Din tâlcuirile la Evanghelie ale Sfântului Efrem Sirul

Despre postul, ispitirea, patima, moartea şi învierea

Domnului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos

 

PARTEA I

Postul şi ispitirea Mântuitorului

Atunci dus a fost Iisus în pustie de Duhul, ca să se ispitească de diavolul. Şi postind patruzeci de zile şi patruzeci de nopţi, după aceea au flămânzit (Matei 4, 1-2; Marcu 1, 12-13). Prin biruinţa Sa asupra potrivnicului l-a batjocorit şi osândit în ochii tuturor oamenilor, iar prin cuvintele Sale ne-a învăţat să nu flămânzim în nici o împrejurare decât numai după cuvântul Domnului. De ce Scriptura nu descoperă nicăieri despre Moisi şi Ilie că au flămânzit şi spune aceasta despre Domnul nostru ? Pentru a-i ruşina pe cei ce spun că nu a luat trup şi pentru a da lui satan prilejul de a se apropia de El şi de a-L ispiti prin aceste cuvinte: Zi pietrei acesteia să se facă pâine (Luca 4, 3), lucru pe care Domnul nu-l face ca să nu cedeze voinţei ispititorului. Dacă pentru porci i-a dat satanei ceea ce dorea, a fost pentru a face un semn, fiindcă nimeni din ţinutul Gherghesenilor nu voia să vină la El până ce nu va fi făcut o minune (Marcu 5, 1-20).

Dar cum satana nu s-a ruşinat, înfrânt fiind în prima ispită, l-a dus pre el diavolul în sfânta cetate şi l-a pus pre el pre aripa bisericii (Matei 4, 5; Luca 4, 9). Şi astăzi mai dăinuie acest loc, deşi templul a fost nimicit, cum a spus Însuşi Domnul: Nu va rămâne aici piatră pre piatră (Matei 24, 2). Locul pe care a stat a fost păstrat ca semn. Şi i-a zis lui: de eşti Fiul lui Dumnezeu, aruncă-te pre sineţi de aici jos. Că scris este, că Îngerilor săi va porunci pentru tine, ca să te păzească; şi pre mâini te vor ridica, ca să nu-ţi împiedici de piatră piciorul tău (Luca 4, 9-11; Psalmi 90, 11-12).

O, ispititorule, dacă psalmul se aplică lui Hristos, nu stă scris oare: Pre mâini te vor ridica (Psalmi 90, 12) ? Este cu neputinţă păsărilor să cadă, fiindcă văzduhul este ca pământul tare sub aripile lor. Şi nu stă scris încă: Preste aspidă şi vasilisc vei încăleca (Psalmi 90, 13) ? Dar satana nu a reţinut din Scriptură decât ceea ce îi era de folos, lăsând deoparte ceea ce îi era nefolositor. Tot aşa fac ereticii: iau din Scriptură ceea ce slujeşte învăţăturii lor smintitoare, lăsând deoparte ceea ce o contrazice; arătând prin aceasta că sunt ucenici ai stăpânului lor.

Apoi l-a dus pre dânsul diavolul într-un munte înalt foarte, şi i-a zis: Toate aceste împărăţii sunt ale mele (Matei 4, 8-9; Luca 4, 5-6). De aici unii trag prosteşte concluzia că satana are o stăpânire a lui. Dar, cum am spus, ei lasă deoparte cuvântul care le este nefolositor, pentru a se lega de altul. Departe de a atribui lui satana o stăpânire, cuvintele: Sunt ale mele, din care îşi extrag argumentul, sunt mai degrabă osânda opiniei lor. Căci cuvintele care urmează: Stăpânirea … mie este dată (Luca 4, 6) Scriptura 110 1presupun că altul este Creatorul acestor lucruri şi altul cel căruia i-au fost date. Satana mai spune: Am putere peste ea toată şi o dau cui voiesc. Această putere el nu o deţine prin firea sa, fiindcă nu o are decât pentru că oamenii vor aceasta. Căci zice apostolul: Robi sunteţi aceluia pre care ascultaţi (Romani 6, 16).

Satana mai spune: Dacă căzând te vei închina mie (Matei 4, 9; Luca 4, 7). Astfel izbucneşte trufia arogantă a celui care încă dintru început a vrut să se facă Dumnezeu. Trupul Domnului nostru îi avertizează pe toţi cei îmbrăcaţi în trup că dacă cineva coboară gol în luptă va fi biruit; înainte de a coborî în luptă, Domnul îmbracă armele postului. Avem deci nevoie de arme puternice împotriva celui ce azvârle săgeţi arzătoare şi ascuţite. Spune pietrelor acestea să se facă pâine, zice el, şi prin aceasta aruncă o săgeată îmboldindu-L spre îndestulare, ca să chinuie pe Domnul în foamea pe care o simţea şi să cadă în ispită. Dar Domnul nu a vrut să se lase stăpânit de foamea Sa, fiindcă foamea Sa îmbrăcase postul ca pe o platoşă.

Ba chiar foamea a ripostat trimiţând înapoi spre ispititorul săgeţile îndestulării lui, ca să înveţe pe cel ce învăţa îndestularea trupească că există şi o îndestulare duhovnicească, care nu se arată: Nu numai cu pâine va trăi omul, ci cu tot graiul ce iese din gura lui Dumnezeu (Matei 4, 4; A Doua Lege 8, 3). Şi cel ce venise să ispitească a fost el însuşi ispitit şi mustrat prin însuşi mijlocul pe care îl luase pentru a-şi propune ispita: De eşti Fiul lui Dumnezeu, zi ca pietrele acestea să se facă pâini (Matei 4, 3); fiindcă gura lui satana socotea că cel ce vine de la Dumnezeu poate să facă din pietre pâine.

Domnul nostru a dat însă o lecţie ispititorului prin însăşi Scriptura pe care acesta a citat-o. Dacă Dumnezeu poate preface pietrele în pâine, învaţă, ispititorule, că Dumnezeu poate să sature şi fără pâine. Dacă poate preface pietrele în hrană, poate preface şi foamea în îndestulare. Celui care a prefăcut o substanţă necomestibilă în hrană nu-i este greu să prefacă firea foamei în îndestulare, fără a o sătura prin altceva, ci prefăcând fiinţial un lucru în altul, aşa cum ispititorul spusese cu privire la aceste pietre cerând ca Domnul să facă din ele pâine.

Pe muntele acesta, Domnul a călcat în picioare poftele pe care voia să i le trezească ispititorul, le-a luat şi le-a aruncat la pământ, ca popoarele călcate odinioară în picioare de ele să le calce şi ele în picioare. În locul lor a adus toate cele bune, ca să domnească peste tot omul cele bune călcate odinioară în picioare de tot omul.

Aşa cum Faraon a fost înecat de apele în care înecase pruncii evreilor (Ieşirea 1, 22; 14, 23-28), tot aşa David a tăiat capul lui Goliat cu sabia de care se slujise acela la omorârea multor oameni (I Împăraţi 17). Moisi a crezut în taina crucii şi a despicat marea. David a crezut în taina pietrei şi l-a doborât pe Goliat; Domnul nostru l-a osândit pe satana care-L ispitea prin cuvântul propriei Sale guri. Faraon a înecat şi a fost înecat; Goliat a fost omorât de sabia cu care omorâse; satana a fost biruit şi convins că nu era Dumnezeu de trupul care îi servea la pierzania oamenilor.

De trei ori a fost ispitit Mântuitorul după asemănarea celor trei cufundări prin care fusese botezat: Zi pietrei acesteia să se facă pâine (Luca 4, 3), căci ea este hrana oamenilor. Îţi voi da împărăţiile şi slava lor (potrivit Luca 4, 6), căci aceasta este făgăduinţa legii. În sfârşit: Aruncă-te pre sineţi de aici jos (Luca 4, 9), care este pogorârea morţii. Dar El nu a fost tulburat de nici una din aceste propuneri. Nici nu S-a bucurat când satana Îl linguşea, nici nu S-a întristat când acesta căuta să-L înfricoşeze, ci a mers pe calea Lui împlinind voia Tatălui Său.

Nici una din uneltirile şi propunerile demonului nu s-au făcut aşadar pricină de spaimă pentru Făcătorul de viaţă. Fiindcă spaima Sa ne aduce pacea şi Patima Lui ne dă tuturor odihna. Căci de ce putea să se teamă Cel ce ştia că nu I se poate face vreo vătămare ? Frica se naşte necontenit în noi, fiindcă ştim bine că vătămarea ne poate atinge.

Cei ce spun că a fost întinat de naşterea Sa nu ştiu că sunt în rătăcire; nu pot să o ştie din pricina trufiei lor. Dacă nu se tem este pentru că nu se pocăiesc. Fiindcă însăşi lumea aceasta în care a venit nu se deosebeşte de sânul maicii Sale, căci şi în ea se găsesc tot felul de necurăţii. Mai mult încă, El a intrat într-un mormânt, lucru scârbos şi necurat mai presus decât toate. Or nu a putut fi întinat de un trup, fiindcă acesta este templul dumnezeirii (I Corinteni 6, 19); şi nu este o întinare pentru Dumnezeu să sălăşluiască în templul Său. Dar, fiindcă a vrut să omoare moartea şi să nimicească urmele ei, a început de la rădăcina lucrurilor, fiindcă acolo unde este trupul, acolo este şi moartea, şi rădăcinile trupului sunt în sân [pântece]. Aici începe facerea şi de aici începe să-şi facă stricăciunea sa moartea; căci multe sunt femeile ai căror prunci mor în chiar luna zămislirii lor sau care chiar aduc pe lume în luna a doua sau a treia, sau într-una din cele următoare. Dar fiindcă moartea începe în pântece şi sfârşeşte în mormânt, cum Cel ce este prigonitorul morţii putea face altfel decât să-şi înceapă lupta cu ea încă din sân [pântece] şi până la mormânt, ţarcul ei ?

Gândeşte-te aşadar la feluritele chipuri în care a vrut, viu fiind, să contrazică moartea. A fost un făt pe care moartea nu L-a putut strica în sânul maicii. A fost prunc, şi ea nu L-a putut ruşina când era alăptat. A fost copil, şi nu L-a putut face să cadă în vremea creşterii. A fost tânăr, şi nu L-a putut atinge prin poftă. A fost învăţăcel, şi nu L-a putut birui prin vicleniile ei. A fost învăţător, şi nu L-a putut combate prin pricina sincerităţii Lui. A fost sfătuitor, şi nu L-a putut amăgi prin sfaturile ei. A fost puternic, şi nu L-a putut înfricoşa omorându-L. A fost mort, şi nu L-a putut păstra în închisoarea mormântului.

Fiind medic, nu a fost bolnav; păstor fiind, nu S-a rătăcit; învăţător, nu a făcut greşeală; şi fiind lumina, nu S-a poticnit. Aceasta este calea desăvârşită pe care Hristos a deschis-o Bisericii Lui încă de la început, de la zămislirea Sa şi până la săvârşirea Învierii.

Deci dacă Biserica este Trupul Său (Efeseni 1, 23), cum spune Pavel, martorul Său, crede atunci că Biserica Lui a trecut prin toate acestea fără stricăciune. Aşa cum prin osânda lui Adam singur au murit şi mor încă toate trupurile (Romani 5, 12-21), tot aşa prin biruinţa singurului Trup al lui Hristos, a avut viaţă şi are viaţă încă toată Biserica. Dar aşa cum trupurile însele au păcătuit şi mor şi pământul lor, maica lor, este blestemat (Facerea 3, 17-19), tot aşa din pricina acestui Trup, care este el însuşi Biserica nestricăcioasă, pământul său este binecuvântat încă de la început. Pământul acesta este trupul Mariei, templul în care a fost aşezată sămânţa. Priveşte îngerul care vine să aşeze sămânţa în urechile Mariei. L-a semănat prin acest cuvânt limpede: Domnul este cu tine, binecuvântată eşti tu între femei (Luca 1, 28). Iar Elisaveta a întărit acest cuvânt, spunând iarăşi: Binecuvântată eşti tu între femei (Luca 1, 42), arătând că din pricina maicii celei dintâi [Eva] care a fost blestemată, a doua maică [Maria] poartă numele de binecuvântată.

Evanghelistul mai zice: Şi (satana) a fugit de la dânsul până la o vreme (Luca 4, 13), până în ziua în care, după ce a pregătit îndelung, a căutat să împiedice biruinţa Lui prin pizma defăimătoare a cărturarilor. Dar aşa cum a fost osândit la început, a fost deopotrivă osândit la sfârşit, căci Hristos l-a biruit încă mai mult prin moarte. Hristos i-a zis: Înapoia mea, satano (Matei 4, 10), depărtându-l de la El din pricina uriaşei sale minciuni: Aceste împărăţii sunt ale mele (potrivit Luca 4, 6). Şi de asemenea pentru că ştia ce spune proorocul: Cel Preaînalt stăpâneşte preste împărăţia oamenilor, şi cui va vrea o va da pre ea (Daniil 4, 14, 22, 29). Tot aşa Domnul a mustrat prin cuvântul Său trufia arogantă a demonului care nu i-a putut sta împotrivă; prin aceasta a arătat puterea adevărului Său şi îi învăţa pe cei ce se alipeau de El că vor primi prin darul Său toate cele bune.

Şi Îngerii au venit la dânsul şi slujeau lui (Matei 4, 11); dacă după botez intrăm în ispită, este pentru a intra mai apoi în Împărăţia cerurilor.

 

Cina cea de Taină

Unul din voi va să mă vânză, cel ce mănâncă cu mine. … Unul din doisprezece, care întinge cu mine în blid. Ci Fiul Omului va merge precum este scris pentru dânsul (Marcu 14, 18, 20-21; Matei 26, 21, 23-24; Luca 22, 21-22). Prin aceste cuvinte, El plângea cu iubire pe acest dărâmător fără de lege. Mai bine ar fi fost lui de nu s-ar fi născut omul acela (Matei 26, 24). Dacă însă El era gata să urce pe cruce, cum anume trebuie înţeles acest cuvânt: Mai bine ar fi fost lui de nu s-ar fi născut omul acela ? Vedere înainte, neştiinţă sau minciună ? Care sunt pricinile care puteau împiedica pocăinţa vânzătorului să se facă bineplăcută Domnului ?

Dacă însă îţi însuşeşti aceste reproşuri şi denigrări, ia drept pildă şarpele şi nu mă combate şi nu mă lua în locul stăpânului său. Dacă Adam era înclinat să păcătuiască, de ce îţi îngrămădeşti reproşurile împotriva Celui ce a umplut de ţărână gura şarpelui şi i-a retezat picioarele, lipsindu-l de uşurinţa mersului (Facerea 3, 14) ? Dacă Adam nu ar fi fost înclinat să păcătuiască fără un rău sfătuitor, pe drept cuvânt cade osânda pe capul şarpelui. Deşi Adam a fost convins să păcătuiască, a fost drept ca pedeapsa să apese mai întâi asupra celui ce a fost pricina convingerii lui Adam. Dar din pricina slăbiciunii pentru ispită pe care o găsim în el chiar fără prilejul oferit de şarpe, Adam a strâns şi alte păcate fără ispite. Altfel, Cel ce a urcat pe cruce ar fi urcat poate pe ea fără vreun motiv; dar lucrul nu este de crezare, fiindcă scripturile iudeilor şi multe alte pricini nu ne îngăduie să gândim aşa. Iubirea a dezvăluit taina şi a descoperit-o fricii, căci în vreme ce iubirea îndrăzneşte să se rezeme de pieptul Domnului nostru, frica face un semn în chip de nedumerire (Ioan 13, 23-26).

Dacă este cu adevărat sigur că, atunci când a dat pâinea ucenicilor Săi, Domnul le-a dat taina Trupului Său, trebuie să credem şi că, atunci când a dat pâinea ucigaşului Său, i-a dat-o ca taină a Trupului Său ce mergea spre moarte. Şi a înmuiat-o în apă (Ioan 13, 26) pentru a-l face pe Iuda părtaş întru totul la moartea Sa, trupul Său urmând să fie înmuiat în sângele Său. Sau a înmuiat-o pentru a nu-i da testamentul împreună cu ea. Pâinea a fost umezită, şi apoi dată; umezită mai întâi pentru cele ce aveau să urmeze. Lăcomia l-a osândit şi despărţit pe Iuda de mădularele desăvârşite ale Domnului, cum a arătat-o în învăţătura Sa dulce Cel ce ne dă viaţa; Iuda nu a fost mădular al Trupului Bisericii lui Iisus Hristos, ci numai pulberea ce se lipea de picioarele ucenicilor.

De aceea, în noaptea în care l-a judecat şi despărţit de ceilalţi, a spălat murdăria de pe picioarele lor, pentru a-i învăţa că pe Iuda, socotit a fi picioarele trupului, ca ultimul dintre cei doisprezece, l-a şters împreună cu apa de pe picioarele ucenicilor ca gunoi bun de ars. Tot prin apă l-a despărţit Domnul pe Iuda de apostoli atunci când a înmuiat pâinea în apă şi i-a dat-o, căci Iuda nu era vrednic de pâinea dată celor doisprezece împreună cu vinul: nu a fost îngăduit celui ce avea să-L dea morţii să primească Pâinea ce izbăveşte din moarte.

 

Scriptura 110 2

 

Din clipa în care a frânt Trupul Său pentru ucenicii Săi şi l-a dat apostolilor Săi, se numără trei zile în timpul cărora a fost socotit printre cei morţi, ca Adam; căci, deşi după ce a mâncat din rodul pomului Adam a mai trăit multă vreme, el era socotit între cei morţi pentru că încălcase porunca, fiindcă aşa îi spusese Dumnezeu: Ori în ce zi veţi mânca din el cu moarte veţi muri (Facerea 2, 17). Iar Scriptura mai spune: O vor chinui şi o vor smeri pre ea (sămânţa ta, adică a lui Avraam) patru sute de ani (Facerea 15, 13) şi anii au fost număraţi începând din ziua în care a fost rostit cuvântul acesta. Tot aşa şi cu Domnul nostru. Sau ziua de vineri trebuie numărată drept două zile, iar sâmbăta drept una. Pentru că le-a dat Trupul Său spre mâncare în vederea tainei morţii Lui, a intrat în trupul lor ca apoi în pământ. Şi pentru că Adam nu binecuvântase rodul [pomului] în vremea în care l-a cules, răzvrătit, luând Iisus pâinea şi binecuvântând, au frânt (Matei 26, 26), şi pâinea a intrat în ei în locul lăcomiei prin care Adam se lepădase de Dumnezeu. Sau trebuie numărate trei zile pentru pogorârea la iad şi urcuşul de acolo: vinerea, sâmbăta şi ziua cea dintâi a săptămânii.

A mai zis de asemenea: Nu voiu mai bea de acum dintr-această roadă a viţei, până în ziua aceea când o voiu bea pre aceasta cu voi nouă întru împărăţia Tatălui meu (Matei 26, 29; Luca 22, 18), pentru a arăta că vedea dinainte apropiata Sa plecare. A spus: până întru Împărăţia Tatălui meu, adică până la Învierea Sa. În Faptele Apostolilor (10, 41), Simon descoperă că am mâncat şi am băut împreună cu el, după ce au înviat din morţi timp de patruzeci de zile în ziua cea dintâi a săptămânii, după cum spusese: Nu vor gusta moarte până când vor vedea împărăţia lui Dumnezeu (Marcu 9, 1; Luca 9, 27), şi după şase zile acest lucru s-a împlinit.

 

Rugăciunea din Ghetsimani

Întristat este sufletul meu (Matei 26, 38), a spus, şi nu S-a ruşinat, căci era sincer Cel ce nu a ascuns nimic sub înfăţişare mincinoasă. Spunând aceasta, a vrut să arate că îmbrăcase trup neputincios şi Se unise cu un suflet în stare să sufere. A spus adevărul ca să nu poată fi desfigurat, şi nu a ascuns nimic ca să nu fie mincinos. A învăţat pe credincioşi să nu se slăvească în vieţuirea lor, căci aceasta ar fi însemnat să tăgăduiască adevărul. A mai spus: Cela ce se va lepăda de mine … mă voiu lepăda şi eu de dânsul (Matei 10, 33), cuvânt înfricoşător, spaima apostaţilor. Să slăvim deci prin Cel Unul, ca rătăcirea să nu ne smulgă de adevărul Său, şi prin nimeni altul, ca mândria să nu ne smulgă de comorile bunătăţii Lui.

De este cu putinţă, treacă de la mine paharul acesta (Matei 26, 39). Nu că nu ştia că va învia a treia zi, căci a cunoscut dinainte sminteala ucenicilor Săi, tăgăduirea lui Simon, sinuciderea lui Iuda, nimicirea Ierusalimului şi risipirea lui Israil. De este cu putinţă, a zis, treacă de la mine paharul acesta. El, care într-o zi îl mustrase pe Simon: Mergi după mine, satano ! … că nu cugeţi cele ce sunt ale lui Dumnezeu, ci cele ce sunt ale oamenilor (Matei 16, 23), cum lasă El Însuşi cele ce sunt ale lui Dumnezeu pentru a gândi cele ce sunt ale oamenilor ? De ce l-ai mustrat pe Simon care spunea: Doamne, să nu fie ţie aceasta (Matei 16, 22), Tu care spui acum: De este cu putinţă, treacă de la mine paharul acesta ? Ştia bine ce spunea Tatălui Său şi că era cu putinţă ca acest pahar să se depărteze de la El, dar venise tocmai ca să-l bea pentru toţi, pentru ca să plătească prin acest pahar datoria pe care moartea proorocilor şi mucenicilor nu o putea plăti.

Părintele meu, a spus, de este cu putinţă, treacă de la mine paharul acesta. Cel care preînchipuise moartea Sa în prooroci şi prefigurase taina morţii Sale prin cei drepţi, atunci când a venit vremea săvârşirii acestei morţi, nu a refuzat să o bea. Dacă nu ar fi vrut să o bea, ci să o depărteze cu totul de la Sine, nu ar fi asemănat trupul Său templului zicând: Stricaţi biserica aceasta, şi în trei zile o voiu ridica (Ioan 2, 19), şi nu ar fi spus fiilor lui Zevedei: Puteţi să beţi paharul, care voiu să-l beau eu ? (Matei 20, 22) şi încă: Cu botez am a mă boteza (Luca 12, 50), şi: Precum Moisi a înălţat şarpele în pustie, aşa se cade a se înălţa Fiul Omului (Ioan 3, 14); şi precum a fost Iona în pântecele chitului trei zile şi trei nopţi, aşa va fi Fiul Omului în inima pământului trei zile şi trei nopţi (Matei 12, 40); se cuvine lui … a fi omorât, şi a treia zi a învia (Matei 16, 21); cu poftă am poftit aceste Paşti să le mănânc cu voi mai înainte de patima mea (Luca 22, 15); Fiul Omului va merge, precum este scris pentru el (Matei 26, 24).

 

Scriptura 110 3

 

Iată că în amurgul nopţii în care S-a predat pe Sine, a împărţit Trupul şi Sângele Său apostolilor Săi şi le-a poruncit să facă asemenea întru pomenirea Patimii Sale. Cel care i-a îndemnat pe ucenicii Săi să nu se teamă de moarte – Nu vă temeţi de cei ce ucid trupul (Matei 10, 28) –, cum S-a temut de moarte şi a cerut ca să treacă de la El paharul ? Şi Cel ce a răbdat multe luni de zile în sânul maicii Sale şi în anii Săi din această lume, împlinind zile, luni şi ani, şi nemaiavând decât câteva ceasuri de trăit, cere acum, refuzând paharul, ca venirea Lui să fie desfiinţată ? Pe când era în Ierusalim, a vestit cu glas mare, ca să arate bogăţia darurilor Sale: Că de s-ar fi făcut în Sodom puterile care s-au făcut întru tine, ar fi rămas până în ziua de astăzi (Matei 11, 23).

Dar Sodoma a fost nimicită, deşi ar fi putut rămâne prin venirea Domnului nostru; iar El nu a schimbat vremea venirii Sale. Astăzi, când venirea Sa a sosit, cum vrea să treacă de la El darurile revărsate prin Patima Sa, dat fiind că, dacă Sodoma şi tovarăşele sale s-ar fi bucurat de ele în zilele lui Lot, ar fi rămas până în ziua de astăzi, după cuvântul Său ? Chiar dacă, pentru a cruţa poporul iudeilor, ar fi venit la un alt popor, ar fi pierdut pe poporul acela, căci şi acela L-ar fi răstignit deopotrivă. Dar cum iudeii nu crezuseră în semnele şi minunile Lui, nu prin răstignirea Lui s-au pierdut, fiindcă înainte încă de moartea Sa se pierduseră prin necredinţa lor.

De este cu putinţă, treacă de la mine paharul acesta. A spus aceasta din pricina neputinţei pe care o îmbrăcase nu în chip prefăcut, ci aievea. Pentru că Se făcuse mic şi îmbrăcase aievea neputinţa, a trebuit să Se teamă şi să Se cutremure în neputinţa Sa. Luând trup, îmbrăcând neputinţa, mâncând când îi era foame, ostenit de muncă, biruit de somn, au trebuit să se împlinească toate câte ţin de trup şi atunci când vine ceasul morţii Sale; căci frica de moarte L-a năpădit ca să se arate firea fiilor lui Adam asupra cărora moartea a împărăţit, după cuvântul apostolului (Romani 5, 14, 17).

A zis ucenicilor Săi: Privegheaţi şi vă rugaţi ca să nu intraţi în ispită; că duhul este osârduitor, iar trupul neputincios (Matei 26, 41). Dacă în voi nu duhul se teme, ci neputinţa trupului, Eu mă tem de moarte pentru a vă dovedi prin această teamă adevărul trupului pe care L-am îmbrăcat.

Simon, pe care îl înspăimântase o slujnică (Matei 26, 69-72), nu s-a temut de toţi romanii, ci i-a implorat să-l răstignească cu capul în jos; iar apostolul, ştiind că nu avea să aibă o moarte obişnuită, a spus: Eu iată mă jertfesc, şi vremea despărţirii mele s-a apropiat (II Timotei 4, 6). Aşadar, cum s-ar fi putut teme de moarte Cel ce îi ajută pe apostolii Săi să dispreţuiască moartea: Nu vă temeţi de cei ce ucid trupul, iar sufletul nu pot să-l ucigă (Matei 10, 28). Înaintea venirii ceasului, s-a temut; ori frica era firească în ceasul în care a fost prins, iar nu în altă vreme; dar atunci a tămăduit urechea unuia dintre ucigaşii Săi (Luca 22, 51). Le-a poruncit să ia săbii (Luca 22, 36-38), dar când să se servească de ele le-a spus: Întoarce sabia ta în locul ei (Matei 26, 52).

Prin Fiul s-au plătit datoriile şi s-a făcut întoarcerea neamurilor [păgâne], şi El nu a vrut să ia pentru El Însuşi harul hărăzit lumii. Toate printr-însul s-au făcut (Ioan 1, 3), şi totuşi a trecut sub tăcere lucrarea Sa, vorbind prin gura lui Moisi despre un alt Ziditor: Au văzut Dumnezeu toate câte au făcut şi iată erau bune foarte (Facerea 1, 31); a spus aceasta ca toate făpturile să fie îndatorate Părintelui Său. Iar în însăşi ceasul rezidirii lor, S-a lepădat pe Sine prin moartea Sa, spunând: Fie voia ta (Matei 26, 42), ca toţi cei ce se vor întoarce prin moartea Fiului Cel Unul să fie îndatoraţi numai Tatălui. Sau, în ceasul morţii Sale trupeşti, a dat trupului cele câte ţineau de el pentru ca toate durerile sale să arate adevărul trupului Său, ca acesta să se arate ereticilor şi schismaticilor ca unul aievea.

Trupul acesta nu li s-a arătat oare şi lor, n-au avut vederea lui pe care au avut-o toţi ? S-a temut aşa cum a flămânzit şi a însetat, a obosit şi a adormit. Sau spune aceasta şi pentru ca în lume oamenii să nu poată spune că fără suferinţă şi fără durere a plătit datoriile noastre. Sau ca să înveţe pe ucenicii Săi să-şi încredinţeze viaţa şi moartea lui Dumnezeu. Căci dacă Cel ce are însăşi înţelepciunea lui Dumnezeu a cerut ceea ce îi era bun, cu atât mai mult trebuie ca neştiutorii să-şi predea voia lor Celui ce ştie toate.

Sau pentru a semăna prin patima Sa mângâiere în ucenicii Săi, a intrat în simţirea lor vrând să le dea pildă, şi a luat în El Însuşi teama lor, ca asemănarea sufletului Său să le arate că nu trebuie să ne slăvim de moarte înainte de a fi suferit-o. Căci dacă Cel ce nu se teme S-a temut şi a cerut să fie izbăvit, deşi ştia că lucrul este cu neputinţă, cu atât mai mult trebuie ceilalţi să stăruie în rugăciune înainte de ispită, ca să fie izbăviţi de ea când se arată. Sau dat fiind că în ceasul ispitirii cugetele noastre sunt hărţuite în toate direcţiile şi gândurile noastre bat câmpii, a rămas El Însuşi în rugăciune ca să ne înveţe că avem nevoie de rugăciune împotriva uneltirilor şi curselor demonului, ca să stăpânim gândurile împrăştiate printr-o rugăciune necontenită.

Sau încă pentru a mângâia pe cei ce se tem de moarte le-a arătat propria Sa frică, ca să ştie că această frică nu îi duce la păcat, dacă nu dăinuie prea mult. Însă nu voia mea, ci a ta să fie (Luca 22, 42), adică să mor, ca să dau viaţă multora (Isaia 53, 11). Sau S-a temut ca să amăgească moartea, vrând să o îndemne să-L înghită şi să-L vomite numaidecât.

Ca să stăpânească asupra morţii, toate cele ascunse în Tine au fost puse în mişcare împotriva ei. Ea nu a simţit dumnezeirea Ta şi nu a atins tainele Tale. Deşi numele dumnezeirii Tale a fost vestit, Tu l-ai acoperit cu văluri, căci ai îmbrăcat numele Tău dumnezeiesc cu nume omenesc. Tot trupul omenesc ce purta semnul văzut al întâiului Adam servea drept hrană morţii, dar orice om care purta în el semnul celui de-al doilea Adam era stăpân asupra morţii şi nimicitor al ei. Gustând din rodul pomului, Adam şi-a destrămat voia sa şi a supus-o trupului; şi-a înmuiat trupul ca să-l facă hrană morţii; dar prin tăria voii Sale, Domnul a întărit trupul Său ca să stea tare în gura morţii.

Nu voia mea, ci a ta să fie. Acest cuvânt este îndreptat împotriva lui Adam care s-a împotrivit voii Făcătorului său şi a urmat voia vrăjmaşului său; de aceea a fost predat în gura vrăjmaşului său. Dar Domnul nostru s-a împotrivit voii trupului, pentru a urma pe cea a Făcătorului trupului, căci ştia că tot binele atârnă de voia Părintelui Său. Nu voia mea, ci a ta să fie. Aşadar există în El o voinţă care să nu fie cea a Tatălui Său ? Cum poate spune El: Nu voia mea, ci a ta să fie ? Şi încă: M-am pogorât din cer, nu ca să fac voia mea, ci voia celui ce m-au trimis pre mine. Şi aceasta este voia Tatălui celui ce m-au trimis pre mine, ca tot ce mi-au dat mie, să nu pierz dintr-însul (Ioan 6, 38-39; 18, 9). Din aceste cuvinte reiese că era în El o altă voinţă. Şi Isaia spune: Domnul a vrut să-l smerească şi să-l zdrobească (Isaia 53, 10); şi încă: Pentru că s-a dat la moarte sufletul lui (Isaia 53, 12), arătând că aceasta era voia Sa.

Cum să înţelegem acest lucru ? Prin urmare, a arătat două voinţe: cea a Domnului şi a Sa proprie, în vreme ce lucrarea ce trebuia împlinită era una. Dar în vreme ce Domnul nostru voia să-i convingă pe cei ce Îl ascultă că nici o putere străină nu apăsa peste El, rătăciţii au văzut în El o voinţă străină. Aceeaşi concluzie poate fi trasă din cuvintele Sale despre Lazăr: Mulţumescu-ţi ţie că m-ai ascultat. Şi eu ştiam că pururea mă asculţi; ci pentru norodul care stă împrejur am zis, ca să crează că tu m-ai trimis (Ioan 11, 41-42), pentru că, auzit fiind de Dumnezeu, arată că este de la Dumnezeu.

Acest lucru ne lămureşte cu privire la toate celelalte cuvinte de acest fel rostite de Domnul. Pentru a arăta că venea de la Tatăl, I-a atribuit Lui toate şi, deşi a făcut toate lucrurile prin voinţa Sa, Se arată pe Sine dezbrăcat de ea din pricina cinstirii Tatălui Său. Nu o îndatorire L-a făcut să Se smerească. Ruşinaţi să fie cei ce spun că puterile întunericului au biruit asupra Lui; căci aceleaşi puteri strigau şi Îi spuneau: Tu eşti Fiul lui Dumnezeu şi Îl rugau să nu le trimită în gheenă (Marcu 3, 11; Luca 4, 41). Dacă se rugau să le cruţe de gheenă, cum de biruiau asupra Lui ?

Şi se făcuse sudoarea lui ca picăturile de sânge (Luca 22, 44), spune evanghelistul. A asudat pentru a vindeca boala lui Adam. Întru sudoarea feţei tale, spune Dumnezeu, vei mânca pâinea ta (Facerea 3, 19). Şi în această grădină a rămas în rugăciune, ca să-l aducă pe Adam înapoi în grădina Lui.

Episod apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 110/ianuarie-februarie 2018

 

 

 

PARTEA A II-A

Arestarea

V-am chemat să privegheaţi împreună cu Mine, ca să nu fiu predat; dar acum că trebuie să fiu predat, dormiţi de acum şi vă odihniţi (Matei 26, 45). Seminţia lui Iuda a făcut începutul împărăţiei (Facerea 49, 10), iar Apostolul Iuda s-a făcut sfârşitul ei. Predându-L cu viclenie romanilor printr-o sărutare, le-a predat grija de a-L răzbuna, grijă de care se vor achita într-o zi împotriva lui însuşi. Pierzătorul a venit să sape groapă adâncă şi Dumnezeul nostru a tâlcuit-o cu blândeţe arătând binefacerea şi întreaga Sa milostivire prin aceste cuvinte: Iudo, cu sărutare pre Fiul Omului vinzi ? (Luca 22, 48). El arată astfel că Iuda nu avea putere să-L predea pe Fiul lui Dumnezeu.

Prietene, pentru ce ai venit ? (Matei 26, 50). Numeşte prietenie ceea ce nu este decât vrăjmăşie ! Domnul Se întoarce spre el, şi ucenicul mincinos se apropie de Stăpânul a tot adevărul ca să-L sărute. Şi Acesta i-a retras Duhul pe care-L suflase asupra lui, i L-a luat, nevrând ca lupul stricător să mai fie printre oile Sale. Căci a zis: Şi ceea ce are se va lua de la dânsul (Matei 13, 12).

După care Domnul nostru le-a zis: Pre cine căutaţi ? (Ioan 18, 4, 7), căci li se părea că nu putea să scape din mâinile lor. Răspuns-au lui: pre Iisus Nazarineanul. Zis-au lor Iisus: eu sunt. Şi sta şi Iuda cel ce îl vânduse pre el, împreună cu dânşii. Deci după ce au zis lor: eu sunt, s-au întors ei înapoi şi au căzut jos (Ioan 18, 5-6). În ciuda lor s-au plecat înaintea Lui, ca să înveţe că Se preda în mâinile lor de bunăvoie. Dar netemându-se de puterea care i-a împins înapoi, şi-au întins din nou mâinile necurate prinzându-L pe Cel ce le curăţea.

Şi Simon a tăiat urechea unuia dintre ei, dar Domnul, în blândeţea Lui, a luat-o şi a pus-o înapoi (Ioan 18, 10; Luca 22, 50-51) la locul înalt pe care îl are în trup, preînchipuind locul înalt din care căzuse [Adam] în adânc din pricina păcatelor sale. Întoarce sabia ta în locul ei (Matei 26, 52). Nu avea nevoie de sabie Cel al cărui cuvânt este o sabie (Evrei 4, 12; Apocalipsis 19, 15); căci aşa cum aşezase la locul ei urechea tăiată ar fi putut despărţi şi mădularele legate la un loc. Şi nemulţumindu-Se să arate tăria puterii Sale printr-un simplu exemplu, a făcut-o să strălucească peste toţi cei care s-au întors înapoi şi au căzut jos (Ioan 18, 6). Ca acela a cărui ureche fusese tămăduită să nu fie singurul care să primească harul Său, a făcut să aibă parte de el toţi duşmanii Lui, ca să ştie că veneau să-L prindă. Căci prin harul Celui care a pus la locul ei urechea s-au putut ridica cei ce căzuseră la pământ.

Dar cum acest lucru nu era de ajuns să arate puterea Lui, toţi cei ce veniseră să-L prindă s-au întors înapoi şi au căzut jos a doua oară. În chip tainic a fost scoasă sabia, ca să se întărească cuvântul lui Moisi: Şi omul care nu va asculta cuvântul lui, oricâte va grăi proorocul acela întru numele meu, eu voiu lua izbândă pentru el (A Doua Lege 18, 19). Dar cum Domnul nostru era sfârşitul dreptăţii şi începutul milei, a băgat sabia înapoi în teacă şi a pus în locul ei dreptatea; după care a tămăduit urechea cu milostivire. A pus urechea la locul ei şi a copleşit nedesăvârşirea dreptăţii prin roadele milostivirii Sale. Dar cel a cărui ureche a fost tămăduită i-a mulţumit pentru dragostea Sa cu ură. Şi cei care căzuseră cu faţa la pământ şi se ridicaseră prin El I-au mulţumit pentru ajutorul Său legându-L. Căci, zice evanghelistul, l-au legat pre el şi l-au dus (Ioan 18, 12-13).

 

Patima

Căpetenia ucenicilor a fost ispitită, ca să se facă medicul sufletelor rănite. Poate că păcătoşii se vor ruşina să facă pocăinţă, de aceea Domnul nostru i-a îndemnat prin exemplul lui Simon să se întoarcă la El Însuşi care biruie toate păcatele. În timpul nopţii Simon s-a lepădat de El, dar în timpul zilei L-a mărturisit. Lângă un foc s-a lepădat şi tot lângă un foc L-a mărturisit. Uscatul a fost martorul lepădării lui, iar marea şi ţărmul martorele mărturisirii lui (Luca 22, 54-62; Ioan 21, 9, 15-17). Iar din pricina limbii sale ce rătăcise şi tăgăduise, s-a supus jugului şi şi-a omorât umerii pe cruce; a cerut şi a dobândit să fie răstignit cu capul în jos.

Veţi vedea pre Fiul Omului şezând de-a dreapta puterii şi venind pre norii cerului. Atunci arhiereul şi-a rupt hainele sale (Matei 26, 64-65; Marcu 14, 62-63), fiindcă era muncit de tăria unui vin nou. Dar să observăm aceasta: toate cele pe care Dumnezeu avea să le împlinească prin Fiul Său Cel Unul le prevăzuse dinainte închipuindu-le în făpturi şi preînchipuindu-le în cei drepţi. În luna lui Areg florile îşi rup bobocul lăsându-l în curând gol, spre a sluji drept cununi multor capete. În luna lui Areg arhiereul şi-a rupt preoţia care, nelucrătoare, s-a revărsat asupra Mântuitorului nostru. Adeseori Domnul nostru i-a făcut să tacă pe iudei, dar acum aceştia îşi sporeau zarva împotriva Lui. A vorbit fiindcă a fost întrebat, şi ei şi-au rupt veşmintele.

Şi legându-l pre dânsul, l-au dus şi l-au dat domnului Pilat din Pont. Şi ei nu au intrat în divan, ca să nu se spurce; ci ca să mănânce Paştele (Matei 27, 2; Ioan 18, 28). O, fariseilor ! Vi s-a spus: Iată Mielul lui Dumnezeu, care prin junghierea Sa ridică păcatul lumii (Ioan 1, 29); era oare necesar ca, în ziua în care se junghia mielul care vă izbăvise, să junghiaţi deopotrivă Mielul care ne izbăveşte ?

Domnul nostru S-a înfăţişat înaintea lui Pilat apărând tăcut adevărul hulit. Alţii biruie prin apărările lor, dar Domnul nostru a biruit prin tăcerea Lui, fiindcă răsplata datorată tăcerii dumnezeieşti era biruinţa adevăratei învăţături. Vorbea pentru a învăţa, dar la judecată a tăcut. Nu a trecut sub tăcere ceea ce ne înălţa, şi nu a luptat împotriva celor care-L supărau. Cuvintele defăimătorilor erau cunună pe capul Său. A tăcut, ca tăcerea Sa să-i facă să strige încă mai tare şi toate vociferările lor să împodobească cununa Lui. Dacă ar fi vorbit cuvintele adevărului, i-ar fi făcut să tacă pe complicii ce se sârguiau să-I împletească cununa. L-au osândit pentru că spusese adevărul; dar nu a fost osândit, fiindcă însăşi osânda Lui era o biruinţă. Nu s-a îngrijit nicidecum să-i convingă, fiindcă voia să moară, iar un răspuns ar fi fost o pavăză împotriva morţii. A tăcut căci, dacă ar fi vorbit, ar fi spus adevărul în faţa căruia minciuna nu ar fi putut sta împotrivă.

Ia-l, ia-l (Ioan 19, 15), strigau la Pilat. Răspunzând a doua şi a treia oară, Pilat s-a făcut proorocul Împărăţiei: Pre Împăratul vostru să-l răstignesc ? (Ioan 19, 15). Taina sângelui stropit pe uşile lor a întors de la ei îngerul nimicitor, pricinuitorul morţii (Ieşirea 12, 22-23, 27). Dar ei şi-au revărsat hulele împotriva Mielului celui adevărat respingându-L, şi l-au cerut pe Varava, un criminal (Matei 27, 15-26).

L-au îmbrăcat pre el în porfiră (Marcu 15, 17; Ioan 19, 2) şi s-a luat astfel Împărăţia de la israilteni. Iar când L-au dezbrăcat de hainele Sale, le-a arătat că lăsa moartea cu ei. Aşa cum Îl huliseră cu privire la dajdie: Pre acesta l-am aflat răzvrătind neamul şi oprind a da dajdie chesarului (Luca 23, 2), au vrut să-L omoare şi din pricina purpurii în care Îl îmbrăcaseră: iată că se dă drept împărat; lucrând la moartea Lui, prooroceau în chipul lui Caiafa (Ioan 11, 49-52).

Cununa de spini (Matei 27, 29) ce le-a servit pentru a-şi bate joc de El s-a întors împotriva lor, iar dispreţul lor s-a prefăcut în bine; căci Domnul a osândit pe vrăjmaşul luându-i cununa blestemată a întâiului Adam: Spini şi pălămidă va răsări ţie (Facerea 3, 18). Îl scuipau pre el (Marcu 15, 19), pe Cel ce suflase asupra lor Duhul Sfânt. Au pus … trestie în dreapta lui (Matei 27, 29), căci El era ca toiagul pe care se sprijinea lumea îmbătrânită. Cu o trestie se întăresc şi se aprobă sentinţele judecătorilor; tot cu o trestie a scris şi a izgonit pe cei răi din casa Lui.

Atunci văzând Iuda cel ce l-a vândut pre el, că s-a judecat spre moarte, căindu-se, a întors cei treizeci de arginţi arhiereilor şi bătrânilor, zicând: Greşit-am de am vândut sânge nevinovat. Iar ei au zis: ce este nouă ? Tu vei vedea. Şi aruncând arginţii în biserică, s-a dus de acolo; şi mergând, s-a spânzurat (Matei 27, 3-5). Domnul a îngăduit aceasta, ca Iuda să se facă vestitorul propriei sale rătăciri. Socotise că aşa scapă de dispreţul oamenilor şi fuge de ruşinea lor; a rupt legăturile sale, ca şi cum nimic nu mai trebuia să-l însoţească în plecarea sa de aici; mergând s-a spânzurat. Ca pedeapsa sa să nu nesocotească mila, nu s-au găsit fii ai păcii şi ai adevărului ca să-l omoare; mergând s-a spânzurat, arătând astfel că în ziua de pe urmă răutatea păcătosului se va omorî şi pierde pe ea însăşi în chip asemănător.

Aşadar, cine va ispăşi vărsarea sângelui Celui ce a venit în asemănare de om dacă nu satana care, îmbrăcând chip omenesc, L-a osândit şi predat fiindcă putea şi voia ? Nu Domnul a omorât răutatea; ea însăşi s-a omorât prin faptele ei. Satana a omorât pe Cel ce luase chip de om, dar care, ca Dumnezeu, nu moare; de aceea se face vrednic de răzbunarea lui Dumnezeu care-l omoară şi-l stârpeşte pe cel ce se numea pe sine dumnezeu (II Tesalonicheni 2, 3-4 ). Dacă cineva trage o săgeată împotriva vrăjmaşului său şi ea se întoarce să-l lovească pe el însuşi, el o rupe şi îşi arde arcul. La fel satana, văzând că moartea Fiului era biruinţa lumii şi crucea Lui slobozea făptura, a intrat în Iuda, vasul alegerii sale, iar acesta mergând s-a spânzurat.

Scriptura spune că s-au vărsat toate măruntaiele lui (Faptele Apostolilor 1, 18) arătând astfel pe ce se sprijinea când şi-a pus de gât funia. Funia s-a rupt, el a căzut şi a crăpat pe mijloc. Alţii susţin că a închis uşa şi a ferecat-o pe dinăuntru ca nimeni să nu o poată deschide ca să vadă, şi aşa a putrezit şi s-au vărsat toate măruntaiele lui.

Au zis: nu se cuvine a-i pune pe aceştia [arginţii] în corvană (Matei 27, 6). Se temeau de Scriptură (Zaharia 11, 12-13) şi voiau să împiedice împlinirea ei. Dar din clipa în care acest argint a căzut în templu, s-a sfinţit. Au cumpărat cu ei ţarina olarului, pentru îngroparea străinilor (Matei 27, 7); fericită întâmplare şi mare taină, căci pentru Dumnezeu lucrau în acest chip. Au dat acest argint ce aparţinea lăcaşului sfânt; de ce nu le-a fost îngăduit să-l pună în vistierie, atunci când l-au luat din ea ? De ce aceasta ? Dacă nu l-ar fi dat, nu ar fi spus-o.

Era oare acest argint mai necurat decât alt argint ? Era oare mai necurat decât sabia lui Goliat care a fost înfăşurată într-o pânză şi a fost pusă în spatele altarului (I Împăraţi 21, 9) ? Sau decât aurul egiptenilor (Ieşirea 11, 2-3; 12, 35-36) ? Sau decât aurul din toate împărăţiile şi sfinţit de David (II Împăraţi 8, 9-12) ? Sau decât cununa împodobită cu pietre scumpe pusă pe capul său (II Împăraţi 12, 26-30) când cânta în Duhul ? Sau decât darul adus de filisteni şi care a rămas acolo în veac (I Împăraţi 6) ? Navuhodonosor nu a luat oare toate vasele sfinte şi nu le-a aşezat îScriptura 111 1n templul zeilor săi (IV Împăraţi 24, 10-13) ? Chivotul însuşi a intrat în templul lui Dagon (I Împăraţi 5, 1-5). Ce ar fi putut întina ceea ce este sfânt şi sfinţeşte ? Dar au vrut să zădărnicească proorocia.

Şi ducându-şi crucea sa, şi ieşind afară, au aflat pre un om Chirinean – deci un păgân – şi au pus pre el crucea, ca să o ducă (potrivit Ioan 19, 17; Matei 27, 32; Luca 23, 26). Pe drept cuvânt au dat de bunăvoie lemnul crucii păgânilor, ei care, în răzvrătirea lor, refuzaseră venirea Celui ce le aducea toată fericirea. Refuzându-l ei înşişi în pizma lor îl lepădau păgânilor. În pizma lor l-au lepădat, iar păgânii l-au primit spre mai marea pizmă a iudeilor; căci Domnul îşi arată bună plăcerea Sa spre păgânii cei primitori, iscând astfel pizma celor ce-i dispreţuiau pe ei. Purtând El Însuşi lemnul crucii, a arătat semnul biruinţei Lui. Fiindcă spusese că nu sila altuia Îl va duce la moarte: că eu îmi pun sufletul meu, ca iarăşi să-l iau pre el (Ioan 10, 17). Şi de ce un altul a purtat crucea decât numai ca să arate că pentru cei care se lepădau de El a urcat pe cruce Cel în care nu poate fi găsit păcat ?

Domnul a mai spus: De fac acestea în lemnul cel verde, dar în cel uscat ce va fi (Luca 23, 31). El aseamănă lemnului verde dumnezeirea Sa, iar lemnului uscat pe cei ce au primit darurile Sale. Lemnul verde aduce roadă, martor fiind cuvântul: Pentru care dintr-aceste lucruri cu pietre aruncaţi asupra mea ? (Ioan 10, 32). Dacă pătimesc atâta, deşi nu aţi găsit păcat întru Mine, căci cine dintru voi mă vădeşte pre mine pentru păcat ? (Ioan 8, 46) şi născociţi pretext ca să Mă pierdeţi, cu cât mai mult nu veţi pătimi voi înşivă ! Sau prin lemnul verde Se desemnează pe Sine din pricina minunilor pe care le-a făcut, iar lemn uscat îi numeşte pe drepţii lipsiţi de virtuţi. Aceştia au mâncat roada acestui lemn verde şi s-au bucurat sub frunzişul lui; după care l-au urât şi l-au nimicit. Ce va face deci cu lemnul uscat, care nu are nici măcar un mugur, adică drepţilor simpli care nu fac minuni ?

Şi împreună cu dânsul au răstignit doi tâlhari, unul de-a dreapta şi altul de-a stânga lui. Şi s-a plinit scriptura care zice: şi cu cei fără de lege s-a socotit (Marcu 15, 27-28; Luca 23, 33; Isaia 53, 12). Unul dintre ei, despre care nu ştim dacă era tăiat împrejur sau nu, vorbea ca un tăiat împrejur, celălalt, despre care iarăşi nu ştim dacă era tăiat împrejur sau nu, vorbea ca un netăiat împrejur. Unul spunea: De eşti tu Hristosul (Luca 23, 39), adică împăratul aşa cum înţelegeau aceasta prigonitorii tăiaţi împrejur. Dar celălalt spunea: Pomeneşte-mă, Doamne, când vei veni întru împărăţia ta (Luca 23, 42), aşa cum cei netăiaţi împrejur scriseseră pe tăbliţă: Iisus Împăratul iudeilor (Matei 27, 37).

Cei netăiaţi împrejur au vestit astfel că Hristos era împăratul iudeilor, nu al lor; dar iudeii vesteau că împăratul lor este Cezarul, domnul neamurilor străine. Poporul care a vestit o împărăţie trecătoare s-a împărtăşit de trecerea ei; iar cei ce au vestit adevărata Împărăţie intră în grădina desfătărilor potrivit făgăduinţelor Domnului. Împărăţia pe care o recunoscuseră iudeii a nimicit cetatea lor, dar Împărăţia Domnului nostru recunoscut de neamuri [păgâne] face vii trupurile lor.

De eşti tu Hristosul, spunea el, mântuieşte-te pre tine şi pre noi (Luca 23, 39). Şi totuşi Domnul nu l-a dat jos de pe cruce, în ciuda cererii sale, ca să înalţe pe cel ce era de-a dreapta crucii sale şi care a crezut în Cel răstignit; căci I-ar fi fost uşor printr-o minune să cucerească pe oricare ca ucenic. Dar s-a făcut o minune încă mai înaltă întrucât l-a silit pe dispreţuitorul adevărului să I Se închine. De aceea a spus apostolul: Ce este slab al lui Dumnezeu, mai tare decât oamenii este (I Corinteni 1, 25). Fiindcă El a supus toate neamurile slăbiciunii crucii. Întinde-ţi braţele spre cruce, ca Domnul răstignit să-Şi întindă braţele Sale spre tine; căci cel ce nu-şi întinde mâinile spre crucea Sa nu se poate apropia nici de masa Lui. Fiindcă El va lipsi de masa Sa pe cei chemaţi care trebuiau să vină la El flămânzi şi au venit ghiftuiţi. Nu te ospăta, aşadar, înainte de a merge la masa Fiului, de teamă să nu te facă să te ridici de la masa Sa pe când eşti încă flămând.

Satana, smulgând dreptăţii pe unul din ucenicii Domnului, Acesta S-a întrecut cu el şi i-a smuls unul din ucenicii săi, ca pe cel pe care fărădelegile sale îl siliseră să urce pe cruce, Domnul să-l poată face răstignit de bunăvoie prin credinţă. Aşa cum satana a făcut din Iuda un lepădat şi a căzut de bunăvoie, deşi fusese ales de har, şi i-a gătit funie în loc de tron, tot aşa Domnul a gătit tâlharului grădina desfătărilor în locul crucii.

Mâinile pe care omul le întinsese spre pomul cunoştinţei călcând porunca erau nevrednice să se întindă spre pomul vieţii pentru a primi darurile lui Dumnezeu pe care le dispreţuise; tot aşa, Domnul nostru a luat aceste mâini şi le-a ţintuit de cruce, ca ele să omoare pe omorâtorul lor şi să ajungă la viaţa sa preaiubită: Astăzi împreună cu mine vei fi în Rai. Pomeneşte-mă, Doamne, când vei veni întru împărăţia ta (Luca 23, 43, 42). Fiindcă văzuse cu ochii credinţei măreţia Domnului nostru în locul ruşinii Sale şi slava Sa în locul smereniei Lui, a spus: Pomeneşte-mă ! Cele arătate acum, piroanele, crucea, să nu mă facă să uit cele ce vor fi la plinirea lor şi care nu sunt încă văzute: Împărăţia şi Slava Ta.

Domnul nostru a văzut că el avea mai multă credinţă decât mulţi şi nu se îngrijea de suferinţa sa, ci de iertarea păcatelor; şi de aceea l-a înălţat mai presus de mulţi. Fiindcă nu ceruse numaidecât o răsplată pentru credinţa sa, fiindcă în ochii săi tâlharul era ticălos şi rău, Domnul nostru a grăbit venirea darurilor Sale şi a făcut o făgăduinţă cu împlinire grabnică: ,,Astăzi”, iar nu la sfârşitul lumii. Şi-a arătat astfel bogăţia milei Sale, căci din clipa în care tâlharul i-a dat credinţa lui l-a şi răsplătit; i-a dat în dar daruri nemăsurate, a revărsat peste el comorile Lui, l-a dus de îndată în grădina Sa şi ducându-l acolo l-a aşezat peste comorile Lui: Împreună cu mine vei fi în Rai (Luca 23, 43).

Aşadar, un tâlhar a deschis raiul, iar nu un drept. Acesta fusese închis de Adam, mai întâi drept apoi păcătos; şi tot un păcătos pocăit dar biruitor l-a deschis din nou. Iudeii alegând un tâlhar şi lepădându-se de Domnul, Acesta a ales un tâlhar şi i-a lepădat pe ei. Dar atunci cum rămâne cu cuvântul Lui: De nu veţi mânca trupul Fiului Omului, … nu veţi avea viaţă întru voi (Ioan 6, 53) ? Să ascultăm pe apostolul: Oricâţi întru Iisus Hristos ne-am botezat, întru moartea lui ne-am botezat (Romani 6, 3). Prin taina apei şi a sângelui ţâşnite din coasta Domnului tâlharul a primit stropirea care i-a adus iertarea păcatelor. Împreună cu mine vei fi în Rai.

I-au dat lui să bea oţet amestecat cu fiere (Matei 27, 34). Îi desfătase cu vin dulce, iar ei I-au dat oţet; pentru fiere, El a îndulcit amărăciunea neamurilor [păgâne] prin milostivirea Sa. Era cămaşa necusută (Ioan 19, 23), fiindcă închipuia dumnezeirea Sa neîmpărţită, fiindcă nu este compusă. Au luat hainele lui, şi le-au făcut patru părţi (Ioan 19, 23) şi era simbolul Evangheliei Lui care avea să câştige cele patru colţuri ale lumii. Împărţiţi, aşadar, din iubire pentru el trupul Celui care din iubire pentru voi şi-a împărţit haina Sa între cei ce-L răstigneau. Luaţi-l toţi, înghiţiţi-l tot, aşa cum El singur a luat şi a înghiţit moartea voastră a tuturor. Deschideţi porţile inimii voastre Celui ce a deschis porţile împărăţiei Sale. Maria a văzut pe Domnul nostru în cel ce se rezemase de pieptul Său (Ioan 13, 23; 21, 20), iar Ioan a văzut pe Domnul nostru în cea ale cărei măruntaie L-au adus pe lume: de aceea a încredinţat-o acestui ucenic iubit mai mult decât toţi ceilalţi (Ioan 19, 27).

 

Scriptura 111 2

 

Mintea celor care Îl răstigneau era întunecată, şi nu au văzut ce soare era pironit pe cruce; iar soarele ce luminează ochii s-a întunecat (Luca 23, 45). Iar când ochii lor trupeşti au fost întunecaţi, iată că mintea lor s-a luminat puţin: Adevărat Fiu al lui Dumnezeu a fost acesta (Matei 27, 54). Ai văzut că, până când întunericul nu s-a îndesit în jurul ochilor lor trupeşti, întunericul gândurilor lor lăuntrice nu s-a ridicat ? Fiindcă întunericul sălăşluieşte în cei întunecaţi. Întunericul i-a învăţat care era întunecarea soarelui pe care-L pironiseră pe cruce. Pe când Soarele dreptăţii se ridica, tămăduind leproşii şi deschizând ochii orbilor, lumina sa nu descoperise orbilor că Ierusalimul vedea sosind pe împăratul său. Dar când soarele firii s-a întunecat, acest întuneric le-a descoperit apropierea nimicirii cetăţii lor. Iată că au venit şi sosit judecăţile surpării Ierusalimului (Daniil 9, 2, 24-27). Cetatea nu L-a primit pe Cel care o zidise, de aceea i-a rămas să vadă nimicirea ei.

Dar acum nu mai poţi vedea nici măcar această privelişte, iudeule, căci ai văzut deja cetatea ta nimicită şi dărâmată. Fie ca cetatea ta dărâmată să te înveţe cine este Cel care a sădit Biserica. Fiii Ierusalimului risipiţi şi împrăştiaţi printre toate neamurile păgâne să te înveţe cine este Cel care a strâns şi adunat toate neamurile păgâne în Biserica Sa. Dacă sânul miresei lipsit de fii nu te convinge, să te convingă sânul celei sterpe care s-a arătat roditoare. Dar dacă nu vezi nimicirea şi surparea uneia, nu vei vedea nici vlăstarele şi fiii celeilalte. Şi dacă vezi acum pe cea nimicită şi văduvă, nu vei vedea oare pe cea care acum este mireasă ? Cum înţelegi cuvântul: Mai mulţi sunt fiii celei pustii, decât a celei ce are bărbat (Isaia 54, 1) ? Dacă nu vezi înţelesul Scripturilor, de ce îţi mai oboseşti ochii citindu-le ?

Cunoşti liliacul; neputând îndura razele luminoase ale soarelui, el fuge de zi, dar iese să zboare în vremea nopţii, căci se aseamănă nopţii. Tot aşa şi tu, dacă nu poţi simţi lumina ascunsă a Scripturilor, lasă osteneala citirii lor. Ceasul nopţii este ca ziua pentru lilieci, iar viţelul făcut de meşteşugari este pentru tine Dumnezeul de care se vorbeşte la prooroci. Închină-te lui sau Celui pe care Îl vestesc proorocii tăi, sau metalului turnat de părinţii tăi (Ieşirea 32, 1-4). Isus fiul lui Navi a spus: Alegeţi-vă vouă astăzi, cui veţi sluji (Isus Navi 24, 15), lui Dumnezeu sau idolilor, şi inima ta a ales dumnezeii lor. Ai drept scripturi şi prooroci nebunia păgânilor, iar drept cântece sfinte dănţuirile lor (Ieşirea 32, 6, 17-19) ! Ceea ce noi am lepădat v-am dat vouă, şi ceea ce voi aţi dispreţuit am primit noi. Chiar dacă Împărăţia cerurilor nu ne-a fost făgăduită tuturor, gheena va fi de ajuns să vă cuprindă pe toţi !

Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, căci m-ai lăsat ? (Matei 27, 46). Domnul a fost victima morţii. Ea L-a făcut să tacă până când a fost urcat pe cruce, dar Domnul a biruit moartea prin strigătul cel mare pe care L-a scos după ce a fost urcat pe cruce. Şi în vreme ce moartea Îl lega pe Hristos de cruce, toţi cei ce au fost legaţi în iad au fost izbăviţi prin legăturile Lui. Domnul nostru întreba aievea: Ili, Ili, lima savahtani ? Dar cei ce-L batjocoreau spuneau minţind: Lăsaţi să vedem, au veni-va Ilie să-l pogoare pre el ? (Marcu 15, 36). Şi-au bătut joc de întâiul Său strigăt zicând: cum se face că Ilie nu L-a izbăvit ? A strigat a doua oară, şi morţii L-au auzit şi I-au răspuns (Matei 27, 50-53); arăta astfel că dacă morţii lipsiţi de auz L-au auzit, cu atât mai mult trebuiau să-L audă cei vii.

Dar de ce morţii I-au răspuns atunci când striga spre Tatăl Său ? Tatăl voia să arate prin morţii care-L auziseră ca să-i înveţe pe cei vii şi să-i convingă să-L asculte prin ascultarea morţilor. Ei se depărtaseră de adevăr la întâiul Său strigăt, dar al doilea Său strigăt i-a adus înapoi cu putere. Întâiul Său strigăt iscase rânjetul gurii lor şi batjocura cuvintelor lor, dar cel de-al doilea a născut ,,vaiul” în gura lor şi i-a făcut să se lovească în piept (Luca 23, 48). Întâiul Său strigăt fiind întors în batjocură, cel de-al doilea a trebuit să se răzbune pe vrăjmaşii Săi. Credeau că Ilie va veni la ei, precum este scris (Maleahi 4, 5), dar îşi băteau joc de eventuala venire a acestuia la Domnul. Şi totuşi proorocii, ce preziseseră deznădejdea lor şi nimicirea cetăţii lor, arătau spre nenorocirea lor că Ilie nu va veni la ei.

Domnul nostru îi mustra pe cei ce ţintuiseră mâinile Sale cu piroane punându-le înainte tina pe care o făcuse cu mâinile Sale spre a deschide ochii orbilor (Ioan 9, 6, 11-15); căci mâinile Sale, care puteau deschide ochii orbilor ca să vadă, i-ar fi putut desigur orbi pe cei ce-L răstigneau, ca să nu-L vadă. Şi apele întărite, pe care le legase şi le supusese sub picioarele Sale, îi mustrau şi învinuiau pe cei ce legaseră picioarele Sale cu lanţuri grele; căci picioarele ce putuseră merge pe spinarea apelor fără să se scufunde (Matei 14, 25-31) ar fi putut călca spinările vrăjmaşilor ca să nu-L răstignească.

Cum spânzuraseră de lemn trupul ce cuprindea comoara vieţii păgânilor, El privea pământul păgânilor ce primiseră aceste comori. Încă Iosif spusese: Luaţi oasele mele cu voi de aici (Facerea 50, 25), căci atâta vreme cât această sfântă comoară rămânea în acest pământ necurat, Dumnezeu a avut milostivire de el. De aceea, iudeii s-au întors înapoi din pământul Vavilonului. Dacă aşa au stat lucrurile cu drepţii, cu atât mai mult cu Domnul lor ! Au fost ţintuite în piroane mâinile care ne izbăvesc din legăturile morţii, mâinile care au zdrobit legăturile noastre şi i-au legat pe cei ce ne legau. Lucru minunat ca morţii să omoare un om viu şi victima să învie morţii ! Au îndrăznit să înalţe nebunia lor spre cer, atunci când El a cutezat să coboare până la pământ măreţia Sa.

Pe El, cel mort, moartea L-a răpit, L-a ridicat şi pus în mormânt. Iar El a înviat şi a jefuit peştera robiei Sale. Moartea L-a furat, L-a ridicat şi pus în mormânt în timpul somnului Său. Dar El, trezindu-Se şi ridicându-Se, a furat-o pe cea care L-a furat. Iată crucea care răstigneşte pe cei ce răstigniseră pe Domnul nostru, iată robul ce duce în robie pe cei ce Îl robiseră pe El Însuşi. Prin moartea Ta, crucea s-a făcut izvor de viaţă pentru viaţa noastră muritoare, iar cei ce vor bea din el vor bea rod asemenea băuturii Tale. Aproape fără să bage de seamă, moartea s-a slujit de însuşi trupul Domnului ca să guste şi să mistuie viaţa ascunsă în trupul Său muritor. Ceea ce flămândă se grăbise să înghită, a fost silită să dea înapoi în grabă. Moartea intrase prin urechea Evei; de aceea viaţa a intrat prin urechea Mariei. Omul îşi făcuse datoriile lui prin lemnul pomului; iar când Domnul a venit le-a plătit prin lemnul crucii.

Iudeii au încercat să tăgăduiască minunile Lui una după alta: Au nu putea acesta care au deschis ochii orbului, să facă ca şi acesta să nu moară ? (Ioan 11, 37). Iar după ce l-a înviat pe Lazăr, au spus: Pre alţii au mântuit, iar pre sine nu poate să se mântuiască ? (Matei 27, 42). Au încercat să tăgăduiască minunea dintâi, dar Domnul a făcut o minune încă şi mai mare; în loc de un orb, un mort de patru zile, şi pentru acest mort însuşi a scos din morminte mulţimile morţilor. Bătându-şi joc de cea de-a doua minune – de ce nu poate face aceasta ? –, ei dădeau mărturie de întâia minune pe care o făcuse: El, care a deschis ochii orbului … pe alţii i-a înviat ! … Domnul nostru a luat îndoit zălog asupra lor: cel dintâi dezvăluia batjocura lor ascunsă – nu poate face aceasta ! – iar cel de-al doilea îi făcea să mărturisească că ar fi putut-o face – Pre alţii au mântuit, iar pre sine nu poate să se mântuiască.

Batjocorindu-L, Îl slăveau. Deşi încercaseră să dovedească neputinţa Lui prin aceea că nu Se dădea jos de pe cruce, mărturiseau că a dat viaţă spunând că pe alţii i-a înviat. Trupul mort al lui Elisei a înviat un mort, preînchipuind pe Cel care prin moartea Sa a deschis mormintele şi a scos afară morţii care i-au mustrat pe omorâtorii Săi.

Înseşi osemintele lui Elisei îşi băteau joc de ei în batjocorirea Domnului nostru: Pre alţii au mântuit, iar pre sine nu poate să se mântuiască, fiindcă aceste oseminte au înviat pe alţii, dar nu au înviat ele însele. Dacă nu au vrut să învie, este pentru că nu erau cu adevărat moarte; altfel nu ar fi putut învia pe alţii. Înviind morţii, ele nu aveau nevoie nici de viaţa, nici de odihna celor vii; cum altfel ar fi dorit viaţa însoţită de tot felul de rele ? Dacă trupul unui mort, deşi fără iubire, nici luciditate, a atins osemintele lui Elisei şi a primit o viaţă nouă care a biruit moartea, cu cât mai mult vor primi credincioşii de la trupul Fiului viaţa cea veşnică ? Cel care a poruncit morţii să dea viaţă ar fi putut porunci crucii să-L slobozească ea însăşi. Şi, ca să ia potrivnicilor putinţa oricărui răspuns, a poruncit pietrelor şi ele s-au despicat la moartea Sa şi nu a împiedicat drepţii să iasă din iad la glasul Său. Deprindea iadul cu glasul Său, ca să-l pregătească să-l audă în ziua de apoi, când glasul acesta va goli iadul.

Crezând că puteau acoperi cu necinste din pricina neputinţei Fiului trupul pe care Acesta îl îmbrăcase, iudeii se asemănau fariseilor care credeau că pot dispreţui şi batjocori chivotul din pricina aparentei neputinţe a lui Dumnezeu (I Împăraţi 4-7). Dacă filistenii au suferit în schimb răzbunarea lui Dumnezeu, cu atât mai mult o vor suferi cei ce L-au răstignit pe Fiul lui Dumnezeu ! Fiindcă rănile filistenilor s-au tămăduit iar ei au rămas în ţara lor. Dar pentru cei tăiaţi împrejur (la trup, iar nu la duh) durerile se înnoiesc din zi în zi, căci nu au fost lăsaţi în cetatea lor [Ierusalim] şi nu mai pot intra în ea. Dacă din pricina trupului pe care l-au omorât şi îngropat suntem plini de ocări, aceste ocări se întorc spre ruşinea lor, fiindcă trupul acesta a înviat, s-a înălţat la cer şi a şezut la dreapta lui Dumnezeu.

Moisi însă a zdrobit tablele pe care le gravase Dumnezeu, pe care scrisese Legea sfântă (Ieşirea 32; A Doua Lege 9) şi pentru care s-a făcut slăvitul chivot; rămăşiţele lor nu au fost adunate, iar părţile lor, la fel de necesare una alteia ca şi părţile trupului, nu au mai fost închegate şi nimic din ceea ce se dă chiar şi trupului păcătoşilor nu le-a fost dat: nici viaţă, nici înnoire. Şi ca să nu se spună: nimeni niciodată nu a fost sfânt din pântecele maicii sale, iată că Ieremia respinge dinainte această pretenţie: Mai înainte de a te zămisli tu în pântece te ştiu, şi mai înainte de ce ai ieşit tu din mitras te-am sfinţit (Ieremia 1, 5).

Şi dacă îşi bat joc de crucea Sa, încă şi mai mult îi vor mustra şerpii pustiei, căci prin şarpele blestemat au fost tămăduiţi credincioşii (Numerii 21, 4-9); or iudeii au îndrăznit să dea crucii un nume blestemat (A Doua Lege 21, 23; Galateni 3, 13). Au cinstit berbecul prins în mărăcine (Facerea 22, 9-13), căci Mielul cel adevărat cu luminata Sa cruce dă mărturie de aceasta, El care, în locul lui Isaac cel legat, a izbăvit lumea cea legată. Poporul fiind blestemat, Dumnezeu l-a izbăvit printr-un blestemat, în vreme ce neamurile au fost tămăduite de Cel ce dă viaţă tuturor. Au fost pradă blestemului şarpelui înălţat mai presus de ei de Moisi, şi aşa au cinstit şi s-au închinat şarpelui de aramă, care în locul trupului putea pierde sufletele. Cine nu voia să se uite la acest şarpe suferea prăpădul. Nu erau vrednici să privească spre Dumnezeu, se uitau la şarpele asemenea lor, şi erau izbăviţi. Ştiind Dumnezeu că poporul acesta va respinge pe Fiul Său, i-a povăţuit prin şarpe, ca să ruşineze pe cei ce-L vor răstigni, fiindcă cinsteau o preînchipuire a Mântuitorului nostru.

Lăcaşul cel sfânt a fost ars, iar templul nimicit (IV Împăraţi 25, 9) ca un simbol al Domnului, fiindcă trupul Domnului se aseamănă templului (Ioan 2, 19-21), iar vavilonienii se aseamănă celor care L-au răstignit. Dacă spui că Dumnezeu a făcut aşa din pricina păcatelor lor, atunci cu ce au păcătuit templul şi altarul, Daniil şi tovarăşii săi ? Iar dacă pentru a răsplăti dreptatea s-a întâmplat aceasta – căci darurile făgăduite au fost rodul acestor necazuri –, dreptatea şi-a primit răsplata prin trupul urcat pe cruce, aşa cum odinioară a primit-o prin templul care a fost nimicit.

Întâia pricină pentru a lăuda pe Ziditorul este că au făcut toate, iar a doua este că S-a descoperit pe Sine Însuşi prin lucrările Sale. Aşa cum a cunoscut lucrurile Sale, a vrut ca şi ele să-L cunoască pe El. Numele dumnezeirii a ţâşnit, a ieşit de la El, a venit şi s-a odihnit peste Moisi (Ieşirea 3-4), ca egiptenii să cunoască pe Dumnezeul a toate. Cuvântul a ieşit de la El şi a venit să locuiască în trup, ca toate făpturile să cunoască pe Părintele a toate. Prin numele dumnezeiesc se vestea dumnezeirea Fiului, iar prin numele Fiului s-a arătat paternitatea lui Dumnezeu.

Egiptenii nu l-au ascultat pe Moisi, iar toiagul său i-a pedepsit; dar crucea i-a mântuit pe cei ce au crezut în Fiul. Prin toiagul lui Moisi, preînchipuire a crucii, neamurile au făcut cunoştinţă dinainte cu crucea; egiptenii prin semnul celor zece plăgi, iar amalichiţii prin luptă (Ieşirea 7-12; 17). Din pricina neştiinţei lor, nu au fost conduşi mai întâi decât printr-o preînchipuire a crucii; dar când însăşi crucea s-a arătat peste ei, au fost luminaţi şi formaţi de învăţătura primită; Dumnezeu îl cinstea şi atrăgea pe Israil prin taina crucii. Dar când s-a arătat Cel pe care Îl cinstiseră prin semnele Sale, au făcut din El semnul tuturor ticăloşiilor, scuturând şi dând din picioare. Crescut, înfăşat şi cocoloşit din copilărie în desfătări şi plăceri, Israil, în ciuda icoanelor crucii, îngroşatu-s-a, îngrăşatu-s-a (A Doua Lege 32, 15), aşa încât, în cele din urmă, robia l-a închis între neamuri: Cel dezmierdat din pruncie slugă va fi (Pildele lui Solomon 29, 21).

Adevăratul chip înfăţişat de aceste preînchipuiri a venit la ei, dar trăsăturile sale adevărate le-au scăpat, deşi multă vreme numeroase prefigurări i-au pregătit pentru aceasta; nu au recunoscut trupul a cărui umbră i-a acoperit în pustie. Lemnul, chipul crucii, le-a îndulcit apele (Ieşirea 15, 22-25), iar şarpele, semn al lui, i-a izbăvit de rănile şerpilor (Numerii 21, 6-9), în vreme ce sâmbăta şi tăierea împrejur, care nici una nu-i putea mântui, erau osândite. Totuşi, ei s-au întors de la faţa Celui al cărui chip era neîncetat închipuit înaintea lor. Faţa Lui li s-a părut străină din pricina strălucirilor neşterse ale adevăratei frumuseţi în care strălucea. Toţi proorocii nu arătaseră decât o asemănare nedesăvârşită a frumuseţii Sale; chipul toiagului lui Moisi nu se ridica la înfăţişarea crucii, iar frumuseţea lemnului ce îndulcea apele nu se ridica la frumuseţea Celui ce a îndulcit neamurile. Pretutindeni unde trecea chipul Fiului, făpturile se cutremurau şi se clătinau: marea înaintea toiagului, muşcăturile şarpelui înaintea şarpelui de aramă, amărăciunea apelor în faţa lemnului.

Dar acolo unde S-a arătat Adevărul Însuşi, de îndată erau acoperiţi de reproşuri toţi cei acoperiţi de greşeli. El este izvorul ce dă fără pizmă fericire celor ce beau din el fără să se pizmuiască unii pe alţii. Apele au ieşit şi s-au revărsat în toate părţile, ca nimeni să nu pizmuiască partea vecinului său.

Episod apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 111/martie-aprilie 2018

 

 

 

PARTEA A III-A

Moartea lui Iisus

În mâinile tale încredinţez duhul meu (Luca 23, 46). Umanitatea Sa a dat înapoi dumnezeirea Lui, pentru că Acesta o părăsise şi o lăsase în patima Sa. Dar nu S-a despărţit cu totul de ea, ci puterea lui Dumnezeu a ascuns-o de Cel ce murea şi de ucigaşii Săi. Dacă ea s-ar fi descoperit, Cel ce murea nu S-ar fi temut, şi ucigaşii Săi nu L-ar fi putut omorî. Însă dumnezeirea veghea asupra umanităţii, ca ea să piară; cea care veghea îşi dădea seama, nu însă cea care era vegheată.

Mai apoi dumnezeirea S-a arătat tuturor; a arătat morţii că nu fusese lăsat singur în iad (Psalmi 16, 10; Faptele Apostolilor 2, 27; 13, 35) şi ucigaşilor că nu-şi puteau duce la capăt lucrul lor: paza mormântului şi păstrarea mortului în el. Domnul a întărit prin fapte făgăduinţa făcută muritorilor; a arătat încheindu-şi lucrul Său că umanitatea Sa putea suferi, fiindcă murise, şi chiar cei ce muriseră puteau avea viaţă din nou. A înviat umanitatea Sa şi credinţa s-a întărit în cei ce-L ascultau; dar vrăjmaşul a ştiut că a fost osândit atunci când s-a întunecat soarele, şi s-a rupt catapeteasma bisericii (Luca 23, 45; Matei 27, 51), când străjerii au amuţit, mormintele s-au deschis şi morţii au înviat.

Dumnezeu S-a născut unit cu firea omenească; nu persoana Sa S-a născut, ci firea unită cu Ea, şi a cărei lege era să se nască după trup. I-a fost cu neputinţă să se nască şi să moară altfel decât alcătuită din aceleaşi mădulare ca şi noi. Aşadar, după rânduiala lucrurilor şi-a dus Domnul trupul Său de la poarta sânului mamei la poarta mormântului. Născându-Se, a deschis sânul încuiat; iar înviind, a deschis mormântul pecetluit şi păzit. Între naştere şi înviere a aşezat crucea, aşa ca cei ce se nasc din pântece şi călătoresc spre moarte să întâlnească mai întâi crucea, pomul vieţii. Să-i adune rodul şi să-l strângă în trupul lor, ca, atunci când moartea îi va fi adunat pe toţi la sânul său, să-l rupă şi să iasă din el.

Deci, dacă la moartea Domnului dumnezeirea nu se găsea împreună cu umanitatea, aceasta nu înseamnă că a vrut să fie separată de ea, ci pentru că moartea nu ar fi putut să se apropie de locul unde era viaţa care omoară moartea. Dar la naşterea Sa, dumnezeirea se afla împreună cu umanitatea, fiindcă naşterea şi dumnezeirea nu sunt incompatibile. Naşterea este începutul tuturor făpturilor, ea le uneşte, iar făptura Scriptura 112 1participă la puterea Făcătorului ei. Dar moartea este nimicirea a tot ce este, în vreme ce Dumnezeu este fiinţa ce rămâne; de aceea El nu poate fi în moarte. Nu pentru a învăţa ceva a venit la noi, ci ca să umple lipsurile noastre prin plinătatea Sa.

Prin firea Sa, trupul a pătimit împreună cu sufletul, fiindcă sufletul simte durerea. Aşadar, umanitatea Lui a pătimit din pricina trupului Său şi a simţit durerile din pricina sufletului: Duhul Sfânt se va pogorî preste tine, şi puterea celui de sus te va umbri (Luca 1, 35). Şi acelaşi trup s-a făcut pâine a vieţii şi hrană credincioşilor: Duhul va veni, ca şi puterea Celui Preaînalt; pentru aceasta şi Sfântul ce se va naşte din tine, se va chema Fiul lui Dumnezeu (ibid.); Scriptura spune aceasta despre trupul născut din Fecioară. Dar cei ce pretind că trupul Domnului nostru nu a fost decât o închipuire, ca acela al îngerilor ce au mâncat în sălaşul lui Avraam (Facerea 18, 1-18), sunt combătuţi de Scriptură, căci aceasta nu spune că aceşti îngeri au fost chinuiţi, omorâţi şi răstigniţi, fiindcă schimbarea lor nu privea decât înfăţişarea lor; ei nu erau cu adevărat trupeşti, ci luaseră forme folositoare celor ce îi vedeau. Ca să nu fie crezut asemenea lor, Domnul nostru S-a născut, cu ieşirea Sa din pântece vrând să scoată din cugete gândul unei simple asemănări.

Dacă Fiul ar fi fost Dumnezeu străin, soarele nu s-ar fi întunecat (Luca 23, 45) când Domnul a fost înălţat pe cruce, ci Făcătorul ar fi revărsat o lumină încă şi mai puternică, fiindcă vrăjmaşul Său ar fi fost sustras vederii Sale; ar fi făcut să se înalţe lumina Sa asupra iudeilor ce făceau voia Lui şi ar fi îmbrăcat cu văl de slavă templul curăţit de tristele întinăciuni ale vrăjmaşului Său şi scăpat de dispreţuitorul legii. Dacă se pretinde că Tatăl Dumnezeului străin a adus întunericul, s-ar putea obiecta că acesta nu este stăpânirea lui şi, dacă ar fi, nu l-ar fi putut aduce, mai întâi pentru că este binefăcător, iar mai apoi pentru că Domnul a zis: Iartă-le lor; că nu ştiu ce fac (Luca 23, 34). El a înlocuit soarele prin întuneric, ca aceia ce nu L-au cunoscut şi L-au răstignit şi mergeau în lumină să-L recunoască poate atunci când i-a învăluit întunericul.

Şi catapeteasma bisericii s-a rupt (Marcu 15, 38), Domnul arătând prin aceasta că a luat de la ei Împărăţia ca să o dea poporului ce aduce roada ei (Matei 21, 43). Sau prin catapeteasma ruptă însemna că templul va fi nimicit fiindcă Duhul Său a ieşit din el, Arhiereul rupându-şi pe nedrept cămaşa, Duhul a rupt catapeteasma, ca să vestească printr-o lucrare a făpturilor neruşinarea trufiei iudeilor. Arhiereul îşi rupse însemnul preoţiei sale lepădându-l departe de el; iar Domnul a rupt vălul, după care a ieşit şi a retras toate bogăţiile duhovniceşti ale poporului iudeu. Sau aşa cum acest templu în care Iuda şi-a aruncat aurul său (Matei 27, 5) a fost nimicit şi lepădat, tot aşa Domnul a rupt catapeteasma porţii prin care intrase Iuda. Sau a sfâşiat vălul pentru că Îl dezbrăcaseră pe Domnul de veşmintele Sale; fiindcă inima de piatră se sparge (Matei 27, 51), în vreme ce inimile iudeilor nu s-au căit.

Dumnezeu i-a biruit pe egipteni în luna lui Nisan şi i-a luminat pe evrei prin stâlpul de foc tot în luna lui Nisan. Soarele s-a întunecat peste ei, pentru că poporul răsplătise cele potrivnice [rele pentru bine]. Duhul a despicat catapeteasma aşa cum Dumnezeu despicase marea, pentru că Împăratul slavei fusese lepădat şi răstignit pe Golgota. Dar nu prin dreptatea sa a rupt poporul vălul. Şi făpturile au luat parte la patima Domnului; soarele şi-a ascuns faţa să nu-L vadă răstignit; şi-a retras lumina în sine însuşi să moară împreună cu Domnul; s-a întunecat vreme de trei ceasuri, apoi a strălucit din nou, vestind astfel că Domnul său va ieşi din iad a treia zi. Şi catapeteasma Bisericii s-a rupt, … şi pământul s-a cutremurat … şi mormânturile s-au deschis (Matei 27, 51-52), în chip de tânguire pentru nimicirea apropiată a templului. Sau – altă tâlcuire – gura făpturilor a aclamat şi îndreptăţit pe Domnul pentru că gura omului Îl osândise. Iudeii au tăcut, iar pietrele au strigat, aşa cum spusese El (Luca 19, 40). Catapeteasma a despicat urechile lor despicate şi a dat Domnului slava pe care i-o refuzaseră.

Sau Duhul, văzând pe Fiul spânzurat şi gol, a rupt vălul ce Îi slujea drept veşmânt de cinste. Sau semnele, văzând mielul pe care îl însemnaseră atât de adeseori, au rupt vălul şi au ieşit în întâmpinarea Lui. Sau duhul proorociei ce sălăşluia în templu şi coborâse aici pentru a prezice venirea Lui la oameni a zburat numaidecât ca să vestească în înălţimi că Domnul urca la cer. Şi mormânturile s-au deschis pentru a arăta că Domnul ar fi putut despica şi zdrobi lemnul crucii; dar nu l-a despicat, nici nu l-a zdrobit, fiindcă trebuia să se slujească de el pentru a despica împărăţia lui Israil şi a zdrobi păcatul în mijlocul neamurilor [păgâne]. Duhul a despicat vălul în locul lemnului crucii; şi pentru a dovedi că ieşise din templu, a chemat ca martori ai ieşirii Sale pe drepţii ce ieşiseră din morminte (Matei 27, 52-53); aceste două ieşiri, a lui Hristos şi a drepţilor, se vesteau una pe alta. Şi pentru că împărăţia şi preoţia erau unse şi sfinţite în Duhul, Duhul, izvorul acestor două slujiri, a ieşit din templu ducându-le de aici pentru a face cunoscut că El este Cel ce le-a făcut să înceteze. Chiar dacă ştim că trebuie să ne tăiem degetul cel mic de la mână pentru a vindeca trupul nostru care fără aceasta s-ar destrăma cu totul, noi nu vrem să o facem; dar Dumnezeu ştia că oamenii vor fi mântuiţi prin omorârea Fiului Său, şi aceasta nu L-a oprit.

Avraam avea mulţi slujitori; de ce Dumnezeu nu îi spusese să jertfească pe unul din ei ? Pentru că iubirea lui Avraam nu ar fi fost descoperită de un slujitor; pentru aceasta era nevoie de însuşi fiul său. Erau mulţi slujitori ai lui Dumnezeu, dar El nu Şi-a arătat dragostea Sa faţă de făpturi prin nici unul dintre ei, ci prin Fiul Său, prin Care s-a vestit iubirea Sa pentru noi: Că aşa au iubit Dumnezeu lumea, cât şi pre Fiul său cel unul născut l-au dat (Ioan 3, 16).

Şi stau toţi cunoscuţii lui de departe (Luca 23, 49), ca să se împlinească cuvântul psalmistului: Cei mai de aproape ai mei, departe au stătut (Psalmi 37, 12). Înaintea sâmbetei L-au omorât, în vremea morţii; şi înaintea sâmbetei L-au îngropat, fără să fi fost vreme pentru tânguire; fiindcă sâmbăta este sfârşitul durerilor şi, cât timp durează, acea întristare trebuie să rămână ascunsă, căci ea nu primeşte nici durere, nici stricăciune.

Taina lemnului şi a mielului a început să se preînchipuie o dată cu Avraam; căci în jertfa lui Isaac, un berbec s-a prins în chip de simbol în pom (Facerea 22, 1-13); iar Iacov arată lemnul înrudit cu apa (Facerea 30, 37-42). Astfel lemnul se face vrednic să poarte pe Domnul, din care nici un os nu a fost zdrobit (Ioan 19, 33-36). Roadele pământului se nasc din lemnul pomului, iar comorile mării sunt purtate de lemnul corăbiei; la fel stau lucrurile şi cu sufletul care are nevoie de trup, instrumentul său. Domnul a fost azvârlit pradă furiei oamenilor dezlănţuiţi; a păstrat tăcerea ca un mut (Matei 26, 63; Ioan 19, 9) şi i-a ajutat pe oameni să urce spre înălţimi prin iscusinţa Sa.

Ci unul din ostaşi cu suliţa coasta lui a împuns (Ioan 19, 34). Domnul a cinstit pe prietenii Săi prin propria Sa necinstire şi a adus asupra lor oprobiile celor ce Îl acopereau cu ele, pentru ca vrăjmaşii să cunoască dreptatea Lui, iar prietenii Săi bunătatea Lui. Izvorul de sânge ţâşnit din coasta Sa arată sângele pe care l-a luat asupra sa Israil (Matei 27, 25), şi apa alerga să-l curăţească. Înfăţişarea sângelui mugea împotriva ucigaşilor Domnului, iar taina apei arăta că prietenii săi erau curăţiţi. Acest lucru s-a întâmplat ca să ştie că după moartea Sa va fi iarăşi viu. Cu cât Îi înmulţeau durerile, cu atât se descopereau comorile ascunse în El. Bogăţiile cereşti prisoseau în fiecare din mădularele Lui, iar când nimicitorii s-au apropiat de ele, acestea au curs din belşug ca să îmbogăţească pe prieteni şi să-i învinuiască pe ucigaşii Săi.

Am alergat spre toate mădularele Tale, am luat toate darurile cu putinţă şi, mulţumită coastei străpunse de suliţă, am intrat în raiul ocrotit de suliţă. Să intrăm prin coasta străpunsă, căci din pricina coastei luate din bărbat am fost dezbrăcaţi de făgăduinţă. Foc al poftei a ars în Adam din pricina coastei sale. De aceea a fost străpunsă coasta celui de al doilea Adam şi din ea a ieşit un râu menit să stingă focul întâiului Adam.

Sângele cuprinde viaţa (Leviticul 17, 11); harul l-a făcut să ţâşnească ca taină a vieţii pentru cel ce îşi meritase după dreptate moartea. Mijlocitorul cel rău a aprins focul împotriva oamenilor, dar Mijlocitorul cel bun a făcut să curgă peste ei ape răcoritoare. Nimeni nu este mai rău decât cel care l-a înşelat pe Adam cel nevinovat şi nimeni nu se aseamănă acestui viclean afară de cel ce l-a străpuns pe Domnul nostru după moartea Lui. Dar răutatea prin care a biruit demonul a fost biruită ea însăşi. Şi îndată au ieşit sânge, care ne-a izbăvit din robie, şi apă (Ioan 19, 34) ca să spele şi să curăţească de reaua robie pe oricine vine la sângele mântuitor.

Şi îndată au ieşit sânge şi apă, adică însăşi Biserica zidită pe Hristos, aşa cum mireasa lui Adam a fost scoasă din coasta lui. Coasta lui Adam este mireasa lui, iar sângele Domnului nostru este Biserica Lui. Moartea a ieşit din coasta lui Adam, iar viaţa din coasta Domnului nostru. Măslinul închipuie bine taina lui Hristos, căci din el iese lapte pentru prunci, apă pentru tineri şi untdelemn pentru bolnavi. Tot aşa şi Hristos, Măslinul, a dat prin moartea Sa apă, sânge şi untdelemn.

Pizma l-a prigonit pe David şi invidia pe Fiul lui Adam. Adam a fost închis în adâncul peşterilor, iar Fiul lui David în iad. Lumea credea că David era vinovat şi Fiul lui David biruit, dar Saul era vinovat şi el a fost mustrat; iar moartea a fost biruită şi doborâtă la pământ. David a strigat: Unde este suliţa ta, împărate ? (I Împăraţi 26, 16). Iar Fiul lui David: Unde este, moarte, biruinţa ta ? (I Corinteni 15, 55). Saul şi-a aruncat suliţa împotriva lui David şi, chiar dacă nu l-a atins, zidul a fost martor al loviturii sale (I Împăraţi 18, 10-11); tot aşa prigonitorii au lovit cu suliţa pe Fiul lui David şi, deşi puterea Lui nu a fost rănită, trupul Său era mărturie a loviturii lor. Dar nu a fost atins, iar Fiul lui David nu a suferitvătămare. Zidul, suliţa şi peştera îl mustră pe Saul; trupul, crucea şi mormântul îi mustră pe evrei.

Rana făcută lui Hristos s-a închis în aceeaşi zi. Vinerea care a înfipt piroane în trupul lui Hristos i le-a scos în iad. Între cei vii a fost străpunsă coasta Lui, şi între cei morţi Hristos a vindecat-o. Dar rana închisă cum de se deschide zece zile mai târziu, fiindcă degete de om s-au vârât în ea (Ioan 20, 24-29) ?

Braţele lui Moisi erau întinse, şi Dumnezeu le-a întins până la robirea cu totul a vrăjmaşilor lui Israil (Ieşirea 7, 8-16). Dar iudeii au întins braţele Fiului lui Dumnezeu pe cruce inversând întinderea binefăcătoare a braţelor lui Moisi; şi Dumnezeu le-a dat inversul întinderii binefăcătoare a braţelor Fiului Său; au căzut ca să nu se mai ridice niciodată. La fel s-a întâmplat cu neamurile [păgâne] care au crezut în braţele Sale întinse; urmarea întinderii braţelor lui Moisi le înfricoşase; de aceea au acţionat faţă de Dumnezeu invers decât iudeii, şi au avut o soartă inversă. El a murit pe cruce ca să se plinească Scriptura: Ca o oaie la junghiere s-au adus, şi ca un miel fără de glas înaintea celui ce îl tunde (Isaia 53, 7). A omorî mai întâi şi a tunde mai apoi este un lucru potrivnic rânduielii lucrurilor. Dar lucrul a fost spus despre Domnul, fiindcă întâi a fost omorât de sentinţa ieşită din gura judecătorului, iar mai apoi L-au dus şi întins pe cruce; întins astfel deasupra pământului, era ca mielul înaintea celui ce-l tunde.

Se mai poate spune că a murit pe cruce ca să arate taina morţii Sale ce învie toţi morţii, căci la răstignirea Sa era înălţat pe cruce ca piatra de pe pieptul arhiereului (Ieşirea 28, 15-30). Ierusalimul este mijlocul pământului, fiindcă Dumnezeu Cel drept a aşezat aici Legea Sa, care străluceşte până la marginile lumii. În bunătatea Sa, El a ridicat aici şi crucea Sa, ca ea să-şi întindă braţele peste lumea întreagă şi să îmbrăţişeze toate sufletele pământului.

 

Scriptura 112 2

 

Iisus a murit pentru lume, ca nimeni să nu mai vieţuiască pentru lume, şi a vieţuit în trup ca un răstignit, ca nimeni să nu mai vieţuiască în el în desfrânare. A murit pentru lumea noastră în însuşi trupul nostru, ca noi să vieţuim în lumea Sa pentru El în însuşi trupul nostru. A omorât viaţa trupului, ca noi să nu vieţuim în trup în chip trupesc. S-a făcut învăţător nu prin durerile altora, ci prin propriile Sale patimi. Şi a gustat El Însuşi amărăciunea, căci ne-a tâlcuit că nu ne facem ucenici ai Lui prin cuvinte, ci prin suferinţă (Matei 20, 20-28).

Două botezuri au fost în Domnul nostru, care curăţă pe toţi oamenii: botezul apei şi botezul crucii; botezul patimii a făcut cunoscut botezul apei. Fiindcă pocăinţa este ca răstignirea păcătoşilor înşişi, întrucât străpunge în taină mădularele lor, ca ei să nu cedeze poftei; lucru pe care Ioan îl prezise înaintea Domnului nostru (Matei 3, 1-12). Aşadar, cele două botezuri sunt necesare drepţilor şi păcătoşilor; dacă nu ar fi decât unul, singur nu ar putea da viaţă. Dacă spui că este prigoană pe faţă, îţi voi răspunde că este şi o prigoană ascunsă. Anchetatorii prigonesc credinţa ta, mărturiseşte deci pe Domnul nostru fără ca anchetatorii să te împiedice; fiindcă persecuţia regilor nu este atât de rea ca cea a anchetatorilor; unghiile ascuţite de fier nu sunt atât de cumplite ca ereziile, nici torturile ca interogatoriile, nici smulgerea pielii ca şicanele, nici decapitarea ca îndoielile minţii.

Te persecută ura ? arată iubire; te persecută pizma ? arată blândeţe; te persecută pofta ? fii cu desăvârşire înfrânat. Dacă te prigoneşte nedreptatea, arată dreptatea; dacă te prigoneşte banul, mărturiseşte pe Domnul nostru, Domnul a toate. Toţi aceşti prigonitori persecutau pe mărturisitori în timp de pace; şi pentru că s-au distins în luptă cu aceşti persecutori ascunşi au fost încununaţi pe faţă de persecutori. Deprinde-te împotriva celor ce nu se văd, ca să te poţi împotrivi celor ce se văd. Dacă prigonitorii care sunt în tine au pus stăpânire pe tine, cum vei putea birui pe cei din afară ?

Ruşinea crucii a fost mai mare decât veacurile şi popoarele. Dacă moartea lui Adam a osândit toate neamurile la moarte, cine s-ar putea împotrivi atotputerniciei grelei ocări făcute măreţiei Domnului ? Dreptatea şi mila s-au despărţit în acel ceas, căci fără aceasta nimeni nu ar fi putut îndura asprimea dreptăţii. Cine s-ar fi putut îndura de noi în afara milostivirii dumnezeieşti; milostivirea s-a îndurat de noi pe când spânzura pe cruce şi, spre cinstea dreptăţii Sale, a acoperit de mustrări pe înţelepţi, chemând în schimb pe neştiutori, că nu ştiu ce fac (Luca 23, 34). Dreptatea Sa stă mărturie şi ne-a învinuit în pilda viei: Lucrătorii [viei] văzând pre fiul, au zis întru sine: acesta este moştenitorul (Matei 21, 38). Nu când moştenitorul a fost la ei, ci pe când era încă departe de ei s-au gândit să-l omoare, ca să dobândească moştenirea.

Dreptatea Sa ar putea fi atacată, iar milostivirea Sa hulită spunându-se: de ce a venit, fiindcă ei trebuiau să nu-L cunoască ? La ce le-a slujit, fiindcă nu L-au înţeles ? Dreptatea Lui ne învaţă de ce S-a ascuns poporului Său şi S-a descoperit neamurilor [păgâne]. Dreptatea a prevenit orice atac arătând că neamurile L-au cunoscut. Şi ca să fie lăudată milostivirea Sa din pricina iertării păcatelor neamurilor şi a izbăvirii lor, spune că iudeii nu L-au cunoscut.

 

Mormântul lui Iisus şi paza mormântului

Eva o închipuieşte pe Maria, iar Iosif pe un alt Iosif. Căci cel ce a cerut trupul lui Iisus (Matei 27, 58) se numea Iosif. Întâiul Iosif drept fiind şi nevrând să o vădească pre ea (Matei 1, 19), iar celălalt a fost drept, că nu se însoţise la sfatul şi fapta lor (Luca 23, 51); este limpede astfel că Domnul, încredinţat întâiului Iosif la naşterea Lui, i-a dat celuilalt Iosif să-L îngroape după moartea Sa, ca să fie pe deplin cinstit numele de Iosif, care ca şi la naşterea Sa în peşteră a purtat de grijă de punerea Lui în mormânt.Scriptura 112 3

Iar faptul că au întărit mormântul, pecetluind piatra (Matei 27, 66) s-a întors împotriva lor, ca şi în cazul lui Daniil şi al lui Lazăr (Daniil 6, 17; Ioan 11, 38); ca în cazul lui Daniil, fiindcă atunci împăratul şi însoţitorii lui văzând pecetea pusă pe groapă au ştiut ce putere îl slobozise pe cel ce era în groapă; şi ca în cazul lui Lazăr, fiindcă atunci când vrăjmaşii lui Hristos au văzut pecetea pusă pe intrarea mormântului, le-a fost vădit că aici era o putere pentru care toate sunt uşoare. El şi-a scos trupul din mormânt deşi acesta era pecetluit, şi pecetea mormântului dădea mărturie pentru pecetea fecioriei celei ce purtase trupul Său. Căci pe când fecioria Maicii Sale era pecetluită, Fiul lui Dumnezeu a ieşit viu din pântecele ei, întâi-născut aici ca pretutindeni.

Prăvălind o piatră mare pre uşa mormântului (Matei 27, 60), deci o piatră pe altă piatră, căci această piatră păzea piatra pre care nu o au băgat în seamă ziditorii (Psalmi 117, 21; Matei 21, 42). Această piatră, ridicată de mâini omeneşti, trebuia să păzească piatra tăiată fără ajutor de mâini omeneşti (Daniil 2, 34-35); această piatră pe care şedea îngerul (Matei 28, 2) trebuia să păzească piatra pe care Iacov o a fost pus la căpătâiul său (Facerea 28, 18); această piatră pecetluită de un sigiliu trebuia să păzească piatra al cărei sigiliu păzeşte credincioşii.

Poarta vieţii iese deci prin poarta morţii. Aceasta este poarta Domnului, drepţii vor intra într-însa (Psalmi 117, 19). Când a fost încuiată, i-a izbăvit pe cei încuiaţi; prin moartea ei s-au făcut vii morţii (Matei 27, 52-53); prin glasul ei au strigat cei tăcuţi; prin învierea ei s-a cutremurat pământul (Matei 27, 51, 54); iar ieşirea ei din mormânt a adus neamurile [păgâne] în Biserică (Matei 27, 54).

 

Învierea

Maria a ajuns înaintea celorlalţi la mormânt (Ioan 20, 1), dar El înviase deja; nimeni nu a băgat de seamă ceasul învierii, dar Maria a vestit-o ucenicilor (Ioan 20, 17-18); căci nu se cuvenea să se fixeze o oră pentru învierea Celui nemuritor. Pentru a explica de ce nu au fost întregi cele trei zile, unii spun: Iuda sugrumându-se (Matei 27, 5), mulţi se luau de Domnul obiectând: de ce, în loc să piardă două vieţi, nu l-a înviat pe Iuda împreună cu Sine ? Pentru a depărta acest gând ar fi înviat El înainte de sorocul fixat. Mai spun şi că ucenicii fugiseră; Simon, căpetenia lor, se lepădase de Domnul cu jurământ (Matei 26, 72), cu atât mai mult cei mai prejos decât el au putut face asemenea ! De aceea a întărit mai întâi sufletul lor slab, de frică să nu se răvăşească; fiindcă ei înşişi, fiii dreptei Sale, nu nădăjduiau deloc că aveau să iasă din iad. De aceea înţelepciunea Lui s-a grăbit să-i mângâie, ceea ce nimeni nu făcuse până atunci. Sau din ziua în care a fost răstignit şi S-a pogorât la iad până în ziua învierii Sale inclusiv, se socotesc bine trei zile. Sau încă se poate socoti că cele trei zile sunt întregi din ziua din care le-a dat Trupul şi Sângele Său.

Dacă şi-a lăsat veşmintele în mormânt (Luca 24, 12; Ioan 20, 5-8) este pentru ca Adam să poată intra gol în rai, aşa cum a fost înainte de cădere (Facerea 2, 25); căci fiind îmbrăcat pentru a ieşi din el, trebuia să se dezbrace pentru a intra din nou în el. Sau încă, şi-a lăsat veşmintele pentru a însemna taina învierii morţilor, căci aşa cum a înviat în slavă şi fără veşminte, şi noi vom învia cu faptele noastre şi fără veşminte.

Cu bani au convins străjile să spună: Ucenicii lui noaptea venind, l-au furat pre el, dormind noi (Matei 28, 12-13). Glasul nu-i învăţase oare că Domnul i-a scos pe morţi din fundul iadului (Matei 27, 50-54) ? Dar Hristos nu a avut nevoie de nişte hoţi ca martori ai învierii Sale. El a închis în acest chip gura demonilor, căci mincinoşii nu cred adevărul. Să ne explice iudeii cum ar fi vieţuit oamenii dacă Adam nu ar fi păcătuit. Tot aşa, dacă nu L-ar fi omorât pe Mesia, Dumnezeu ar fi putut da viaţă poporului şi neamurilor printr-un alt mijloc.

Adam murind din pricina păcatului, trebuia ca Acela care a ridicat păcatul să ia asupra Sa şi moartea. Scris este despre Adam: Ori în ce zi veţi mânca din el cu moarte veţi muri (Facerea 2, 17), dar el nu a murit în ziua în care a mâncat; a fost dezbrăcat numai de slava sa, ca zălog al morţii, a fost izgonit din rai şi chinuit de gândul morţii. Dar noi mâncăm viaţa care este în Hristos; Trupul Său ţine loc de roadele pomului, iar altarul Său grădina Edenului; Sângele Său nevinovat ne curăţeşte de blestem, şi aşteptăm viaţa viitoare întru nădejdea învierii (Romani 8, 23-25); umblăm deja într-o viaţă nouă (Romani 6, 4), căci trupul lui Hristos şi altarul Său sunt zălog pentru noi.

A spus: Nu te atinge de mine (Ioan 20, 17), mai întâi pentru că trupul Său era un rod timpuriu al iadului, rod pe care Domnul nostru ca Arhiereu îl ferea cu grijă de atingerea oricărei mâini omeneşti ca să-l aducă singurei mâini în stare să primească un asemenea dar şi să-i plătească preţul. În al doilea rând, nu a vrut să fie atins ca să arate că trupul Său era deja slăvit şi preamărit. A arătat astfel că atâta vreme cât fusese slujitor, toţi oamenii aveau putere asupra trupului Său, fiindcă vameşii şi păcătoşii veneau să se atingă de El (Luca 15, 1-2). Dar odată făcut Domn, frica pe care o insufla era frica de Dumnezeu. Împăraţii înşişi şi mai-marii pământului ne conving de aceasta, fiindcă cei care îi văd se tem să-i atingă.

Domnul nostru a vrut să nu fie atins şi ca să arate vrăjmaşilor Săi că nu mai au puterea de a-L prinde. Dar prietenii Săi au prin iubire şi frică un mijloc să ajungă la El. Mâncând Trupul Său tainic Îl supun încă oarecum patimii; ca să-i înveţe pe cei ce-L mănâncă să osândească trupul lor la patimă împreună cu al Său, ca să-L bucure prin patima lor cum ne-a bucurat El prin patima Sa. Unii mai spun că Domnul nu a vrut să fie atins pentru că Maria nu a primit taina Trupului şi Sângelui Său; arătând prin aceasta că nu numai duşmanii nu se puteau apropia de taina Sa – precum Iscariotul –, dar nici măcar aceia dintre prietenii Săi care ca Maria nu au fost însemnaţi cu pecetea Lui. Domnul nu i-a dat Mariei puterea de a atinge acest trup pe care Eva, întinzându-şi braţele, l-a supus morţii şi l-a încununat cu tot felul de dureri, ci a păstrat acest privilegiu pentru braţul care l-a făcut să şadă de-a dreapta Sa (Psalmi 109, 1), şi pentru mâna care L-a încununat cu tot felul de desfătări după Înălţarea Sa.

Maria se îndoise, căci auzind că ar fi înviat venise şi, după ce L-a văzut, Îi spune luându-L drept grădinar: Oare tu l-ai luat ? (Ioan 20, 15). Şi pentru că se îndoise, spre a-i arăta că înviase cu adevărat, i-a spus: Mă sui la Tatăl (Ioan 20, 17). Poate că L-a atins înainte să urce la Tatăl; dar pentru îndoiala ei i-a spus: Până nu mă urc la Tatăl meu, să nu te atingi de mine. Acest cuvânt seamănă cu altul: Prin însuşi sufletul tău va trece sabie (Luca 2,Scriptura 112 4 35), adică o tăgăduire. Nu a împiedicat-o ca să-L atingă, pentru că se îndoise de învierea Sa, dar Toma s-a atins de El (Ioan 20, 24-29), el care se îndoise totuşi. Să explicăm aceasta: aşa cum prezisese patima şi învierea Sa înainte de împlinirea lor, a vrut şi aici să prezică înălţarea Sa. Spunând: Nu te atinge de mine, i-a poruncit Mariei să-L vestească: Mergi la fraţii mei, şi le spune lor: mă sui la Tatăl meu şi Tatăl vostru, şi Dumnezeul meu şi Dumnezeul vostru. Nu te atinge de mine, că încă nu m-am suit la Tatăl meu (Ioan 20, 17). Înainte de înălţarea Sa, a binecuvântat pâinea pentru Cleopa, a mâncat cu ucenicii Săi şi i-a arătat coasta Sa lui Toma; de ce a împiedicat-o pe Maria să se atingă de El ? Poate pentru că a încredinţat-o lui Ioan: Femeie, iată fiul tău (Ioan 19, 26). Însă cum Maria a fost de faţă la întâia minune (Ioan 2, 1-11), la fel tot ea a avut şi pârga ieşirii din iad. Şi astfel, chiar dacă nu s-a atins de El, a fost mângâiată.

Încă nu m-am suit la Tatăl meu. Acest cuvânt este îndreptat împotriva cuvântului Mariei. El o învăţase ca şi pe apostoli că Se va înălţa la cer, că va veni în trup la sfârşitul de pe urmă şi că îi va da răsplata făgăduită. Recunoscându-L pe neaşteptate, ea s-a dus cu mintea la venirea din urmă şi a crezut că a ajuns în Împărăţia cerurilor. De aceea El i-a spus: Încă nu m-am suit la Tatăl meu. Fiu nou, întâi-născut din iad, în care au pierit popoarele, veacurile şi generaţiile, El a arătat prin aceste cuvinte că învierea Sa nu aducea pe părinţi la fiii lor, nici pe fii spre părinţii lor (Luca 1, 17), ci că toţi se vor învrednici să urce la adevăratul Părinte, la Tatăl Cel milostiv.

Mă sui la Tatăl meu şi Tatăl vostru, şi Dumnezeul meu şi Dumnezeul vostru. Dacă înţelegem acest lucru aşa cum este scris, Tatăl Însuşi era în ceruri şi nu pe pământ; dacă ar fi fost pe pământ, de ce Fiul S-ar fi dus spre El în ceruri ? Aşa cum Fiul nu era în ceruri, Tatăl nu era pe pământ. Fiindcă spune: La tine vin, Părinte (Ioan 17, 11), iar nu: Dumnezeul meu. Când vorbea cu El Îl numea Tatăl Meu, ca să arate că venea de la El. Iar când a trimis-o pe Maria la ucenici spunând: Mă duc la El, L-a numit Dumnezeul Meu, ca să arate că era asemenea Lui. A mai spus: Nu sunt singur, că Tatăl meu cu mine este (Ioan 16, 32); Eu întru Tatăl, şi Tatăl întru mine este (Ioan 14, 11); şi iarăşi: Eu şi Tatăl una suntem (Ioan 10, 30). Mă sui la Tatăl meu şi Tatăl vostru, şi Dumnezeul meu şi Dumnezeul vostru. Nu a spus: la Tatăl nostru şi Dumnezeul nostru, ci Tatăl Meu şi apoi Tatăl vostru; şi Dumnezeul Meu şi apoi Dumnezeul vostru. Dacă nu ar fi făcut nici o deosebire, ar fi lăsat loc obiecţiilor lor: Tatăl Meu şi Tatăl vostru, Dumnezeul Meu şi Dumnezeul vostru se referă la umanitatea Lui. Căci trupul Său se duce, iar nu Cuvântul lui Dumnezeu. Spune de asemenea Tatăl vostru, pentru că erau oameni. Tot ca din partea umanităţii a spus: Tatăl nostru, care eşti în ceruri (Matei 6, 9).

Domnul nostru i-a spus lui Simon: Urmează mie (Ioan 21, 19), vorbindu-i astfel despre moartea sa. Întorcându-se Petru, a văzut pre ucenicul pre care iubea Iisus … a zis lui Iisus: Doamne, dar acesta ce ? Zis-au Iisus lui: de voiu vrea să rămână acesta până voiu veni, ce îţi este ţie ? (Ioan 21, 20-22). Simon voia numai să ceară de la Domnul să-i îngăduie acestui ucenic să vină împreună cu el. Drept răspuns, Domnul nostru l-a învăţat că avea putere asupra morţii, ca şi Tatăl Său. El spune: De voiu vrea; dar nu a vrut, ca biruinţa morţii Sale să-i încununeze pe toţi în chip felurit.

Domnul a dat untdelemn ucenicilor drept simbol al numelui Său, arătând prin aceasta că Se făcuse tuturor toate (I Corinteni 9, 22). Deşi unul, a dat lumina tuturor făcliilor şi a alungat întunericul şi lucrurile lui.

Datoria noastră întrecea toate până într-acolo încât nici proorocii, nici preoţii, nici drepţii, nici împăraţii nu au putut fi de ajuns să o plătească. Când a venit Fiul Domnului a toate, în ciuda atotputerniciei Sale, nu a plătit datoria noastră nici în sânul maicii Sale, nici prin naşterea Sa, nici prin botezul Său, ci predându-Se crucii şi gustând moartea. Astfel moartea Sa a plătit datoria pe care toate făpturile nu erau în stare să o plătească.

Zălogul vieţii fiind luat printre oamenii supuşi morţii, moartea însăşi a fost luată de la firea asupra căreia stăpânea (Romani 5, 14), şi a făcut-o să şadă de-a dreapta sa, ca ostatic răpit făpturilor de jos. El le-a trimis un zălog sigur, ivit din propria Sa fire, Duhul Mângâietorul, zălogul vieţii. Dacă am fost izbăviţi din robia păcatului, am fost oare izbăviţi printr-o slugă ? Nicidecum, căci slugile nu slobozesc alte slugi. Bagă de seamă la două lucruri minunate. Cine a împărţit limbile ? Tatăl. Cei a căror limbă a fost amestecată erau păcătoşi sau drepţi ? Păcătoşi. Iar Duhul când a fost trimis la cine a venit ? La apostoli. Erau aceştia drepţi ? Da, desigur. Deci Tatăl a împărţit limbile păcătoşilor, iar Duhul pe cele ale drepţilor şi apostolilor.

Domnul a înălţat trupul nostru împreună cu El, ca să fie ocrotitorul neamului Său şi prin el făpturile de jos să fie recunoscute la curtea Împăratului ceresc, fiindcă dumnezeirea Însăşi Se pogorâse până la noi prin trupul nostru.

Episod apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 112/mai-iunie 2018