Tâlcuiri la Vechiul Testament

Omiliile Sfântului Grigorie cel Mare la cartea Proorocului Iezechiil

 

CARTEA A II-A

Prefaţă la Cartea a II-a

Deoarece greutatea multor griji a împiedicat examinarea înaintea frăţiilor voastre a Cărţii Proorocului Iezechiil în toată lungimea sa, în preocuparea voastră aţi binevoit să cereţi ca măcar ultima sa vedenie să fie tâlcuită, cea privind cetatea construită pe munte şi care este mai obscură decât celelalte vedenii ale sale. Şi, cu adevărat, trebuie să împlinesc dorinţele voastre.

Dar, în ce-o priveşte, sunt două chestiuni care-mi tulbură duhul. Prima, că această vedenie este învăluită în norii unei asemenea obscurităţi încât cu greu poate fi zărită vreo parte din ea prin luminarea minţii. A doua, că ştim că Agilulfus, regele lombarzilor, a traversat Râul Po şi înaintează extrem de grabnic să ne asedieze.

Aşadar cugetaţi, preaiubiţii mei fraţi, cum poate pătrunde o minte mâhnită, preocupată cu simţăminte de teamă, ideile tainice şi mistice ? Cu cât este mai tulburată de probleme pământeşti, cu atât mai puţin percepe în mijlocul lor acele chestiuni care ţin de Cer; cu cât este condusă mai mult în afara eişi de grijile sale, cu atât mai puţin este înlăuntru, căci, precum este scris: ,,Locuinţa cea pământească apasă pre mintea cea cu multă grijă” (Înţelepciunea lui Solomon 9, 15).

Deci cugetaţi: Ce ar putea face o minte care este distrasă, dacă atunci când este adunată nu reuşeşte să pătrundă lucruri mai înalte ? Şi ştim – noi toţi ştim – că un râu care este împărţit în multe canale este secat din albia sa. Totuşi, în mijlocul tuturor acestora, harul ceresc este prezent. Şi dacă povara gândurilor mele apasă mintea mea, aripile dorinţelor voastre o înalţă. Sarcina de care ne apropiem este într-adevăr extraordinar de greu de înţeles; dar haideţi să socotim duhovniceşte că vom călători noaptea. Prin urmare, ne rămâne să simţim calea în faţă.

 

Omilia I (Iezechiil 40, 1-4)

1. ,,A fost în anul al douăzeci şi cincilea al robiei noastre în luna dintâi, în zece zile ale lunii, în anul al paisprezecelea, după ce s-a luat cetatea, în ziua aceea fost-a preste mine mâna Domnului, şi m-a adus acolo” (Iezechiil 40, 1). Înainte de a vorbi de taine, el face mai întâi o precizare istorică pentru a fixa în timp ceea ce trebuie crezut în revelaţie.

Cu adevărat, trebuie observat că, la începutul acestei cărţi, el a indicat anul în care a început să proorocească şi într-adevăr a inclus la sfârşit anul în care a avut ultima vedenie, astfel încât poate fi înţeles vreme de câţi ani a grăit el în cartea proorociei sale. Căci el a plasat vremea când a început să proorocească la începutul cuvântului său, spunând: ,,Şi s-au deschis cerurile şi am văzut vedenia lui Dumnezeu. În ziua a cincea a lunii, acesta era anul al cincilea al robiei împăratului Ioachim” (Iezechiil 1, 1-2). Dar acum spune: ,,În anul al douăzeci şi cincilea al robiei noastre”.

Pentru că, într-adevăr, acest prooroc a fost dus în Vavilon în timpul primei robii împreună cu împăratul Ioachim. Dar el adaugă cu privire la cea de-a doua robie a Ierusalimului: ,,În anul al paisprezecelea, după ce s-a luat cetatea”. Deoarece Sedechia domnise în cetatea Ierusalimului vreme de 11 ani după prima robie în care Proorocul Iezechiil a fost dus în Vavilon împreună cu împăratul Ioachim. Într-adevăr, proorocul a văzut ultima sa vedenie în anul al paisprezecelea după robia aceluiaşi Sedechia, care era deja cea de-a doua robie a cetăţii.

Prin urmare, 11 şi cu 14 fac 25. Apoi, dacă el a spus prima sa vedenie în anul al cincilea al primei robii şi descrie ultima sa vedenie ca având loc în anul al douăzeci şi cincilea, este cu siguranţă limpede că a stabilit perioada în care a proorocit la 20 de ani, până la relatarea ultimei sale vedenii. Nici nu poate nimeni să schimbe faptul că, în mijlocul cărţii proorociei lui, când a vorbit de împăratul vavilonian, a amintit de anul al douăzeci şi şaptelea. În acest fragment, deoarece nu face nici o menţiune a perioadei robiei sale, el demonstrează limpede că descrie timpurile împăratului despre care primise poruncă să proorocească. Căci spune: ,,În luna dintâi, în zece zile ale lunii”, el exprimă data simplu, pentru ca exact din acest moment să fixeze pur şi simplu în inimile ascultătorilor săi rădăcina cuvântului din care mai târziu va scoate roade duhovniceşti.

2. Trebuie notat că el spune: ,,În anul al paisprezecelea, după ce s-a luat cetatea, în ziua aceea”. De ce Atotputernicul Dumnezeu a binevoit ca prin această ultimă vedenie să arate mila făgăduinţei Sale în aceeaşi zi în care El a împlinit mânia dreptăţii Sale asupra cetăţii năpăstuite, decât că această putere a dumnezeirii, care nu este mânată de imboldul şi nestatornicia încăpăţânării, aduce la viaţă pe cei chinuiţi şi pe cei ce se pocăiesc cu aceeaşi lumină a dreptăţii cu care îi loveşte pe cei mândri şi pe cei îndărătnici ?

Aşadar, timpul vedeniei sale fiind stabilit mai întâi, el adaugă: ,,Fost-a preste mine mâna Domnului, şi m-a adus acolo, întru vederea lui Dumnezeu, m-a adus pre mine în pământul lui Israil şi m-a pus într-un munte foarte înalt şi preste el era ca o cetate zidită în preajmă” (Iezechiil 40, 1-2 – însă citatul folosit de Sfântul Grigorie este următorul: ,,... era ca o zidire de cetate, înclinându-se spre austru”).

3. În mod evident, nu este câtuşi de puţin posibil a accepta literal construirea acestei cetăţi. Căci puţin mai încolo, el adaugă că aceeaşi zidire măsura o trestie (de măsurat) de 6 coţi şi o palmă, poarta acesteia 14 coţi şi curtea deschisă a acestei porţi (Sfântul Grigorie vorbeşte aici despre ,,frunţile porţii”, precum există în versiunea Vulgata a Sfintei Scripturi; Scriptura din 1914 vorbeşte despre ,,descoperământul pridvorului porţii”, adică curtea deschisă a acestei porţi) el spune că are 60 coţi. Toate aceste lucruri nu pot fi literalmente adevărate. Căci cum este cu putinţă ca întreaga zidire să măsoare în acelaşi timp o trestie, adică 6 coţi şi o palmă, şi porţile zidirii să aibă 14 coţi şi însăşi curtea deschisă a porţii 60 coţi ? Fiindcă poarta este în cetate şi curtea cu siguranţă la porţi. Şi raţiunea nu permite ideea că ceea ce cuprinde să fie mai mic decât ceea ce este cuprins.

Dar în Sfânta Scriptură aceste lucruri care pot fi acceptate istoriceşte foarte adesea trebuie înţelese şi duhovniceşte, astfel încât să fie păstrată credinţa în adevărul istoric, iar înţelegerea duhovnicească să fie dedusă din tainele alegoriei. Precum de asemenea ştim ceea ce a spus psalmistul: ,,Că voiu vedea cerurile, lucrul degetelor tale, luna şi stelele, care tu le-ai întemeiat” (Psalmi 8, 4). Dar iată, cuvântul raţiunii stă în descrierea exterioară, că cerurile sunt lucrarea lui Dumnezeu şi luna şi stelele sunt create şi întemeiate de El. Dar dacă psalmistul a afirmat aceasta doar potrivit lucrării exterioare şi nu şi potrivit înţelegerii mistice, de ce el care a vestit că cerurile sunt lucrarea lui Dumnezeu înainte de a aminti de lună şi de stele, nu socoteşte şi soarele despre care ştim că este lucrarea Lui ?

Căci dacă el ar vorbi numai literal, înainte de a menţiona luminătorul mai mic, ar trebui să vorbească de luminătorul mai mare, pentru a spune că întâi soarele şi apoi luna şi stelele au fost întemeiate. Dar pentru că vorbea potrivit înţelegerii mistice, astfel că noi ar trebui să acceptăm luna ca fiind Sfânta Biserică şi stelele ca toţi sfinţii, nu a dorit să menţioneze soarele pentru că a vorbit deschis către acel Soare Însuşi veşnic, despre care este scris: ,,Şi va răsări vouă celor ce vă temeţi de numele meu, soarele dreptăţii” (Maleahi 4, 2). Despre El, cei păcătoşi vor spune la sfârşit: ,,Lumina dreptăţii nu ne-a strălucit nouă, şi soarele nu ne-a răsărit nouă” (Înţelepciunea lui Solomon 5, 6).

Aşadar, spunând: ,,Luna şi stelele, care tu le-ai întemeiat”, şi apoi păstrând tăcerea cu privire la soarele care a fost creat, el a indicat că a grăit către acel Soare care a creat nu numai soarele şi luna şi stelele materialiceşte, ci şi luna Bisericii şi stelele tuturor sfinţilor duhovniceşte.

Astfel dacă atunci când lipseşte ceva din relatare, suntem călăuziţi de raţiunea subţire către înţelegerea unei alegorii, cu atât mai mult trebuie primite duhovniceşte acele lucruri în care potrivit înţelegerii literale nu există nici un sens istoric. ,,Fost-a preste mine mâna Domnului, şi m-a adus acolo, întru vederea lui Dumnezeu m-a adus pre mine în pământul lui Israil”. Deoarece el a spus: ,,M-a adus acolo”, şi dezvăluind aceasta, el a adăugat: ,,M-a adus pre mine în pământul lui Israil”. Dar el a spus: ,,Fost-a preste mine mâna Domnului şi m-a adus acolo, întru vederea lui Dumnezeu”. Într-adevăr, mâna indică virtutea puterii, iar vederea revelaţia adevărată pe care a primit-o. Cu siguranţă, mâna este în vedere, virtutea în contemplare. Ce arată el limpede prin aceste cuvinte decât că nu spune nimic literal despre cetatea pe care a văzut-o ? Căci el vorbeşte duhovniceşte despre cetatea pe care o contemplă duhovniceşte.

4. ,,Şi m-a pus într-un munte foarte înalt”. Aşadar pe cine semnifică muntele înalt dacă nu pe Mijlocitorul între Dumnezeu şi oameni, Omul Iisus Hristos ? El este într-adevăr de pe pământ dar mai presus de pământ deoarece trupul acestui Mântuitor al nostru are materie din adâncimi, dar depăşeşte înălţimile datorită puterii Sale. El I-ar fi spus mai puţin decât înalt dacă nu ar fi adăugat ,,foarte” pentru că El S-a făcut nu numai Om, dar prin zămislirea acestei omeniri pe care El şi-a asumat-o, El a devenit Dumnezeu-Om, nu numai Om mai presus de oameni, ci şi Om mai presus de îngeri.

De aceea este spus despre El prin Isaia: ,,În ziua aceea … rodul pământului va fi înalt” (Isaia 4, 2). Atunci Ziditorul nostru, deoarece El S-a întrupat pentru noi, devine pentru noi rodul pământului. Şi rodul pământului este deja înalt pentru că Omul născut pe pământ domneşte în ceruri mai presus de îngeri, întrucât potrivit glasurilor lui David şi Pavel: ,,Toate le-ai supus sub picioarele lui” (Psalmi 8, 7; Evrei 2, 8). De vreme ce El a supus Lui toate lucrurile, nu a lepădat nimic din ceea ce era supus Lui.

Aşadar, acel munte este foarte înalt fiindcă chiar dacă este de pe pământ prin substanţa omenirii Sale, este de nepătruns prin înălţimea dumnezeirii Sale. De aceea, când Proorocul Isaia a profeţit că acelaşi Domn va veni şi Se va întrupa, înălţat prin duhul proorociei, a spus: ,,Va fi în zilele cele de apoi arătat muntele Domnului, şi casa lui Dumnezeu pre vârfurile munţilor” (Isaia 2, 2). Deoarece casa Domnului era poporul lui Israil. Aşadar Cel care a binevoit a Se întrupa din poporul lui Israil a fost numit muntele casei Domnului. Existau, oricum, în acelaşi popor sfinţi care erau pe drept numiţi munţi pentru că prin vrednicia vieţii lor ei se apropiau de ceruri.

Dar Cel Întrupat, Unul-Născut, nu era egal cu aceşti munţi pentru că prin dumnezeirea Lui El covârşeşte firea, viaţa şi vredniciile tuturor. Astfel este spus pe drept despre munte că este în vârful munţilor, fiindcă El a fost socotit a fi înalt din dumnezeirea Lui şi mai presus de vârfurile sfinţilor, astfel că cei care au înaintat mult către Dumnezeu cu greu ar putea să atingă urmele picioarelor Lui de pe piscul cugetării. Astfel Cel despre care se spune acolo că este un munte în vârful munţilor aici este vestit ca un munte foarte înalt. Apoi urmează: ,,Preste el era ca o cetate zidită în preajmă” (Iezechiil 40, 2 – însă citatul folosit de Sfântul Grigorie este următorul: ,,... era ca o zidire de cetate, înclinându-se spre austru”).

5. Trebuie notat că nu spune ,,preste el era zidire”, ci ,,ca o zidire”, pentru a arăta deschis că toate aceste lucruri au fost spuse nu despre o cetate fizică, ci despre una duhovnicească. Căci spunând că nu a văzut ,,zidirea”, ci ,,ca o zidire”, el trimite inimile ascultătorilor către o construcţie duhovnicească, precum este spus prin psalmistul: ,,Ierusalimul cel ce se zideşte ca o cetate” (Psalmi 121, 2). Aşadar fiindcă acea vedenie a păcii lăuntrice este clădită din adunarea cetăţenilor sfinţi, Ierusalimul ceresc este zidit ca o cetate. Totuşi câtă vreme este pe acest pământ al pribegiei, este lovit cu bice şi bătut cu năpaste; pietrele sale sunt zilnic şlefuite.

Şi aceeaşi cetate este fără îndoială Sfânta Biserică, care se nevoieşte pe pământ înainte de a domni în ceruri. Sfântul Petru spune cetăţenilor ei: ,,Voi înşivă ca nişte pietre vii, vă zidiţi” (I Petru 2, 5). Şi Sfântul Pavel spune: ,,A lui Dumnezeu arătură, a lui Dumnezeu zidire sunteţi” (I Corinteni 3, 9). În mod limpede, această cetate are deja aici o zidire mare prin viaţa sfinţilor. Ca într-o zidire, o piatră duce altă piatră, fiindcă piatră este pusă pe piatră, şi piatra care susţine o altă piatră este ea însăşi ţinută de o a treia. Prin urmare, în Sfânta Biserică, fiecare atât poartă pe altul, cât şi este purtat de un al treilea. Căci semenii se îngăduie între ei ca zidirea dragostei să se înalţe prin ei.

De aceea Sfântul Pavel povăţuieşte spunând: ,,Purtaţi sarcinile unul altuia, şi aşa pliniţi legea lui Hristos” (Galateni 6, 2). Vestind virtutea acestei legi, el spune: ,,Plinirea legii este dragostea” (Romani 13, 10). Atunci dacă eu nu mă îngrijesc să te susţin pe tine în căile tale şi tu dispreţuieşti să mă îngădui pe mine în ale mele, din ce se înalţă zidirea dragostei între noi, a căror dragoste de aproapele nu se însoţeşte cu răbdarea ? Deci în zidire, precum am spus înainte, piatra care susţine este susţinută deoarece aşa cum eu îngădui căile celor care, deşi buni în vorbe, sunt stângaci în fapte, tot aşa eu am fost îngăduit de cei care m-au întrecut în frica de Domnul şi m-au purtat, astfel că fiind purtat, am învăţat să port. Dar şi ei înşişi au fost purtaţi de cei mai mari decât ei.

Cu adevărat, pietrele care sunt aşezate în vârful şi pe marginea din afară a zidirii sunt ele însele susţinute de altele. Dar ele defel nu poartă altele deoarece chiar cei care se vor naşte la sfârşitul Bisericii, adică în zilele cele de pe urmă ale lumii, sunt cu siguranţă susţinuţi de cei mai mari decât ei astfel încât căile lor sunt rânduite a fi potrivit vredniciilor. Dar pentru că după ei nu urmează nimeni, care ar putea trage folos de la ei, ei nu poartă nici o piatră a zidirii credincioşilor peste ei.

Aşadar, acum unii sunt purtaţi de noi şi într-adevăr noi suntem purtaţi de alţii. Atunci temelia zidirii poartă toată greutatea căci Mântuitorul nostru singur poartă în acelaşi timp căile tuturor. Sfântul Pavel a spus despre El: ,,Că altă temelie nimeni nu poată să pună afară de ceea ce este pusă, care este Iisus Hristos” (I Corinteni 3, 11). Temelia poartă pietrele şi nu este susţinută de ele pentru că Mântuitorul nostru îngăduie toate faptele noastre, dar în El nu a fost nici un păcat care să fi trebuit să fie îngăduit. Astfel este bine spus acum: El ,,... m-a pus într-un munte foarte înalt şi preste el era ca o zidire de cetate”, fiindcă El singur poartă căile şi păcatele noastre, El care susţine întreaga zidire a Sfintei Biserici.

El grăieşte prin gura proorocului către cei care duc încă o viaţă stricată: ,,Mânia mea o am plinit” (Ieremia 6, 11; citatul folosit de Sfântul Grigorie este următorul: ,,Am obosit să mă stăpânesc”, care are un înţeles apropiat). Dar Domnul nu este obosit de a Se stăpâni, nici o oboseală nu poate atinge puterea dumnezeirii Sale, dar grăind pe înţelesul omenesc El numeşte această răbdare referitoare la noi nevoinţă.

6. Şi trebuie notat că proorocul a văzut această cetate pe care a zărit-o a se înclina spre austru. Căci cei care sunt cunoscători ai Sfintei Scripturi îşi amintesc că vântul dinspre austru este folosit de obicei ca simbol al Sfântului Duh în timp ce, pe de altă parte, diavolul este adeseori înţeles prin vântul dinspre miazănoapte, fiindcă cel dintâi dezleagă cu căldură şi cel din urmă constrânge cu frig. Şi Adevărul spune: ,,Şi pentru înmulţirea fărădelegii, va răci dragostea multora” (Matei 24, 12). Proorocul vorbeşte de asemenea de Iudeea, spunând: ,,În ce chip izvorăşte apa în fântână, aşa izbucneşte răutatea ei” (Ieremia 6, 7; citatul folosit de Sfântul Grigorie este următorul: ,,Aşa cum o groapă răceşte apa, aşa ea şi-a răcit răutatea ei”). Căci asemenea, proorocul dând mărturie, se spune că vrăjmaşul a zis: ,,Şedea-voiu pre muntele cel înalt, preste munţii cei înalţi, care sunt spre miazănoapte” (Isaia 14, 13).

Dar în contrast, această cetate se înclină către austru deoarece harul Sfântului Duh dezleagă amorţeala minţii. Astfel, psalmistul spune: ,,Întoarce Doamne robia noastră, ca pâraiele în austru” (Psalmi 125, 5). Atunci robia noastră, care în răceala amorţelii a continuat nepăsătoare în ce priveşte a-L urma pe Dumnezeu, este dezlegată de căldura Sfântului Duh, astfel că ea curge către dragostea lui Dumnezeu. De aceea se spune acum că cetatea care a fost zidită pe munte se înclină către austru pentru că Biserica celor aleşi deschide cugetele lor prin insuflarea Sfântului Duh şi, coborând de pe toate piscurile mândriei ei, prin Dumnezeu în care ea crede, zămisleşte căldura iubirii astfel că nimic nu o mulţumeşte în afară de a fi supusă harului Lui, de a fi încălzită de dragostea Lui, de a fi întotdeauna plină de darul suflării Lui.

Şi din această pricină un observator învăpăiat de iubire a spus: ,,Iar sufletul meu se va bucura de Domnul, veseli-se-va de mântuirea lui” (Psalmi 34, 8). Pentru că Cel care este numit în latină Mântuitor, în ebraică este numit Iisus. Atunci proorocul, fiindcă a contemplat căile şi minunile Lui şi taina mântuirii noastre prin duhul proorociei, spune că se bucură de Domnul şi se veseleşte în Iisus pentru că a ars cu iubire fierbinte pentru El de la care a zămislit bucuria cugetului. Prin urmare, haideţi să ne întrebăm ce măsură de vinovăţie ar trebui să fie în a nu iubi căile, pildele şi învăţăturile Lui după ce El a venit şi a arătat mântuirea, dacă minţile părinţilor duhovniceşti s-au bucurat de Cel care încă nu venise dar fusese proorocit.

Deci despre această cetate se spune că se înclină spre austru ca şi cum s-ar fi spus direct că altă cetate, adică sinagoga, a stătut către nord în mijlocul cetăţenilor săi lipsiţi de credinţă şi s-a împietrit în răceala trădării. Cu adevărat Sfânta Biserică, care a zămislit iubirea credinţei, se înclină prin căldură către austru şi, ca să spunem aşa, se sprijină pe vântul cald fiindcă se bucură nu de încrederea în ea însăşi ci în harul duhovnicesc.

Apoi urmează: ,,Şi m-a băgat pre mine acolo”.

7. Intră în zidirea cetăţii cereşti cel care cugetă imitând căile binelui în Sfânta Biserică. Aşadar a intra în zidirea de pe munte înseamnă a reflecta cum aleşii Sfintei Biserici, statorniciţi pe piscul virtuţilor, înaintează în iubirea Domnului. Căci duce o viaţă legată în căsătorie acel bărbat care este mulţumit cu propriile lui averi, care nu le jefuieşte pe cele ale altora, care dă săracilor tot ce are în plus, care nu uită să plângă pentru păcate, lucruri fără de care un cuplu căsătorit nu-şi poate duce viaţa de zi cu zi. Deoarece în măsura în care grijile familiei îi tulbură cugetul, el se porneşte spre lacrimi.

Dar bărbatul care a lepădat deja toate cele care aparţin lumii caută să nu aibă nimic al său. El este hrănit doar de practicarea contemplării. Când se bucură plângând în nădejdea răsplăţii cereşti, el întrece tocmai lucrurile care îi sunt îngăduite să le aibă. El caută să fie zilnic singur cu Domnul, nici o grijă pentru lumea trecătoare nu îi tulbură duhul. El îşi întinde mereu mintea în aşteptarea bucuriilor cereşti.

Într-adevăr, altul a părăsit deja toate lucrurile lumeşti şi mintea lui este înălţată la contemplarea binecuvântărilor cereşti dar încă, spre zidirea multora, are o poziţie de ocârmuire. Cel care nu se lasă pradă chestiunilor vremelnice din propria voinţă se întoarce uneori la ele din milostivire faţă de semenii săi, astfel încât din grijă faţă de ei îi este milă de cei sărmani; el propovăduieşte cuvântul vieţii ascultătorilor săi şi le asigură în acelaşi timp cele necesare vieţii atât pentru suflete, cât şi pentru trupuri. Şi cel care de dragul său zboară către dorinţa cerească prin contemplaţie se osteneşte încă pentru chestiunile temporale pentru înaintarea către desăvârşire şi folosul semenilor săi.

Aşadar, oricine se străduieşte cu conştiinciozitate să cugete în Sfânta Biserică pentru a înainta fie în viaţa de căsnicie, fie în cetatea vieţuirii în curăţie care leapădă toate grijile acestei lumi, fie în turnul propovăduitorilor, a intrat deja în zidirea cetăţii aşezată pe munte. Dar cel care nu se îngrijeşte să reflecteze la viaţa celor mai mari decât el pentru a putea înainta stă încă în afara zidirii. Şi dacă admiră cinstea pe care Sfânta Biserică o are în lume el priveşte zidirea din afară, ca să spunem aşa, şi este uimit. Şi deoarece este concentrat doar pe cele exterioare, el nu intră înlăuntru.

Apoi urmează: ,,Şi iată un bărbat şi vederea lui era ca vederea aramei” (Iezechiil 40, 3).

8. Prin el însuşi este înţeles omul care este înfăţişat pe munte. Dar se spune despre acel om că măsoară zidirea. Şi Domnul este indicat pe drept prin om şi prin munte pentru că El Însuşi hotărăşte toate lucrurile judecând în Sfânta Biserică şi El Însuşi poartă aceeaşi Sfântă Biserică şi purtând-o o înalţă la ceruri. Astfel, de asemenea, acelaşi Mântuitor al nostru spune în Sfânta Evanghelie: ,,Cela ce intră prin uşă, păstor este oilor” (Ioan 10, 2). Şi puţin mai departe: ,,Eu sunt uşa”. Şi din nou, câteva cuvinte mai încolo, El adaugă: ,,Eu sunt Păstorul cel bun”. Atunci dacă El Însuşi este păstorul şi El Însuşi este uşa, şi păstorul intră prin uşă, de ce în acest fragment nu poate fi înţeles a fi atât muntele, cât şi omul care măsoară zidirea de pe munte ?

9. Dar noi trebuie să cercetăm de ce se spune despre acest om: ,,Vederea lui era ca vederea aramei”. Însă noi ştim cu toţii, fraţilor, că arama este extrem de rezistentă şi în întregime sunătoare. Prin urmare de ce vederea Mijlocitorului între Dumnezeu şi oameni este asemănată cu vederea aramei decât că, precum ştim limpede, Fiul Unul-Născut, luând chip de rob, prin slava Învierii Sale transformă vremelnicia trupului omenesc în veşnicie, pentru că în El trupul s-a făcut deja nemărginit de durabil ? Căci El înviind ,,din morţi, nu mai moare; că moartea pre dânsul nu-l mai stăpâneşte” (Romani 6, 9).

Atunci de ce însăşi Întruparea Lui este asemănată cu metalul răsunător decât că prin această asumare a firii noastre omeneşti El a răsunat (în urechile) tuturor cu slava măreţiei Sale ? Şi El are, ca să spunem aşa, aspectul aramei în Trupul Său deoarece Dumnezeu S-a făcut cunoscut lumii prin trupul Său. Astfel este spus de asemenea prin Ioan: ,,Şi are preste haina şi preste coapsa sa numele scris: Împăratul împăraţilor şi Domnul domnilor” (Apocalipsa 19, 16). Prin urmare, ce este haina Sa dacă nu trupul pe care El l-a luat din Fecioara ? Dar nu este alta haina Sa, ci El Însuşi este altul. Fiindcă se spune despre trup că este haina noastră, dar noi înşine nu suntem trupul cu care suntem îmbrăcaţi.

Dar Isaia, privind cu multă vreme în urmă la haina Sa pătată cu sângele patimii Sale pe cruce, a spus: ,,Pentru ce sunt hainele tale roşii, şi îmbrăcămintele tale ca ale unui ce calcă în teasc ?” (Isaia 63, 2). La care El a răspuns: ,,Fiind plin l-am călcat de tot. Şi din neamuri nu este bărbat cu mine” (Isaia 63, 2-3 – însă citatul folosit de Sfântul Grigorie este următorul: ,,Am călcat teascul singur: şi din neamuri nu este bărbat cu mine”). Astfel El a călcat singur teascul în care El a fost călcat, El care prin puterea Lui a biruit patima pe care a suferit-o. Căci Cel care a pătimit până la moartea pe cruce a înviat din morţi cu slavă. Apoi este bine spus: ,,Şi din neamuri nu este bărbat cu mine”, fiindcă cei pentru care El a venit să pătimească trebuie să fi fost părtaşi la Patima Lui; deoarece în acel moment ei nu veniseră la credinţă, El plânge în Patima Sa pentru cei a căror viaţă a cerut-o în acea Patimă.

Cu adevărat înmulţirea trupului este prin coapsă. Prin urmare, deoarece prin înmulţirea neamului omenesc, precum sunt descrise succesiunile generaţiilor în relatările lui Matei şi Luca, El a venit în această lume dintr-o fecioară şi prin taina întrupării Sale a arătat că El era Împăratul şi Domnul tuturor neamurilor de pretutindeni, El are scris pe haina Sa şi pe coapsa Sa ,,Împăratul împăraţilor şi Domnul domnilor”. Apoi El a devenit cunoscut lumii acolo unde a întărit cunoştinţa Scripturii Sale. Aşadar propovăduirea este din trupul Său ca şi cum ar fi reverberaţia aramei.

Apoi se poate spune pe drept: ,,Vederea lui era ca vederea aramei”. Apoi urmează: ,,În mâna lui era aţă de ziditori” (Iezechiil 40, 3 – însă citatul folosit de Sfântul Grigorie este următorul: ,,În mâna lui funie de in”).

10. Traducătorii Septuagintei nu au ,,funie de in”, ci ,,aţă de ziditori”. Dacă în acest verset folosim traducerea lor pentru tâlcuire, ce trebuie să înţelegem prin ziditori dacă nu pe sfinţii învăţători care prin grăirea de cuvinte duhovniceşti aranjează pietrele vii, adică sufletele celor desăvârşiţi, într-o zidire cerească ? Apoi orice au spus Părinţii de la început, Proorocii, Apostolii, urmaşii Apostolilor, ce era ea dacă nu rânduirea pietrelor în această zidire a sfinţilor care este înălţată zi de zi ? Apoi aceasta se obişnuieşte să se facă potrivit cu aţa ziditorilor, astfel ca să poată fi văzută uniformitatea sau verticalitatea zidului care se înalţă, şi dacă o piatră este înăuntru să poată fi scoasă afară şi dacă una este ieşită în afară să poată fi trasă înăuntru.

Şi cu siguranţă propovăduirea învăţătorilor face aceasta în fiecare zi astfel încât fiecare suflet individual, pentru care poate nu este folositor să-şi asume povara conducerii, chiar de caută să apară afară să fie rechemat înăuntru; şi din nou un suflet care doreşte să stea ascuns şi să se intereseze doar de propriile griji, dacă se poate folosi el însuşi şi mulţi, chiar dacă doreşte să rămână ascuns, va fi îndreptat spre exterior pentru a apărea afară. Şi astfel se întâmplă că ordinea sfintelor pietre este susţinută când una care doreşte să ajungă la cinste este adesea respinsă şi una care fuge de cinste este ridicată în citadela ordinii sfinte.

Dar fiindcă, aşa cum am aflat de la traducătorul nostru, istoria evreilor nu are ,,aţă de ziditori”, ci ,,funie de in” în mâna sa, trebuie să lămurim aceasta care este socotită de noi a fi mai exactă. Fiindcă ştim că o sfoară de in este mai fină decât sfoara care este făcută din altceva. Şi ce trebuie să înţelegem prin sfoara de in dacă nu propovăduirea fină, adică duhovnicească ? Într-adevăr, judecata Legii era o sfoară dar nu era din in, pentru că nu constrângea cu propovăduirea subtilă poporul primitiv căruia îi înfrâna păcatele, nu de cugetare, ci de faptă, prin hotărârea pedepsei. Dar după ce Domnul Însuşi a legat de asemenea prin propovăduire cugetele oamenilor şi a făcut cunoscut că păcatul este comis şi în inimă, El a ţinut o sfoară de in în mâna Sa.

Căci spune: ,,Auzit-aţi că s-a zis celor de demult: să nu preacurveşti. Iar eu zic vouă: că tot cela ce caută la femeie spre a o pofti pre ea, iată, a preacurvit cu dânsa întru inima sa” (Matei 5, 27-28). Aşadar, sfoara de in este propovăduirea subţire care leagă mintea ascultătorului ca nu cumva el să se distrugă pe sine chiar în cugetarea vrednică de plâns. Şi trebuie notat ce este spus, că sfoara este în mâna Lui, adică, propovăduirea este în acţiune. Fiindcă El arată în Sine tot ceea ce a învăţat, precum este scris: ,,Ce au început Iisus a face şi învăţa” (Faptele Apostolilor 1, 1). Şi deoarece El a lăsat în scris aceleaşi lucruri pe care le-a grăit, ca ele să fie transmise generaţiilor viitoare, este adăugat pe drept: ,,Şi în mâna lui ... trestie de măsurat” (Iezechiil 40, 3).

11. Domnul face o făgăduinţă despre Sfânta Biserică prin alt prooroc, spunând: ,,Va fi veselia păsărilor şi lăcaşuri de turme, de trestie şi bălţi” (Isaia 35, 7 – însă citatul folosit de Sfântul Grigorie este următorul: ,,Va răsări verdeaţa trestiei şi papura”). Îmi amintesc că am tâlcuit în altă parte că trestiile trebuie interpretate ca (fiind) cărturari şi papurile neîndoios ca ascultători. Dar deoarece atât papurile, cât şi trestiile obişnuiesc să crească lângă umezeala apei, şi ambele se folosesc de aceeaşi apă, şi o trestie este folosită într-adevăr pentru a scrie în timp ce este imposibil a scrie cu o papură, ce trebuie să înţelegem prin papură şi trestie decât că există o singură dogmă a adevărului care hrăneşte mulţi ascultători ?

Dar unii care sunt hrăniţi înaintează în cuvântul lui Dumnezeu până acolo încât ei devin chiar cărturari, asemenea trestiilor bineînţeles, şi alţii aud cu adevărat cuvântul vieţii, păstrează verdeaţa nădejdii bune şi faptelor drepte dar nu pot cu nici un chip să ajungă să scrie. Ce sunt aceştia în apa lui Dumnezeu, ca să spunem aşa, dacă nu papuri ? Fiindcă ei înaintează devenind verzi, dar nu pot reuşi să scrie epistole.

Deci Mântuitorul nostru, deoarece a îngăduit ca cuvintele pe care le-a grăit să fie de asemenea scrise prin râvna învăţătorilor, a ţinut o trestie în mâna Sa. Este numită trestie de măsurat pentru că înseşi studiile învăţătorilor sunt păstrate sub un fel de chivernisire a unei judecăţi ascunse, astfel încât de ele se folosesc unii cititori, dar alţii nu se pot folosi. De aceea sfinţii apostoli, când L-au întrebat pe Învăţătorul care le-a vorbit lor mai direct de ce S-a adresat mulţimilor în pilde, au auzit: ,,Pentru că vouă s-a dat a şti tainele împărăţiei cerurilor, iar acelora nu s-a dat” (Matei 13, 11).

Cu adevărat este o trestie de măsurat deoarece în acelaşi sfânt cuvânt al Său care a fost consemnat pentru noi recunoaştem că există dezlegările Sale ascunse. Fiindcă prin judecata Lui de nepătruns unul este admis la măsura celor desăvârşiţi şi celălalt este lăsat afară deoarece nu este vrednic cu nici un chip să aparţină numărului celor desăvârşiţi.

Aşadar El are o sfoară, are în mâna Sa o trestie de măsurat. Apoi El măsoară locul cu sfoara Lui; într-un loc El o scoate afară, din alt loc El o trage înăuntru, şi duce acolo ceea ce a îndepărtat din altă parte. Fără îndoială Mântuitorul nostru acţionează în aceasta înţelept la adunarea oamenilor, în timp ce El îi îndreaptă pe unii din fărădelegile lor, pe alţii îi lasă în ale lor. Căci El a tras sfoara măsurii ascunse printre cei pe care a binevoit să-i adune şi ce a făcut decât că a tras înapoi sfoara de la cei pe care i-a osândit să fie lepădaţi ? Astfel că cei buni sunt păstraţi în măsura zidirii cereşti şi cei răi sunt afară. Cei în care nu există fapte bune rămân, ca să zicem aşa, fără măsurare.

12. Mântuitorul nostru a ţinut această sfoară şi trestie de măsurat în mâna Sa când a binevoit să-l mustre pe Apostolul Pavel prin vedenia omului din Macedonia, astfel că acelaşi macedonean a spus: ,,Trecând în Machedonia, ajută-ne nouă” (Faptele Apostolilor 16, 9). Dar Duhul lui Iisus nu a îngăduit apostolilor, deşi dornici, să meargă în Asia să propovăduiască. De ce sfinţii apostoli sunt chemaţi să meargă acolo unde poate ei nu s-au gândit să meargă şi sunt opriţi să meargă unde au dorit, decât că sfoara şi trestia de măsurat ale judecăţii ascunse sunt ţinute în Mână, pentru ca unii să poată auzi cuvintele vieţii şi alţii nicidecum să nu se învrednicească să le audă ? Prin urmare, sfoara de măsurat care este trasă într-un loc este îndepărtată din alt loc.

13. Mai mult, noi am aflat din mărturia Sfintei Evanghelii că un om a venit să spună: ,,Învăţătorule, voiu să merg după tine, oriunde vei merge” (Matei 8, 19). Răspunsul pe care el l-a primit a fost: ,,Vulpile au vizuini şi păsările cerului cuiburi, iar Fiul Omului nu are unde să-şi plece capul” (Matei 8, 20). Altul a venit să spună: ,,Doamne, dă-mi voie întâi să merg să îngrop pre tatăl meu” (Matei 8, 21). Lui i se spune: ,,Lasă morţii să-şi îngroape pre morţii lor” (Matei 8, 22) şi tu urmează-Mi Mie şi vesteşte Împărăţia lui Dumnezeu. De ce unul făgăduieşte să meargă şi este lăsat în urmă, dar celălalt doreşte să se întoarcă acasă şi i se porunceşte să vină ? Unul nu este acceptat, celălalt nu este slobozit din ascultarea sa nici măcar vreme de un ceas. Aşadar prin chivernisirea lăuntrică a judecăţii ascunse sunt conduse sfoara şi trestia de măsurat prin care unul este tras şi celălalt părăsit, astfel că zidirea cerească nu este ridicată fără cercetare evlavioasă şi dreaptă.

14. Trestia de măsurat poate fi de asemenea înţeleasă a fi Sfânta Scriptură, de vreme ce oricine o citeşte se măsoară pe sine prin ea pentru a vedea cât de mult înaintează în virtute duhovnicească sau cât de departe a rămas de faptele bune care sunt poruncite, cât de mult se ridică deja la împlinirea faptelor bune, cât de mult stă încă întins la pământ în mijlocul faptelor rele.

Apoi urmează: ,,Şi el sta în poartă”.

15. Oricine stă în poartă este în parte înăuntru dar în parte afară pentru că o frântură din el este văzută din afară, o parte este ascunsă înăuntru. Prin urmare, Mântuitorul nostru Întrupat pentru noi din milostivirea Sa a stat, ca să spunem aşa, în poartă înaintea ochilor omeneşti, pentru că prin firea Lui omenească El a fost văzut, şi prin firea Sa dumnezeiască a rămas nevăzut. Căci din această pricină evreii care Îl aşteptaseră pe El din făgăduinţa proorocilor au fost tulburaţi de confuzia amăgirii lor, fiindcă ei au văzut ca muritor pe Cel despre care crezuseră că va veni să-i izbăvească.

Deci, Cel care stă în poartă, precum s-a spus mai înainte, este văzut în parte din afară, în parte cu adevărat dinăuntru. Prin urmare, nici însăşi amăgirea evreilor nu a fost lăsată fără manifestarea puterii dumnezeieşti. Căci văzând minunile Lui, ei au fost atraşi la credinţă dar din nou, cugetând la pătimirile Lui, ei au refuzat să creadă în Dumnezeul pe care ei L-au văzut muritor în trup; de aceea s-a ajuns că ei s-au îndoit a-L recunoaşte. Deoarece ei L-au văzut flămând, însetat, mâncând, bând, istovit, dormind şi L-au socotit a fi un simplu om. Ei L-au văzut pe El înviind morţii, curăţind leproşii, dând lumină orbilor, izgonind diavolii şi L-au perceput a fi mai presus de oameni. Dar firea Lui omenească a încurcat minunile Lui, când ei le-au socotit în inimile lor.

Astfel Sfânta Biserică, din spatele glasului miresei care doreşte deja să-L vadă, a spus limpede: ,,Iată el stă după peretele nostru” (Cântarea cântărilor 2, 9). Deci Cel care arată ochilor omeneşti ceea ce a luat din firea muritoare, şi a rămas nevăzut în Sine Însuşi, a stat, ca să spunem aşa, în spatele peretelui pentru cei care caută să-L vadă în afară deoarece El nu a îngăduit să fie văzut în slava Sa. Astfel, El a stat, ca să spunem aşa, după peretele care a arătat firea omenirii pe care El a luat-o asupra Sa şi a tăinuit de ochii omeneşti firea dumnezeirii Sale.

În acest chip este adăugat acolo: ,,Privind pre ferestre, uitându-se prin mreje” (Cântarea cântărilor 2, 9; aici ‘mreje’ înseamnă zăbrele, vergele de fier din care se fac grilaje). Căci oricine priveşte pe ferestre sau zăbrele nu este nici pe de-a întregul văzut, nici cu totul nevăzut. Astfel, cu siguranţă, Mântuitorul nostru a apărut înaintea ochilor celor care se îndoiesc căci dacă săvârşind minuni nu ar fi pătimit nimic ca un om, El le-ar fi apărut lor pe deplin ca Dumnezeu, şi din nou, suferind relele omeneşti, dacă nu ar fi făcut nici o minune ca Dumnezeu El ar fi fost socotit a fi un simplu om. Dar deoarece El a săvârşit fapte dumnezeieşti şi a pătimit rele omeneşti, El a privit către oameni, ca să spunem aşa, prin ferestre sau prin zăbrele, astfel că El S-a arătat atât ca Dumnezeu prin minuni şi a rămas ascuns prin pătimiri, şi a fost perceput ca om din pătimirile Sale dar cu toate acestea a fost recunoscut ca mai presus de om prin minunile Sale.

Dar pentru că se spune că acel om stătea în poartă, trebuie să ne întrebăm dacă el stătea uitându-se înăuntru cu spatele în afară. În această chestiune, dacă vedem ce este spus înainte şi după aflăm cu repeziciune cum stătea El. Căci este spus înainte: ,,Era ca o zidire de cetate, înclinându-se spre austru. Şi m-a băgat pre mine acolo”. Şi puţin mai târziu se spune despre acest Om: ,,Şi el sta în poartă”. Apoi imediat este adăugat: ,,Şi a zis către mine bărbatul”.

16. Deoarece Omul stând în poartă a grăit proorocului care a fost adus la zidire, este fără îndoială limpede că El a stat cu faţa către interior şi cu spatele către exterior. Dar proorocul care a fost adus acolo, către care a grăit Omul stând în poartă, era neîndoios cu faţa către poartă de unde a auzit cuvintele celui care vorbea. Atunci de ce Omul priveşte înăuntru şi proorocul în afară ? De ce faţa acestui Om este întoarsă către zidire, dar ochii proorocului către poartă decât că Unul-Născut al Tatălui S-a întrupat din această pricină, că El trebuia să ne aducă la zidirea duhovnicească, adică la credinţa Sfintei Biserici ?

Ochii Lui întotdeauna privesc ţintă la zidirea Sa deoarece El are în vedere neîncetat cât de mult înaintează fiecare în virtuţi. Cu adevărat proorocul priveşte către poartă fiindcă cel care aude cuvintele lui Dumnezeu trebuie să-şi aţintească mereu ochii inimii sale asupra sfârşitului său şi să cugete fără încetare la momentul când va părăsi această viaţă de acum şi va dobândi bucuriile veşnice. Pentru această pricină Dumnezeu S-a făcut trup, pentru a ne aduce la credinţă şi a ne călăuzi înapoi la arătarea vederii Sale. Astfel de asemenea Adevărul vorbeşte în Sfânta Evanghelie, spunând: ,,Prin mine de va intra cineva, se va mântui, şi va intra şi va ieşi, şi păşune va afla” (Ioan 10, 9). El va intra, bineînţeles, la credinţă, dar va ieşi la arătare, cu adevărat va afla păşune în belşugul veşnic. De aceea şi psalmistul a spus: ,,Domnul va păzi intrarea ta şi ieşirea ta” (Psalmi 120, 8).

Deci Domnul păzeşte intrarea fiecărui suflet pe calea pe care vine la credinţă, şi ieşirea pe calea pe care pleacă către arătare, astfel încât nici intrând în Biserică să nu se poticnească în greşeli, nici ieşind din această viaţă vremelnică către cea veşnică să nu fie înhăţat de vechiul duşman. Cu adevărat din cauza acestei plecări a noastre, la care ar trebui să cugetăm zilnic în inimile noastre, Pavel de asemenea, vorbind despre Mântuitorul nostru, spune: ,,Pentru aceea şi Iisus, ca să sfinţească pre norod cu sângele său, afară de poartă au pătimit. Deci dar să ieşim la dânsul afară de tabără, ocara lui purtând. Că nu avem aici cetate stătătoare, ci pre aceea ce va să fie căutăm” (Evrei 13, 12-14).

Aşadar, omul care a apărut stătea în poartă şi vorbea astfel deoarece Mijlocitorul între Dumnezeu şi oameni, Hristos Iisus, chiar în vremea Patimii Sale a dat ucenicilor Săi învăţăturile vieţii, astfel ca cei care cred în El să privească mereu către poartă, şi gândind cu atenţie încordată la Patima Sa să nu-şi întoarcă ochii inimilor lor de la propriul sfârşit.

Noi, de asemenea, când am început deja să dispreţuim legăturile trupului, să străbatem strâmtorile mortalităţii noastre în dorinţa de nemurire, să ne întindem către libertatea luminii cereşti, să urmărim bucuriile Împărăţiei Cerurilor, ne aţintim ochii pe poartă deoarece când dorim să trecem de la tainele vremelnice la cele veşnice, ne-am întors, ca să spunem aşa, cu spatele la această viaţă de acum şi avem faţa inimii noastre în dorinţa pentru sfârşitul nostru. Căci este scris: ,,Trupul cel putrezitor îngreuiază sufletul şi locuinţa cea pământească apasă pre mintea cea cu multă grijă” (Înţelepciunea lui Solomon 9, 15). Deci, prin contemplare ajungem cu mintea dincolo de strâmtorile trupului dar suntem ţinuţi înlăuntrul porţii de aceeaşi îngustime trupească în mijlocul îndatoririlor pe care le cunoaştem.

17. Căci cu adevărat duhul este adesea suspendat în contemplaţia dumnezeiască astfel că se bucură că printr-o oarecare imagine percepe deja o licărire a acelei libertăţi veşnice pe care ,,ochiul nu a văzut, nici urechea nu a auzit” (I Corinteni 2, 9). Însă, respins de greutatea propriei mortalităţi, cade înapoi în adâncuri şi este ţinut legat de anumite lanţuri ale pedepsei sale. Deci duhul care percepe bucuriile adevăratei sale libertăţi se îndreaptă către poartă şi doreşte să plece dar încă nu poate.

Din acest motiv, poporul evreu, slobozit din robie în Egipt, când au zărit stâlpul de nor precum le-a spus Dumnezeu, a stat fiecare în uşa cortului său şi s-a închinat. Se spune despre ei câteva versete mai înainte: ,,Iar când Moisi ieşea la cortul cel afară de tabără, sta tot norodul uitându-se fiecare de la uşa cortului său” (Ieşirea 33, 8). Deci noi stăm unde ne avem aţintiţi ochii minţii noastre. Astfel Ilie a spus: ,,Viu este Domnul Dumnezeul puterilor, … căruia îi stau înainte” (III Împăraţi 17, 1). Neîndoios el a stat unde şi-a avut pusă inima. Căci de ce poporul a văzut stâlpul de nor şi a stat în uşile corturilor lor şi s-a închinat decât că mintea omenească, atunci când întrezăreşte acele lucruri cereşti înalte într-o alegorie, părăseşte deja legăturile locuinţei sale trupeşti prin cugetare înălţată şi cu smerenie se închină Celui a cărui substanţă nu se învredniceşte totuşi să o vadă, însă se minunează de puterea Lui prin iluminarea Duhului ?

Şi când Moisi intră în cortul mărturiei poporul vede spatele lui şi stă în uşile corturilor lor deoarece când fiecare sfânt propovăduitor rosteşte cuvinte profunde despre Dumnezeu, el deja intră cumva în cortul sălăşluirii cereşti. Toţi cei neputincioşi, chiar dacă nu pot cugeta pe deplin la virtutea acestei propovăduiri, văd, ca să spunem aşa, spatele fiindcă ei urmează cu înţelegerea lor ultimele cuvinte care sunt de mare folos. Dar chiar în acele ultime lucruri pe care ajung să le înţeleagă, ca să spunem aşa, ei ies din corturile lor şi stau în porţi deoarece ei încearcă să lase în urmă locuinţele trupului şi să înainteze către acele bucurii ale vieţii veşnice despre care aud.

De aceea, se spune că Ilie, când a auzit glasul Domnului grăind către el, a stat în uşa peşterii sale şi şi-a acoperit faţa, pentru că atunci când prin harul contemplaţiei glasul înţelegerii cereşti vorbeşte în mintea lui, omul întreg deja nu se mai află în peşteră, deoarece grija de trup nu stăpâneşte duhul lui, ci stă în poartă fiindcă are de gând să părăsească hotarele mortalităţii.

18. Dar cel care stă deja în uşa peşterii sale şi aude cuvintele lui Dumnezeu în urechile inimii sale trebuie să-şi acopere faţa, deoarece când suntem călăuziţi prin harul ceresc către înţelegerea lucrurilor mai înalte, cu cât mai subtil suntem înălţaţi, cu atât mai des trebuie prin smerenie să ne înfrânăm în înţelegerea noastră, ca nu cumva să încercăm să fim mai înţelepţi decât se cuvine a fi înţelept, ci să fim înţelepţi în minte întreagă (Romani 12, 3), ca nu cumva când stăruim prea mult asupra celor nevăzute să ne rătăcim, şi ca nu cumva în acea fire netrupească să căutăm ceva din lumina trupească.

Deci a pleca urechea şi a acoperi faţa înseamnă a auzi glasul unei esenţe lăuntrice prin cuget, şi încă a feri ochii inimii de orice apariţie trupească, ca nu cumva duhul să-şi imagineze ceva pentru sine în aceea a trupului, el care este pretutindeni tot şi pretutindeni necircumscris.

Aşadar noi, preaiubiţi fraţi, care am aflat deja despre bucuriile veşnice prin moartea şi învierea Mântuitorului nostru şi înălţarea Lui la ceruri, noi care ştim că îngerii Lui se arată în exterior ca cetăţenii noştri în mărturia dumnezeirii Sale, haideţi să tânjim după Împăratul, haideţi să dorim cetăţenii pe care îi recunoaştem şi, stând în această zidire a Sfintei Biserici, haideţi să ne aţintim ochii asupra porţii; haideţi să întoarcem spatele cugetelor noastre acestei stricăciuni a vieţii vremelnice, haideţi să întoarcem feţele inimilor noastre către libertatea Împărăţiei Cerurilor.

Dar iată, sunt încă multe lucruri care ne împovărează cu grija vieţii stricăcioase. Prin urmare, fiindcă nu putem pleca desăvârşit, cel puţin haideţi să stăm în poarta peşterii noastre, gata să o părăsim în orice clipă având nădejde prin harul Mântuitorului nostru care viază şi împărăţeşte cu Tatăl în unitatea Sfântului Duh, Dumnezeu, în vecii vecilor. Amin.