Tâlcuiri la Noul Testament

Comentarii la Evanghelia după Luca

de Sfântul Ambrozie al Milanului

 

CARTEA A VII-A

(Luca 9, 27 - 16, 15)

1. ,,Şi vă grăiesc vouă cu adevărat: sunt unii din cei ce stau aici, care nu vor gusta moarte, până când vor vedea împărăţia lui Dumnezeu” (Luca 9, 27). Întotdeauna Domnul trezeşte către răsplata viitoare a virtuţilor şi învaţă dispreţul bun faţă de lucrurile lumeşti, şi astfel susţine slăbiciunea minţii omeneşti cu recompensa pentru pătimirile din prezent. Căci este greu a lua Crucea (potrivit Luca 9, 23), a supune sufletul primejdiilor şi trupul morţii, a tăgădui ce eşti când vei fi ceea ce nu eşti; şi virtutea, deşi remarcabilă, arareori schimbă prezentul pentru viitor. Într-adevăr, pare anevoios pentru oameni să cumpere nădejde cu primejdii şi răsplata veacului viitor cu pierderea bunurilor actuale. Aşadar, ca nu cumva cineva să fie zdrobit de disperare sau scârbă – deoarece farmecul unei vieţi uşoare înmoaie de asemenea o dispoziţie statornică –, un Stăpân bun şi moral făgăduieşte celui credincios înaintare neîncetată în trăire, deoarece confortul slăbeşte sub frica morţii şi o mare dragoste de viaţă compensează neplăcut ispitirile nădejdii cu teroarea doritei mântuiri.

Deci tu nu trebuie să te lamentezi deloc, nu trebuie să te îndreptăţeşti defel; Judecătorul tuturor a dat atât o răsplată pentru virtute, cât şi un leac pentru slăbiciune, astfel că slăbiciunea este susţinută în circumstanţele actuale şi virtutea de cele viitoare. Dacă eşti curajos, dispreţuieşte moartea; dacă eşti slab, fugi de ea. Dar nimeni nu poate fugi de moarte decât dacă urmăreşte viaţa (potrivit Coloseni 3, 4). Viaţa ta este Hristos; este Viaţa însăşi care nu poate muri (potrivit Ioan 11, 25).

2. Astfel, dacă noi vrem să nu ne temem de moarte, haideţi să stăm acolo unde este Hristos, astfel ca El să ne poată spune şi nouă: ,,Sunt unii din cei ce stau aici, care nu vor gusta moarte” (Luca 9, 27). Nu este îndeajuns a sta decât dacă stai acolo unde este Hristos, căci numai cei care pot sta cu Hristos nu pot gusta moarte. În această privinţă este drept, prin natura cuvântului însuşi, a cugeta că aceia care sunt văzuţi a se fi învrednicit de tovărăşia cu Hristos nu vor avea nici măcar percepţia morţii. Cu siguranţă, moartea trupului poate fi gustată prin consacrare, viaţa sufletului poate fi ţinută prin stăpânire.

3. Dar ce înseamnă a gusta moarte ? Dacă nu cumva, poate, pâinea poate fi moarte, aşa cum pâinea este viaţă ? Căci sunt aceia care mănâncă pâinea durerii (potrivit Psalmi 126, 3); există de asemenea noroadele arapilor care au primit balaurul spre mâncare (potrivit Psalmi 73, 15). Departe de noi a devora otrava balaurului, deoarece noi avem adevărata Pâine, acea Pâine care s-a pogorât din cer (potrivit Ioan 6, 51). Cel care respectă ceea ce este scris mănâncă acea Pâine. În acest chip, sunt aceia care nu vor gusta moarte până când vor vedea Împărăţia lui Dumnezeu (potrivit Matei 16, 28). De asemenea sunt aceia care nu vor vedea moarte, precum este scris: ,,Cine este omul, care va fi viu, şi să nu vază moarte ?” (Psalmi 88, 47).

4. Dar cine este omul care nu va muri, chiar dacă Învierea nu poate avea loc decât dacă există morţi ? Deşi acceptăm lipsa morţii trupului în ce-l priveşte pe Enoh (potrivit Facerea 5, 24; Înţelepciunea lui Isus fiul lui Sirah 44, 16) şi Ilie (potrivit IV Împăraţi 2, 11; I Macavei 2, 58) şi că Domnul a spus despre Ioan Evanghelistul, ,,de voiu vrea să rămână acesta până voiu veni” (Ioan 21, 22), deoarece noi credem că acest cuvânt nu se referă doar la Ioan, ci este un precept general despre mulţi, moartea nu a trupului, ci a sufletului, este negată aici.

Căci sunt aceia care trăiesc deşi (sunt) morţi, deoarece există aceia care trăind sunt morţi, precum cea care ,,de vie este moartă” (I Timotei 5, 6), deoarece este scris: ,,Să vină dar moartea preste ei, şi să se pogoare la Iad de vii” (Psalmi 54, 16). Astfel, dacă cineva merge la iad de viu – căci prin păcat el se pogoară în iad, locuinţa morţii –, există aceia pentru care cursul vieţii poate să nu fie întrerupt nici măcar de moartea trupului, precum Avraam, Isaac şi Iacov, despre care ştim prin puterea cuvântului dumnezeiesc că sunt vii, pentru că atunci când El este Dumnezeul lui Avraam, al lui Isaac şi al lui Iacov, cu adevărat, El nu este Dumnezeul morţilor, ci al celor vii (potrivit Matei 22, 32).

5. Astfel, El vorbeşte nu referindu-se la unul, ci la foarte mulţi; căci nici Petru nu este mort, pe care porţile iadului nu l-ar putea birui (potrivit Matei 16, 18), nici Iacov şi Ioan nu sunt morţi, fiii Tunetului (potrivit Marcu 3, 17); ei au fost primiţi întru bucuria slavei cereşti şi lucrurile pământeşti nu îi biruiesc, ci sunt supuse lor. Prin urmare, fii şi tu un Petru, evlavios, credincios, iubitor de pace, ca tu să poţi deschide porţile Bisericii şi să scapi din porţile morţii. Fii un fiu al Tunetului. Tu spui: Cum pot eu să fiu un fiu al Tunetului ? Tu poţi fi astfel, dacă te rezemi nu pe pământ, ci pe pieptul lui Hristos (potrivit Ioan 13, 25; 21, 20). Tu poţi fi un fiu al Tunetului dacă lucrurile pământeşti nu te pot mişca, ci, mai degrabă, tu clatini ceea ce este pământesc cu puterea minţii tale. Fie ca pământul să se cutremure de tine, nu să te prindă pe tine; fie ca trupul să se teamă de puterea duhului tău şi să fie înspăimântat şi supus.

Vei fi un fiu al Tunetului dacă ai fost un fiu al Bisericii. Fie ca Hristos să-ţi spună ţie de pe jugul Crucii: ,,Iată mama ta !” (Ioan 19, 27) şi fie ca El să spună Bisericii: ,,Iată fiul tău !” (Ioan 19, 26). Deoarece atunci vei începe să fii un fiu al Bisericii, când L-ai văzut pe Hristos Biruitor pe Cruce. Pentru că cel ce crede că crucea este o piatră de poticnire este un evreu, nu un fiu al Bisericii; cel ce crede nebunia Crucii este un grec (potrivit I Corinteni 1, 23). Dar fiu al Bisericii este cel ce crede că Crucea este o biruinţă (potrivit Coloseni 2, 15), când recunoaşte glasul lui Hristos biruitor.

6. Prin urmare, ca tu să poţi cunoaşte că Petru, Iacov şi Ioan nu au gustat moarte, ei s-au învrednicit să vadă slava Învierii, deoarece cu aproximativ 8 zile înainte de aceste cuvinte, El i-a luat doar pe aceştia trei şi i-a dus în munte. De ce spune el: ,,Şi a fost după cuvintele acestea ca la opt zile” (Luca 9, 28), dacă nu pentru că cel ce aude cuvintele lui Hristos şi crede va vedea slava lui Hristos la vremea Învierii ? Căci Învierea a avut loc în a opta zi, de unde şi majoritatea psalmilor sunt scrişi: ,,Pentru cea cu opt” (Psalmi 6; 11). Sau, poate, pentru a ne arăta că El a spus că cel care, pentru Cuvântul lui Dumnezeu, îşi va pierde propriul suflet, îl va mântui (potrivit Luca 9, 24), de vreme ce El îşi înnoieşte făgăduinţele la Înviere (potrivit Matei 16, 25-27).

7. Dar Matei şi Marcu spun că ei au fost luaţi după 6 zile (potrivit Matei 17, 1; Marcu 9, 2). Despre aceasta, noi putem spune după 6.000 ani – fiindcă ,,o mie de ani înaintea ochilor tăi Doamne, ca ziua de ieri” (Psalmi 89, 4) –; dar mai mult de 6.000 ani sunt socotiţi, şi noi preferăm să înţelegem cele 6 zile ca pe un simbol, deoarece lucrurile lumii au fost create în 6 zile (potrivit Facerea 2, 2), astfel că noi înţelegem lucrurile prin timp şi lumea prin lucruri. Astfel, când se sfârşesc veacurile lumii, este arătată Învierea ce va să vină, sau pentru că Cel care S-a înălţat deasupra lumii şi a transcens clipele acestui veac, din înălţimi, va aştepta, ca să spunem aşa, rodul veşnic al Învierii viitoare.

8. Aşadar, haideţi să transcendem lucrurile lumii ca să-L putem vedea pe Dumnezeu faţă către faţă (potrivit Facerea 32, 30; I Corinteni 13, 12). ,,În munte înalt te suie, cel ce binevesteşti Sionului” (Isaia 40, 9; Naum 1, 15). Dacă cel care binevesteşte Sionului se suie în munte, cu cât mai mult o face cel care Îl binevesteşte pe Hristos, şi pe Hristos înviind în slavă ! Fiindcă poate mulţi Îl văd pe El în trup, deoarece mulţi dintre noi ,,am ştiut pre Hristos după trup, dar de acum nu-l mai ştim” (II Corinteni 5, 16).

9. Mulţi dintre noi L-au cunoscut pe El, deoarece mulţi dintre noi L-au văzut – ,,l-am văzut pre el, şi nu avea chip, nici frumuseţe” (Isaia 53, 2) –, însă doar 3, chiar 3 aleşi, au fost luaţi pe munte (potrivit Luca 9, 28). Dacă eu nu i-am perceput pe ei ca aleşi, ar trebui să mă gândesc că întregul neam omenesc a fost cuprins în chip tainic în cei 3, deoarece întregul neam omenesc a descins din cei 3 fii ai lui Noe (potrivit Facerea 9, 18-19; I Paralipomene 1, 4). Sau, poate, fiindcă din toţi oamenii, numai cei care Îl vor fi mărturisit pe Hristos se vor învrednici să ajungă la slava Învierii, căci ,,nu vor învia necredincioşii la judecată” (Psalmi 1, 5), ci sunt pedepsiţi când are loc Judecata.

 

Scriptura NT 99

Schimbarea la Faţă a Domnului în Muntele Taborului

 

Apoi, 3 sunt aleşi să se suie pe munte, pentru că de asemenea 2 sunt aleşi să fie văzuţi cu Domnul (potrivit Luca 9, 30). Un număr sfânt în ambele cazuri. Şi aceasta, poate, pentru că nimeni nu poate vedea slava Învierii, decât cel care a păstrat neatinsă taina Treimii cu curăţia nepângărită a credinţei. Petru s-a suit, el care a primit cheile Împărăţiei (potrivit Matei 16, 19); şi Ioan, căruia i-a fost încredinţată Mama Lui (potrivit Ioan 19, 27); şi Iacov, care a fost cel dintâi care s-a suit pe scaun arhieresc.

10. Aşadar, Moisi şi Ilie apar (potrivit Luca 9, 30), adică Legea şi Proorocul, cu Cuvântul, pentru că Legea nu poate exista fără Cuvântul, nici un Prooroc, decât cel care a proorocit despre Fiul lui Dumnezeu. Şi, într-adevăr, acei fii ai Tunetului (potrivit Marcu 3, 17) i-au văzut pe Moisi şi Ilie în slava în trup (potrivit Luca 9, 31), dar noi de asemenea îl vedem pe Moisi zi de zi cu Fiul lui Dumnezeu. Deoarece vedem Legea în Evanghelie când citim: ,,Să iubeşti pre Domnul Dumnezeul tău” (A Doua Lege 6, 5; Matei 22, 37; Luca 10, 27); îl vedem pe Ilie cu Cuvântul lui Dumnezeu când citim: ,,Iată fecioara în pântece va lua” (Isaia 7, 13).

11. Astfel, Sfântul Luca a adăugat în mod potrivit: ,,Grăiau de ieşirea lui, care vrea să o plinească în Ierusalim” (potrivit Luca 9, 31; aici cuvântul ‘ieşire’ are sensul de moarte). Deoarece tainele te învaţă despre moartea Lui. Şi astăzi Moisi învaţă, şi astăzi Ilie grăieşte, şi astăzi noi îl putem vedea pe Hristos în mai mare slavă. Căci cine nu-L poate vedea pe El când însuşi poporul evreilor L-ar fi putut vedea, ba mai mult, L-a văzut ? Fiindcă ei au Scriptura NT 100văzut faţa lui Moisi în slavă, dar a primit văl (potrivit Ieşirea 34, 29), cu toate că ei nu au urcat pe munte şi prin urmare s-au rătăcit. Cel care l-a văzut doar pe Moisi nu L-ar putea vedea simultan pe Cuvântul lui Dumnezeu.

 

Schimbarea la Faţă a Domnului. Frescă de Teofan Grecul, începutul secolului XV, aflată astăzi la Galeria Tretiakov

 

12. Atunci, haideţi să ne descoperim faţa, ca ,,cu faţă descoperită slava Domnului ca prin oglindă privind, spre acelaşi chip ne prefacem” (II Corinteni 3, 18). Haideţi să urcăm muntele, haideţi să-L rugăm fierbinte pe Cuvântul lui Dumnezeu ca poate El să ni se arate în podoaba şi frumuseţea Sa, şi să fim puternic întăriţi şi bine să sporim şi să împărăţim (potrivit Psalmi 44, 5). Pentru că şi acestea sunt taine şi arătate mai profund: şi, cu adevărat, Cuvântul fie se micşorează, fie creşte pentru tine potrivit cu putinţa ta (potrivit Ioan 3, 30), dar dacă tu nu urci culmea puterii de judecată mai înalte, nu ţi se va arăta înţelepciunea, nici înţelegerea tainelor, şi nu ţi se va vădi cât de mare este slava, cât de mare este podoaba în Cuvântul lui Dumnezeu; dar Cuvântul lui Dumnezeu Se va arăta, ca să spunem aşa, în trup, neavând propria podoabă, nici frumuseţe, şi va părea un Om în suferinţă, care poate purta neputinţele noastre (potrivit Isaia 53, 2-3); îţi va părea cel despre care s-a zis că este născut din om, tăinuit de acoperământul graiului, nestrălucind cu virtutea duhului.

Dar dacă atunci când te gândeşti la Om, tu crezi că El este zămislit de o Fecioară, puţin câte puţin, credinţa îţi împărtăşeşte că El S-a născut din Duhul lui Dumnezeu, tu vei începe să urci muntele. Dacă Îl vezi pe cruce, biruitor asupra morţii (potrivit Coloseni 2, 15), nu ucis, dacă tu vezi că pământul s-a cutremurat (potrivit Psalmi 75, 8; Matei 27, 51), soarele s-a întunecat, întunericul a acoperit ochii necredincioşilor (potrivit Luca 23, 44-45), mormânturile s-au deschis, morţii s-au sculat (potrivit Iezechiil 37, 12-13; Matei 27, 52-53), ca un semn că neamurile, care fuseseră moarte pentru Dumnezeu, ca şi cum mormânturile trupurilor lor au fost descuiate, s-au ridicat când s-a revărsat peste ele lumina Crucii; dacă tu vezi această taină, tu ai urcat muntele cel înalt, tu zăreşti cealaltă slavă a Cuvântului.

13. Unele din veşmintele Sale sunt luminoase, altele întunecate. Şi, probabil, veşmintele Cuvântului sunt zicerile Scripturilor şi acoperământurile înţelegerii dumnezeieşti, deoarece exact aşa cum El Însuşi S-a arătat lui Petru, Iacov şi Ioan într-o podoabă diferită – ,,îmbrăcămintea lui albă, strălucind” (Luca 9, 29) – tot aşa înţelegerea textelor dumnezeieşti devine deja albă pentru ochii minţii tale (potrivit Matei 17, 2). Astfel cuvintele dumnezeieşti devin ca zăpada, veşmintele Cuvântului: ,,Albe foarte, (…) în ce chip nălbitorul pre pământ nu poate să nălbească” (Marcu 9, 3; potrivit Înţelepciunea lui Isus fiul lui Sirah 43, 21-22).

14. Haideţi să-l căutăm pe acest nălbitor, haideţi să căutăm această zăpadă. Citim că Isaia a mers la casa nălbitorului (potrivit Isaia 7, 3). Cine este acest Nălbitor, dacă nu poate Cel care obişnuia să curăţească păcatele noastre ? Apoi, El Însuşi a spus: ,,De vor fi păcatele voastre ca mohorâciunea, ca zăpada le voiu albi” (Isaia 1, 18). Cine este acest Nălbitor dacă nu Cel care obişnuieşte să curăţească întinăciunile trupeşti şi să dea Soarelui dumnezeiesc acoperământurile înţelegerii noastre, acoperământurile virtuţilor noastre ?

15. Am auzit de asemenea – pentru a lua un exemplu din cele opuse pentru a le combate – că elocvenţa a doi bărbaţi inteligenţi a fost asemănată cu zăpada şi albinele. Am găsit de asemenea că David a spus: ,,Cât sunt de dulci gâtlejului meu cuvintele tale, mai mult decât mierea gurii mele” (Psalmi 118, 103 – însă citatul folosit de Sfântul Ambrozie este următorul: ,,... mai mult decât mierea şi fagurele de miere pentru gura mea”). Şi mai jos: ,,Făclie picioarelor mele este legea ta, şi lumină cărărilor mele” (Psalmi 118, 105). Cuvântul lui Dumnezeu este lumină (potrivit Ioan 8, 12), Cuvântul lui Dumnezeu este zăpadă. Cuvântul lui Dumnezeu este de asemenea mai dulce decât mierea şi fagurele (potrivit Psalmi 18, 11; Înţelepciunea lui Isus fiul lui Sirah 24, 22), deoarece cuvânt mai dulce decât mierea a curs din gura lui Dumnezeu şi cuvinte limpezi au căzut ca zăpada în rostiri gingaşe.

Cu adevărat, doar această rostire trebuie comparată cu zăpada care a fost trimisă din cer pe pământ şi a făcut roditoare câmpurile arate ale inimilor noastre (potrivit Isaia 55, 10-11). Acest lucru nu este crezut în mod nepotrivit. Dumnezeu Însuşi mărturiseşte că este el provine din curgerea Sfintei Scripturi, spunând: ,,Să aştepte ca ploaia răspunsul meu, şi să se pogoare ca roua cuvintele mele, ca ploaia pre troscot şi ca bruma pre iarbă” (A Doua Lege 32, 2).

16. O, Doamne Iisuse, ce bine ar fi dacă mintea mea s-ar înverzi de umezeala ploii Tale, ce bine ar fi dacă ai stropi pământul meu cu strălucirea acelei zăpezi, astfel încât câmpurile unui trup înverzit să nu se dezlănţuie cu căldura bruscă, ci mai degrabă, presaţi de căldura zăpezii, să facă să încolţească seminţele Cuvântului ceresc ! Când zăpada cade, păsările cerului nu au unde să se sălăşluiască (potrivit Marcu 4, 32; Luca 9, 58), şi recolta de grâu este mai îmbelşugată ca de obicei.

17. Petru a văzut acest har; tot aşa şi cei care erau cu el, deşi erau îngreuiaţi de somn (potrivit Luca 9, 32). Fiindcă măreţia de nepătruns a dumnezeirii copleşeşte percepţiile trupului nostru. Căci dacă precizia vederii trupeşti nu poate suferi raza soarelui direct în ochi, cum poate suferi stricăciunea membrelor omului slava lui Dumnezeu ? Şi, astfel, veşmântul trupului, mai curat şi mai delicat după îndepărtarea materialităţii păcatelor, este modelat pentru Înviere. Şi, poate, ei erau aşa îngreuiaţi de somn, încât au văzut strălucirea Învierii după odihna lor. Prin urmare, priveghind ei au văzut măreţia Lui, deoarece nimeni nu vede slava lui Hristos decât dacă priveghează (potrivit Luca 12, 37). Petru a fost ispitit şi harul Învierii l-a abătut din drum pe el pe care ademenirile acestei lumi nu l-au corupt.

18. Spune: ,,Bine este nouă a fi aici” (Luca 9, 33) – de aici de asemenea: ,,A mă slobozi şi împreună cu Hristos a fi; mai bine cu mult mai vârtos” (Filippeni 1, 23) –, şi fără a fi mulţumit că a adus laudă, ci chiar mai admirabil, nu numai în dragoste, ci şi în evlavia faptelor, lucrătorul harnic făgăduieşte o slujbă de închinare comună pentru zidirea a trei colibe/temple. Şi deşi nu ştia ce grăia (potrivit Luca 9, 33), el a făgăduit un ritual, în care, nu neatenţia nesăbuită, ci râvna prematură adună roadele evlaviei. Fiindcă neştiinţa sa izvora din condiţia sa, dar făgăduinţa din evlavia sa.

Dar firea umană în acest trup stricăcios, muritor nu are putinţa de a face un templu lui Dumnezeu. Fie în duh, fie în trup, fie în orice alt loc, evită a căuta ceea ce nu este îngăduit a cunoaşte. Dacă Petru nu a cunoscut, cum poţi cunoaşte tu ? Dacă cel care a făgăduit nu a cunoscut, chiar cel care prin mărinimie nu a ştiut limitele trupului, cum putem noi cunoaşte, care suntem închişi prin lenevirea minţii în fortăreaţa trupului ? Deci, o evlavie atât de mare era plăcută lui Dumnezeu !

19. ,,Şi acestea grăind el, s-a făcut nor, şi i-a umbrit pre dânşii” (Luca 9, 34). Aceasta este umbrirea Duhului dumnezeiesc, care nu este întunecat de sentimentele oamenilor, ci dezvăluie taine. Acest lucru este destăinuit şi în alt loc, când un înger spune: ,,Şi puterea celui de sus te va umbri” (Luca 1, 35). Rezultatul acestui fapt este arătat când este auzit glasul lui Dumnezeu spunând: ,,Acesta este Fiul meu cel iubit, pre acesta să ascultaţi” (Luca 9, 35),

20. cu alte cuvinte, Ilie nu este Fiul, Moisi nu este Fiul, ci Acesta este Fiul pe care Îl vedeţi singur, căci ei s-au retras când El a început să fie înfăţişat ca Domn (potrivit Luca 9, 36). Tu vezi că credinţa desăvârşită nu numai a începătorilor, ci şi a celor desăvârşiţi, ba mai mult, chiar a fiinţelor cereşti este a cunoaşte pe Fiul lui Dumnezeu. Dar de vreme ce am spus deja aceste lucruri mai sus, cunoaşte că norul nu era o negură neagră de umezeală neclară a munţilor care fumegau şi a aerului condensat care acoperă cerul cu teroarea întunericului (potrivit Ieşirea 19,16), ci un nor luminos care nu ne udă cu apă de ploaie sau cu aversa unei furtuni, ci din care roua stropeşte minţile oamenilor cu credinţa trimisă prin glasul Atotputernicului Dumnezeu.

21. ,,Şi după ce a fost glasul, s-au aflat Iisus singur” (Luca 9, 36). Astfel, deşi au fost 3, ei au devenit unul. Trei sunt văzuţi la început, unul la sfârşit; deoarece cu credinţă desăvârşită sunt una. Apoi, de asemenea, Domnul Se roagă Tatălui ca noi toţi să fim una (potrivit Ioan 17, 21). Nu numai Moisi şi Ilie sunt una întru Hristos, ci şi noi suntem Un Trup al lui Hristos (potrivit Romani 12, 5). Aşadar, şi ei sunt primiţi, ca să spunem aşa, în Trupul lui Hristos, pentru că şi noi trebuie să fim una întru Hristos Iisus sau, poate, fiindcă Legea şi Proorocii sunt din Cuvântul; ei care au început din Cuvântul, sfârşesc în Cuvântul, ,,că sfârşitul legii este Hristos spre îndreptare tot celui ce crede” (Romani 10, 4).

22. ,,Vulpile au vizuini şi păsările cerului cuiburi, iar Fiul Omului nu are unde să-şi plece capul” (Luca 9, 58). Nu pare în acord cu judecata că noi îl credem sincer şi credincios pe cel pe care Domnul l-a socotit nevrednic, deşi el a făgăduit ascultarea slujirii neobosite (potrivit Luca 9, 57), dar Domnul nu caută aparenţa ascultării, ci curăţia bunăvoinţei. Astfel, El spune mai sus: ,,Oricine va primi pruncul acesta întru numele meu” (Luca 9, 48).

23. În acest fragment, Domnul învaţă că sinceritatea trebuie să fie fără aroganţă, milostenia fără rea voinţă, supunerea fără mânie; fiindcă mintea unui copil este îndemnată să fie însoţită cu bunăvoinţa unui binefăcător, deoarece în timp ce un copil nu pretinde nimic pentru sine, el urmează forma virtuţii, şi dacă el nu cunoaşte judecata, este necunoscător al vinei. Însă deoarece nevinovăţia fără judecată pare foarte multora a fi o slăbiciune, nu o virtute, tu eşti sfătuit să iei asupra ta adevărata nevinovăţie, cu alte cuvinte, a urmări cu râvnă un dar al naturii.

24. Prin urmare spune: ,,Oricine va primi pruncul acesta întru numele meu, pre mine mă primeşte; şi oricine mă va primi pre mine, primeşte pre cela ce m-au trimis pre mine” (Luca 9, 48). Căci oricine primeşte pe următorul lui Hristos, Îl primeşte pe Hristos, şi oricine a primit chipul lui Dumnezeu, Îl primeşte pe Dumnezeu. Dar pentru că noi nu am fi putut vedea chipul lui Dumnezeu, prezenţa Lui a luat fiinţă pentru noi prin Întruparea Cuvântului, astfel ca dumnezeirea care este mai presus de noi să poată fi unită cu noi.

25. Dar deoarece în râvna sa pentru dragoste, Ioan, iubind mult şi prin urmare fiind mult iubit în schimb (potrivit Ioan 21, 20), crede mai uşor că cel care nu practică ascultarea trebuie îndepărtat de la binecuvântare (potrivit Luca 9, 49); el este pe drept nu mustrat, ci învăţat; el nu este mustrat fiindcă a acţionat din dragoste; el este învăţat (potrivit Luca 9, 50), ca el să poată cunoaşte diferenţa dintre cel neputincios şi cel puternic. Şi, de aceea, Domnul, deşi îl răsplăteşte pe cel curajos, nu-l îndepărtează pe cel neputincios.

26. ,,Nu-l opriţi, că cel ce nu este împotriva noastră, pentru noi este” (Luca 9 , 50). Bine spus, Doamne. Fiindcă atât Iosif, cât şi Nicodim erau ucenici în taină pentru o vreme de teamă, însă nu şi-au tăgăduit datoria faţă de Tine (potrivit Ioan 19, 38-39). Cu toate acestea, deoarece Tu ai spus în altă parte: ,,Cela ce nu este cu mine, împotriva mea este, şi cela ce nu adună cu mine risipeşte” (Luca 11, 23), tâlcuieşte-ne, ca nu cumva să pară contradictoriu. Şi eu cred că dacă cineva se gândeşte la Cercetătorul cugetelor, el nu poate să se îndoiască de faptul că împlinirea ambelor este hotărâtă în minte. Deci, El spune unuia: ,,Vino după mine” (Matei 8, 22), şi celuilalt: ,,Vulpile au vizuini” (Luca 9, 58). Unul este silit, celălalt este respins, ca tu să poţi cunoaşte că cel evlavios este primit şi cel lipsit de evlavie îndepărtat.

27. În faptul că El i-a mustrat pe ucenici deoarece ei au dorit să se pogoare foc asupra celor care nu-L primiseră pe Hristos (potrivit Luca 9, 54), este arătat nouă că pedeapsa poate să nu fie întotdeauna adusă asupra celor care au păcătuit, pentru că uneori mila este de mai mare folos ţie pentru răbdare şi celui apostat pentru îndreptare. Apoi samarinenii care au fost aici protejaţi de foc nu au crezut numaidecât (potrivit Luca 9, 52-53; Ioan 4, 39; Faptele Apostolilor 8, 14). Învaţă totodată că El a refuzat să fie primit de cei despre care ştia că nu erau convertiţi cu un cuget sincer, căci dacă El ar fi vrut, ar fi făcut din cel lipsit de evlavie un om evlavios. Dar evanghelistul însuşi menţionează de ce ei nu L-au primit, spunând: ,,Că faţa lui era mergând spre Ierusalim” (Luca 9, 53).

Deci, ucenicii au dorit să fie primit în Samaria, dar Dumnezeu cheamă pe cine socoteşte vrednic şi face evlavios pe cine vrea El (potrivit II Tesalonicheni 1, 11). Nici ucenicii care urmează Legea nu păcătuiesc, deoarece ei ştiau că lui Finees i-a fost socotit întru dreptate că i-a ucis pe cei care au comis pângărire (Numerii 25, 7-11; I Macavei 2, 26, 54; Psalmi 105, 31-32; Înţelepciunea lui Isus fiul lui Sirah 45, 23-24), şi că la rugăciunile lui Ilie s-a pogorât foc din cer pentru a răzbuna jignirea adusă proorocului (potrivit III Împăraţi 18, 38; Înţelepciunea lui Isus fiul lui Sirah 48, 3). Dar cel care se teme este răzbunat, cel care nu se teme nu caută răzbunare.

În acelaşi timp, este arătat nouă că vredniciile proorocilor erau în apostoli, când prin intermediul cererii iau asupra lor aceeaşi autoritate de care s-au învrednicit marii prooroci. Şi ei cred în mod potrivit că, la cuvântul lor, foc din cer s-ar pogorî, fiindcă ei sunt fiii tunetului (potrivit Marcu 3, 17).

28. Dar, în mod extraordinar, Domnul este toate lucrurile. Nici nu l-a primit pe cel care s-a oferit pe sine întâmplător (potrivit Luca 9, 57), nici nu S-a pornit împotriva celor care, lipsiţi de evlavie, neagă că El este Domnul lor (potrivit Luca 9, 53), pentru a arăta că virtutea desăvârşită nu are râvnă pentru răzbunare, nici nu există mânie acolo unde este plinătatea dragostei, şi neputinţa nu trebuie îndepărtată, ci ajutată (potrivit Luca 9, 56). Indignarea nu aparţine celui evlavios, dorinţa de răzbunare nu este proprie celui mărinimos, însă apropierea necugetată şi ignoranţa nepăsătoare nu sunt specifice celui precaut.

De aceea, s-a spus acelui om: ,,Vulpile au vizuini” (Luca 9, 58), şi nici Domnul nu primeşte supunerea celui a cărui slujire nu este încuviinţată. Şi, într-adevăr, ospitalitatea credinţei trebuie să fie prevăzătoare, ca nu cumva când descuiem partea lăuntrică a casei noastre necredincioşilor să cădem cu credulitate nechibzuită în plasele unei trădări străine.

29. Dar ca nu cumva să părem că am neglijat în chip nesăbuit motivul pentru care spune aici că cei care pot avea putere asupra duhurilor necurate (potrivit Marcu 6, 7; Faptele Apostolilor 5, 16) prin punerea mâinilor în numele lui Iisus nu trebuie opriţi (potrivit Luca 9, 49-50), dar potrivit Sfântului Evanghelist Matei: ,,Niciodată nu v-am ştiut pre voi; depărtaţi-vă de la mine, cei ce lucraţi fărădelegea” (Matei 7, 23), trebuie să remarcăm că nu este o diferenţă de percepţie şi divergenţă a cuvintelor rostite, ci să recunoaştem că nu numai îndatoririle, ci şi lucrările virtuţii sunt cerute de la un preot, şi numele lui Hristos este atât de mare încât chiar foarte puţin de la sfinţi ajută spre protecţie, chiar dacă nu ajută pentru har. De aceea, nimeni nu ar trebui să se laude, nici să pretindă pentru sine harul unui om izbăvit de păcat, în care lucrează puterea numelui veşnic, nu vreo capacitate a fragilităţii omeneşti; fiindcă diavolul nu este biruit de vrednicia ta, ci de propria sa ură.

30. Ce poate face un om este să arate credinţă sinceră şi respectarea poruncilor cu cuget evlavios, ca nu cumva să i se spună: ,,Vulpile au vizuini” (Luca 9, 58). Într-adevăr, animalul este viclean şi întotdeauna încordat spre ambuscade, practicând jefuirea prin înşelăciune. Nu îngăduie ca nimic să fie în siguranţă, liniştit sau adăpostit pentru că îşi caută prada chiar în gospodăriile oamenilor.

31. El compară vulpile cu ereticii. Apoi, când cheamă neamurile, El îi exclude pe eretici; fiindcă o vulpe este un animal plin de înşelăciune, care pregăteşte o groapă şi doreşte întotdeauna să stea la pândă. Aşa sunt ereticii, care nu sunt dornici să-şi facă propria casă, ci încearcă să-i păcălească pe alţii cu vicleniile lor. Iacov locuieşte într-o casă (potrivit Luca 1, 33); ereticul este într-o groapă ca o vulpe înşelătoare, întotdeauna aţintită împotriva acelei Găini din Evanghelie, despre care este scris: ,,De câte ori am vrut să adun pre fiii tăi, în ce chip adună găina puii săi sub aripi, şi nu aţi vrut ! Iată, se lasă vouă casa voastră pustie” (Matei 23, 37-38).

Aşadar, în mod potrivit, ei au vizuini, deoarece au pierdut casa pe care au avut-o. Nici nu se domesticeşte vreodată acest animal; de aici, de asemenea apostolul a spus: ,,De omul eretic după una şi a doua sfătuire, te fereşte” (Tit 3, 10); nici nu este măcar folositor ca hrană, deoarece Hristos nu spune despre el: ,,Mâncarea mea este să fac voia celui ce m-au trimis pre mine, şi să săvârşesc lucrul lui” (Ioan 4, 34). Nu, mai degrabă El îi izgoneşte departe de roadele Sale, zicând: ,,Prindeţi-ne nouă vulpile cele mici, care strică viile” (Cântarea Cântărilor 2, 15), adică ce distrug via cea mică, nu cea mare.

Şi, din acest motiv, Samson a legat torţe de cozile lor şi le-a trimis în holdele celor de alt neam (potrivit Judecători 15, 4), de vreme ce ereticii încearcă să ardă roadele altora, cu lătrături zgomotoase mai degrabă decât cu cuvânt blând – căci cei care tăgăduiesc pe Cuvântul nici nu au cuvinte –, cu cuvânt liber în prezent, dar cu sfârşitul deja stabilit în viitor, arătând arderea sfârşitului lor cu torţele cozilor lor.

32. Şi păsările cerului, care adeseori sunt preschimbate în chipul duhurilor răutăţii (potrivit Efeseni 6, 12), îşi construiesc cuiburile (potrivit Luca 9, 58) în inimile oamenilor răi, şi astfel Fiul Omului, din cauză că s-a înmulţit fărădelegea (potrivit Matei 24, 12), ,,nu are unde să-şi plece capul” (Matei 8, 20; Luca 9, 58). Şi, într-adevăr, când viclenia domneşte, fiindcă nu există loc pentru lipsă de prefăcătorie, nu poate exista nici o deţinere a dumnezeirii în sentimentele oamenilor. Deoarece ,,capul lui Hristos este Dumnezeu” (I Corinteni 11, 3), Cel care, când a încuviinţat o minte nevinovată, cumva suprapune puterea măreţiei Sale, care pare să fie un semn că un har prisositor este picurat în inimile celor buni.

33. Astfel, ca tu să poţi observa că Dumnezeu dispreţuieşte înşelăciunea, nu închinăciunea, El care a respins amăgirea l-a ales pe omul nevinovat, spunând: ,,Vino după mine” (Luca 9, 59). Însă El a spus aceasta celui despre al cărui tată deja ştia că era mort, acel tată despre care într-adevăr este spus: ,,Uită casa părintelui tău” (Psalmi 44, 12). Deci vezi că Domnul îi cheamă pe cei de care are milă (potrivit Romani 9, 18, 24), în ciuda neştiinţei lor, şi răspunde celui care cere să plece să-l îngroape pe tatăl său: ,,Lasă morţii să-şi îngroape pre morţii lor, iar tu mergi de vesteşte împărăţia lui Dumnezeu” (Luca 9, 60).

34. Aşadar, deoarece noi am primit datoria sfântă a îngropării (potrivit Tovit 2, 3, 7), de ce acest om este oprit să îngroape trupul tatălui său, decât ca tu să poţi înţelege că cele dumnezeieşti au întâietate în faţa celor omeneşti ? O lucrare bună, dar un obstacol mai mare; căci oricine împarte lucrarea deviază buna voinţă, oricine împarte grija împarte sporirea. Prin urmare, lucrurile care sunt cele mai mari trebuie săvârşite primele; căci şi apostolii, ca nu cumva să pună râvna lor în litigiu, au numit slujitori pentru săraci (potrivit Faptele Apostolilor 6, 2-6), şi când au fost trimişi de Domnul li s-a poruncit să nu vorbească cu nimeni pe cale (potrivit Luca 10, 4), nu pentru că datoria bunăvoinţei nu era plăcută, ci pentru că intenţia de a urma evlavia era mai bineplăcută.

35. Dar cum pot morţii să îngroape pe morţii lor (potrivit Luca 9, 60), în afară de cazul când tu, aici, înţelegi o moarte îndoită, una din fire, una din vinovăţie ? Există de asemenea o a treia moarte, în care noi murim păcatului, noi trăim întru Dumnezeu ca Hristos, care a murit păcatului; ,,că ce au murit, păcatului odată au murit; iar ce viază, viază lui Dumnezeu” (Romani 6, 10).

36. Deci există o moarte, care nu este teribilă, de care nu trebuie să-ţi fie groază, prin care legătura dintre trup şi suflet este desfiinţată, când pare să aibă loc plecarea noastră, nu o pedeapsă, de care nu trebuie să se teamă cel curajos, pe care trebuie s-o dorească cel înţelept, s-o caute cel nenorocit, despre care este spus: ,,Vor căuta oamenii moartea şi nu o vor afla” (Apocalipsis 9, 6).

HHHHHh37. Există încă alta, care aduce distrugerea dorinţelor lumeşti, în care moare nu firea, ci păcatele. Noi suferim această moarte, îngropaţi împreună în botez (potrivit Romani 6, 4; Coloseni 2, 12) şi morţi cu Hristos faţă de stihiile acestei lumi când pătimim uitarea fostei noastre acţiuni. Valaam, când a proorocit, a dorit să moară cu această moarte, ca să vieze lui Dumnezeu, şi ca urmare a spus: ,,Să moară sufletul meu întru sufletele drepţilor, şi să se facă sămânţa mea ca sămânţa lor” (Numerii 23, 10).

38. Există de asemenea o a treia moarte, când Hristos care este Viaţa noastră ne este necunoscut (potrivit Coloseni 3, 4); astfel a-L cunoaşte pe Hristos este viaţa veşnică (potrivit Ioan 17, 3), care este acum la îndemână în umbră pentru cel drept, dar în viitor va fi faţă către faţă (potrivit I Corinteni 13, 12; Coloseni 2, 17), deoarece ,,Duhul feţei noastre unsul Domnul s-au prins întru stricăciunile noastre, căruia am zis: întru umbra lui vom trăi întru neamuri” (Plângerile Proorocului Ieremia 4, 20). În umbra aripilor Lui David a nădăjduit (potrivit Psalmi 56, 2), în umbra Lui Biserica a dorit şi a şezut (potrivit Cântarea Cântărilor 2, 3).

39. O Doamne Iisuse, dacă umbra Ta dă atât de mult, atunci cât de mult, cu adevărat, va aduce realitatea ? Cum vom trăi când nu vom mai fi în umbră, ci în viaţa însăşi ? Căci acum ,,viaţa voastră este ascunsă cu Hristos întru Dumnezeu. Când se va arăta Hristos, viaţa voastră, atunci”, se spune, ,,voi cu dânsul împreună vă veţi arăta întru slavă” (Coloseni 3, 3-4). Dulce este acea viaţă care nu are moarte (potrivit Apocalipsis 21, 4), fiindcă această viaţă a trupului are moarte prin condiţia firii, care este de asemenea adeseori căutată. Sufletul însuşi adeseori are moarte prin pata păcatului – căci ,,sufletul, care păcătuieşte, acela va muri” (Iezechiil 18, 4) –, dar când este întărit de fermitatea sfinţeniei a început să nu mai fie supus păcatului, deja nu mai este muritor, ci va culege viaţa veşnică.

40. Către această viaţă să ne grăbim, fraţilor, îndureraţi în lume fiindcă ,,suntem depărtaţi de la Domnul” (II Corinteni 5, 6), pentru că oricine nu este depărtat din trup este depărtat de Domnul. Deci este mult mai bine a fi sloboziţi de trup (potrivit Filippeni 1, 23) şi a ne lipi de Dumnezeu (potrivit I Corinteni 6, 17), ca să putem fi una în Casa Atotputernicului Dumnezeu şi să putem vedea pe Unul-Născut Fiu al lui Dumnezeu (potrivit Ioan 1, 14), primiţi prin slava Învierii întru strălucirea Firii şi imitând cu armonie neştirbită unitatea păcii neîncetate într-un legământ veşnic pentru împlinirea a ce a făgăduit Fiul lui Dumnezeu rugându-Se referitor la noi: ,,Ca să fie una, precum noi una suntem” (Ioan 17, 22).

41. Astfel, nu este oprit a îngropa un tată (potrivit Luca 9, 60), dar evlavia datoriei faţă de Dumnezeu are întâietate în faţa îndatoririlor familiale; una este lăsată (în seama) rudelor, cealaltă este poruncită celor aleşi. Sau deoarece gâtlejul celor fără de lege este groapă deschisă (potrivit Psalmi 5, 9; Romani 3, 13), pomenirea celor a căror vrednicie moare odată cu trupul este poruncit a fi ştearsă (potrivit Psalmi 9, 5), nici fiul nu este rechemat de datoria sa faţă de tatăl său, ci credinciosul este despărţit de tovărăşia necredincioşilor.

42. Fiindcă există îngroparea cuvenită a dreptului, precum cea despre care este scris: ,,Că vărsând aceasta mirul acesta pre trupul meu, spre îngroparea mea a făcut” (Matei 26, 12) şi, prin urmare, oricine cu bună credinţă Îl îngroapă pe Hristos în sine astfel ca să învie împreună cu El (potrivit Romani 6, 8) nu trebuie să îngroape în sine înşelarea diavolului.

43. De asemenea, este acel cuvânt proorocesc, care spune că noi ar trebui să punem unele lucruri pe mormintele strămoşilor noştri (potrivit Tovit 4, 23), pe care tu cititorule îl cunoşti, dar un necredincios nu-l va înţelege; nu este poruncită mâncare sau băutură, ci este dezvăluit că trebuie cinstită comuniunea sfintelor jertfe. Astfel, nu este o interdicţie a darului, ci taina credinţei este aceea că nu va exista comuniune între noi şi păgânul mort. Pentru că, de vreme ce sfintele taine sunt ale celor vii, cei care au viaţă nu sunt socotiţi morţi.

44. ,,Iată eu vă trimit pre voi ca mieii în mijlocul lupilor” (Luca 10, 3). El spune aceste cuvinte celor 70 de ucenici pe care i-a ales şi i-a trimis câte doi înaintea feţei Sale (potrivit Luca 10, 1). De ce i-a trimis doi câte doi ? Deoarece în corabia lui Noe au fost trimise perechi de animale, adică parte femeiască cu parte bărbătească, după număr, necurate (potrivit Facerea 7, 2), dar curăţite prin sfânta taină a Bisericii. Acest lucru este împlinit prin profeţia pe care a primit-o Sfântul Petru când Sfântul Duh i-a spus: ,,Cele ce Dumnezeu au curăţit, tu nu le spurca” (Faptele Apostolilor 10, 15). Şi el a priceput că acest lucru a fost spus despre neamuri, care au urmat mai degrabă succesiunea generaţiei trupeşti decât harul duhovnicesc. Domnul le-a curăţit şi le-a făcut moştenitoare ale patimii Lui.

45. Astfel, când i-a trimis pe ucenici la secerişul Său, care deşi semănat de Cuvântul lui Dumnezeu, avea nevoie de truda cultivării şi slujbă migăloasă pentru a creşte, ca nu cumva păsările cerului să distrugă seminţele răspândite (Luca 8, 5). El spune: ,,Iată eu vă trimit pre voi ca mieii în mijlocul lupilor” (Luca 10, 3).

46. Aceste animale sunt adversare, astfel că unul este devorat de celălalt. Dar un păstor bun nu ştie să se teamă de lupi pentru turma sa, şi astfel acei ucenici sunt trimişi nu împotriva unei prăzi, ci către har. Deoarece prevederea Bunului Păstor îi împiedică pe lupi să vatăme mieii (potrivit Ioan 10, 12-13). Astfel, El îi trimite pe miei în mijlocul lupilor pentru a se împlini cuvântul: ,,Atunci lupii şi mieii se vor paşte împreună” (Isaia 65, 25).

47. Şi întrucât discuţia de mai sus referitoare la vulpe s-a dovedit a nu fi neplăcută pentru voi, dacă eu am perceput judecata voastră ca favorabilă privind reprezentarea unei creaturi mai degrabă mici, conchid că, având consimţământul bunăvoinţei voastre, pot dezvălui taine adânci care sunt ascunse sub înfăţişarea lupilor. Noi am spus mai sus că ereticii au fost reprezentaţi în chipul vulpilor, cei care mărturisesc cu numele că Îl urmează pe Hristos, dar se leapădă de El în râvna pentru înşelare. Domnul nu îi primeşte, ci îi împiedică să se apropie de Casa Lui. Trebuie să cercetăm ce par să semnifice lupii.

48. Cu siguranţă, ei sunt fiare care stau la pândă la stâne, dau târcoale în jurul colibelor păstorilor, nu îndrăznesc să intre în sălaşele gospodăriilor, spionează somnul câinilor, absenţa sau trândăvia păstorului, atacă oile la beregată pentru a le sufoca. Mai mult, ei sunt sălbatici şi rapaci, puternici prin natura trupului, astfel că ei nu se pot schimba cu uşurinţă; ei sunt purtaţi de propriul imbold şi prin urmare adesea înşelaţi. În plus, dacă zăresc un om, se spune despre ei că îl fac să amuţească cu forţa naturii; dar dacă omul îi vede mai întâi, se spune că îi pune pe fugă. Deci trebuie să mă păzesc ca nu cumva, dacă harul tainelor duhovniceşti nu va putea străluci în discuţia de astăzi, să se creadă că lupii m-au văzut întâi şi au strâmbat judecata solemnă a cuvintelor mele.

49. Nu sunt de comparat ereticii cu aceşti lupi (potrivit Luca 10, 3) ? Cei care stau la pândă la stâna lui Hristos, urlă în jurul padocurilor mai degrabă noaptea decât ziua ? Fiindcă este întotdeauna noapte pentru necredincioşii care se străduiesc, în măsura în care stă (în puterea) lor, să acopere şi să întunece lumina lui Hristos cu norii tâlcuirii corupte. Ei dau târcoale în jurul stânei, dar nu îndrăznesc să intre în staulele lui Hristos şi astfel ei nu sunt tămăduiţi, deoarece Hristos nu doreşte să-i conducă în casa Lui de oaspeţi, în care a fost îngrijit cel care căzuse între tâlhari, când cobora de laScriptura NT 103 - Cuv duh 31 Ierusalim. Legând rănile omului şi turnând pe ele untdelemn şi vin, acel Samarinean l-a pus pe dobitocul Lui, l-a adus la o casă de oaspeţi, şi l-a lăsat să fie îngrijit de gazdă (potrivit Luca 10, 30-35). Astfel, cei care nu cer un medic, nu primesc leac; dacă l-ar fi cerut, nu l-ar fi defăimat.

50. Ei urmăresc lipsa păstorului; de aceea păstorii Bisericilor se străduiesc fie să-i nimicească, fie să-i trimită în exil, pentru că ei nu pot ataca oile lui Hristos în prezenţa păstorilor lor. Astfel, prădătorii sălbatici, tenaci cu înclinaţia trupească a minţii, care nu sunt deloc obişnuiţi să se abată de la greşeala lor, încearcă să prade Turma Domnului. Şi, din acest motiv, apostolul spune: ,,De omul eretic după una şi a doua sfătuire, te fereşte” (Tit 3, 10), cunoscând că oricine este din acest aluat este distrus. Hristos, adevăratul Tâlcuitor al Scripturii, îi batjocoreşte, astfel ca ei să-şi semene atacurile ticăloase în zadar şi să nu poată pricinui nici o vătămare.

51. Dacă aceştia stăpânesc pe cineva în înşelarea abilă a controverselor lor, îl tâmpesc, căci oricine nu mărturiseşte că Cuvântul este în acelaşi timp slava lui Dumnezeu este tâmp. Păzeşte-te ca nu cumva să te amuţească vreun eretic, dacă nu îl zăreşti tu primul. Deoarece el se furişează în timp ce trădarea lui trece neobservată, dar dacă tu îi vei recunoaşte minciunile păgânătăţii sale, ai putea să nu te temi de pierderea vocii tale evlavioase. Aşa că fereşte-te de otrava vorbitorilor abili implicaţi în dispute; ei caută sufletul, ei atacă beregata, ei pricinuiesc răni în părţile vitale. Dureroase sunt muşcăturile ereticilor care, mai chinuitori şi sălbatici decât fiarele sălbatice însele, nu cunosc limite pentru egoismul şi lipsa lor de evlavie.

52. Nici să nu te tulbure că ei sunt văzuţi a lua înfăţişare omenească; chiar dacă în afară este zărit a fi om, înlăuntru mârâie o fiară (potrivit Sofonie 3, 3). Şi, astfel, nu există nici o îndoială că ei sunt lupi, potrivit cuvintelor dumnezeieşti ale Domnului Iisus Hristos care a spus: ,,Păziţi-vă de proorocii cei mincinoşi, care vin la voi în haine de oi, iar înlăuntru sunt lupi răpitori. Din roadele lor îi veţi cunoaşte pre ei” (Matei 7, 15-16). Oricine este tulburat de înfăţişare, să analizeze rodul. Tu auzi că cineva este numit preot; tu ştii tâlhăriile sale: el are haina unei oi, faptele unui tâlhar; o oaie în afară, un lup înlăuntru care nu cunoaşte limite jafurilor sale, care, ca să spunem aşa, cu mădularele călite de frigul scitic, dă târcoale noaptea cu gura sângerândă, căutând pe cine să înghită (potrivit I Petru 5, 8). Nu ţi se pare că este un lup care, nesătul după masacrul uman, dorea să-şi isprăvească nebunia cu moartea popoarelor credincioase ?

53. El urlă, el nu discută, cel care-L neagă pe Ziditorul glasului său, şi cu un grai păgân mârâie ca o fiară, cel care nu mărturiseşte că Domnul Iisus Hristos este Stăpânul vieţii veşnice. Noi am auzit urletul lui când sabia a fost trimisă în lume (potrivit Matei 10, 34). El avea dinţi ascuţiţi şi fălci umflate, şi credea că a luat de la toţi glasul pe care doar el l-a pierdut. Şi, prin urmare, ca să ne putem izbăvi de aceşti lupi, Domnul ne învaţă cum să urmăm, spunând:

54. ,,Să nu purtaţi pungă, nici traistă nici încălţăminte” (Luca 10, 4). El a explicat limpede în altă parte de ce nu trebuie purtată pungă, deoarece Sfântul Matei a scris că Domnul a spus ucenicilor: ,,Să nu aveţi aur, nici argint” (Matei 10, 9). Dacă ni se interzice să avem aur, de ce să-l luăm, de ce să-l purtăm ? Dacă ţi se porunceşte să dai ceea ce ai, de ce aduni ceea ce nu ai avut ? ,,Cela ce propovăduieşti să nu fure, furi ? Cela ce zici să nu preacurvească, preacurveşti ? Cela ce urăşti idolii; furi cele sfinte ? Cela ce te lauzi în lege prin călcarea legii, necinsteşti pre Dumnezeu ? Că numele lui Dumnezeu pentru voi se huleşte întru neamuri” (Romani 2, 21-24; potrivit Isaia 52, 5).

55. Apostolul Petru, care a fost primul care a înfăptuit cuvântul Domnului, pentru a arăta că poruncile Domnului nu au fost răspândite pretutindeni în zadar, când săracul i-a cerut milostenie, nu i-a spus astfel: ,,Argint şi aur nu este la mine” (Faptele Apostolilor 3, 6) ? El se laudă că nu are aur, nici argint şi tu te ruşinezi încă să ai mai puţin decât doreşti ? Astfel, sărăcia este slăvită, pentru că sărăcia este de asemenea binecuvântată, precum este scris: ,,Fericiţi cei săraci cu duhul” (Matei 5, 3).

Încă, Sfântul Petru nu se laudă atât de mult că nu are nici argint, nici aur, cât se laudă că se supune Domnului care a poruncit: ,,Să nu aveţi aur” (Matei 10, 9); adică, ,,Tu vezi că eu sunt ucenicul lui Hristos şi ceri de la mine aur ? El ne-a dat alt dar cu mult mai preţios decât aurul, acela de a săvârşi fapte bune în numele Lui. Aşadar, eu nu am ceea ce El nu a dat, ci am ceea ce El a dat: ‘Întru numele lui Iisus Hristos Nazarineanul, scoală şi umblă’” (Faptele Apostolilor 3, 6)”.

56. Aşadar, precum cel care va construi jitniţe pentru a strânge grânele sale este mustrat de autoritatea cuvântului Domnului (potrivit Luca 12, 16-21), tot aşa cel care îşi va pregăti o pungă pentru ascunderea aurului atrage asupra sa pata mustrării.

57. ,,Nici traistă, nici încălţăminte” (Luca 10, 4). Ambele sunt făcute de obicei din pielea unui animal mort, dar Iisus Hristos vrea ca nimic din ce este muritor să nu fie asupra noastră. Deci, El îi spune lui Moisi: ,,Dezleagă încălţămintele de la picioarele tale, că locul pre care stai tu, pământ sfânt este” (Ieşirea 3, 5). Astfel lui i se porunceşte să-şi dezlege sandaua muritoare şi pământească când este trimis să slobozească poporul, deoarece slujitorul acestei îndatoriri nu trebuie să se teamă de nimic, nici să fie întârziat de pericolul morţii de la îndatorirea pe care a luat-o asupră-şi.

Într-adevăr, când el a luat de bunăvoie asupra sa apărarea fraţilor săi, adică evreii (potrivit Ieşirea 2, 11-14), el a fost întors de la sarcina sa de teroarea prigoanei rele şi a fugit din Egipt. Aşadar, când Domnul a încuviinţat bunăvoinţa lui, dar a văzut starea lui neputincioasă, El a considerat că urma duhului şi minţii sale trebuia dezlegată din lanţurile muritoare.

58. Dar dacă cineva este tulburat de motivul pentru care (evreilor) li s-a poruncit în Egipt să mănânce mielul cu sandale în picioarele lor (potrivit Ieşirea 12, 11), şi (în schimb) apostolii sunt trimişi fără încălţăminte să propovăduiască Evanghelia (potrivit Luca 10, 4), ar trebui să se gândească la faptul că fiind în Egipt trebuie încă să se teamă de muşcătura şarpelui – căci sunt multe otrăvuri în Egipt –, şi oricine prăznuieşte în sens figurat Paştele poate fi expus la o rană; dar oricine este slujitor al adevărului curmă otrăvurile şi nu tremură din cauza lor.

Astfel când o viperă din Insula Malta l-a muşcat pe Sfântul Pavel, locuitorii acelui loc, văzând fiara atârnând de mâna lui, au socotit că el va muri; dar când l-au văzut stând nevătămat au spus că el era un zeu pe care otrava nu-l putea vătăma (potrivit Faptele Apostolilor 28, 1-8). Şi ca tu să poţi cunoaşte că acest lucru este adevărat, Domnul Însuşi a spus: ,,Iată dau vouă stăpânire să călcaţi preste şerpi şi preste scorpii şi preste toată puterea vrăjmaşului şi nimic pre voi nu vă va vătăma” (Luca 10, 19).

59. Apostolilor li se porunceşte să nu poarte toiege în mâinile lor, căci astfel a crezut Sfântul Matei că ar trebui scris (potrivit Matei 10, 10). Ce este un toiag dacă nu un semn al exercitării puterii şi un instrument pentru a pricinui durere ? Prin urmare, ucenicii ascultă învăţătura Domnului lor smerit – căci ,,întru smerenie judecata lui s-a ridicat” (Isaia 53, 8) – smeritul lor Domn, spun eu, prin îndatoririle smereniei Sale; căci El i-a trimis să semene credinţa, nu să o impună, ci să o înveţe, şi nu să sublinieze forţa puterii, ci să slăvească învăţătura smereniei.

În acest fragment, el a crezut de asemenea că răbdarea ar trebui asociată cu smerenia, deoarece El Însuşi, potrivit mărturiei Sfântului Petru, ,,ocărându-se, împotrivă nu au ocărât, pătimind, nu au îngrozit” (I Petru 2, 23). Astfel, cu alte cuvinte, ,,fiţi împreună următori mie” (Filippeni 3, 17), lăsaţi deoparte râvna pentru răzbunare; învingeţi obrăznicia chinuitorilor nu cu pedeapsa vătămării, ci cu mărinimia răbdării. Nimeni nu ar trebui să imite ce mustră la altul; blândeţea răsplăteşte răni mai grave celui îndărătnic.

Domnul a întors lovitura celui care lovea cu pumnul, spunând: ,,De te va lovi cineva preste faţa obrazului cea dreaptă, întoarce-i lui şi pre cealaltă” (Matei 5, 39). Căci se întâmplă că el se osândeşte pe sine prin propria judecată, şi el este înţepat cu ţepuşa dispoziţiei sale care îndreaptă iritarea sa înapoi asupra lui pentru rana pe care a pricinuit-o.

60. Cu toate acestea, El are apostoli pe care i-a trimis cu un toiag, precum dă mărturie Sfântul Pavel, spunând: ,,Ce voiţi ? Cu toiag să vin la voi, sau cu dragoste şi cu duhul blândeţii ?” (I Corinteni 4, 21). Apostolul a dat acest toiag şi Sfântului Timotei, spunând: ,,Mustră, ceartă, îndeamnă” (II Timotei 4, 2). Poate înaintea Patimii Domnului, care a întărit inimile oamenilor şovăielnici, doar blândeţea era necesară, dar după Patimă, mustrare. Cu siguranţă, Domnul poate mângâia, dar Pavel poate certa. Fie ca cel care poate de asemenea înmuia inimile tari, să le schimbe, dar cel care nu poate să schimbe toate inimile, să mustre.

De aceea, Pavel a ridicat toiagul pentru învăţăturile Legii. Căci el a citit: ,,Cel ce cruţă toiagul urăşte pre fiul său” (Pildele lui Solomon 13, 24). De asemenea, el a citit că lor li s-a poruncit prin cuvântul proorocului să aibă toiege în mâinile lor când mâncau mielul (potrivit Ieşirea 12, 11). Şi astfel Domnul a spus în Vechiul Testament: ,,Certa-voiu cu toiag fărădelegile lor” (Psalmi 88, 32), dar în Noul Testament, El S-a dat pe Sine ca să-i poată ierta pe toţi, spunând: ,,De mă căutaţi pre mine, lăsaţi pre aceştia să se ducă” (Ioan 18, 8). Şi în alt fragment, tu ai că atunci când apostolii au vrut să pogoare foc din cer să-i mistuie pe samarinenii care au refuzat să-L primească pe Domnul Iisus în oraşul lor: ,,Întorcându-se i-au certat pre dânşii şi au zis: nu ştiţi ai cărui duh sunteţi voi; că Fiul Omului nu au venit să piarză sufletele oamenilor, ci să mântuiască” (Luca 9, 55-56).

61. Astfel, cei desăvârşiţi sunt călăuziţi fără toiag, dar cei slabi mănâncă cu toiegele în mână. Dar chiar Pavel ameninţă cu toiagul, deşi îi vizitează pe cei fără de lege în duhul blândeţii. Apoi, pentru ca tu să poţi cunoaşte că învăţătorul este blând, el ţine cont de dorinţa chiar a oamenilor pe care i-a mustrat: ,,Ce voiţi ? Cu toiag să vin la voi, sau cu dragoste şi cu duhul blândeţii ?” (I Corinteni 4, 21). El a menţionat toiagul o dată, dar de două ori a vorbit despre însuşiri mai blânde, adăugând blândeţea la dragoste. Cu toate acestea el a ameninţat întâi, dar a arătat blândeţe; căci scriind în cea de-a doua epistolă către aceiaşi corinteni, a spus: ,,Eu martor pre Dumnezeu chem asupra sufletului meu, că cruţându-vă pre voi, nu am venit până acum în Corint” (II Corinteni 1, 23). Ascultă de ce el a cugetat că ei ar trebui cruţaţi: ,,Ca să nu mai vin iarăşi cu întristare la voi” (II Corinteni 2, 1), spune. El a aruncat toiagul şi şi-a asumat dispoziţia dragostei.

62. ,,Şi pre nimeni să nu întrebaţi de sănătate în cale” (Luca 10, 4). Probabil pentru unii, acest lucru pare dur şi arogant şi nepotrivit cu învăţătura unui Domn blând şi smerit, care le-a poruncit să se supună musafirilor (potrivit Luca 14, 7-11), (şi care) aici porunceşte ucenicilor: ,,Pre nimeni să nu întrebaţi de sănătate în cale” (Luca 10, 4) când acesta era obiceiul darului. Astfel, se obişnuia ca cei mai mici să câştige bunăvoinţa celor mai mari ca ei, şi neamurile aveau schimburi de astfel de amabilităţi cu creştinii. De ce înlătură Domnul acest obicei al omenirii ?

63. Dar ţineţi cont că nu este numai ,,Pre nimeni să nu întrebaţi de sănătate”, ci şi că nu este adăugat zadarnic ,,în cale” (Luca 10, 4). Apoi, Elisei, de asemenea, când şi-a trimis sluga să pună toiagul său pe trupul pruncului mort, i-a poruncit să nu salute nici un om cu care s-ar întâlni (potrivit IV Împăraţi 4, 29); deoarece el i-a poruncit să meargă cu grabă pentru a săvârşi slujba de vestire a învierii, ca nu cumva să fie întors de la datoria dată lui de vorbirea cu cineva pe cale. Astfel, râvna salutării nu este înlăturată aici, ci este îndepărtată o piedică pentru practica evlaviei, astfel că atunci când sunt date porunci dumnezeieşti, îndatoririle omeneşti sunt abandonate pentru scurtă vreme. Salutul este bun, dar mai bun, pentru că este mai potrivit, este a săvârşi îndatoririle faţă de Dumnezeu, care prin împiedicare au adus adeseori ofense.

Aşadar, chiar faptele cinstite sunt interzise, ca nu cumva darul politeţii să înşele şi să întârzie slujba misiunii, întârziere care este păcătoasă.

64. Acum, există altă virtute, că nimeni nu ar trebui să meargă cu o dispoziţie nestatornică din casă în casă (potrivit Luca 10, 7), ca noi să putem păstra statornicia şi în dragostea faţă de o gazdă şi să nu desfacem cu uşurinţă legătura puternică a prieteniei, ci să purtăm mesajul păcii, astfel ca Însuşi Prinţul păcii (potrivit Isaia 9, 6) să poată intra şi să fie lăudat cu o binecuvântare (potrivit Matei 10, 11-13); fiindcă este de datoria noastră să fim mulţumiţi cu mâncarea şi băutura oferite; principiile credinţei nu trebuie tăinuite şi Evanghelia Împărăţiei cerurilor trebuie propovăduită, dar praful trebuie scuturat de pe picioare dacă cineva ar socoti că nu trebuie să fim primiţi cu ospitalitatea oraşului (potrivit Matei 10, 14; Luca 10, 10-11).

65. El învaţă de asemenea că aceia care au crezut că Evanghelia nu ar trebui urmată ar trebui supuşi unei pedepse mai aspre decât aceia care au crezut că Legea ar trebui desfiinţată, deoarece Tirul şi Sidonul, dacă ar fi văzut asemenea minuni mari de fapte cereşti, nu ar fi dispreţuit leacul pocăinţei (potrivit Luca 10, 13). El a spus şi că o asemenea extravaganţă sau aroganţă lumească nu trebuie comparată cu un dar ceresc (potrivit Luca 10, 15), nici nu trebuie lăsată din nou fără leac, de vreme ce ajutorul pocăinţei este pentru fiecare.

În cele din urmă, El a dezvăluit taina cerească, că lui Dumnezeu I-a bineplăcut să dezvăluie harul Său mai degrabă copiilor decât celor înţelepţi ai acestei lumi (potrivit Matei 11, 25), lucru pe care Apostolul Pavel l-a relatat mai deplin, spunând: ,,Au nu a făcut nebună Dumnezeu înţelepciunea lumii acesteia ? Că de vreme ce întru înţelepciunea lui Dumnezeu, nu a cunoscut lumea prin înţelepciune pre Dumnezeu, bine au voit Dumnezeu prin nebunia propovăduirii a mântui pre cei ce cred” (I Corinteni 1, 20-21).

66. Prin urmare, fie ca noi să primim copilul care nu a ştiut să se înalţe pe sine şi să laude cu discursuri fine geniul propriei înţelepciuni, aşa cum fac majoritatea filozofilor. A fost un copil care a spus: ,,Doamne nu s-a înălţat inima mea, nici s-au înălţat ochii mei. Nici am umblat întru cele mari, nici întru cele mai minunate decât mine” (Psalmi 130, 1-2). Dar ca tu să poţi cunoaşte că el a fost un copil nu ca vârstă, nici ca înţelegere, ci în smerenia sa şi în evitarea laudei, el a adăugat: ,,Ci am înălţat sufletul meu” (Psalmi 130, 3).

Vezi cât de minunat era acest copil, înălţat pe înălţimea unui pisc al virtuţilor ? Apostolul ne doreşte să fim astfel de copii când spune: ,,De i se pare cuiva între voi că este înţelept în veacul acesta, nebun să se facă, ca să fie înţelept. Pentru că înţelepciunea lumii acesteia nebunie este la Dumnezeu” (I Corinteni 3, 18-19).

67. Cel mai frumos fragment despre credinţă este alcătuit când El spune că toate lucrurile I-au fost date Lui de către Tatăl Său (potrivit Luca 10, 22). Când tu citeşti ,,toate” (Luca 10, 22), tu ştii că El este Atotputernicul, nu degeneratul, nu josnicul, (ci) Fiul Tatălui; când tu citeşti ,,îmi sunt date” (Luca 10, 22), tu Îl mărturiseşti pe El că este Fiul căruia Îi aparţin toate prin Fire, prin dreptul Uneia Substanţe, nu date ca un dar prin har. El a adăugat: ,,Nimeni nu ştie cine este Fiul, fără numai Tatăl, şi cine este Tatăl, fără numai Fiul, şi căruia va voi Fiul să-i descopere” (Luca 10, 22).

68. Îmi amintesc că acest fragment nu a fost trecut cu vederea în micile cărţi pe care le-am scris referitoare la credinţă. Dar pentru ca tu să poţi cunoaşte că precum Fiul descoperă pe Tatăl cui voieşte, tot aşa Tatăl descoperă pe Fiul cui voieşte, ascultă-L pe Domnul Iisus Însuşi grăind atunci când l-a lăudat pe Petru fiindcă L-a mărturisit pe El a fi Fiul lui Dumnezeu: ,,Fericit eşti Simone var-Iona, că trup şi sânge nu ţi-a descoperit ţie, ci Tatăl meu cel din ceruri” (Matei 16, 17).

69. Acestea fac referire la textul care-i demască pe cei cărora li se pare că sunt experţi în Lege, care ţin litera Legii, dar nesocotesc duhul ei. Şi El învaţă că ei sunt necunoscători ai Legii încă de la primul ei capitol, dovedind că aproape de la început Legea a vestit atât pe Tatăl, cât şi pe Fiul şi a anunţat taina întrupării dumnezeieşti, spunând: ,,Să iubeşti pre Domnul Dumnezeul tău” (A Doua Lege 6, 5; Luca 10, 27) şi ,,Să iubeşti pre aproapele tău ca însuţi pre tine” (Leviticul 19, 18; Luca 10, 27).

70. De aici, Domnul a spus legiuitorului: ,,Aceasta fă şi vei fi viu” (Luca 10, 28). Dar cel care nu-l cunoştea pe aproapele său, pentru că el nu credea în Hristos, a răspuns: ,,Cine este aproapele meu ?” (Luca 10, 29). Astfel, cel care nu-L cunoaşte pe Hristos nu cunoaşte nici Legea. Deoarece cum poate el să cunoască Legea când el este necunoscător al Adevărului, de vreme ce Legea vesteşte Adevărul ?

71. ,,Un om oarecare se pogora din Ierusalim în Ierihon” (Luca 10, 30). Pentru ca noi să putem tâlcui mai limpede acest fragment care este pus înaintea noastră, haideţi să revedem istoria veche a oraşului Ierihon. Astfel, noi ne amintim că Ierihonul, precum citim în cartea scrisă de Isus, fiul lui Navi (potrivit Isus Navi 6, 1), a fost o cetate mare înconjurată de 7 ziduri care nu puteau fi străpunse de fier, nici străpunse de berbeci; acolo vieţuia Raav curva, cea care le-a găzduit pe iscoadele trimise de Isus, le-a propus un plan, le-a spus compatrioţilor ei că ei au plecat, i-a ascuns în podul casei şi, pentru a se salva ea însăşi şi familia ei din nimicirea oraşului, a legat o funie roşie la fereastră (potrivit Isus Navi 2, 1-21; Iacov 2, 25); şi zidurile de nebiruit ale aceleiaşi cetăţi s-au prăbuşit la sunetul înşeptit al trâmbiţelor preoţilor şi zgomotul poporului strigând într-un glas (potrivit Isus Navi 6, 20).

72. Tu vezi cum fiecare îşi vede de propria îndatorire: iscoadele să vegheze, curva la taină, biruitorul la credinţă, preotul la cele sfinte. Iscoadele nu se tem de primejdie de dragul măririi (potrivit Isus Navi 1, 16); curva nu-i trădează pe cei pe care i-a primit în pericol (potrivit Isus Navi 2, 1-7); Isus Navi, râvnitor în a păstra credinţa mai degrabă decât a cuceri, a poruncit mai degrabă protejarea curvei decât ruinarea cetăţii (potrivit Isus Navi 6, 17-25); dar simbolurile religiei sunt braţele preotului. Acum, cine nu se gândeşte a fi împlinirea unei minuni faptul că nimeni nu a fost salvat din întregul oraş decât casa (adică, familia) pe care curva a izbăvit-o (potrivit Isus Navi 6, 25) ?

73. Aceasta este istoria unui adevăr simplu. Dacă este examinat mai profund, indică taine minunate. Deoarece Ierihonul este un chip al acestei lumi, în care Adam, izgonit din rai (potrivit Facerea 3, 23), adică acel Ierusalim ceresc (potrivit Evrei 12, 22), s-a pogorât prin nenorocirea greşelii sale, adică depărtându-se de viaţă către iad, a cărui schimbare, nu de loc, ci de purtare, a pricinuit surghiunul firii sale. Fiindcă el s-a schimbat mult faţă de acel Adam, care se bucura de fericirea veşnică, când s-a abătut la păcate lumeşti, (şi) a căzut între tâlhari (potrivit Luca 10, 30), între care nu ar fi căzut dacă nu s-ar fi depărtat de porunca cerească şi nu s-ar fi făcut vulnerabil în faţa lor.

Cine sunt acei tâlhari dacă nu îngerii nopţii şi întunericului, care uneori se prefac ei înşişi în îngeri de lumină (potrivit II Corinteni 11, 14), dar nu pot stărui ? Aceştia întâi fură veşmintele harului duhovnicesc pe care noi le-am primit şi astfel obişnuiesc să pricinuiască răni, căci dacă ne-am păstra neatinse veşmintele cu care ne-am îmbrăcat, nu am putea simţi loviturile tâlharilor. Aşadar, păzeşte-te ca nu cumva să fii mai întâi dezbrăcat precum a fost Adam mai întâi dezbrăcat de porunca cerească (potrivit Facerea 3, 7), lipsit de protecţie, dezgolit de veşmântul credinţei, şi astfel a primit o rană mortală, prin care întregul neam omenesc ar fi căzut dacă acel Samarinean, în călătoria Sa, nu ar fi îngrijit rănile lui cumplite (potrivit Luca 10, 33-34).

 

Scriptura NT 105 1

Pilda samarineanului milostiv

Frescă din biserica Mânăstirii Decani, Serbia

 

74. Acel Samarinean extraordinar nu l-a evitat pe cel pe care preotul şi levitul îl evitaseră (potrivit Luca 10, 31-32). Nici tu în numele unei secte nu-L poţi evita pe Cel pe care tu Îl vei admira prin tâlcuirea cuvântului: cu adevărat, Samarinean înseamnă ,,păzitor”. Tâlcuirea este aceasta: cine este Păzitorul dacă nu Cel despre care este scris: ,,Cel ce păzeşte pre prunci Domnul” (Psalmi 114, 6) ? Astfel, aşa cum există un evreu în literă, altul în duh (potrivit Romani 2, 28-29), tot aşa există un Samarinean în public, altul în taină. Astfel, aici Samarineanul coboară – Cine este El, ,,Cel ce s-au pogorât din cer, fără numai Cel ce s-a suit în cer, Fiul Omului care este în cer” (potrivit Ioan 3, 13; Ioan 6, 33) ? – când El îl vede abia viu pe cel pe care nimeni nu a putut să-l vindece mai înainte (potrivit Luca 10, 30), aşa cum cea cu curgerea sângelui care îşi cheltuise toată moştenirea la medici, s-a apropiat de El (potrivit Matei 9, 20; Luca 8, 43-44), adică devenind un aproape prin acceptarea sentimentului nostru frăţesc şi de asemenea de rudenie prin darul milostivirii.

75. ,,Şi … a legat rănile lui, turnând untdelemn şi vin” (Luca 10, 34). Acel Medic are multe leacuri cu care obişnuieşte să tămăduiască. Cuvântul Său este un leac. Unul din cuvintele Sale leagă rănile, altul oblojeşte cu ulei, altul toarnă vin; El leagă rănile cu o învăţătură mai aspră, El oblojeşte cu iertarea păcatelor, El ustură cu mustrarea judecăţii ca şi cu vin.

76. ,,Şi”, se spune, ,,punându-l pre dobitocul lui” (Luca 10, 34). Ascultă cum te poate pune: ,,Acesta păcatele noastre le poartă, şi pentru noi rabdă durere” (Isaia 53, 4). Şi Păstorul a pus oaia trudită ,,pre umerile sale” (Luca 15, 5). Fiindcă un om devine asemenea unei vite (potrivit Psalmi 48, 12) şi El ne pune pe propriul Lui dobitoc ca nu cumva noi să fim ,,ca calul şi ca muşcoiul” (Psalmi 31, 10), astfel ca prin asumarea trupului nostru, El să poată desfiinţa zdrobi neputinţele trupului nostru. Atunci El ne-a dus la staul pe noi, cei ce obişnuiam să fim dobitoace.

77. Aşadar există un staul în care obişnuiesc să vină cei osteniţi de o lungă călătorie. Astfel, Domnul ne-a dus pe noi în staul, ,,Cel ce scoală de la pământ pre cel sărac, şi din gunoi ridică pre cel mişel” (Psalmi 112, 6) şi poartă grijă,

78. ca nu cumva cel bolnav să nu poată cu nici un chip să păzească învăţăturile pe care le-a primit. Dar acest Samarinean nu era liber să rămână mult timp pe pământ; El trebuie să Se întoarcă acolo de unde pogorâse.

79. Astfel, ,,a doua zi” (Luca 10, 35) – ce este această a doua zi, dacă nu Ziua Învierii Domnului, despre care s-a spus: ,,Aceasta este ziua care o au făcut Domnul” (Psalmi 117, 23) ? – ,,scoţând doi dinari, a dat gazdei şi i-au zis lui: poartă grijă de dânsul” (Luca 10, 35).

 

Scriptura NT 105 2

 

80. Ce sunt acei doi dinari, dacă nu poate cele două Testamente, care cuprind limpede în ele Chipul Împăratului veşnic, cu al cărui preţ al rănilor noi suntem tămăduiţi ? Fiindcă noi suntem răscumpăraţi cu scumpul Sânge, ca să putem evita rănile morţii veşnice (potrivit I Petru 1, 19).

81. Astfel gazda a primit aceşti doi dinari (potrivit Luca 10, 35), deşi nu este nerezonabil să înţelegem şi cele 4 figuri ale acestor cărţi. Ce gazdă ? Poate cel care a spus ,,şi le socotesc gunoaie a fi, ca pre Hristos să dobândesc” (Filippeni 3, 8), pentru a purta grijă de omul rănit. Astfel, cel care a spus: ,,Nu m-au trimis pre mine Hristos să botez, ci să binevestesc” (I Corinteni 1, 19) este o gazdă. Sunt gazde cei cărora li se spune: ,,Mergeţi în toată lumea şi propovăduiţi evanghelia la toată zidirea. Cel ce va crede şi se va boteza, se va mântui” (Marcu 16, 15-16), mântuit cu siguranţă de moarte, mântuit de rana care i-a fost pricinuită de tâlhari.

82. Binecuvântată este acea gazdă care poate îngriji rănile altuia; binecuvântat este cel căruia Iisus îi spune: ,,Orice vei mai cheltui, eu când mă voiu întoarce, voiu da ţie” (Luca 10, 35). Un bun iconom este cel care de asemenea cheltuieşte în plus. Pavel este un bun iconom, ale cărui predici şi epistole prisosesc, ca să spunem aşa, de cunoaşterea pe care el a primit-o. El a împlinit porunca cumpătată a Domnului cu o strădanie aproape necumpătată a cugetului şi trupului, astfel că el a ridicat mulţi din mâhnire adâncă prin iconomia povăţuirii duhovniceşti. Astfel, el a fost o gazdă bună a casei sale de oaspeţi, în care ,,cunoscut-a asinul ieslea domnului său” (Isaia 1, 3) şi în care turme de miei sunt îngrădite, ca nu cumva calea să fie uşoară pentru lupi răpitori care urlă în afara padocurilor pentru a ataca stânele.

83. Deci, El făgăduieşte că va plăti (potrivit Luca 10, 35). Când Te vei întoarce, Doamne, dacă nu în Ziua Judecăţii ? Căci deşi Tu eşti pretutindeni şi stai întotdeauna în mijlocul nostru, Tu nu eşti perceput de noi, va fi o vreme când tot trupul Te va vedea întorcându-Te. Astfel, Tu vei plăti ceea ce Tu datorezi (potrivit Matei 18, 28). Fericiţi sunt cei cărora Tu le eşti datornic. Ce bine ar fi ca noi să putem fi datornici buni, ce bine ar fi ca noi să putem plăti ceea ce am primit, şi datoria preoţiei sau slujirii să nu ne înalţe ! Cum vei plăti, Doamne Iisuse ? Cu adevărat, Tu ai făgăduit că răsplata celui bun este foarte mare în ceruri (potrivit Matei 5, 12), însă Tu plăteşti şi când spui: ,,Bine, slugă bună şi credincioasă; preste puţine ai fost credincios, preste multe te voiu pune; intră întru bucuria domnului tău” (Matei 25, 21).

84. Aşadar, de vreme ce nimeni nu este mai aproape (de noi) ca Cel care a avut grijă de rănile noastre, haideţi să-L iubim ca pe Domnul nostru, haideţi să-L iubim şi ca pe aproapele nostru; căci nimic nu este atât de aproape precum este Capul de mădulare (potrivit I Corinteni 6, 15; Efeseni 5, 30). Haideţi să-l iubim şi pe cel care este următor al lui Hristos, haideţi să-l iubim pe cel care în unitatea trupului are milă pentru nevoia altuia (potrivit Luca 10, 36-37). Deoarece înrudirea nu face din el un aproape. Dar mila este potrivit firii, fiindcă nimic nu este atât de potrivit firii decât a ajuta un părtaş la fire.

85. Aceasta s-a spus despre milă; dar forma virtuţii nu este una. Este adăugat în pilda Martei şi Mariei evlavia activă a uneia şi atenţia evlavioasă a celeilalte faţă de Cuvântul lui Dumnezeu, care, dacă este în acord cu credinţa, este preferată până şi înseşi lucrărilor (potrivit Luca 10, 38-42), precum este scris: ,,Maria partea cea bună şi-a ales, care nu se va lua de la dânsa” (Luca 10, 42). Prin urmare haideţi să ne străduim de asemenea să avem ceea ce nimeni nu poate lua de la noi, astfel încât să ne fie dată ascultarea nu indolentă, ci silitoare. Pentru că până şi seminţele Cuvântului ceresc însele obişnuiesc să fie luate dacă sunt semănate lângă cale (potrivit Luca 8, 5, 12).

Fie ca dorinţa de înţelepciune să te călăuzească precum a făcut Maria; deoarece acest lucru este mai mare, aceasta este o lucrare mai desăvârşită, şi fie ca grija de slujire să nu-ţi distragă atenţia de la cunoştinţa Cuvântului ceresc, nici tu să nu mustri nici măcar pe acei judecători nelucrători pe care îi vezi că studiază înţelepciunea, deoarece pe aceasta Solomon cel paşnic a primit-o ca tovarăşă (potrivit Pildele lui Solomon 8, 12; Înţelepciunea lui Solomon 9, 10).

86. Nici Marta nu este mustrată în buna ei slujire (potrivit Luca 10, 40), însă Maria este preferată pentru că a ales partea mai bună pentru ea însăşi (potrivit Luca 10, 42), fiindcă Iisus Hristos are belşug de binecuvântări şi dă multe daruri. Şi, de aceea, cea mai înţeleaptă alege ceea ce percepe că este de primă însemnătate. Apoi, apostolii nu au gândit a fi mai bine a lăsa Cuvântul lui Dumnezeu şi a sluji meselor (potrivit Faptele Apostolilor 6, 2). Dar fiecare este o îndatorire de înţelepciune, fiindcă Ştefan, de asemenea plin de înţelepciune, a fost ales diacon (potrivit Faptele Apostolilor 6, 5). Şi, astfel, oricine slujeşte dă Învăţătorului, şi Învăţătorul îl invită şi îl cheamă pe cel care slujeşte, deoarece există Un Trup al Bisericii, cu toate că (există) diverse mădulare (potrivit I Corinteni 12, 12-13); unul are nevoie de celălalt. ,,Şi nu poate ochiul să zică mâinii: nu am trebuinţă de tine; sau iarăşi capul picioarelor” (I Corinteni 12, 21), nici urechea nu poate tăgădui că aparţine trupului; deoarece deşi unele sunt de primă însemnătate, altele sunt trebuincioase. Înţelepciunea în cap, fapta în mână; căci ochii înţeleptului sunt în capul lui, fiindcă este cu adevărat înţelept cel al cărui duh este întru Hristos şi al cărui ochi lăuntric este îndreptat către ceruri. Şi, prin urmare, ,,ochii înţeleptului în capul lui” (Eclisiastul 2, 14), dar cei ai nebunului sunt în călcâiul lui (potrivit Psalmi 40, 9 – în Scriptura din 1914 scrie: ,,A mărit asupra mea vicleşug”; în alte traduceri regăsim: ,,Şi-a ridicat asupra mea călcâiul”, expresie ce sugerează o lovitură mişelească, vicleană; Ioan 13, 18).

87. ,,Cine dintru voi are prieten şi va merge către dânsul la miezul nopţii şi va zice lui: prietene, dă-mi împrumut trei pâini” (Luca 11, 5). Există alt loc al învăţăturii, că rugăciunea este făcută în toate circumstanţele (potrivit Efeseni 6, 18), nu numai ziua, ci şi noaptea; pentru că tu vezi că cel care şi-a trezit prietenul la miezul nopţii cerând trei pâini şi, insistând în intenţia lui de a dobândi, nu este refuzat în rugăminţile sale stăruitoare (potrivit Luca 11, 5-8). Ce sunt acele trei pâini dacă nu hrana tainei cereşti ? Dacă tu Îl iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău, vei putea să te învredniceşti de aceasta nu numai pentru tine, ci şi pentru alţii.

Apoi, cine este prieten mai bun pentru noi decât Cel care şi-a dat propriul Său trup pentru noi (potrivit Ioan 15, 13) ? David a cerut pâine de la El la miezul nopţii şi a primit-o, deoarece el a cerut când a spus: ,,În miezul nopţii m-am sculat să mă mărturisesc ţie” (Psalmi 118, 62); aşadar, el s-a învrednicit de acele pâini pe care le-a pus înaintea noastră să le mâncăm. El a cerut când spune: ,,Spăla-voiu în toate nopţile patul meu” (Psalmi 6, 5), căci el nici nu s-a temut să-L trezească pe Cel ce doarme despre care ştie că întotdeauna păzeşte pe cel priveghetor (Psalmi 7, 7; Ieremia 1, 12).

88. Şi, drept urmare, cei atenţi la Scripturi, continuând stăruitor în rugăciune ziua şi noaptea (potrivit Romani 12, 12; Coloseni 4, 2), cer iertare pentru păcatele noastre. Căci dacă el, atât de sfânt că deşi era ocupat cu nevoile împărăţiei sale aducea laudă Domnului de şapte ori în zi (potrivit Psalmi 118, 164), întotdeauna atent la jertfele de dimineaţă şi seară, ce ar trebui să facem noi care trebuie să cerem cu atât mai îmbelşugat cu cât noi supărăm mai des prin slăbiciunea trupului şi minţii, astfel ca pâinea restabilirii care întăreşte inimile oamenilor (potrivit Psalmi 103, 17) să nu ne lipsească nouă, istoviţi de cale şi extenuaţi de cursul acestui veac şi meandrele acestei vieţi ?

89. Domnul ne învaţă că noi trebuie să veghem nu numai la miezul nopţii, ci aproape în toată vremea, deoarece El vine când se înserează şi obişnuieşte să bată la cea de-a doua şi cea de-a treia strajă (potrivit Luca 12, 38). ,,Fericite slugile acelea, pre care venind domnul, îi va afla priveghind” (Luca 12, 37). Astfel, dacă tu doreşti ca puterea lui Dumnezeu să se încingă şi să-ţi slujească (potrivit Luca 17, 8), trebuie să fii mereu priveghetor, deoarece pentru noi sunt multe curse şi somnul greu al trupului, în faţa căruia dacă mintea cedează, pierde tăria propriei puteri.

Deci ridică-te din somnul tău ca să poţi bate la uşa lui Hristos (potrivit Luca 11, 9), pentru care şi Pavel se roagă fierbinte să-i fie deschisă, implorând ca el să fie ajutat nu numai prin ale sale rugăciuni, ci şi prin rugăciunile poporului, astfel ca să-i fie deschisă uşa pentru a vorbi despre taina lui Hristos (potrivit Coloseni 4, 3). Şi, poate, este acea uşă pe care Ioan a văzut-o deschisă, deoarece el a văzut şi a spus: ,,După acestea am văzut, şi iată uşă deschisă în cer; şi glasul cel dintâi care l-am auzit ca de trâmbiţă, ce vorbea cu mine, zicând: suie-te aici, şi voiu arăta ţie cele ce trebuieşte să fie după acestea” (Apocalipsis 4, 1).

Prin urmare uşa a fost deschisă pentru Ioan; uşa a fost deschisă pentru Pavel (potrivit II Corinteni 12, 2), astfel încât el să poată primi pentru noi pâinea pe care noi trebuie să o mâncăm. Deoarece el a stăruit în a bate la uşă, cu vreme şi fără de vreme (potrivit II Timotei 4, 2), astfel ca el să poată restabili cu belşugul hranei cereşti neamurile istovite de truda unei vieţi lumeşti.

90. De aici fragmentul de îndemn la rugăgiunea deasă, nădejdea de a dobândi, motivul pentru stăruinţă, întâi în învăţătură, apoi în pildă. Căci cel ce face o făgăduinţă ar trebui să ofere nădejdea împlinirii sale, astfel încât poveţelor să fie dată ascultare, făgăduinţelor să le fie dată credinţă, care contemplând evlavia omenească către un ţel mai înalt dobândeşte nădejdea evlaviei veşnice, cu condiţia ca în rugăciune să fie cerut ceea ce este drept, ca nu cumva rugăciunea să se prefacă în păcat (potrivit Psalmi 108, 6).

Nici nu a fost el ruşinat a cere ceva prea adesea, ca nu cumva să pară fie că deznădăjduieşte de mila Domnului, fie că se plânge cu obrăznicie din cauză că nu a obţinut nimic la prima sa rugăciune – ,,Pentru aceasta”, se spune, ,,de trei ori pre Domnul am rugat” (II Corinteni 12, 8) – şi a arătat că adeseori Dumnezeu nu împlineşte cererile, fiindcă El socoteşte nefolositor ceea ce noi credem că ne va fi de folos.

91. ,,Toată împărăţia ce s-a împerecheat între sine se pustieşte” (Luca 11, 17). Motivul pentru acest cuvânt este că s-a spus despre El că alungă demonii cu Veelzevul, domnul dracilor (potrivit Luca 11, 15), pentru a arăta că Împărăţia Lui este nedezbinată şi veşnică. Deoarece, în mod potrivit, de asemenea, El îi răspunde lui Pilat: ,,Împărăţia mea nu este din lumea aceasta” (Ioan 18, 36). Şi, prin urmare, El spune că cei care nu îşi pun nădejdea lor în Hristos, ci cred că dracii sunt izgoniţi cu domnul dracilor, nu sunt din Împărăţia veşnică. Aceasta se referă la poporul evreilor care în astfel de suferinţe recurge la ajutorul dracilor pentru a-i izgoni pe draci. Deoarece cum poate să dăinuie o împărăţie dezbinată, când credinţa este fisurată ?

Într-adevăr, deoarece poporul evreilor este în Lege (potrivit Romani 9, 3-4) şi Hristos este născut din Lege după trup, cum poate împărăţia evreilor, care este din Lege, să fie veşnică, când poporul însuşi divide Legea, când Iisus este respins de poporul Legii, El care a fost aşteptat datorită Legii ? Astfel, în parte, credinţa poporului evreu se tăgăduieşte pe sine, şi tăgăduindu-se este împărţită, şi prin împărţire este risipită. Şi astfel Împărăţia Bisericii va rămâne veşnică deoarece credinţa ei este nedezbinată, Trupul ei este Unul; deoarece ,,Un Domn, o credinţă, un botez. Un Dumnezeu şi Tatăl tuturor, care este preste toate şi prin toate şi întru noi toţi” (Efeseni 4, 5-6).

92. Cât de mare (este) răutatea mâniei nelegiuite, că de când Fiul lui Dumnezeu S-a întrupat pentru a strivi duhurile necurate şi a captura prada prinţului acestei lumi (potrivit Ioan 12, 31; 14, 30; 16, 11), şi a dat de asemenea oamenilor puterea de a distruge duhurile răutăţii (potrivit Efeseni 6, 12), împărţind prăzile sale – ceea ce este semnul unui cuceritor –, unii îşi însuşesc ajutorul şi protecţia puterii diavoleşti, deşi dracii sunt izgoniţi ,,cu degetul lui Dumnezeu” (Luca 11, 20) sau, cel puţin potrivit Sfântului Matei, ,,cu Duhul lui Dumnezeu” (Matei 12, 28).

De aici se înţelege că Împărăţia este nedespărţită, precum este dumnezeirea, când Hristos este mâna dreaptă a lui Dumnezeu; iar Duhul pare să fie asemănat cu un deget, ca înlănţuirea unui trup potrivit dumnezeirii. Nu pare Împărăţia indivizibilă, aşa cum un trup este nedespărţit ? Căci tu ai citit: ,,Întru dânsul (Hristos) locuieşte toată plinirea dumnezeirii trupeşte” (Coloseni 2, 9). Într-adevăr, nu ai putea să negi aceasta nici referitor la Tatăl, şi tu nu o poţi tăgădui nici referitor la Duhul. Nici nu poate să ţi se pară că împărţirea virtuţii trebuie făcută în comparaţie cu membrele noastre, deoarece nu poate exista divizare a ceva indivizibil şi, prin urmare, numele degetului trebuie să fie legat de forma unităţii, nu de separarea autorităţii, în timp ce Mâna dreaptă a lui Dumnezeu spune: ,,Eu şi Tatăl una suntem” (Ioan 10, 30); dar cu toate că dumnezeirea este de nedespărţit, Persoana este distinctă.

93. Fiindcă degetul (potrivit Luca 11, 20), ori de câte ori este numit Duhul, înseamnă puterea creatoare, deoarece Sfântul Duh, precum Tatăl şi Fiul, este Ziditorul lucrărilor dumnezeieşti. Căci David spune: ,,Că voiu vedea cerurile, lucrul degetelor tale” (Psalmi 8, 4) şi în psalmul 32: ,,Cu Duhul gurii lui toată puterea lor” (Psalmi 32, 6). Şi Sfântul Pavel a spus: ,,Şi toate acestea le lucrează unul şi acelaşi Duh, împărţind deosebi fiecăruia precum voieşte” (I Corinteni 12, 11). Şi când El spune:

94. ,,Iar dacă eu cu Duhul lui Dumnezeu scot dracii, iată a ajuns la voi împărăţia lui Dumnezeu” (Matei 12, 28), El arată în acelaşi timp că există autoritatea împărătească a Sfântului Duh, în care este Împărăţia lui Dumnezeu, şi că noi, în care sălăşluieşte Duhul, suntem un lăcaş împărătesc (potrivit I Corinteni 3, 16). De aici, El a spus de asemenea într-un fragment ulterior: ,,Împărăţia lui Dumnezeu înlăuntrul vostru este” (Luca 17, 21). Şi, în consecinţă, trebuie să credem că Sfântul Duh împarte cu dumnezeirea stăpânirea şi măreţia împărătească, deoarece ,,Domn este Duhul; şi unde este Duhul Domnului, acolo este slobozenia” (II Corinteni 3, 17).

95. ,,Când duhul cel necurat va ieşi din om, umblă prin locuri fără de apă, căutându-şi odihnă, şi neaflând” (Luca 11, 24). Nu se poate pune la îndoială că aceasta s-a spus despre poporul evreilor, pe care Domnul l-a despărţit de Împărăţia Sa în cuvintele anterioare. Aşadar, înţelege că şi ereticii şi schismaticii sunt despărţiţi de Împărăţia lui Dumnezeu şi de Biserică. Astfel, este limpede că toate unirile cu ereticii şi schismaticii nu sunt în mod evident de la Dumnezeu, ci de la un duh necurat.

Prin urmare, întregul popor evreu este asemănat cu un singur om din care, prin Lege, a ieşit un duh necurat. Dar fiindcă el nu a putut afla odihnă în mijlocul neamurilor şi popoarelor prin credinţa în Hristos – deoarece pentru duhurile necurate Hristos este un foc care a stins săgeţile aprinse ale vrăjmaşului în inimile neamurilor (potrivit Efeseni 6, 16), care mai înainte erau pârjolite, dar ulterior s-au udat prin botez cu roua Duhului –, atunci s-a întors la poporul evreilor, care, împodobit cu o frumuseţe populară, superficială, rămâne cu atât mai pângărit înlăuntrul inimii sale (potrivit Matei 23, 25-26). Deoarece el nici nu s-a curăţit, nici nu şi-a stins fierbinţeala cu curgerea Izvorului Sfânt, şi duhul necurat s-a întors în mod potrivit la casa sa, aducând altele mai rele decât el (potrivit Matei 12, 45), văzând că el a unit cu minte nelegiuită taina celei de-a opta zi la cea de-a şaptea zi a Legii.

Prin urmare, aşa cum harul Duhului este înşeptit pentru noi (potrivit Isaia 11, 2-3), tot astfel vătămarea duhurilor necurate se adună pentru ei, fiindcă universul este uneori cuprins în acest număr, deoarece încheindu-şi lucrările privind lumea, Dumnezeu S-a odihnit în cea de-a şaptea zi (potrivit Facerea 2, 2). De aceea, ,,cea stearpă a născut şapte, şi cea cu fii mulţi a slăbit” (I Împăraţi 2, 5). Apoi, ca tu să poţi cunoaşte că poporul sinagogii este necinstit când este lăudată fericirea Bisericii, El a adăugat:

96. ,,Neamul acesta viclean este; semn cere şi semn nu se va da lui, fără numai semnul lui Iona Proorocului. Că precum a fost Iona semn Ninevitenilor, aşa va fi şi Fiul Omului” (Luca 11, 29-30). Poporul evreilor fiind condamnat astfel, taina Bisericii este exprimată limpede, care adună de la marginile întregii lumi la Ninevi prin pocăinţă (potrivit Iona 3, 5), şi la Împărăteasa de la austru prin râvna de a dobândi înţelepciune (potrivit Luca 11, 31), ca să poată cunoaşte cuvintele paşnicului Solomon (potrivit III Împăraţi 10, 1; II Paralipomena 9, 1). Împărăteasa a cărei împărăţie este nedespărţită, ridicându-se din popoare diverse şi îndepărtate (vine) la Singurul Trup.

Astfel, ,,taina aceasta mare este; iar eu zic de Hristos şi de biserică” (Efeseni 5, 32); dar aceasta este încă mai mare, deoarece aceea preînchipuia, dar taina este acum împlinită cu adevărat; căci acolo era chipul lui Solomon, dar aici este Hristos în propriul Său Trup. Apoi, Biserica este înfiinţată pe două temelii, astfel că fie tu nu cunoşti că păcătuieşti, fie încetezi să păcătuieşti; deoarece pocăinţa curăţeşte păcatul şi înţelepciunea este prudentă. Aceasta în taină.

97. Dar precum semnul lui Iona este chipul Patimii Domnului (potrivit III Macavei 6, 8; Iona 2, 1; Matei 12, 40), tot aşa este dovada păcatelor grave pe care evreii le-au comis. În acelaşi timp, este îngăduit a observa proorocia măreţiei şi mărturia evlaviei; fiindcă, într-adevăr, în pilda ninevitenilor (potrivit Luca 11, 32), este vestită pedeapsa şi este arătat leacul. Din acest motiv, nici măcar evreii nu trebuie să deznădăjduiască de iertare, dacă sunt dornici să arate pocăinţă (potrivit Faptele Apostolilor 3, 19).

98. ,,Nimeni aprinzând lumina o pune întru ascuns, nici sub obroc, ci în sfeşnic” (Luca 11, 33). Astfel, deoarece mai sus El a pus Biserica înaintea sinagogii, El ne îndeamnă întrucâtva să transferăm credinţa noastră asupra Bisericii: ,,Făclie picioarelor mele este legea ta” (Psalmi 118, 105); deoarece Cuvântul lui Dumnezeu este credinţa noastră, Cuvântul lui Dumnezeu este lumina, şi credinţa este făclia. ,,Era Lumina cea adevărată, care luminează pre tot omul ce vine în lume” (Ioan 1, 9). Dar făclia nu poate lumina, decât dacă a primit lumină de altundeva. Aceasta este făclia care este aprinsă, adică virtutea şi percepţia minţii noastre, astfel ca femeia să poată găsi drahma pe care o pierduse (potrivit Luca 15, 8).

Astfel, nimeni nu găseşte credinţă sub Lege, fiindcă Legea este cuprinsă într-o măsură; în afara măsurii este harul; Legea umbreşte, credinţa luminează. Deci, nimeni nu îngrădeşte credinţa sa în măsura Legii, ci o aduce în Biserică în care luminează înşeptitul har al Duhului (potrivit Isaia 11, 2-3), pe care Marele Preot (potrivit Evrei 5, 6; 7, 17) îl revarsă cu strălucirea dumnezeirii cereşti, ca nu cumva vreo umbră a Legii să-l stingă (potrivit Coloseni 2, 17; Evrei 8, 5; 10, 1).

99. Apoi, acea făclie pe care marele preot obişnuia să o aprindă dimineaţa şi seara potrivit vechiului ritual al evreilor (potrivit Ieşirea 27, 20-21), deoarece este aşezată sub obrocul Legii a slăbit (potrivit Luca 11, 33), şi acea cetate a Ierusalimului care este pe pământ (potrivit Galateni 4, 25), care i-a omorât pe prooroci (potrivit Matei 23, 37), zace ascunsă, ca să spunem aşa, într-o vale a plângerii (potrivit Psalmi 83, 6), dar acel Ierusalim care este în cer (potrivit Galateni 4, 26; Evrei 12, 22), în care slujeşte credinţa noastră, Biserica stând pe cel mai înalt munte, adică pe Hristos, nu poate fi ascuns în întuneric şi în ruinele acestei lumi (potrivit Matei 5, 14), ci strălucind cu splendoarea Soarelui veşnic, ne luminează cu lumina harului duhovnicesc.

100. ,,Acum voi fariseii, partea cea dinafară a paharului şi a blidului curăţiţi” (Luca 11, 39). Tu vezi că trupurile noastre sunt indicate prin menţionarea lucrurilor pământeşti, fragile, care atunci când sunt aruncate într-o cădere scurtă se zdrobesc. Şi lucrurile pe care cugetul lăuntric le-a dorit să fie bune prin percepţiile şi faptele trupului, precum conţinutul unui pahar, uşor strălucesc în afară. Aşadar, în ceea ce urmează nu există nici o îndoială că pătimirea trupului este arătată prin numele paharului (potrivit Luca 22, 42), când Domnul spune: ,,Paharul care mi-au dat mie Tatăl, au nu-l voiu bea pre el ?” (Ioan 18, 11). Fiindcă cel care înghite slăbiciunea trupească în dragostea duhovnicească şi, ca să spunem aşa, o toarnă în minte şi duh astfel încât slăbiciunea exterioară să fie drenată de lăuntric, bea propriul său trup.

Astfel tu înţelegi că lăuntricul, nu exteriorul, acestui pahar sau blid este cel care ne pângăreşte. Şi, prin urmare, ca să spunem aşa, un învăţător bun ne învaţă cum ar trebui să ne curăţim murdărirea trupului, spunând:

101. ,,Daţi-le milostenie, şi iată, toate vor fi vouă curate” (Luca 11, 41; potrivit Faptele Apostolilor 10, 14-15; 11, 18-19). Vezi cât de multe sunt leacurile ? Mila ne curăţeşte, Cuvântul lui Dumnezeu ne curăţeşte potrivit cu ce este scris: ,,Acum voi curaţi sunteţi pentru cuvântul care am grăit vouă” (Ioan 15, 3). Şi nu numai în acest fragment, dar şi în altele tu vezi cât de mare este harul; deoarece: ,,Milostenia din moarte izbăveşte” (Tovit 12, 9) şi: ,,Închide milostenia ta în cămările tale, şi aceasta te va scoate din tot răul” (Înţelepciunea lui Isus fiul lui Sirah 29, 15).

102. În acest fel, tot acest fragment minunat este rânduit în continuare ca, în măsura în care invită la cercetarea simplităţii, să condamne lucrurile pământeşti şi nenecesare ale evreilor, care, înţelegând lucrurile Legii după trup, sunt asemănaţi în mod potrivit cu paharul şi blidul prin slăbiciunea lor (potrivit Luca 11, 39); mai mult, ei respectă lucrurile care nu ne sunt nouă de nici un folos, dar neglijează lucrurile în care este roada nădejdii noastre şi prin aceasta comit o mare fărădelege, în timp ce ei dispreţuiesc partea mai bună; şi încă este făgăduită desfiinţarea păcatelor lor dacă după păcat ar fi să urmeze milostenie.

103. El recapitulează pe scurt păcatele multe ale celor care îşi dedică toată râvna lor strângerii zeciuielilor din roade meschine şi nu au nici o teamă de o judecată viitoare, nici vreo dragoste de Dumnezeu, deoarece lucrările fără credinţă sunt zadarnice, fiindcă ei uită judecata şi dragostea lui Dumnezeu (potrivit Luca 11, 42); judecata, deoarece ei nu leagă tot ceea ce fac de Judecată, dragostea pentru că ei nu-L iubesc cu adevărat pe Dumnezeu.

104. Dar ca nu cumva, pe de altă parte, El să ne facă râvnitori pentru credinţă dar neglijenţi faţă de fapte, El dovedeşte desăvârşirea unui om credincios într-un comentariu scurt, astfel ca el să fie verificat prin credinţă şi prin fapte, spunând: ,,Acestea se cădea a le face, şi acelea a nu le lăsa” (Luca 11, 42).

105. De asemenea, El mustră aroganţa şi ostentaţia evreilor când ei caută locurile dintâi la praznice (potrivit Matei 23, 6; Marcu 12, 39; Luca 11, 43; 20, 46). Sentinţa de condamnare este promulgată şi împotriva celor iscusiţi în Lege care, asemenea mormintelor care nu se văd (potrivit Luca 11, 44), amăgesc cu aparenţa lor şi înşală cu practica lor, astfel încât atunci când vorbesc cuvinte frumoase în afară, ei sunt plini de necurăţie înlăuntru (potrivit Matei 23, 27). Foarte mulţi învăţători fac aşa când pretind de la alţii ceea ce ei înşişi nu pot urma (potrivit Luca 11, 46). Şi, de aceea, ei sunt morminte precum este spus în altă parte: ,,Groapă deschisă gâtlejul lor” (Psalmi 5, 9).

106. De asemenea este un argument bun împotriva superstiţiei celei mai prosteşti a evreilor, care zidind mormintele proorocilor au condamnat acţiunile părinţilor lor; apoi, urmând faptelor părinţilor lor au întors judecata asupra lor înşile (potrivit Luca 11, 47-48). Într-adevăr, zidind mormintele proorocilor, ei i-au acuzat pe aceia care i-au ucis de fărădelegea lor, şi prin imitarea prin fapte asemănătoare, ei s-au declarat moştenitori ai fărădelegii părinţilor lor.

Deci nu zidirea, ci imitarea este considerată a fi fărădelege. Nici nu pot fi iertaţi de răutatea lor moştenită cei care răstignind pe Fiul lui Dumnezeu au adăugat o fărădelege care este mai rea decât păcatele părinţilor lor. Şi, prin urmare, în mod potrivit, El a adăugat în altă parte: ,,Voi umpleţi măsura părinţilor voştri” (Matei 23, 32), deoarece nu există păcat mai rău pe care ei să-l poată comite decât atacul împotriva lui Dumnezeu.

107. Înţelepciunea, aşadar, trimite la ei apostolii şi proorocii (potrivit Luca 11, 49). Cine este Înţelepciunea dacă nu Hristos ? Atunci, tu ai la Matei: ,,Iată, eu trimit la voi prooroci şi înţelepţi” (Matei 23, 34).

108. Ei încă sunt mustraţi ca ,,iudei” şi condamnaţi a fi pasibili de o viitoare pedeapsă, pentru că atunci când uzurpă învăţătura cunoştinţei dumnezeieşti, ei împiedică pe alţii şi sunt ei înşişi necunoscători a ceea ce mărturisesc (potrivit Luca 11, 50-52).

109. ,,Au nu se vând cinci păsări cu doi filiari ? Şi nici una dintr-însele nu este uitată înaintea lui Dumnezeu. Ci şi perii capului vostru toţi sunt număraţi. Deci nu vă temeţi; că voi sunteţi cu mult mai buni decât păsările” (Luca 12, 6-7). Mântuitorul a urzit acest fragment deosebit referitor la păstrarea simplităţii şi lupta pentru credinţă, ca nu cumva cu obiceiul evreiesc al necredinţei, noi să cugetăm la unele lucruri, să născocim altele în cuvântul nostru, deşi în vremurile din urmă gândurile noastre ascunse – care ne acuză sau ne apără – se cercetează pentru a deschide tainele minţilor noastre (potrivit Luca 12, 2-3; Romani 2, 15). Ce atracţie mai mare a simplităţii există decât ca fiecare să cunoască ceea ce nu poate fi un acoperământ pentru înşelare ?

110. Dar de vreme ce cauza necredinţei este îndoită, deoarece este născută fie din răutate inculcată fie din teamă întâmplătoare, ca nu cumva cineva îngrozit de teama puterii pământeşti să fie silit să-L tăgăduiască pe Dumnezeu pe care Îl recunoaşte în inima sa, El a adăugat în mod potrivit că numai pedeapsa sufletului este teribilă şi nu trebuie să ne temem de pedeapsa trupului – căci moartea este sfârşitul firii, nu o pedeapsă –, şi că prin urmare moartea este dispariţia pedepsei pământeşti, dar moartea sufletului este veşnică, şi numai de Dumnezeu trebuie să te temi (potrivit Luca 12, 4-5), El a cărui natură a puterii este nemărginită, El faţă de care natura însăşi se supune; dar moartea nu este grozavă, pe care nemurirea o va răsplăti cu câştig îmbelşugat.

111. Domnul a inspirat dragostea pentru simplitate, a deşteptat virtutea minţii, şi credinţa singură a şovăit; şi în chip potrivit El a întărit-o cu făpturi neînsemnate, căci dacă Dumnezeu nu uită de păsări, cine dintre oameni poate ? Dar dacă măreţia lui Dumnezeu este atât de mare şi de veşnică încât o pasăre sau numărul perilor din capul nostru nu este dincolo de cunoştinţa Lui (potrivit Luca 12, 6-7), cât de josnic este a gândi că Domnul, care cunoaşte lucrurile neînsemnate, fie nu-I pasă fie dispreţuieşte inimile credincioşilor !

112. Poate cineva va întreba de ce a spus apostolul: ,,Au doar de boi se grijeşte Dumnezeu ?” (I Corinteni 9, 9), când cu siguranţă un bou este mai valoros decât o pasăre ? Dar grija este un lucru, cunoaşterea altul. Apoi, numărul perilor este înţeles (potrivit Luca 12, 7) nu în actul numărării, ci în bunăvoinţa gândului, deoarece Dumnezeu nu dedică o veghe neliniştită numărării; dar pentru Cel pentru care toate lucrurile sunt cunoscute (potrivit Estir 4, 16; Ioan 16, 30), toate lucrurile sunt, ca să spunem aşa, numărate. Totuşi se spune bine că sunt ,,numărate” (Luca 12, 7) pentru că noi numărăm lucrurile pe care dorim să le păstrăm.

113. Încă putem discuta aici o taină a înţelegerii duhovniceşti, mai ales deoarece acest lucru pare absurd, ca oamenii să poată fi comparaţi mai degrabă cu oameni decât cu păsări. Căci acele 5 păsări (potrivit Luca 12, 6) par să fie cele 5 simţuri ale trupului: pipăitul, mirosul, gustul, văzul şi auzul; dacă acestea, asemenea păsărilor, scurmă gunoiul josniciei pământeşti şi caută mâncare în locuri sălbatice şi murdare, s-au prins în cursele fărădelegilor lor (potrivit Psalmi 90, 3), ele nu mai pot zbura înapoi sus la roadele lucrărilor mai înalte în care se desfătează duhurile. Deoarece cursa plăcerii linguşitoare pune lanţuri dedesubtul picioarelor duhurilor noastre, astfel încât dacă percepţia materiei pământeşti a tocit vigoarea arzătoare şi curăţia firii, ca preţul luxului lumesc, îl face (pe duh) dependent de sporirea păcatelor.

114. De asemenea există târgurile păcatelor noastre (potrivit Matei 11, 16). Astfel, prinşi de ispitirile diferitelor plăceri, suntem fie vânduţi sub păcat (potrivit Romani 7, 14) fie răscumpăraţi din păcat. Hristos ne răscumpără, vrăjmaşul ne vinde; cel din urmă ne vinde la licitaţie morţii, Cel dintâi ne răscumpără spre mântuire. De aceea, Matei aminteşte pe drept două păsări (potrivit Matei 10, 29), care înseamnă trupul şi sufletul, deoarece şi trupul, dacă se învoieşte la Legea lui Dumnezeu şi lasă deoparte legea păcatului, a trecut în curăţie dincolo de simţire către firea sufletului şi este ridicat la cer pe aripi duhovniceşti (potrivit Psalmi 54, 6). Astfel, noi suntem învăţaţi că firea ne-a dat harul zborului, dar el (harul) a fost înlăturat de plăcere care împovărează sufletul cu hrana păcatelor şi îl face să încline către firea greutăţii trupeşti.

115. Pe drept, de asemenea, el a observat că nici una din ele nu cade fără voia lui Dumnezeu (potrivit Matei 10, 29); fiindcă ce cade se întoarce în pământ şi ce zboară este purtat către înălţimea nemuririi. Dar ca nu cumva cineva să se îndoiască de ce a spus Matei, Luca răspunde în mod limpede, deoarece cunoştinţa este voia lui Dumnezeu; fiindcă nu toţi cad din voia lui Dumnezeu, dar oricine a căzut prin mulţimea păcatelor sale nu poate sta ascuns de Dumnezeu, pentru că însuşi Iov a fost ispitit potrivit cu voia Lui (potrivit Iov 1, 12).

El ţi-a dat ţie necaz, dar El a oferit răsplata. Nici nu poţi tu să invoci slăbiciunea: deoarece tu ai chipul, tu ai primit protecţie, de unde aceasta, de asemenea, se foloseşte spre mântuire, astfel ca tu să cunoşti că diavolul nu te poate vătăma fără îngăduinţa lui Dumnezeu, ca nu cumva tu să te temi mai mult de puterea diavolului decât de nemulţumirea lui Dumnezeu.

116. Nu există deja nici o îndoială că sufletul este comparat cu o pasăre când tu ai citit: ,,Sufletul nostru ca o pasăre s-a izbăvit din cursa vânătorilor” (Psalmi 123, 6). Şi în alt loc: ,,Cum veţi zice sufletului meu, mută-te în munţi ca o pasăre ?” (Psalmi 10, 1). De asemenea noi am citit că omul însuşi este comparat cu o pasăre, deoarece este scris: ,,M-am făcut ca o pasăre ce este osebită pre casă” (Psalmi 101, 8), adică, de la două păsări (potrivit Matei 10, 29) la o pasăre, adică alcătuită prin unirea fiecărei aripi, unind subtilitatea substanţei duhovniceşti.

Astfel, o pasăre bună este cea în care firea zborului este îmbelşugată. O pasăre rea este de asemenea una care prin păcatul ruinării pământeşti şi-a pierdut capacitatea de a zbura; aşa sunt acele păsări care se vând pe doi bănuţi. Uneori ele sunt vândute pentru un ban (potrivit Matei 10, 29), uneori pentru doi (potrivit Luca 12, 6).

117. Ce ieftinătate a păcatelor ! Căci moartea este ieftină, dar virtutea este valoroasă. Într-adevăr, vrăjmaşul, ca să spunem aşa, doboară la pământ pe robii prinşi pentru un preţ mic; dar cu adevărat Domnul, preţuitorul propriu-zis al lucrării Sale, răscumpără pentru un preţ mare, ca să spunem aşa, pe slujitorii minunaţi pe care i-a făcut după chipul şi asemănarea Sa (potrivit Facerea 1, 26), precum a spus sfântul apostol: ,,Că sunteţi cumpăraţi cu preţ (mare)” (I Corinteni 6, 20).

Şi în mod potrivit un preţ ,,mare” (I Corinteni 6, 20), care nu este socotit în monede, ci în Sânge, întrucât Hristos a murit pentru noi şi ne-a slobozit prin prea scumpul Său Sânge, precum menţionează şi Sfântul Petru în epistola sa, scriindu-ne nouă: ,,Că nu cu argint sau cu aur care se strică, v-aţi izbăvit de petrecerea voastră cea deşartă, care era de la părinţi dată; ci cu scumpul sânge al lui Hristos, ca al unui miel nevinovat şi nespurcat” (I Petru 1, 18, 19). Şi în mod potrivit ,,scumpul” (I Petru 1, 19), fiindcă este Sângele unui Trup neîntinat, fiindcă este Sângele Fiului lui Dumnezeu care ne-a răscumpărat nu numai din blestemul Legii (potrivit Galateni 3, 13), ci şi din moartea veşnică a păgânătăţii.

118. Astfel, pentru a rezuma, acesta este sensul: dacă Domnul se îngrijeşte de păsări neînsemnate şi oameni necredincioşi, atât prin răsărirea soarelui cât şi prin rodnicia pământului (potrivit Matei 5, 45), dacă El dă tuturor darul milei Sale, ar trebui să nu existe nici o îndoială că contemplarea credincioşilor vrednici va fi de preţ în ochii Lui. Aşadar, în mod limpede, El a ţesut credinţa spre deşteptare şi a pus temeliile virtuţilor pentru credinţa însăşi. Fiindcă exact aşa cum credinţa este îndemnul pentru curaj, tot aşa curajul este temelia credinţei.

119. ,,Şi tot cela ce va zice cuvânt împotriva Fiului Omului, se va ierta lui; iar celui ce va huli împotriva Duhului Sfânt, nu se va ierta” (Luca 12, 10). Fără îndoială, înţelegem că ,,Fiul Omului” (Luca 12, 10) este Hristos, care S-a născut de la Duhul Sfânt şi din Fecioara, deoarece Fecioara singură este părintele Lui pe pământ. Atunci, este oare Sfântul Duh mai mare decât Hristos astfel că cei ce păcătuiesc împotriva lui Hristos primesc iertare, dar cei care păcătuiesc împotriva Sfântului Duh nu merită să dobândească iertare ? Dar acolo unde este unitate de putere, nu se pune problema comparaţiei, nici disputarea măreţiei, deoarece mare este Domnul şi slavei Lui nu este sfârşit (potrivit Psalmi 144, 3). Prin urmare, dacă, precum credem, există Unitatea Treimii, cu siguranţă slava este nedespărţită precum este lucrarea, care va fi arătată în cele ce urmează; căci deşi s-a spus în altă parte: ,,Duhul Tatălui vostru este care grăieşte întru voi” (Matei 10, 20 – însă Sfântul Ambrozie foloseşte alt citat: ,,Tatăl dă vouă ce să grăiţi”), El adaugă aici:

120. ,,Că Duhul Sfânt vă va învăţa pre voi întru acel ceas, cele ce se cade a zice” (Luca 12, 12). Aşadar, dacă este unul lucrând, există şi unul mustrând. Dar haideţi să revenim la discuţie. Aici, se pare unora că noi înţelegem că Fiul Omului şi Sfântul Duh şi Hristos sunt una, păstrând deosebirea Persoanelor şi Unitatea substanţei, deoarece acelaşi Hristos este Unul, şi Dumnezeu, şi Om, şi Duh, precum este scris: ,,Duhul feţei noastre unsul Domnul” (Plângerile lui Ieremia 4, 20 – însă Sfântul Ambrozie foloseşte alt citat, mai explicit: ,,Duhul dinaintea feţei noastre, Hristos Domnul”), acelaşi Unul Sfânt, deoarece precum Tatăl este Dumnezeu, şi Fiul este Domn, şi Tatăl este Domn, şi Fiul este Dumnezeu, tot astfel Tatăl este Sfânt, şi Fiul este Sfânt, şi Duhul este Sfânt.

Apoi, heruvimii şi serafimii rostesc strigând cu glasuri neobosite ,,sfânt, sfânt, sfânt” (Isaia 6, 3) astfel că Treimea este arătată încă o dată prin numirea întreită. Deci dacă Hristos este fiecare, care este diferenţa, ca noi să putem cunoaşte că nu ni se îngăduie să tăgăduim dumnezeirea lui Hristos ? Apoi, ce se cere în persecuţie nu este ca noi să tăgăduim că Hristos este Dumnezeu ? Astfel, oricine nu mărturiseşte că Dumnezeu este în Hristos, şi Hristos este de la Dumnezeu şi în Dumnezeu, nu este vrednic de iertare (potrivit Facerea 4, 13). Dar, de asemenea, ,,tot duhul care nu mărturiseşte pre Iisus Hristos că au venit în trup, de la Dumnezeu nu este” (I Ioan 4, 3); căci oricine L-a tăgăduit pe Om, L-a tăgăduit pe Dumnezeu, deoarece Hristos este Dumnezeu în Om şi Om în Dumnezeu.

121. Totuşi, majoritatea respectă aceasta, fiindcă ei spun că blasfemia este de neiertat dacă cineva spune că Hristos a izgonit demonii cu veelzevul şi nu cu puterea dumnezeiască (potrivit Luca 11, 15).

122. ,,Şi a zis lui oarecare din norod: Învăţătorule, zi fratelui meu să împărţească cu mine moştenirea. Iar el au zis lui: omule, cine m-a pus pre mine judecător sau împărţitor preste voi ?” (Luca 12, 13-14). Acest fragment întreg este dat astfel ca pătimirea să poată fi răbdată pentru mărturisirea Domnului, fie dispreţuind moartea, fie în nădejdea răsplătirii, fie denunţând pedeapsa veşnică pentru care nu este dată niciodată iertarea. Şi pentru că lăcomia obişnuieşte adeseori să ispitească virtutea, învăţătura de a îndepărta acest păcat este adăugată de Domnul când afirmă cele de mai sus: ,,Cine m-a pus pre mine judecător sau împărţitor preste voi ?” În mod potrivit, Cel ce S-a pogorât pentru un scop dumnezeiesc refuză treburi pământeşti, nici nu binevoieşte El să fie judecător de procese şi judecător al bogăţiilor, când El va să judece viii şi morţii şi să împartă răsplăţi (potrivit Faptele Apostolilor 10, 42; II Timotei 4, 1).

Aşadar, tu trebuie să cumpăneşti nu ce cauţi, ci de la Cine ceri, nici nu poţi să cugeţi cu duh încordat că trebuie să te ridici împotriva lucrurilor mari sau mici. De aceea, acest frate este dojenit în chip potrivit, el care a dorit cu nerăbdare să-L încarce pe Iconomul celor cereşti cu cele stricăcioase, când nu un judecător drept, ci evlavia ca mijlocitoare ar trebui să împartă o moştenire între fraţi, cu toate că o moştenire de nemurire, nu de bani, ar trebui să fie căutată de oameni; deoarece în van adună bogăţie cel care nu ştie cum o va folosi, precum cel care, atunci când jitniţele sale pline au fost sparte de noua recoltă, a pregătit hambare mai mari pentru roadele sale îmbelşugate (potrivit Luca 12, 16-18), neştiind pentru cine le-a adunat (potrivit Psalmi 38, 6; Luca 12, 20). Fiindcă lucrurile care sunt ale lumii rămân în lume, şi orice bogăţii adunăm noi sunt lăsate moştenire urmaşilor noştri; deoarece lucrurile pe care noi nu le putem lua cu noi nu sunt ale noastre. Singură virtutea este însoţitoarea celor morţi, doar milostivirea ne urmează, care ca îndrumătoarea către ceruri şi primul dintre lăcaşuri, prin folosirea banilor fără valoare, câştigă sălaşe veşnice pentru morţi, aşa cum mărturisesc învăţăturile Domnului când El spune: ,,Faceţi-vă vouă prieteni din mamona nedreptăţii; că dacă veţi fi lipsiţi, să vă primească pre voi în corturile cele veşnice” (Luca 16, 9).

Astfel, este o învăţătură bună şi binevenită şi potrivită cea care poate îmboldi pe cel avar să fie râvnitor către a schimba cele stricăcioase cu cele veşnice, cele pământeşti cu cele dumnezeieşti. Dar deoarece râvna este foarte adesea suprimată de slăbiciunea credinţei, şi cei gata să-şi dăruiască moştenirea sunt împiedicaţi de gândul la mijloacele de trai, Domnul a adăugat:

123. ,,Nu vă grijiţi cu sufletul vostru, ce veţi mânca; nici cu trupul, în ce vă veţi îmbrăca. Sufletul mai mare este decât hrana şi trupul decât haina” (Luca 12, 22-23 – în citatul folosit de Sfântul Ambrozie este, în loc de ‘suflet’, ‘viaţă’: ,, … Viaţa mai mare este decât hrana şi trupul decât haina”). Nimic nu este mai moral pentru zidirea credinţei în cei care cred că toate lucrurile pot fi date de Dumnezeu decât ca duhul nepământesc să perpetueze fără strădania noastră comuniunea vitală a sufletului şi trupului aliate prin sălăşluirea împreună, nici folosirea cu restricţie a hranei nu o slăbeşte, decât atunci când vine ultima zi din viaţă. Astfel, când sufletul este înveşmântat în haina trupului şi trupul este animat de tăria sufletului, este absurd a gândi că abundenţa hranei noastre ne va părăsi pe noi care dobândim substanţa îndoită a vieţii.

124. ,,Căutaţi”, spune, ,,la păsările cerului” (Matei 6, 26). Cu adevărat o pildă mare şi potrivită, pe care ar trebui să o urmăm cu credinţă. Căci dacă pronia dumnezeiască dă hrană nesecată păsărilor cerului, pentru care nu există exerciţiul cultivării, nici sporire din rodnicia recoltei (potrivit Luca 12, 24), adevărul este că zgârcenia este văzută ca pricina sărăciei noastre. Într-adevăr, hrana obţinută fără strădanie este îmbelşugată pentru ele deoarece ele nu ştiu să pretindă ca drept individual roade date spre hrănirea tuturor; însă noi pierdem ceea ce este comun când pretindem că ne aparţine nouă personal, deoarece nici nu este nimic al nostru personal dacă nimic nu este veşnic, nici belşugul nu este sigur dacă rezultatul este nesigur. Fiindcă de ce tu preţuieşti bogăţiile tale dacă Dumnezeu a dorit de asemenea ca hrana ta să fie împărţită cu toate celelalte fiinţe ? Păsările cerului (potrivit Psalmi 103, 13) nu pretind nimic pentru ele însele şi prin urmare nu cunosc lipsa hranei, deoarece ele nu ştiu cum să fie invidioase pe alţii.

125. ,,Socotiţi crinii cum cresc” (Luca 12, 27) şi, mai jos, ,,de vreme ce iarba, care este astăzi în câmp şi mâine în cuptor se aruncă, Dumnezeu aşa o îmbracă” (Luca 12, 28). Într-adevăr, un cuvânt bun şi moral pentru că, prin comparaţie cu florile şi iarba, cuvintele Domnului ne-au îndemnat la credinţă în darul milei dumnezeieşti fie literal, pentru că noi nu reuşim să adăugăm nimic staturii trupului nostru, fie duhovniceşte, (pentru că noi nu reuşim) să depăşim măsura staturii noastre duhovniceşti fără bunăvoinţa lui Dumnezeu (potrivit Luca 12, 25). Căci ce este atât de moral pentru credinţă încât atunci când tu vezi că înseşi lucrurile care nu sunt înzestrate cu raţiune sunt atât de înveşmântate de pronia lui Dumnezeu, încât nu le lipseşte folosirea harului sau a podoabei, tu poţi crede cu atât mai mult că omului înzestrat cu raţiune, dacă îşi pune toată rodnicia sa în Dumnezeu şi nu necinsteşte credinţa cu intenţia de a şovăi, nu-i poate lipsi nicicând, deoarece el s-a bizuit pe drept pe bunăvoinţa lui Dumnezeu ?

126. Cu toate acestea, ca noi să putem cugeta la aceste lucruri mai profund – fiindcă nu pare neînsemnat că o floare este fie comparată cu un om, fie cu siguranţă preferată chiar mai mult decât bărbaţi precum Solomon (potrivit Luca 12, 27), care s-a învrednicit atât de mult încât fie în afară a zidit Templul lui Dumnezeu (potrivit III Împăraţi 6, 1), fie în taină a preînchipuit Biserica lui Hristos –, nu pare nepotrivit să gândim că strălucirea culorii exprimă slava îngerilor cereşti (potrivit Ioan 20, 12). Căci cu adevărat îngerii sunt florile acelei lumi, deoarece lumea este împodobită cu splendoarea lor, şi ei răspândesc buna mireasmă a sfinţirii. Sprijiniţi de protecţia lor, noi putem spune: ,,Că a lui Hristos bună mireasmă suntem lui Dumnezeu, întru cei ce se mântuiesc” (II Corinteni 2, 15), care neînlănţuiţi de nici o nelinişte şi netulburaţi de nici o nevoie a strădaniei, păstrează în ei înşişi harul bunăvoinţei dumnezeieşti şi darurile firii cereşti.

Aşadar, Solomon este arătat în mod cuvenit ca îmbrăcat în slava sa (potrivit Luca 12, 27) şi în altă parte ca fiind acoperit (potrivit Matei 6, 29), deoarece slava faptelor, ca să spunem aşa, au îmbrăcat şi au tăinuit slăbiciunea firii sale trupeşti în virtutea minţii sale. Cu adevărat, îngerii, a căror fire mai apropiată de dumnezeire rămâne liberă de vătămarea trupească, sunt pe drept preferaţi chiar celui mai măreţ om socotind fărădelegile noastre. Drept urmare, deoarece prin Înviere oamenii vor fi ca îngerii în cer (potrivit Matei 22, 30), Domnul care le-a dat-o lor ne-a poruncit şi nouă prin pilda îngerilor să nădăjduim spre sporirea slavei cereşti, de vreme ce această mortalitate este absorbită de viaţă. Căci ,,se cade stricăciosul acesta să se îmbrace întru nestricăciune, şi muritorul acesta să se îmbrace întru nemurire” (I Corinteni 15, 53).

127. De altfel, foarte mulţi socotesc că această comparaţie cu firea şi întrebuinţarea unei flori este mai potrivită pentru o sămânţă plantată, de vreme ce crinii nu au nevoie de îngrijirea unei cultivări an de an, nici strădania cultivatorilor de pământ nu revine prin rotaţie pentru creşterea acestei flori ca pentru cultivarea tuturor celorlalte roade. Deoarece în toată seceta solului, tot ce este cultivat cu grijă este stimulat să înflorească prin virtutea firească a umidităţii care rămâne întotdeauna înlăuntrul lui. Astfel, deci, tu vezi că tulpina frunzelor mature s-a veştejit, însă firea florii învie deoarece vigoarea este ascunsă, nu pierdută. Dar când a fost stârnit de mângâierile primăverii, acoperământul seminţei înnoieşte frunzişul florii şi veşmântul crinului. Pentru că ne amintim că acest lucru a fost tratat în mai mare amănunt în altă parte, este suficient să fie atins în treacăt acest fragment, ca nu cumva să apară o repetiţie.

128. Este plăcut de remarcat că crinii nu răsar în sterpiciunea munţilor şi sălbăticia pădurilor, ci în frumuseţea grădinilor. Căci există grădini purtătoare de rod ale diverselor virtuţi, precum este scris: ,,Grădină închisă este sora mea mireasă, grădină închisă, izvor pecetluit” (Cântarea cântărilor 4, 12), deoarece acolo unde există integritate, curăţie, evlavie, tăcerea credincioasă a tainelor, strălucirea îngerilor, există toporaşii mărturisitorilor, crinii fecioarelor, trandafirii mucenicilor. Şi fie ca nimeni să nu creadă că este nepotrivit a compara crinii cu îngerii, când Hristos S-a numit pe Sine crin, spunând: ,,Eu floarea câmpului, crinul văilor” (Cântarea cântărilor 2, 1). Şi Hristos este în mod potrivit un crin, pentru că acolo unde există sângele mucenicilor, este Hristosul, care este o floare nobilă, pură şi neprihănită, în care asprimea spinilor nu supără, ci harul care acoperă începe să strălucească; căci trandafirii au spini care sunt chinurile mucenicilor. Firea dumnezeiască pură care nu a simţit chinurile nu are spini.

129. Aşadar, dacă crinii asemenea îngerilor sunt înveşmântaţi mai presus de slava oamenilor (potrivit Matei 6, 29), nu trebuie să ne deznădăjduim de mila lui Dumnezeu faţă de noi, nouă cărora prin harul Învierii Domnul ne-a făgăduit asemănarea îngerilor (potrivit Matei 22, 30). În acest fragment, El pare de asemenea să discute chestiunea pe care nici apostolul nu a trecut-o cu vederea, aceea că naţiunile acestei lumi vor întreba (potrivit Luca 12, 30) cum vor învia morţii şi cu ce fel de trup vor veni (potrivit I Corinteni 15, 35).

130. Căci de vreme ce El spune: ,,Căutaţi împărăţia lui Dumnezeu, şi acestea toate se vor adăuga vouă” (Luca 12, 31), El arată că harul nu va lipsi de la cei credincioşi nici în prezent, nici în viitor, cu condiţia ca cei care le doresc pe cele cereşti să nu le caute pe cele pământeşti. Fiindcă este necuviincios ca ostaşii Împărăţiei (potrivit II Corinteni 10, 3) să se îngrijoreze pentru hrană (potrivit Luca 12, 29). Împăratul ştie cum să hrănească, să îngrijească şi să îmbrace casa Sa şi prin urmare a spus: ,,Aruncă spre Domnul grija ta, şi el te va hrăni” (Psalmi 54, 25).