Înmormântarea şi cremaţiunea

în lumina cuvântului lui Dumnezeu şi a istoriei

 

de dr. Samuil Taubes

Prim-rabin în Caransebeş

 

Articol apărut în serial, începând din 24 iunie 1928, în Foaia Diecezană,

publicaţie a Eparhiei Ortodoxe Române a Caransebeşului

 

Postăm acest articol, scris de un rabin, fiindcă el constituie o mărturie extraordinar de veridică pentru rânduielile de înmormântare pe care le avem noi, creştinii, şi pe care le-am moştenit de la poporul mesianic. El este extrem de actual, deşi este scris cu aproape 90 ani în urmă, şi pledează pentru înmormântare, monogamie, ca şi împotriva oricărei forme de sinucidere.

 

PARTEA I

Un semn negrăit de întristător al timpului nostru, în care omenirea este mai nemulţumită, mai neliniştită şi mai agitată ca oricând, este reîntoarcerea fără doar şi poate la păgânism. Relevez aici în treacăt creşterea budismului în mijlocul religiunilor monoteiste; relevez cultul din ce în ce mai fără pudoare al nudităţii: exhibiţiile tot mai dezgustătoare ale goliciunilor, cum nici măcar păgânii greci şi romani nu le-au cunoscut în vremea cea mai decadentă a depravaţiunii şi corupţiunii moravurilor lor; relevez năvălirea tot mai înteţită asupra moralităţii în aceşti ani de după război, azi tocmai, când lumea este o mare sală de bolnavi, care umplu aerul cu gemetele lor sfâşietoare şi se zbat în prada a tot felul de suferinţe; relevez ofensiva corupţiei, care atinge puterea de viaţă a societăţii noastre; romanele cu texte tot mai infame şi desfrânate, în care aberaţia cea mai tâmpă se uneşte cu cea mai mârşavă intenţie, aiureli la aşa în dodii ale unei literaturi isterice, care nu mai ştie ce este ruşine cauzată de teama răului moral; şi câte şi mai câte decăderi şi putreziciuni ale situaţiilor false şi nenaturale ale societăţii de astăzi, atât de viermănoasă şi putrezită la miez.

În şirul nespus de lung al acestor simptome din cale afară de patologice şi de grea îmbolnăvire a manifestărilor contemporane, care întreţin pe fiecare om într-o stare de friguri şi care dau societăţii moderne forme înspăimântătoare, precum nu le-au apucat veacurile trecute, aparţine şi mişcarea pentru arderea cadavrelor.

Fireşte, nu avem în dumnezeiasca Scriptură o poruncă a Domnului în forma cu totul generală: ,,Să înmormântezi pe mortul tău în pământ”, precum nu avem bineînţeles o oprire, o interzicere sau o prohibire precisă şi determinată: ,,Să nu arzi pe mortul tău”. Dar şi la alte instituţiuni şi organizaţiuni ale vieţii morale nu găsim o poruncă sau o oprire formală în cuvântul lui Dumnezeu. Astfel bazează bunăoară monogamia pe temei şi principiu biblic, fără ca să fie scris undeva: ,,Tu să ai numai o femeie”; monogamia îşi are rădăcina şi originea în crearea primei perechi de oameni, şi este privită ca o rânduială divină, prin cuvântul grăit de Însuşi Dumnezeu[1]: ,,De aceea bărbatul va lăsa pe părintele său şi pe mama sa şi se va lipi de femeia sa” (Facerea 2, 24).

Până acuma nu s-a zgâlţâit încă la această orânduială dumnezeiască; nu s-a îndrăznit încă de a o arăta ca o datină străbună, care poate fi reformată[2]. Sinuciderea nu este nicăieri oprită în mod formal în Sfânta Scriptură; rezultă însă lămurit din porunca: ,,Tu să iubeşti pe aproapele ca pe tine însuţi” (Leviticul 19, 18), că porunca a cincea interzice nu numai uciderea aproapelui, ci şi sinuciderea. Şi povestirile biblice despre sfârşitul tragic al împăratului Saul, Ahitofel etc[3], ne învaţă destul de clar că sinuciderea este o călcare voluntară a legii divine. Duelul nu este pomenit asemenea ca imoral, dar învăţăturile Scripturii despre răzbunare – care aparţine numai lui Dumnezeu şi nu omului – despre reconciliere, despre adevărata onoare etc, ne arată cu prisosinţă că duelul este o vină mare, pe care omul nu trebuie nicicând să o săvârşească. Luptele gladiatorilor – ale sclavilor sau mercenarilor la Roma, care se luptau în amfiteatru cu fiare sălbatice – nu sunt de asemenea reprobate nicăieri în Biblie, dar este uşor de înţeles şi este învederat că aceste lupte sălbatice nu aparţin nicidecum la desfătări sufleteşti permise; ele au şi fost într-atât de aprig şi neîncetat combătute până ce au dispărut.

Aşa nu este atinsă în Sfânta Scriptură nici chestiunea dacă trebuie să aibă loc înmormântare sau cremaţiune, fiindcă aceasta nici nu constituie din capul locului o chestiune pentru acei care au credinţă nestrămutată în Scriptura Domnului cel din Ceruri, deoarece după cele ce Vechiul şi Noul Testament şi întreaga enormă literatură bisericească – cum vom vedea mai la vale – ne învaţă despre aceasta, nici că mai încape vorba şi se înţelege de la sine că înmormântarea este o prescripţiune biblică şi nu numai o veche datină; că cremaţiunea atât de lugubră şi sinistră este după doctrina religioasă neadmisibilă, pentru că printr-însa porunca divină a înmormântării rămâne neîndeplinită, pentru că încenuşarea este după părerea profeţilor o barbarie şi o înjosire a morţilor, cu un cuvânt: arderea cadavrelor nu corespunde voinţei lui Dumnezeu.

 

* * *

 

Înmormântarea este o rânduire dumnezeiască, care îşi are rădăcină adâncă în Sfânta Scriptură; putem zice şi de dânsa: ,,Stă scris”. Înmormântarea îşi are fundamentul ei statornic în cuvântul pe care Însuşi Dumnezeu l-a grăit lui Adam în grădina Edemului: ,,Întru sudoarea feţei tale să mănânci pâinea ta, până ce vei deveni iarăşi pământ, din care eşti luat; că pământ eşti şi ai să devii pământ” (Facerea 3, 19). Aceasta este rădăcina dogmei, trebuie numai să nu zgâlţâim acest cuvânt divin, ci să-l privim ca un adevăr incontestabil. Aici este spus de două ori cu vorbă clară şi în chip foarte lămurit că omul are să devie pământ; în textul original ebraic stă, ambele dăţi, cuvântul ,,a te reîntoarce”; omul să se reîntoarcă după moarte la aceeaşi materie din care l-a format Dumnezeu; el este format nu din cenuşă, ci din ,,praful pământului”[4] şi cuvântul ,,a te reîntoarce” indică un procedeu natural şi exclude absolut o procedare silnică şi brutală omenească.

Aşa este voinţa certă a Sfântului, Atotputernicului, Zelosului Tată în Ceruri, ca morţii să-i urmeze putrefacţie, ea aparţine doar la consecinţele păcatului şi la spaimele morţii[5] şi prin arderea cadavrelor se intenţionează de a se înlătura tocmai groazele putrefacţiunii; aceasta înseamnă a te răzvrăti contra vrerii lui Dumnezeu şi asta este un lucru periculos şi o acţiune primejdioasă.

 

Cugetari 105 1

Mormântul Sfântului Prooroc Zaharia

 

Traducerea Septuagintei lămureşte şi ea foarte clar acest procedeu natural rânduit de Dumnezeu. Ea glăsuieşte: ,,Până ce tu te vei reîntoarce la pământ, din care ai fost luat” (căci eşti pământ şi te vei duce la pământ); mai cu seamă prin expresiunea ,,că tu te vei reîntoarce” se respinge fără doar şi poate colaborarea altor oameni. Şi Vulgata pare a fi protestat contra cremaţiunii prin traducerea ei: Donec revertaris in terram – in pulverem reverteris.

În Scriptura divină Iov[6] reia, într-o formă ceva schimbată, cuvântul lui Dumnezeu din Facerea, care este pentru chestiunea noastră de o însemnătate capitală. El zice: ,,Aminteşte-ţi doar, că tu m-ai făcut din lut (literal: ,,ca lut”) şi mă vei face iarăşi pământ (praf), literal: mă vei reîntoarce în pământ. (Iov întrebuinţează acelaşi verb: sub, dar în forma cauzativă). Aici este spus limpede că este exclusiv numai treaba lui Dumnezeu de a reîntoarce pe om la pulbere; se încalcă deci vădit în drepturile dumnezeieşti, dacă întrebuinţăm un alt proces de distrugere decât cel natural, orânduit de Cel de sus[7].

Şi Elihu se referă la acest cuvânt dumnezeiesc, de vreme ce zice: ,,Omul în pulbere s-ar reîntoarce” (Iov 34, 15)[8]. Şi în Eclisiastul lui Solomon se spune: ,,Totul este făcut din praf şi se întoarce la praf” (Eclisiastul 3, 20). Şi în capitolul 12 din Eclisiast citim încă o dată cuvântul: ,,Praful trebuie să se întoarcă iarăşi la pământ, cum a fost” (Eclisiastul 12, 7). În toate cele trei pasaje este întrebuinţat acelaşi verb: sub, a te reîntoarce, ca în Facerea 3, 19, o mărturie că ele se sprijină pe acest străvechiu cuvânt dumnezeiesc. Solomon îl menţine şi-i dă pecetea: ,,Stă scris”. În Psalmi avem încă o indicare asupra pedepsei decretate de Dumnezeu; divinul cântăreţ zice: ,,Spiritul său [al omului] ieşi-va [va pleca de la el], el se reîntoarce la pământul său” (Psalmi 145, 3). Şi aici stă iaşub; cenuşa produsă artificial nu este însă pâmăntul său [al omului] din care a ieşit.

Şi Sirah se sprijină pe Facerea: ,,Totul ce vine din pământ, trebuie să devie iar pământ” (Sirah 40, 13); tot aşa: ,,Dumnezeu a făcut omul din pământ şi-l face iarăşi pământ” (Sirah 17, 1).

Episod apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 105/mai-iunie 2017

 

 

 

PARTEA A II-A

Ca al doilea pasaj fundamental pentru dogma înmormântării trebuie privit primul loc în care întâlnim cuvântul înmormântare în dumnezeiasca Scriptură. Îl auzim din însăşi gura lui Dumnezeu. Domnul grăieşte către patriarhul Avraam: ,,Tu să pleci la părinţii tăi cu pace, tu vei fi înmormântat în bătrâneţe fericite” (Facerea 15, 15)[9]. Cu acest cuvânt înmormântarea este caracterizată ca o rânduială divină. De ce rostit-a aceasta Dumnezeu ? El ar fi putut doar încheia prea bine cuvântul Său către Avraam cu vorba ,,pace”[10]. Noi deducem de aceea, drept consecinţă firească din acest cuvânt divin, că este tocmai voinţa expresă a lui Dumnezeu Atotsfântul ca morţii să fie înmormântaţi.

Şi deoarece patriarhul Avraam este părintele tuturor credincioşilor, trebuie ca şi credincioşii Vechiului şi Noului Testament să aibă aceeaşi soartă; ei trebuie să urmeze pildei sale; aceasta aparţine la binecuvântarea care a pornit de la el asupra tuturor popoarelor. Precum el şi-a găsit odihna veşnică în mormânt, tot astfel trebuiesc să fie părtaşi ai odihnei mormântale şi urmaşii săi trupeşti şi spirituali.

Deşi încărcat de ani, dar ascultând cu ardoare juvenilă voinţa Domnului, Avraam a purtat de grijă când soţia sa Sarra a încetat din viaţă, ca să-şi cumpere un loc pentru un cavou de familie. El cumpără de la Efron Heteul peştera din Machpela[11]; acolo a fost înmormântată Sarra, acolo a fost înmormântat Avraam însuşi[12]. La înmormântarea fiului lor Isaac nu se indică locul[13], dar din ruga lui Iacov[14] reiese că şi cadavrul lui Isaac a odihnit acolo. Şi de mormântul Rahilei ni se comunică cu o deosebită grijă în Facerea 35, 19-20 şi 48, 7. Iacov ne vorbeşte încă o dată de soţia sa favorită. Porunca lui Iosif[15] de a-l înmormânta în Hanaan o găsim slăvită în epistola Apostolului Pavel către evrei[16] ,,ca o operă de credinţă”. De mormântul patriarhului Iacov se vorbeşte în Facerea 50, 13.

 

Cugetari 106 1

Mormântul lui Isaac. Peştera din Machpela, Hebron

 

Aşa au procedat toţi patriarhii, după porunca lui Dumnezeu, aşa a rămas ca datină sfântă şi rânduială sacră în Israil, cum ni se atestă în atâtea rânduri în mai toate cărţile Vechiului Testament. Şi în marşul prin pustie s-a găsit vreme pentru înmormântarea morţilor[17]; Miriam sora lui Moisi este înmormântată[18]; Aaron, fratele mai mare al lui Moisi şi întâiul mare preot al evreilor, a murit pe Muntele Or şi a fost înmormântat acolo[19]; şi nu este deloc întâmplător – Scriptura divină nu vorbeşte doar cuvinte inutile, care ar fi putut lipsi – că în toate aceste pasaje înmormântarea este pomenită cu tot dinadinsul.

 

Al treilea pasaj fundamental al dogmei înmormântării îl găsim în Deuteronom[20] (a cincea carte a lui Moisi) unde ni se comunică că Moisi a fost înmormântat de Însuşi Dumnezeu[21]. Aceasta este una din mărturiile cele mai importante şi esenţiale din Sfânta Scriptură pentru înmormântare. Din faptul că Dumnezeu singur a înmormântat pe Moisi se dovedeşte fără doar şi poate, în chip eclatant şi cu siguranţă absolută, că este voinţa Domnului ca morţii să fie înmormântaţi şi că Dumnezeu singur cere aceasta.

Avem însă în Pentateuh[22] şi o poruncă formală, un ordin expres despre înmormântare. În cea de-a cincea carte a lui Moisi citim despre cadavrul spânzuratului: ,,Cadavrul său să nu rămână peste noapte pe lemn, ci să-l înmormântezi pe el într-aceeaşi zi”[23] (A Doua Lege 21, 23). Aceasta se execută la împăratul Gheii astfel încât cadavrul fu coborât de pe lemn când soarele apuse şi aruncat la intrarea în poarta cetăţii şi deasupra lui se înălţă o mare movilă de pietre[24]. Analog se procedă cu cei cinci împăraţi ai amoreilor[25]. Şi Avesalom, fiul împăratului David, a fost aruncat într-o groapă în pădure (nu în cavoul părintelui său) şi pe cadavrul său s-a pus un morman foarte mare de pietre[26].

În Cartea lui Isus Navi se comunică de înmormântarea lui Isus, cu o indicare minuţioasă a locului[27]; în versetul 33 al aceluiaşi capitol ni se vorbeşte de oasele lui Iosif, pe care fiii lui Israil le-au adus din Egipt şi în versetul 34 de înmormântarea lui Eleazar, fiul lui Aaron. Şi aici recunoaştem iarăşi ce preţ au pus pe înmormântare oamenii sfinţi ai lui Dumnezeu, care au scris după porunca Domnului Sfânta Scriptură şi care au trăit cu rigurozitate migăloasă după prescripţiunile Legii divine.

 

* * *

 

În Cartea Judecătorilor se istoriseşte încă o dată înmormântarea lui Isus Navi[28]; şi de Ghedeon se comunică[29], că a fost înmormântat în mormântul tatălui său Ioas, tot asemenea de Ieftae[30], că a fost înmormântat în unul din oraşele Galaadului, şi după Cartea Judecătorilor urmaşul acestuia, Avessan, a fost înmormântat în Betleem[31], urmaşul acestuia, Ailom, în Zavulon[32] şi Avdon, fiul lui Elil Faratoniteanul, a fost înmormântat în Faraton[33], pe muntele amalichiţilor.

La fiecare din aceşti patru judecători ai lui Israil se pomeneşte cu tot dinadinsul înmormântarea. Şi cât de minunată este o astfel de expunere ! Şi înmormântarea judecătorului Samson, vestit prin puterea-i extraordinară, în mormântul părintelui său Manoe, între Saraa şi Estaol, o găsim povestită pe îndelete[34]. Şi în Cartea Rut eroina cărţii cu acelaşi nume face mărturie despre înmormântare în pasajul vestit: ,,Unde vei muri tu, voi muri şi eu, şi aici voi să fiu înmormântată”[35]. Nu se poate stabili precis dacă deja pe atunci era în obicei la moaviţi un alt procedeu decât cel al înmormântării; dar că a existat mai târziu vedem în cartea Proorocului Amos[36].

În Cartea I Împăraţi se pomeneşte[37] că Samuil, ultimul judecător al lui Israil, a fost înmormântat în casa sa în Rama, adică în curtea sau grădina care aparţinea la casa sa. În Cartea II Împăraţi sunt numiţi: Asail, în mormântul tatălui său în Betleem; Avenir, în Hevron; împăratul David mergea în urma sicriului lui Avenir şi plânse la mormântul său; Evoste, capul lui fu înmormântat în mormântul lui Avenir; sinucigaşul Ahitofel în mormântul părintelui său; Verzeli se roagă a muri în cetatea lui, lângă mormântul tatălui său şi al mamei sale.

Avem însă încă o mărturie importantă – chiar din gura lui Dumnezeu Însuşi – în Cartea II Împăraţi. Domnul vorbeşte prin Proorocul Natan către împăratul David: ,,Şi de se vor împlini zilele tale, ca tu să dormi lângă părinţii tăi[38] (II Împăraţi 7, 12). Aici Dumnezeu singur o mărturiseşte, că vieţii pământeşti îi urmează odihna în mormânt; este iarăşi de o enormă însemnătate, că Domnul adaugă aceste cuvinte, deoarece prima propoziţiune este doar uşor de înţeles şi fără aceste vorbe.

În Cărţile Împăraţilor ni se pomeneşte înmormântarea următorilor împăraţi: David, Solomon, Rovoam, Avia, Asa, Vaasa, Amvri, Ahaav, Iosafat, Ioram, Ohozia, Iu, Ioas, Ioahaz, Ioas împărat din Israil, Amesia, Azaria, Ioatam, Ahaz, Manasi, Amon, Iosia; din 38 împăraţi, care au domnit de la împăratul David, sunt enumeraţi 22, lipsesc 16, printre ei Ezechia.

În Cărţile Paralipomenelor se aminteşte înmormântarea lui Solomon, apoi cea a lui Rovoam, Avia, Asa, Iosafat, Ioram, Ioas, Amesia, Ozie, Ioatam, Ahaz, Ezechia, Manasi, Iosia, aşadar din 20 împăraţi din regatul lui Iuda, la 14.

Afară de aceasta mai găsim încă adeseori pomenit mormântul. În Cartea III Împăraţi, Ahia Proorocul pronunţă pedeapsa lui Dumnezeu peste Ierovoam şi casa sa: fiul său Avia, care a fost bolnav, să fie singurul din casa sa care va fi înmormântat[39], toţi ceilalţi să fie mâncaţi în oraş de câini şi pe câmp de păsările cerului[40]. Cu aceeaşi pedeapsă se ameninţă în Cartea IV Împăraţi Iezavel, soţia împăratului Ahaav: ,,Câinii să mănânce pe Iezavel; nimeni să nu o înmormânteze” (IV Împăraţi 9, 10); când împăratul Iu ordonă[41] ca să fie înmormântată, fiindcă este doar fiica unui împărat, servitorii săi nu găsiră decât craniul, picioarele şi palmele mâinilor ei. Aici este Dumnezeu, Atotputernicul şi Zelosul, care nu îngăduie la această nelegiuită ceea ce El singur a poruncit. Din contra Olda Proorociţa vesteşte evlaviosului împărat Iosia că ,,va fi strâns în pace în mormântul său”[42].

În Cartea II Paralipomene se povesteşte de marele preot Iodae, credinciosul sfetnic al împăratului Ioas, ,,că este înmormântat în cetatea lui David printre împăraţi, pentru că a binemeritat de la Israil şi de la Dumnezeu şi de la casa sa”[43]. În Cartea lui Neemia, paharnicul împăratului Artaxerxe jeleşte: ,,Cetatea, care este locul mormintelor părinţilor mei, este pustiită” (Neemia 2, 3 şi 5).

Avem prin urmare în cărţile de istorie ale Vechiului Testament un adevărat noian de mărturii, care de care mai preţioase, că israilitenii au cunoscut de-a lungul mileniilor numai orânduiala dumnezeiască a înmormântării şi că această orânduire divină le-a fost într-atâta de importantă, că se insistă în Sfânta Scriptură cu tot dinadinsul şi în mod formal asupra faptului săvârşit: că înmormântarea a şi avut loc.

Episod apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 106/iulie-august 2017

 

 

 

PARTEA A III-A

Unii versaţi în cunoştinţele Sfintei Scripturi ne vor obiecta desigur că am omis unele pasaje, din care s-ar putea trage concluzia că şi la poporul lui Israil a existat pe alocurea arderea cadavrelor. În primul rând, ni se indică Cartea I a Împăraţilor 31, 12 unde ni se narează că locuitorii din Iavis-Galaad, auzind ceea ce au făcut filistenii împăratului Saul şi fiilor săi, luară cadavrele lui Saul şi ale fiilor săi de pe zidul Vitsamului şi aducându-le în oraşul lor le arseră acolo. Nu trebuie să uităm însă că chiar în versetul următor se zice: ,,Şi ei luară oasele lor şi le îngropară sub stejarul din Iavis”.

Nici în Cartea a II-a a Împăraţilor 2, 4-5 nu este zis nimic despre cremaţiune: împăratul David lasă să se mulţumească locuitorilor din Iavis pentru fapta lor cu cuvintele: ,,Binecuvântaţi sunteţi voi Domnului, că aţi arătat această milă domnului vostru Saul şi l-aţi îngropat”. Şi în Cartea I a Paralipomenelor 10, 12 este vorba numai de înmormântare; evlaviosul cronicar blamează cremaţiunea.

Mulţi ani mai târziu piosul împărat David se duse singur la Iavis şi aduse oasele lui Saul şi oasele lui Ionatan, fiului său[44] şi lăsă ca ele să fie înmormântate în Zela, în mormântul lui Kis, părintele său. Mai urmează apoi cuvintele: ,,Astfel împăcatu-s-a Dumnezeu iarăşi cu ţara”, adică lăsă să înceteze pedeapsa foametei de 3 ani[45], pentru profanarea ce s-a adus ţării cu pângărirea cadavrelor împăratului Saul şi al lui Ionatan, care ocară şi fărădelege a dus la această încercare grea din partea lui Dumnezeu.

Se naşte acum întrebarea, dacă iavisiţii ars-au într-adevăr cadavrele ? Traducerea chaldee nu o presupune deloc; ea traduce astfel, că şi aici se gândeşte, ca în Cartea a II-a a Paralipomenelor 16, 15, la aromate, pregătite după arta făcătorilor de mir, care s-au ars în onoarea împăratului[46]. Contra acestei concepţiuni vorbeşte chiar expresiunea lingvistică; aici stă simplu: ,,Ei le-au ars”, pe când în pasajul citat al Paralipomenei se zice literal: ,,Şi-i arseră un foc mare”[47]. Pentru ei se poate pune în evidenţă că nici în Cartea a II-a a Împăraţilor 2, 4-5, nici în 21, 12 nu se zice nimic despre ardere şi nici în Cartea I a Paralipomenelor 10, 12. Şi apoi se înţelege de la sine că după 40 ani cu greu s-au mai putut transporta oasele din Iavis la Zela, după ce cadavrele au fost arse.

În întâmplarea de faţă avem de-a face învederat cu un caz de forţă majoră, cu ceva care nu putea fi înlăturat: cadavrele fuseseră deja pângărite de filisteni în modul cel mai brutal. De ar fi fost înmormântate în chipul obişnuit, era sigur de temut că flagelul cumplit al filistenilor va descoperi mormântul şi în ura lor neîmpăcată vor profana iarăşi cadavrele. Pentru a preîntâmpina dar această urgie, iavisiţii, în prevederea lor înţeleaptă, au ars cadavrele, au strâns însă cu grijă oasele şi le-au înmormântat[48].

Mai departe ni se obiectează două pasaje din istoria împăratului Asa şi a împăratului nelegiuit Ioram, în care citate, cum se susţine, este vorba de arderea cadavrelor. Aceasta sunt pasajele deja amintite, din Cartea a II-a a Paralipomenelor 16, 14-15 şi 21, 19. În primul pasaj se narează că după ce cadavrul împăratului a fost pus pe patul său, care a fost umplut cu aromate etc, îi făcură o ardere foarte mare; expresiunea indică deja că nu cadavrul a fost ars, ci pentru onoarea împăratului se aprinseră aromate la ceremonia funebră. Este şi de observat că mai întâi este spus cu tot dinadinsul: ,,Ei l-au înmormântat în mormintele, pe care el a lăsat să-i fie săpate” (sau pe care le-a cumpărat), şi abia apoi urmează cuvintele: ,,Ei l-au pus pe pat, care a fost umplut cu aromate”.

 

Cugetari 107 1

Mormântul Sfântului Împărat şi Prooroc David (970 î.Hr.)

 

Nu este exclus ca şi în Israil să fi existat obiceiul, pe care-l găsim la romani în vremea cezarilor, ca după ce cadavrul a fost înmormântat în pământ, sau a fost înmormântat în bolta săpată în stânci, să se ardă o figură de ceară a împăratului împreună cu aromate; povestitorul a ţinut-o fireşte ca de prisos de a descrie mai amănunţit un obicei care era cunoscut fiecăruia din cetitorii săi.

În celălalt pasaj (21, 19) se povesteşte de împăratul nelegiuit Ioram, care nu s-a lăsat să fie prevenit de scrisoarea Profetului Ilie, că peste el nu se va face o ardere, cum se făcuse la părinţii săi. Vedem de aici că Asa nu a fost singurul împărat la care s-a făcut o astfel de ardere şi că în arderea mirodeniilor s-a văzut un prinos cuvenit de admirare, un omagiu de stimă şi onoruri, care nu a vrut să se dea împăratului judecat de Însuşi Dumnezeu[49], (arderea cadavrului nu era însă, cum vom vedea mai apoi, o cinste, ci o hulă şi o pedeapsă grea). Mai lămurit încă iese în relief omagiul din vorbele Proorocului Ieremia; Domnul vesteşte lui Sedechia: ,,Vei muri în pace, şi cum s-a ars peste părinţii tăi, împăraţii de mai înainte, care au domnit mai înainte de tine, aşa se va arde şi peste tine şi te vor plânge: vai doamne” (Ieremia 34, 5). Cu contrariul se ameninţă în Ieremia 22, 18-19 împăratul Ioachim, fiul lui Iosia, împăratul lui Iuda, că nu va fi plâns, ci înmormântat cu înmormântare de asin[50].

Pare însă a exista încă o altă mărturie în Scriptura dumnezeiască pentru cremaţiune. Citim anume la Proorocul Amos: ,,Şi de vor rămâne chiar zece oameni într-o casă, ei totuşi să moară, ca pe fiecare să-l ia unchiul său şi cel ce vrea să-l ardă şi trebuie să scoată oasele din casă” (Amos 6, 9-10). Că aici priceperea este din cale afară de grea, rezultă din diversele traduceri; în originalul ebraic nu stă cuvântul uzual pentru ardere: saraf cu sin, ci saraf cu sameh; este deci foarte problematic, dacă traducerea ,,arzătorul său” este exactă. La aceasta se mai adaugă că este prea bătător la ochi că între dodo (unchiul său) şi mesarefo mai stă încă ,,şi”. Ar fi fost de aşteptat să se zică: ,,Unchiul său, care l-a ars” (care ar fi trebuit să-l arză ca rudă). În tot cazul, pasajul este fără noimă, nespus de vag şi foarte greu de înţeles[51].

Dar pe un pasaj lipsit de preciziune, nesigur şi atât de îndoios nu trebuie zidită o dogmă. Dacă însă într-adevăr concepţiunea că cuvântul aşa obscur se cheamă ,,arzătorul său” ar fi exactă, am avea şi aici un caz excepţional ca la împăratul Saul. Ciuma pustiitoare, cu care ameninţă Domnul, a pricinuit măsuri extraordinare; pentru pericolul de contagiune cadavrele au fost arse, dar oasele s-au strâns şi s-au înmormântat în afară din casă.

În multe pasaje ale Vechiului Testament este însă într-adevăr vorba de arderea unui om, fie a unui om viu, fie a unui mort. Aceste pasaje ne învaţă că aceasta a fost o grea urgie şi pedeapsă a lui Dumnezeu. Arderea persoanelor vii nimeri pe acei cu păcate şi delicte grele, ca pe locuitorii Sodomei şi Gomorei în timpul lui Avraam: ploua pucioasă şi foc (Facerea 19, 24-25) de la Domnul din cer şi astfel ars-au locuitorii de vii. Nadav şi Aviud, fiii marelui preot Aaron, care au adus foc străin înaintea Domnului, au fost asemenea mistuiţi de focul Domnului[52] şi corpurile lor arse au fost scoase afară din tabără, adică înmormântate[53]. În Leviticul 20, 14 se porunceşte că dacă cineva va lua femeie şi cu dânsa şi pe mama ei, el să fie ars cu foc şi ambele femei asemenea; aceeaşi pedeapsă va lua, după Leviticul 21, 9, fiica unui preot dacă a călcat cea de-a şasea poruncă.

După Numerii 11, 1, poporul lacom şi râvnitor a fost mistuit de focul Domnului, de aceea s-a numit locul Tabeera, adică locul arderii. După Numerii 16, 35 afară de Kore, Datan şi Aviron, care au fost înghiţiţi de pământ, au fost mistuiţi de foc şi 250 bărbaţi, care au jertfit tămâia contra legii. În Psalmi se zice de ei: ,,Şi foc aprinsu-s-a în ceata lor, şi flacăra mistui pe nelegiuiţi” (Psalmi 105, 19).

O astfel de pedeapsă se execută de Profetul Ilie la trimişii împăratului Ohozia cu cei 50 ai săi[54]. Şi Sfântul Ioan şi Sfântul Iacov vor să pogoare foc din cer, precum făcut-a şi Proorocul Ilie[55]. Pentru că arderea de oameni are această însemnătate, judecata peste Asiria este simbolizată şi ea sub imaginea unei arderi mari: ,,Căci de mult este pregătit locul incendiului, şi pentru împăratul pregătit, făcut adânc şi lat; rugul ei are foc şi lemn îndeajuns, suflarea Domnului îl aprinde ca un râu de pucioasă” (Isaia 30, 33). Cu o imagine asemănătoare descrie Domnul judecata Sa: ,,Popoarele vor arde ca varul, cum se aprinde spinii tăiaţi cu focul” (Isaia 33, 12). De aceea se zice cu tot dinadinsul că Dumnezeu va judeca prin foc toată carnea[56], şi după multe alte pasaje din Scriptura divină, nelegiuiţii au a se teme de focul etern[57].

Episod apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 107/septembrie-octombrie 2017

 

 

 

PARTEA A IV-A

Venim acum şi la pasajele în care este vorba de arderea de cadavre. Prima pildă ne-o dă istoria furtului lui Ahar. Domnul porunceşte prin Isus Navi: ,,Cel ce s-ar nimeri în anatemă, acela să fie ars cu foc” (Isus Navi 7, 15). Din versetul 25 reiese că cel culpabil să nu fie ars de viu; Ahar şi familia sa au fost ucis cu pietre; după aceasta s-au ars cadavrele. Aceasta a fost o înăsprire înspăimântătoare a pedepsei de moarte, o urgie şi o judecată teribilă dumnezeiască.

Un alt exemplu instructiv ne oferă Cartea a III-a a Împăraţilor: un om al lui Dumnezeu veni din Iuda la Ierovoam şi grăi la altar, pe care Ierovoam a vrut să tămâieze: ,,Altare, pe tine va jertfi Iosia pe preoţii înălţimilor, care tămâiază pe tine, şi ei vor arde pe tine oase de om” (III Împăraţi 13, 2). Împlinirea acestei proorociri se povesteşte în Cartea a IV-a a Împăraţilor: Iosia lăsă să se deschisă gropile acestor preoţi ai înălţimilor şi arse oasele lor pe altar şi profană cu aceasta altarul[58].

Avem în aceasta în chip clar o instruire a Sfintei Scripturi asupra faptului cum Domnul Însuşi judecă despre arderea oaselor; este o hulă şi o ruşine ce se face închinătorilor la idoli încă după moartea lor. Aici Dumnezeu îngăduise această pedeapsă infamantă, deoarece preoţii au fost chiar din poporul său şi au cunoscut prea bine legea Sa divină, care interzice şi proscrie cu atâta asprime idolatria; că însă pedeapsa aceasta aflictivă este în sine o grozăvie monstruoasă, o adevărată atrocitate, aceasta ne învaţă în chipul cel mai lămurit Proorocul Amos: ,,Nu voi să cruţ pe Moaviţi, fiindcă au ars la cenuşă oasele împăratului Edomului[59].

Acest pasaj este de aceea cu totul deosebit de important, pentru că Domnul pedepseşte chiar pe păgâni pentru acest procedeu, pe care ar fi trebuit să-l ştie, prin conştiinţa lor, că este păcat. Acest cuvânt dumnezeiesc singur combate atât de puternic şi serios aserţiunea că Scriptura divină nu ne învaţă nimic, or că cremaţiunea este după voinţa lui Dumnezeu, că ea este prin urmare ceva indiferent şi neînsemnat, ceva neesenţial şi de prea puţină importanţă, cu un cuvânt: un adiaforon. Aici vedem că voinţa lui Dumnezeu este exprimată clar şi fără de ocol. Dacă cineva ar susţine însă că este o contrazicere, când aici Domnul pedepseşte arderea şi o porunceşte în pasajul din Isus Navi, atunci răspundem la aceasta următoarele: este tocmai o deosebire enormă cine execută judecata prin foc la un om. Când oamenii o fac, fără însărcinarea dumnezeiască, ea este o călcare a legii divine şi o vină negrăită, dar Dumnezeu, Judecătorul suprem al tuturor lumilor, Atotştiutorul Dumnezeu, El poate şi trebuie să judece !

De privim acum în celelalte cărţi sfinte ale Vechiului Testament, ne surprinde excesiv marele număr al pasajelor pe care-l întâlnim în Cartea lui Iov, faimos prin restriştile şi răbdarea ajunsă proverbială. Relevăm în treacăt numai citatele cele mai importante. Iov socoteşte fericiţi pe decedaţii care stau liniştiţi în mormânt şi vorbeşte de acei care se bucură că găsesc mormântul[60]. Iov jeleşte că ,,mormântul există”[61] (în textul ebraic se spune mai caracteristic încă: «Proprietatea mea este mormântul»; mihi est sepulcrum). Cu totul deosebit de instructive sunt cuvintele sale: ,,În întuneric mi-am pregătit culcuşul; putrezirea numesc tatăl meu şi viermii mama şi sora mea” (Iov 17, 14). Aici se spune lămurit că putrefacţia este soarta omului.

Mai departe, el zice de bogaţii şi săracii că stau culcaţi după moarte împreună în praf şi că viermii îi acoperă pe amândoi[62]. Omul este dus la mormânt şi veghează încă la movila sa funerară; dulci îi sunt lui brazdele văii, adică bulgărele de pământ al mormântului adânc[63] (aceasta ne aminteşte cuvântul latin: Sit tibi terra levis (Fie-i ţărâna uşoară)). Cuvântul lui Elifas: ,,Vei veni la bătrâneţe la mormânt” (Iov 5, 26) ne aminteşte Facerea 15, 15.

Şi în psaltirea divină citim cum piosul împărat-poet David s-a rugat lui Dumnezeu cu înfocare: ,,Ce folos este la sângele meu, când mă pogor în groapă ! Oare pulberea îţi va da omagiu ? Va vesti adevărul tău ?” (Psalmi 29, 9). Relevăm şi vestitul pasaj din Psalmi: ,,Căci tu nu abandonezi mormântului sufletul meu; Tu nu vei lăsa pe cuviosul tău să privească putrezirea” (Psalmi 15, 10)[64], un citat care este de privit ca al patrulea adevăr fundamental pentru doctrina înmormântării. Toţi oamenii au văzut putrezirea şi trebuie să o vază. Putrezirea însă survine când corpul se descompune în mod natural în mormânt; distrugerea cu de-a sila a corpului prin flăcări împiedică putrezirea. Prin urmare, şi prin acest pasaj din psaltire este dovedit că este o învăţătură biblică de a lăsa putrezirii corpul decedatului prin înmormântare.

Tot asemenea, la finele Eclisiastului: ,,Se reîntoarce pulberea la mormânt, cum a fost şi spiritul se întoarnă la Dumnezeu, care l-a dat” (Eclisiastul 12, 7). Tot aşa la sfârşitul Cărţii lui Daniil: ,,Mulţi din cei care dorm în pulbere se vor deştepta, unii spre viaţa veşnică, iar alţii spre ocară şi veşnică ruşine” (Daniil 12, 2). ,,Tu însă păşeşte înaintea ţintei tale, tu vei odihni şi vei învia (din morţi) la soarta ta la sfârşitul zilelor” (Daniil 12, 12).

Şi faimoasele cuvinte ,,a învia”, ,,înviere” pe care le găsim în Isaia 26, 19 presupun odihna cadavrului în mormânt.

În Talmud (culegere monumentală, de o extraordinară sagacitate, a legilor şi tradiţiunilor rabinice ce datează din secolul II după Hristos), înmormântarea este poruncită, pe lângă referirea la porunca biblică[65], ca lege fundamentală, şi din două alte motive: 1. pentru a preveni pângărirea; 2. pentru dobândirea împăcării[66]. Aceste cauze determinate sunt într-atâta luate în seamă în legislaţia ulterioară iudaică, că în urma primului motiv nimeni nu a putut decide asupra neînmormântării cadavrului său[67]. S-a socotit de aceea ca o operă cu adevărat salutară de a decide deja în timpul vieţii asupra înmormântării rămăşiţelor sale pământeşti prin îngrijirea unui mormânt etc[68]. S-au cumpărat şi locuri pentru cavouri de familii[69], care nu au putut fi vândute de către moştenitori astfel că, în caz de contravenire, cumpărarea era nevalabilă şi vânzătorul silit la reîntoarcerea banilor.

 

* * *

 

Înainte de a auzi mărturia Noului Testament asupra subiectului care ne preocupă, să aruncăm – în trăsături mari – o privire retrospectivă asupra popoarelor păgâne din a vechimei zile. Această ochire repede ne arată că după ce aceste neamuri idolatre din păgâna antichitate au pornit care de care drumurile lor proprii – după clădirea turnului babilonian – au luat cu ei, ca o relicvie sfântă, din revelaţiunea străveche, cuvântul Domnului: ,,Ţărână eşti, şi la ţărână să te reîntorci iarăşi”[70] (Facerea 3, 19). La toate acele troiene de popoare, despre ale căror obiceiuri străbune avem cunoştinţă, înmormântarea este o datină primitivă; abia mult mai târziu s-a introdus la această babelică mulţime obiceiul cremaţiunii. Este din cale afară de semnificativ că dovada: e consensu gentium (din acordul popoarelor) se nimereşte şi aici !

 

Mormântul Amphipolis este un străvechi mormânt descoperit în nordul Greciei în 2012 şi în care arheologii au intrat pentru prima oară în august 2014. Este datat ca aparţinând sfârşitului secolului IV î.Hr..

 

Cugetari 108 1

Schiţă a mormântului alcătuit din 3 camere

 

Cugetari 108 2

Doi sfincşi se află deasupra primei uşi

 

Cugetari 108 3

Cariatidele care străjuiesc intrarea în cea de-a doua cameră

 

Cugetari 108 4

Răpirea Persefonei de către Hades

 

Ne vom ocupa în acest loc, pentru a scurta, numai cu grecii şi romanii. Că la greci înmormântarea era cea mai veche formă rezultă din numeroase tradiţiuni, mituri şi legende. Este remarcabil că ei vorbesc de mormintele zeilor lor, şi zeii au fost doar înaintea oamenilor. Prin urmare înmormântarea îşi trage originea din vremuri străvechi. Mai apoi avem tradiţiunea că spartanii, asupra poruncii oracolului, au trebuit să aducă scheletul lui Oreste, fiul lui Agamemnon, la Sparta; tot asemenea oasele eroului-rege Thezeu (tot scheletul) au fost aduse din Insula Scyrns la Atena. Apoi a fost adus un os din osemintele lui Pelops, rege de Elida, în tabăra grecilor înaintea Troiei, căci după cuvântul proorocilor Troia nu a putut fi altfel cucerită.

Acestea sunt pilde din vremurile eroice, cu mult mai înainte de timpurile homerice. Săpăturile întreprinse în locul anticei Troia au confirmat pe deplin aceste tradiţiuni mitice; s-au găsit în morminte străvechi scheletele întregi. În timpul lui Homer (secolul IX înainte de Hristos) lucrurile s-au schimbat. Trebuie luat însă în seamă că în Iliada avem înaintea noastră situaţiuni războinice; în ţara duşmanului nu se înmormânta bucuros, deoarece inamicul putea uşor pângări cadavrele. Dar că nu toţi cei căzuţi au fost arşi vedem din introducerea Iliadei, în care se zice că multe cadavre au servit de mâncare câinilor şi păsărilor. Tot se mai ridica decedatului o movilă funerară de pământ după arderea cadavrului.

Mai târziu era obişnuit atât înmormântarea, cât şi arderea; înmormântarea era însă predominantă, deoarece arderea era prea costisitoare. Caracteristic pentru modul de a vedea al grecilor şi pentru superioritatea spiritului lor este cuvântul pe care Xenophon lasă să zică în Ciropedia sa pe Ciru, mare rege al Persiei: ,,Puneţi corpul meu, când voi muri, nu în aur sau argint, ci redaţi-mă iarăşi cât se poate de repede pământului, căci ce este mai dulce decât a te reuni cu pământul”, care produce şi nutreşte tot ce este bun, cuvânt care reaminteşte Facerea 3, 19. În cuvinte analoage se exprimă şi autorul tragic Moschion, ceva mai tânăr ca Euripide (mort în 406 î.Hr.): ,,Lăsaţi dar ca morţii să fie acoperiţi cu pământ ! De unde fiecare parte a venit în acest trup, acolo reîntoarcă-se: spiritul spre eter[71], corpul spre pământ” !

Aceste cuvinte ne dovedesc îndeajuns că vechiul cuvânt al lui Dumnezeu din paradisul pământesc nu s-a pierdut în neant; era una din legile nescrise ale grecilor, dar moştenite din moşi-strămoşi şi la care ţineau morţiş, că cadavrele trebuiau să fie acoperite cu pământ[72]. Un cunoscător adânc al antichităţii greceşti zice că s-a socotit mai evlavios a se înmormânta întreg cadavrul unui consângean iubit decât a-l distruge prin foc[73].

Episod apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 108/noiembrie-decembrie 2017

 


[1] A se vedea Matei 19, 5.

[2] Astăzi, după aproape un secol, se ‘propovăduieşte’ că monogamia este cu neputinţă fiindcă omul ar avea înscris în gene să fie infidel. S-a încercat a se demonstra – pe baza statisticilor, dar mai degrabă a îndoctrinării oamenilor cu diverse ideologii, dintre care cea mai vătămătoare în această privinţă a fost feminismul – că bărbatul este incapabil să aibă o singură femeie întreaga lui viaţă şi este înclinat către poligamie. În realitate, se încearcă a se justifica, chiar a se ‘găsi’ baze ştiinţifice pentru poligamie, concubinaj, dar şi sodomie, prin propovăduirea neîncetată a amorului liber.

[3] A se vedea I Împăraţi 31, 4; II Împăraţi 17, 23.

[4] Facerea 2, 7. În Scriptura din 1914 scrie ţărână.

[5] Iov 18, 14.

[6] Iov 10, 9.

[7] Aici se cuvine precizat şi faptul că Dumnezeu alege ca pe unii oameni să nu-i reîntoarcă la pulbere, ci îi proslăveşte cu trup nestricăcios.

[8] Scriptura din 1914 spune: ,,Tot pământeanul în pământ va merge, de unde s-a şi zidit”.

[9] În Scriptura din 1914 nu există cuvântul ‘înmormântat’. Regăsim cuvântul ‘îngropat’ în traducerile făcute după textul masoretic, de exemplu versiunea preoţilor Vasile Radu şi Gala Galaction din 1939.

[10] ‘Pace’, evreieşte şalom, este un cuvânt foarte des întâlnit în Sfânta Scriptură, care înseamnă ‘armonie desăvârşită’. Mai mult decât absenţa războiului, acest cuvânt desemnează un dar care le cuprinde pe toate celelalte: bunăstare, fericire, sănătate, prosperitate, siguranţă, mântuire, armonie între Dumnezeu şi oameni etc.

De asemenea, şalom este termenul obişnuit de salut în ebraică. Existau mai multe formule de salut la vechii evrei, dar cea mai des folosită era pace ţie (şalom leha). La despărţire, cel cu autoritate mai mare îi spunea celuilalt mergi cu pace (leh le şalom). Aceste două formule se regăsesc de altfel foarte des în Scriptură.

[11] Facerea 23, 4 şi următoarele.

[12] Facerea 25, 10.

[13] Facerea 35, 29.

[14] Facerea 47, 30; 49, 29-32.

[15] Autorul indică I Moisi 50, 25. E vorba de Facerea 50, 25.

[16] Evrei 11, 22.

[17] Numerii 11, 34.

[18] Numerii 20, 1.

[19] Numerii 20, 28; A Doua Lege 10, 6.

[20] Carte a Vechiului Testament cunoscută şi sub numele de A Doua Lege (Deuteronomul înseamnă în limba greacă A Doua Lege).

[21] A Doua Lege 34, 6. Din text nu reiese ce spune autorul.

[22] Pentateuh, adică cele cinci cărţi ale lui Moisi: Facerea, Ieşirea, Leviticul, Numerii şi A Doua Lege.

[23] În timpurile mai vechi, morţii se înmormântau curând după deces, aşa cum se făcea în vremea patriarhilor (Facerea 33, 2-19). În Egipt însă, evreii obişnuiau a ţine mortul timp mai îndelungat până ce îl înmormântau. Moisi a înlăturat acest obicei prin legea despre necurăţenia cauzată de atingerea mortului, pe care a extins-o până la ziua a şaptea (Numerii 19, 11, 14, 16, 19; 31, 19, 24); această rânduială îi va sili pe evrei să-şi înmormânteze morţii cât mai curând posibil. În timpul mai din urmă, îndemnaţi prin exemplul perşilor, evreii îşi înmormântau morţii îndată după repauzare (Faptele Apostolilor 5, 6 şi 10), datină pe care iudeii o respectă până astăzi.

Neînmormântarea cadavrului sau lăsarea lui spre mâncarea fiarelor sau câinilor se considera de batjocura cea mai mare.

[24] Isus Navi 8, 29.

[25] Isus Navi 10, 27.

[26] II Împăraţi 18, 17.

[27] Isus Navi 24, 30-31.

[28] Judecătorii 2, 9.

[29] Judecătorii 8, 32.

[30] Judecătorii 12, 7.

[31] Judecătorii 12, 10.

[32] Judecătorii 12, 12.

[33] Judecătorii 12, 15.

[34] Judecătorii 16, 32.

[35] Rut 1, 17.

[36] ,,Nu voiu întoarce pre ei, pentru că au ars oasele împăratului Idumeei în cenuşă” (Amos 2, 1). Unii tâlcuitori ai Scripturii susţin că aici nu este vorba propriu-zis de un obicei al moaviţilor, ci de un păcat, o ofensă foarte gravă în lumea Orientului Apropiat antic. Arderea oaselor exprima dorinţa de a-şi distruge complet adversarul, privându-l de odihnă şi după moarte. Respectul pentru trupurile morţilor se vede şi din faptul că mormintele erau considerate sacre şi, la intrarea în ele sau pe sarcofage, erau înscriseCugetari 106 2 blesteme cumplite, pentru a-i descuraja pe jefuitori (a se vedea, spre exemplu, inscripţiile lui Tabnit, împăratul Sidonului (foto), sau cea de pe sarcofagul lui Eshmun’azar, împăratul Sidonului).

În plus, pentru tâlcuitorii antiohieni, vina moaviţilor este cu atât mai gravă cu cât cruzimea lor este asociată închinării la idoli: împăratul Idumeei, învins în luptă şi luat prizonier, a fost sacrificat ritualic în cinstea zeilor păgâni, iar trupul său ars în întregime (potrivit Teodoret, Patrologia Græca, vol. 81, col. 1672D-1673A şi Teodor, Com., p. 115, care vorbeşte de o ,,ardere de tot”).

[37] 25, 1 şi 28, 3.

[38] Aceeaşi expresiune, în gura lui Dumnezeu, o găsim deja în cea de-a cincea carte a lui Moisi: ,,Şi au zis Domnul către Moisi: iată tu vei adormi cu părinţii tăi” (A Doua Lege 31, 16).

[39] III Împăraţi 14, 18.

[40] III Împăraţi 14, 11.

[41] IV Împăraţi 9, 34.

[42] IV Împăraţi 22, 20; a se vedea comparativ II Paralipomene 34, 28.

[43] II Paralipomene 24, 16. Mai clar în Scriptura din 1914: ,,Pentru că a făcut bine cu Israil, cu Dumnezeu şi cu casa lui”.

[44] II Împăraţi 21, 12.

[45] II Împăraţi 21, 1.

[46] Autorul aminteşte obiceiul de a îngropa împăraţii: ,,Şi l-au pus pre el pre pat, şi l-au umplut de mirosituri şi cu feluri de miruri, a făcătorilor de miruri, şi i-au făcut lui îngropăciune mare foarte” (II Paralipomene 16, 15).

[47] În textul masoretic al II Paralipomene 16, 15 scrie: ,,S-a aprins pentru el un foc foarte mare”.

[48] Există, într-adevăr, mai multe variante, dar nici una care să susţină arderea cadavrelor ca datină:

  1. Nu a avut loc nici o ardere a cadavrelor, fiindcă ea nu este amintită în I Paralipomene 10, 12, unde se reia evenimentul îngropării împăratului Saul. Unii traducători ai Septuagintei afirmă chiar că s-a strecurat o confuzie între katakaio, ‘a arde’ şi kataklaio, ‘a plânge’. O versiune aramaică a Scripturii parafrazează, în conformitate cu Ieremia 34, 5 şi II Paralipomene 21, 19, unde este vorba despre un foc pe care se ard tămâie sau miresme cu ocazia morţii unui împărat: ,,Au făcut pentru el un foc cum se face foc pentru un împărat”. De altfel, confuzia între cei doi termeni – ‘a arde’ şi ‘a plânge’ – se remarcă limpede în versetele Ieremia 34, 5 şi II Paralipomene 21, 19 la traducerile după textul masoretic şi respectiv Septuaginta;
  2. A avut loc doar o ardere de aromate (un foc pe care s-au ars tămâie, miresme etc), precum se obişnuia în cinstea unui împărat, a se vedea punctul 1;
  3. A avut loc, într-adevăr, arderea trupurilor, dar ea a fost pricinuită de faptul că trupurile puteau fi profanate [din nou] de filisteni, şi de aceea au fost arse şi apoi oasele au fost îngropate. Arderea cadavrelor nu era o datină evreiască, dar se admitea în cazuri extraordinare: a) era aplicată ca o înăsprire a pedepsei cu moartea; era în obicei la evrei pedeapsa cu moartea prin uciderea cu pietre sau prin uciderea cu sabia; aceste pedepse puteau fi înăsprite prin arderea cadavrului sau prin spânzurarea lui de un stâlp sau de un copac; b) cadavrul se ardea spre a-l feri de profanare; şi c) cadavrele se ardeau după bătălii.

[49] II Paralipomene 21, 18-19, unde este vorba de o boală teribilă, fără leac.

[50] Scriptura din 1914 are: ,,Nu i se va face îngroparea, ci putred se va lepăda afară de poarta Ierusalimului”.

[51] În Scriptura din 1914 nu apare cuvântul ‘arde’: ,,Şi se vor prinde casnicii lor, şi-i va sili să scoată oasele lor din casă, şi va zice ocârmuitorilor casei ...”.

[52] Leviticul 10, 2.

[53] Leviticul 10, 4-5.

[54] IV Împăraţi 1, 10-14.

[55] Luca 9, 54.

[56] Isaia 66, 16.

[57] Isaia 66, 24. A se vedea şi Matei 3, 12; 25, 41; Apocalipsa 17, 16; 18, 8; 20, 10, 15.

[58] IV Împăraţi 23, 16. Între profeţie şi împlinirea ei s-au scurs peste 300 de ani.

[59] Amos 2, 1.

[60] Iov 3, 13-22. În Scriptura din 1914 nu există nici o referire la mormânt. În versiunea Gala Galaction, versetul 22 este astfel: ,,Celor care se bucură cu bucurie mare şi sunt foarte fericiţi că au găsit un mormânt”.

[61] Iov 17, 1. În Scriptura din 1914 nu apare cuvântul mormânt. În textul masoretic regăsim: ,,Duhul mi s-a spulberat, zilele mi s-au stins, mormintele sunt pentru mine”.

[62] Iov 21, 26. În textul masoretic regăsim: ,,Ci, deopotrivă, se culcă în pulbere şi viermii fac linţoliu peste ei”.

[63] Iov 21, 32-33.

[64] Sfinţii Părinţi ai Bisericii socotesc că acest pasaj este una din proorociile referitoare la Mântuitorul şi la învierea Lui după moartea pe cruce. A se vedea o critică a textului masoretic în ORTODOXIA ŞI ECUMENISMUL (XXX), sau Principiul 14.D) Traducerile ecumenice ale Bibliei.

[65] Sanhedrin 46.

[66] Ibid în Tosafot.

[67] Ketubot 111-a.

[68] Ketubot 72-a.

[69] Bava Batra 100.

[70] A se vedea şi Psalmi 103, 30.

[71] La cei vechi, cerul. A se vedea ca analogie Eclisiastul 12, 7.

[72] A se compara cu celebra tragedie Antigona a lui Sofocle.

[73] Schömann, Griech. Altert. II, pag. 504.