79] Se deţine epistola adresată Bisericii Alexandriei; noi o vom face cunoscută de îndată.

   [80] Teodoret a adăugat la epistolă o expunere de credinţă care, în Răsărit, s-a atribuit Sinodului din Sardica, dar care a fost recunoscută ca apocrifă.

   [81] A se vedea Sfântul Atanasie, Hist. Arian. ad Monach., § 15; Apolog. contra Arian., § 50. Sfântul Ilarie de Poitiers (Fragment. II) indică scaunele unui mare număr de membri ai sinodului.

   [82] S-a pretins, fără dovezi, că Osie era delegatul episcopului Romei. Trebuie remarcat mai întâi că, la sinod, episcopul reprezenta propria Biserică, şi nu pe episcopul unei Biserici de care el era străin. Deci Osie nu l-ar fi putut reprezenta pe episcopul Romei. În plus, în epistola sinodului către Iuliu, se va vedea că episcopul Romei nu era reprezentat decât de doi preoţi şi un diacon. Osie a fost ales de adunare drept preşedinte, datorită vârstei sale înaintate, respectului de care se bucura în întreaga Biserică, datorită virtuţilor sale şi curajului pe care l-a arătat în timpul ultimei persecuţii în care el a mărturisit credinţa.

   [83] Sinodul nu spune că acest lucru era obligatoriu.

   [84] Aceste cuvinte înseamnă că episcopul Romei ocupa cel dintâi loc în episcopat, aşa cum Sfântul Petru ocupa în colegiul apostolic. Dar, exact aşa cum Sfântul Petru nu era decât primus inter pares în colegiul apostolic, episcopul Romei nu era decât primus inter pares în episcopat. Sinodul din Sardica nu a vrut să spună alt lucru.

   [85] Dacă Osie ar fi fost delegat de episcopul Romei la sinod, ar fi fost menţionat înaintea celor doi preoţi şi a diaconului, ca trebuind să-l informeze pe Iuliu despre ceea ce se făcuse.

   [86] Episcopii Romei aveau autoritate asupra Bisericilor acestor provincii suburbicare, aşa cum cel al Alexandriei avea asupra Libiei şi Tebaidei, precum am arătat când am vorbit despre canoanele Sinodului de la Niceea. Este de remarcat că sinodul nu se adresează episcopului Romei pentru a-i cere o promulgare universală; că nu cere confirmarea hotărârilor sale; că se exprimă din contră într-un mod care dovedeşte că autoritatea rezida în el. Aceste puncte diverse sunt incontestabile, excepţie făcând cei care, având opinii preconcepute, se declară orbeşte pentru papalitate.

   [87] Cum se vede, sinodul nu menţionează ca trimişi de episcopul Romei decât pe cei doi preoţi şi diaconul amintiţi mai sus.

   [88] Apud Sfântul Atanasie, Apolog. contra Arian., § 40 şi urm..

   [89] Din faptele relatate de noi din documente autentice, rezultă:

   1. că Eusebiu de Nicomidia şi adepţii săi, temându-se ca nu cumva Apusul să se declare pentru Atanasie, au trimis episcopului Romei presupusele lor documente împotriva episcopului Alexandriei, sperând că acelea vor fi suficiente pentru a-l atrage în partida lor;

   2. că Atanasie, în faţa acestui demers, a trebuit să dovedească că aceste documente erau calomnioase;

   3. că Iuliu, în faţa aserţiunilor contradictorii, a fost determinat să invite taberele să se înţeleagă între ele privind locul unde se va întruni un sinod pentru a examina aserţiunile lor contradictorii;

   4. că eusebienii nefixând un sinod, Iuliu i-a invitat la cel pe care îl convoca la Roma;

   5. că eusebienii au refuzat printr-o epistolă, în care episcopul Romei era destul de prost tratat;

   6. că acesta din urmă le-a răspuns, îndemnându-i din nou să vină la sinod pentru a da dovezile lor în sprijinul documentelor lor;

   7. că aceşti episcopi nevenind la invitaţia sa, Atanasie şi ceilalţi duşmani ai eusebienilor au fost recunoscuţi ca fiind ortodocşi.

   Pentru a aprecia din nou modul în care se tratează chestiunile în Biserica Romană, iată ce spune ultimul său istoric, abatele Darras: ,,Suveranul pontif (?) a anunţat intenţia de a evoca judecata acestei chestiuni (a Sfântului Atanasie) în tribunalul său. În acest scop, el a fixat, pentru anul 342, un sinod chiar la Roma şi trimitea doi preoţi, Elpidie şi Filoxene, la eusebieni pentru a le da porunca de a veni acolo (Histoire générale de l’Eglise, de abatele J.E. Darras, tomul IX, p. 349).

   Autorul a găsit în epistola lui Iuliu dovezi: că eusebienii au atestat devotamentul lor pentru sfântul scaun (într-un mod suspect, este adevărat); că actele de la Niceea aveau nevoie de confirmarea sfântului scaun (pagina 350).

   Cum a putut percepe istoricul papist astfel de fapte ? Iată procedeul său: pentru a scrie istoria sa, el a citit câteva relatări ale scriitorilor anteriori; apoi le-a modelat în stilul său, având grijă să facă să domine mereu nota papistă, fără a se preocupa de documente istorice din care nu a citit nimic niciodată, că el indică rar în notă, sau că nu indică decât după scriitorii moderni copiaţi de el.

   Ni s-a părut util ca, din când în când, să atragem atenţia cititorilor noştri asupra procedeelor istorice întrebuinţate de scriitori care sunt lăudaţi foarte mult în Biserica Romană, mai ales atunci când se adresează persoanelor care nu au posibilitatea de a verifica calitatea şi ştiinţa.