Despre sărbătorile de peste an

 

 

 

Deşi toate zilele săptămânii au fost urzite de Dumnezeu la facerea lumii, totuşi ele nu erau deopotrivă în fiinţa şi însemnătatea lor. Chiar atunci la creaţie, ele s-au deosebit între ele însele prin făpturile săvârşite într-însele; căci în ziua întâia Dumnezeu a creat lumina; în ziua a doua cerul; în ziua a treia pământul, cu iarbă, pomi şi arbori; în ziua a patra soarele, luna şi stelele; în ziua a cincea vietăţile din ape şi zburătoarele din aer; în ziua a şasea vieţuitoarele pământului şi apoi pe om, ca stăpânitor peste toate vietăţile din aer, de pe pământ şi din apă[1]; iar în ziua a şaptea, Creatorul S-a odihnit de toate lucrările Sale[2].

Aşa şi în creştinism, toate zilele sunt cu sfinţenie cântate în slujbele liturgice; dar unele din ele au dobândit o însemnătate deosebită prin faptele mari ce s-au săvârşit într-însele, pentru mântuirea şi luminarea noastră. Acestea din urmă sunt mai mult respectate decât cele dintâi şi au fost numite ,,sărbători sau praznice împărăteşti” sau ,,domneşti”. Se numesc împărăteşti sau domneşti aceste sărbători, pentru că ele, în număr de 9, se referă la Mântuitorul nostru Iisus Hristos, Împăratul împăraţilor şi Domnul domnilor; iar 4 din aceste sărbători se referă la Maica Sa, Preacurata Fecioară, Împărăteasa cerurilor.

Zilele acestea amintesc evenimentele ce s-au desfăşurat într-însele. Românii numesc sărbătorile ,,zile mari” pentru că ele se deosebesc prin măreţia lor de celelalte zile ale anului. Iar acele zile în care se prăznuiesc sfinţii mari şi mici ai Bisericii sunt iarăşi respectate, dar nu cu strălucirea celor împărăteşti.

 

* * *

 

Întâmplările şi faptele mari petrecute în viaţa popoarelor nu sunt uitate, ci ele se ţin minte şi se lasă moştenire urmaşilor. Aşa sunt faptele eroice, religioase, dobândirea libertăţii ori supunerea la jugul sclaviei. La toate neamurile au fost şi sunt zile mari însemnate, care se sărbătoresc cu solemnitate, şi aduc aminte de evenimente naţionale ori religioase; acestea din urmă însă sunt mai adânc înrădăcinate în amintirea popoarelor. Şi nu a existat popor oricât de vechi a fost el, care să nu fi avut cercul său de sărbători religioase şi naţionale. Egiptenii, evreii, indienii, chinezii, perşii, arabii, fenicienii, grecii, romanii nu au fost lipsiţi de zile mari, aducătoare aminte de fapte de bucurie ori de întristare. Romanii mai ales risipeau bogăţii uimitoare cu amintirea biruinţelor lor războinice. Dar sărbătorile au şi alt rost în fiinţa lumii şi anume: ele dau viaţă naţiunilor, le îmbărbătează, le înveselesc şi aduc schimbare în traiul obişnuit sau de toate zilele.

 

1. Biserica creştină cu atât mai vârtos sărbătoreşte zilele mari în care s-au petrecut evenimente sfinte, ori în care se amintesc bărbaţi sfinţi, asupra cărora s-a coborât cununa cea neveştejită, pentru vitejia lor întrebuinţată în folosul creştinismului. Ea priveşte sărbătorile ca pe nişte timpi de solemnităţi bisericeşti sau ca pe nişte icoane ale bucuriei şi ale sentimentelor curate.

Sărbătorile mari creştine îşi au urzeala lor în timpul înfiinţării Bisericii. Chiar Domnul nostru Iisus Hristos a dat pildă şi învăţătură apostolilor Săi despre modul sărbătoririi Paştelor[3]; iar apostolii Lui au săvârşit urzeala şi au învăţat despre sărbătorirea duminicii[4].

 

Cuv duh 110 2

Cina cea de Taină
Frescă din Mânăstirea Vatopedi, Muntele Athos, începutul secolului XIV

 

Pe temeiul acestor instituiri, urmaşii apostolilor şi-au adus aminte de faptele mari întâmplate înainte de dânşii, şi le cântară în Biserică şi în adunările poporului. Iar prin secolul al IV-lea erau multe sărbători înfiinţate; numărul lor crescu mai pe urmă şi se împodobi cu cântări şi laude dumnezeieşti. Biserica împreună cu împăraţii bizantini evlavioşi întocmiră porunci pentru creştini ca să respecte aceste zile prin încetarea lucrului, prin închinarea în casa Domnului, facerea de milostenie şi înlăturarea petrecerilor şi desfrâului.

În Biserica Ortodoxă, zilele însemnate ale anului se împart în 3 feluri:

 

- praznice împărăteşti

- praznice mijlocii sau ale sfinţilor mari şi

- sărbători mici, adică ale sfinţilor mai puţin însemnaţi.

 

Pe cele 12 praznice împărăteşti le deosebim iarăşi în 3 chipuri:

 

a) praznice cu dată schimbătoare[5] cu privire la Domnul nostru Iisus Hristos, adică Duminica Stâlpărilor, Învierea Domnului, Înălţarea Sa la ceruri şi Pogorârea Sfântului Duh;

b) praznice cu dată fixă cu privire la Domnul nostru Iisus Hristos, Naşterea Domnului, Tăierea Sa împrejur, Botezul, Întâmpinarea şi Schimbarea la Faţă;

c) praznice cu dată fixă cu privire la Preasfânta Născătoare de Dumnezeu, Naşterea Maicii Domnului, Intrarea în Biserică, Buna Vestire şi Adormirea ei.

 

Deşi aici sunt 13 praznice împărăteşti, dar Învierea Domnului fiind cununa tuturor praznicelor[6], ea stă deasupra celorlalte şi în aşa fel rămân 12. Se zic praznice cu dată schimbătoare 4 praznice dintre acestea, pentru că ele îşi schimbă timpul lor în fiecare an după praznicul Paştilor sau al Învierii Domnului; ori mai bine zis, 3 din ele se învârtesc împrejurul Paştilor, cum se învârtesc unele corpuri cereşti împrejurul soarelui. Celelalte sărbători se numesc cu dată fixă, căci ele cad în fiecare an în una şi aceeaşi zi a lunii. Iar mai vechi dintre toate sunt 3: Învierea Domnului, Înălţarea Sa şi Pogorârea Sfântului Duh.

 

2. Aceste praznice împărăteşti se deosebesc de altele prin măreaţa pregătire ce o face Biserica pentru sosirea lor şi mai ales prin strălucirea slujbei dumnezeieşti ce se săvârşeşte în aceste zile; iar după trecerea praznicului, Biserica iarăşi urmează cu amintirea ei până la încheiere (odovanie). Înainte-prăznuirea acestor sărbători, ziua sărbătorii însăşi şi odovania, după ea[7], au fost împrumutate din Vechiul Testament[8].

Praznicele împărăteşti se disting prin vecernia lor solemnă împreunată cu litie şi cu binecuvântarea pâinilor, a grâului, a vinului şi a untului de lemn, săvârşite în ajunul praznicului. Se mai disting prin privegherea, adică cântarea utreniei în noaptea ajunului sărbătorii şi săvârşirea liturghiei în ziua praznicului în chipul cel mai strălucit. La aceste solemnităţi, citirea se împuţinează, cântarea se înmulţeşte, iar biserica este plină de lumânări aprinse. Dintre aceste zile sfinte, Naşterea Domnului şi mai ales Învierea Sa, ca şi Pogorârea Sfântului Duh au slujba lor dumnezeiască întocmită cu cea mai mare frumuseţe. În toată slujba dumnezeiască a praznicelor se oglindeşte necontenit evenimentul în a cărui amintire s-a înfiinţat solemnitatea.

În sărbătorile mijlocii se amintesc sfinţii cei mari ai creştinismului, Vasilie cel Mare, Ioan Gură de Aur, Sfinţii Împăraţi Constantin şi Elena, hramurile bisericilor etc. Şi zilele acestor sfinţi sunt însemnate prin frumuseţea vecerniei, citirea paremiilor, a litiei, cântarea privegherii, a polieleului, slavosloviei, în tonul solemnităţii şi a podoabei sfinte. Mai ales liturghia se face cu toată frumuseţea cuvenită.

Apoi în sărbătorile mici ni se aduce aminte de Sfinţii Antonie, Eftimie, Haralambie, cei 40 de Mucenici etc. Cultul dumnezeiesc al acestor zile nu este atât de bogat, ca al celorlalte praznice[9].

 

 

Serbarea duminicii

O sărbătoare care nu intră în rândul celor numite mai sus este ziua duminicii, cu care se începe în creştinism fiecare săptămână şi se repetă de 52 ori pe an, după numărul săptămânilor care alcătuiesc anul. Evreii aveau şi ei sâmbăta pe care o sărbătoreau tot în fiecare săptămână, cum fac şi astăzi, întru amintirea faptului că Dumnezeu, atunci când a făcut lumea, S-a odihnit în această zi de toate lucrurile Lui, a binecuvântat-o şi a sfinţit-o pe ea[10].

Dumnezeu Însuşi a poruncit poporului evreu prin Proorocul Moisi: Ziua a şaptea este Sâmbăta Domnului Dumnezeului tău, să nu faci într-aceea nici un lucru, nici tu şi feciorul tău şi fata ta, sluga ta şi slujnica ta, boul tău, înjugătorul tău şi tot dobitocul tău, şi străinul cel ce locuieşte cu tine. Că în şase zile au făcut Dumnezeu cerul şi pământul şi marea şi toate câte sunt într-însele, şi în ziua a şaptea au odihnit; pentru aceea au binecuvântat Dumnezeu ziua a şaptea şi o au sfinţit pre ea (Ieşirea 20, 10-11).

Iar în ziua ce urmează după sâmbătă, adică în ziua duminicii, a înviat Domnul din mormânt; deci întru această mântuitoare amintire sărbătorim noi duminica în creştinism. Pentru aceea, ziua aceasta a fost numită de Biserică ,,ziua Domnului” (ήμέρα Κυρίου, dies Domini) sau ,,ziua domnească” (ήμέρα κυριακη, Dies Dominica), ,,cea dintâi a sâmbetelor” sau ,,ziua soarelui” etc.

 

1. Cum că ziua duminicii a fost sărbătorită din timpul apostolilor şi până în zilele noastre, voi aduce pentru aceasta dovezile trebuincioase. În Faptele Apostolilor (20, 7), citim că în prima zi a sâmbetelor, adică duminica, adunaţi fiind ucenicii să frângă pâine sau să săvârşească sfânta liturghie. Iar la începutul secolului al II-lea, Sfântul Ignatie Teoforul scrie magnezienilor: ,,Nicidecum să nu mai serbaţi sâmbăta, ci vieţuiţi după ziua Domnului”[11]. În acelaşi secol, Sfântul Iustin Filozoful zice că ,,în ziua soarelui[12], toţi se adună într-un loc pentru frângerea pâinii”[13]. În secolul al III-lea, respectul pentru această zi îl mărturisesc Clement Alexandrinul[14], Tertulian[15] etc. Ei arată şi modul sărbătoririi cu săvârşirea sfintei liturghii, fapte de milostenie etc.

Ziua duminicii era în vechime, ca şi acum, zi de bucurie şi de învăţătură sfântă; de aceea creştinii erau datori să vină la biserică cu deosebire în această zi pentru ascultarea slujbei şi a predicii. În legătură cu acestea, cel de-al VI-lea Sinod Ecumenic prin canonul 19 îndatorează pe proistoşii bisericeşti ca ,,în toate zilele dar mai cu deosebire în duminici să înveţe pe credincioşi cuvintele evseviei (bunei cinstiri)”. Acelaşi sinod în canonul 80 hotărăşte ca episcopul, preotul, diaconul şi mireanul, lipsind de la biserică 3 duminici la rând ,,nici o nevoie grea având”, de va fi cleric caterisească-se; iar ,,de va fi mirean să se oprească de la împărtăşire”.

Faţă de această măsură, mulţi dintre creştini veneau la biserică în fiecare duminică, dar ieşeau mai înainte de vreme, ceea ce a făcut pe mulţi ierarhi să-i mustre pentru aceasta[16]. Dar cu mult înainte de cel de-al VI-lea Sinod Ecumenic, şi anume chiar în zilele Sfântului Ioan Gură de Aur, obişnuiau creştinii să iasă din Casa Domnului mai înainte de sfârşitul slujbei. De aceea sfântul ierarh unora ca aceştia le zice într-o cuvântare a sa: ,,Cei ce ies din biserică mai înainte de sfârşit, sunt ca Iuda”[17].

 

2. Postul este icoana întristării şi a pocăinţei; pentru aceea el a fost oprit în ziua duminicii de canonul 64 apostolic care învaţă: ,,Dacă vreun cleric s-ar afla postind în ziua duminicii sau sâmbăta, afară de una (Sâmbăta Mare) numai, să se caterisească; iar de va fi mirean să se afurisească”[18]. Această poruncă a fost dată împotriva ereticilor gnostici ca marcioniţii iviţi în secolul al II-lea şi ebioniţii vieţuitori în acelaşi timp pe lângă Marea Moartă; apoi împotriva montaniştilor prisciliani din secolul al II-lea, împotriva maniheilor din secolul al III-lea ş.a. Deşi aceşti eretici s-au ivit în primele veacuri creştine, urmaşii lor au vieţuit cu mult mai târziu decât timpul ivirii acestor erezii.

Între alte rătăciri, ereticii învăţau că Hristos nu S-a născut cu fire omenească şi, pentru a se deosebi de practica generală a creştinismului, gnosticii posteau sâmbăta, iar ceilalţi eretici duminica. Poruncă aspră a dat şi Sinodul din Gangra prin canonul 18 împotriva celor ce postesc duminica ,,pentru păruta nevoie ori din superstiţie”. Cu toate acestea, Biserica îngăduia postul în această zi, acolo unde nu era vreo umbră de gânduri eretice sau superstiţioase. Aşa au postit din motive de evlavie sfinţii asceţi ca Antonie cel Mare, Pavel Tebeul, Macarie cel Mare ş.a., pe care Biserica îi laudă pentru ale lor virtuţi[19]. Totuşi Tertulian zice celor ce nu intră în tagma asceţilor: ,,În ziua duminicii, nu este îngăduit a posti sau a ne ruga în genunchi”[20]. Asemenea şi cel de-al VI-lea Sinod Ecumenic prin canonul 90 opreşte plecarea genunchilor în această zi[21].

Deşi era zi de bucurie, în timpul duminicii, creştinii nu aveau voie a cădea în desfrânări cum făceau păgânii la sărbătorile idolatre şi evreii în sâmbăta lor. Orgiile evreieşti numite ,,luxus sabbatarius”[22], făptuite de dânşii în ziua sâmbetei erau vestite în lume. Sfântul Constantin cel Mare, după cererea Bisericii, opri în legiuirile sale judecăţile (altercationibus) în această zi[23], dădu ordin ostaşilor să meargă la biserică[24], şi opri lucrul câmpului în ziua duminicii[25]. Împăratul Teodosie cel Tânăr, ca şi cel Bătrân, opri pentru această zi strângerea dărilor (birurilor) cetăţeneşti[26], negoţul[27], şi spectacolele publice ca teatrele, circurile, paiaţele, mimii, precum şi tot felul de petreceri în felul acesta[28]. Sfântul Ioan Gură de Aur numea aceste spectacole ,,adunări diavoleşti”[29]. Chiar dacă ziua împăratului ar fi căzut duminica, solemnitatea ei se făcea în altă zi[30].

 

3. După cum am văzut, rugăciunile nu se făceau duminica în genunchi, ci stând în picioare, întru aducerea aminte de Învierea Domnului. Aşa învaţă Sfântul Irineu, Clement al Alexandriei, Tertulian, Sfântul Chiprian, Sinodul I Ecumenic, Sfântul Ilarie de Poitiers, Sfântul Vasilie cel Mare, Sfântul Epifanie, Fericitul Ieronim, Fericitul Augustin, Sfântul Ioan Casian, cel de-al VI-lea Sinod Ecumenic etc.

Unii dintre ereticii gnostici iudaizanţi ca nazarenii şi ebioniţii apăruţi în secolul al II-lea sărbătoreau şi sâmbăta pe lângă ziua duminicii. Împotriva unora ca aceştia, Sinodul din Laodiceea prin canonul său 29 învaţă: ,,Nu se cuvine a iudaiza şi a serba sâmbăta, ci a lucra în această zi şi a protomisi (prefera) duminica ... iar de se vor afla iudaizanţi, anatema să fie”.

Prima poruncă a Bisericii ne povăţuieşte să ne rugăm lui Dumnezeu cu deosebire ,,în fiecare duminică şi sărbătoare”[31]. Iar popoarele creştine vechi şi moderne au întocmit şi ele legiuiri frumoase cu privire la respectarea acestei zile.

În cultul nostru dumnezeiesc, înşirarea duminicilor anului începe cu Duminica Sfintei Învieri şi apoi toate se rotesc împrejurul ei până ce se termină cu Duminica Floriilor. Cântările din Octoih sunt pline de bucurie duhovnicească în ziua duminicii şi ne amintesc necontenit de Învierea Domnului. Rânduiala cultului din această zi o aflăm mai ales în cele 4 cărţi însemnate şi anume: Octoih, Minei, Triod şi Penticostar, care sunt nelipsite la slujba dumnezeiască.

Se cuvine însă să sărbătorim duminica nu cu desfrânări şi petreceri deşarte, ci cu încetarea oricărui lucru lumesc, cu mergerea la biserică în haine de sărbătoare, ajutorarea săracilor şi citirea cărţilor sfinte.

Episod apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 110/ianuarie-februarie 2018

 

 

 

Duminica Stâlpărilor

[Ή κυριακη των βαιων. Dominica Palmarum. Dominica in Palmis]

Mântuitorul nostru Iisus Hristos, mai înainte de patima Sa, a împlinit una din proorociile mesianice şi anume pe aceea a Proorocului Zaharia, care prezisese cu 500 de ani înainte de Naşterea Domnului, intrarea Sa biruitoare în Ierusalim. Iată cuvintele proorocului: Bucură-te foarte fata Sionului, strigă fata Ierusalimului, iată împăratul tău vine la tine drept şi însuşi mântuitor blând şi călare pre asin şi pre mânz tânăr (Zaharia 9, 9).

Aşadar, cu 5 zile înainte de cea din urmă Pashă a Domnului, El Însuşi venind din Vitania[32] unde îl înviase pe Lazăr, a intrat în Ierusalim, în chipul arătat de prooroc. Sfântul Evanghelist Ioan arată strălucita primire ce s-a făcut Mântuitorului de către popor. Mulţimea care venise la Ierusalim pentru sărbătoarea Paştilor, zice evanghelistul, au luat stâlpări de finici, şi au ieşit întru întâmpinarea lui, şi strigau: Osana ! Bine este cuvântat cel ce vine întru numele Domnului, Împăratul lui Israil. Şi aflând Iisus un asin[33], a şezut pre el; precum este scris: nu te teme fiica Sionului; iată, Împăratul tău vine la tine, şezând pre mânzul asinei (Ioan 12, 13-15).

Întru amintirea acestei intrări biruitoare a Mântuitorului în sfânta cetate înainte de patima Sa, Biserica a aşezat din vechime unul din cele 12 praznice împărăteşti. Sărbătoarea era prăznuită cu solemnitate aparte încă din primele veacuri ale creştinismului. Se serbează întotdeauna în duminica dinaintea duminicii Învierii Domnului.

 

Cuv duh 111 2

Intrarea Domnului în Ierusalim, mozaic din Catedrala San Marco, Veneţia, Italia

 

Această zi poartă mai multe numiri frumoase. Se cheamă Duminica Stâlpărilor (η κυριακη των βαιων), căci Sfântul Evanghelist Ioan (12, 13) arată că poporul ţinea stâlpări (τα βαία) în mâinile sale când a intrat Mântuitorul călare pe asin în Ierusalim. Se mai zice a ,,ramurilor”, fiindcă termenul βαίς, βαίδος înseamnă şi ramură; sau se mai numeşte ,,Duminica ramurilor purtate” (η κυριακη των βαϊοφόρων), deoarece noi credincioşii purtăm ramuri verzi în mâinile noastre, în această mare sărbătoare.

În înţelesul tropului ,,sinecdohi” (συνεκδοχή[34]), duminica aceasta se zice şi ,,ziua stâlpării” (η βαϊοφόρος ημέρα), sau se cheamă a ,,crengilor” (των κλάδων), pentru faptul că Sfântul Evanghelist Matei (21, 8) spune că mulţimea a aşternut veşmintele sale (τα ιμάτια) pe drum; iar alţii au tăiat crengi (εκοπτον κλάδους) şi le-au aşezat pe calea Domnului. Se cheamă şi ziua ,,plantelor” (των στιβάδων), deoarece Sfântul Evanghelist Marcu (11, 8) istoriseşte că acea sărbătoare a fost împodobită cu plante (στιβάδας).

Toate aceste numiri sunt însă identice şi converg spre a chema această sărbătoare Duminica Stâlpărilor. Ea este cunoscută şi ca Duminica Florilor deoarece la Constantinopol şi în împrejurimile sale se obişnuia să se împartă credincioşilor florile primăverii ca ramuri de liliac sau soc[35]. Şi în tradiţia românească i se spune şi Duminica Floriilor sau a Florilor căci ea cade întotdeauna la începutul primăverii, când florile încep să răsară din pământul cel umed şi răcit de omătul iernii.

Din vremuri străvechi, ramurile de palmier erau simboluri ale biruinţei. Romanii obişnuiau să-i răsplătească pe campionii jocurilor cu ramuri de palmier. De asemenea, biruinţele militare erau sărbătorite cu ramuri de palmier. Se pare că evreii au urmat acelaşi obicei (Leviticul 23, 40; II Macavei 10, 7) de a purta ramuri de palmier la ocazii festive. Aceasta s-a întâmplat la intrarea solemnă a Mântuitorului în sfânta cetate înainte de patima Sa (Ioan 12, 13).

În Noul Testament, ramurile de palmier au devenit un simbol al muceniciei (Apocalipsis 7, 9), însemnând biruinţa asupra morţii. Din acest motiv, mucenicii erau reprezentaţi cu ramuri de palmier în mâini. Aceste ramuri erau tăiate de obicei din palmierul de curmale (numit în greceşte foinix, de unde vine forma veche în română finic), precum mărturiseşte Sfântul Chiril al Ierusalimului († 387) în cea de-a zecea cateheză a sa. Referindu-se la textul scripturistic din Psalmul 91, 12-13: Dreptul ca finicul va înflori ... răsădiţi fiind în casa Domnului, potrivit traducerii din Septuaginta, palmierii reprezentau şi raiul. În arta creştină străveche, Mântuitorul era adesea înfăţişat în rai printre palmieri.

Cuvântul foinix (palmier de curmale) s-a confundat cu pasărea legendară cunoscută ca fenix, despre care se credea că învie din propria cenuşă. Astfel, la sfârşitul secolului al IV-lea, palmierul devenise şi un simbol al Învierii.

Cum că Duminica Stâlpărilor era sărbătorită în creştinism la finele secolului al III-lea, dovedim aceasta cu o predică rostită în această zi de imnograful Meftodie, episcopul Tirului ori al Patarei sau mai drept al Olimpului din Licia († 311). În secolul al IV-lea, au lăudat acest praznic în cuvântările lor Ambrozie al Mediolanului, Ioan Hrisostom, Epifanie al Salaminei şi alţii.

Altă mărturie importantă pentru modul în care creştinii din Ierusalim prăznuiau acest eveniment este cea a călugăriţei spaniole Egeria, consemnată în jurnalul ei scris către sfârşitul secolului al IV-lea. Astfel, ea nota:

,,Când se apropie ceasul 11 (17 după ora noastră), este citit acel fragment în care pruncii purtând frunze de palmier şi ramuri vin să-L întâmpine pe Domnul, spunând: Bine este cuvântat cel ce vine întru numele Domnului (Matei 21, 9). Episcopul şi credincioşii se ridică de îndată şi coboară din vârful Muntelui Măslinilor răspunzând mereu: Bine este cuvântat cel ce vine întru numele Domnului la imne şi antifoane. Toţi copiii prezenţi poartă ramuri, unii de palmier, alţii ramuri de măslin. Şi episcopul este condus în acelaşi fel în care Domnul a fost condus (călare pe asin). Ei merg foarte încet astfel încât credincioşii să nu obosească. La vremea când ajung la Biserica Anastasis (a Învierii), s-a făcut deja seară şi se slujeşte vecernia”[36].

Această prăznuire a Duminicii Stâlpărilor s-a răspândit din Ierusalim în Egipt, apoi în Siria şi Asia Mică. Începând cu secolul al V-lea, praznicul se sărbătorea la Constantinopol, unde împăratul şi toată casa lui obişnuiau să ia parte la o procesiune solemnă în Duminica Stâlpărilor. Atunci, pe lângă ramuri de palmier, credincioşilor li se dădeau ramuri de măslin şi de liliac. Documentele vechi, de la sfârşitul secolului al X-lea, mărturisesc că în Constantinopol, pe lângă palmier erau binecuvântate şi împărţite alte ramuri ca cele de măslin sau mirt, ramuri cu flori de liliac, ramuri de dafin şi alte flori de sezon.

În timp ce mergeau în procesiune pe străzile Constantinopolului, ei cântau stihirile minunate alcătuite de Sfântul Andrei Criteanul († cca 720), Sfântul Ioan Damaschin († 749), Sfântul Teodor Studitul († 826) şi fratele său Sfântul Iosif Studitul († 833), Teofan Mărturisitorul, împăratul Leon cel Înţelept şi alţii. Canonul solemn de la utrenie este o capodoperă a Sfântului Cosma al Maiumei († 760). Aceste imne se cântă până astăzi în Biserica Ortodoxă.

Există multe omilii minunate rostite pentru acest praznic de către Părinţii Bisericii, cea mai veche fiind cea a Sfântului Meftodie al Olimpului († cca 311). Cele mai grăitoare omilii sunt cele ale Sfântului Chiril al Alexandriei († 444), Sfântului Proclu al Constantinopolului († 447) şi Sfântului Sofronie al Ierusalimului († 638).

În secolele VI-VII procesiunea avea loc dimineaţa. În această perioadă a fost introdusă binecuvântarea ramurilor de palmier şi alţi copaci, după obiceiul şi posibilităţile locului. Cele două rugăciuni pentru binecuvântarea stâlpărilor folosite astăzi în Biserica Ortodoxă par să fie rugăciunile originale deoarece există în cea mai veche carte bisericească, Evhologiul lui Barberini care datează din secolul al VIII-lea.

Binecuvântarea stâlpărilor are loc la utrenie, imediat după citirea Evangheliei. În timp ce se rosteşte psalmul 50, preotul cădeşte stâlpările de patru părţi şi apoi rosteşte cele două rugăciuni de binecuvântare.

Prin prima rugăciune ni se aminteşte că Iisus Hristos, intrând în sfânta cetate în Duminica Stâlpărilor, a primit de bunăvoie patima şi moartea pentru mântuirea noastră şi că procesiunea biruitoare cu ramuri de finic vestea slăvita Sa Înviere. Şi acum noi, continuă rugăciunea, purtând ramurile binecuvântate în mâini, dorim să ne unim noi înşine cu Hristos pentru ca să putem participa cu El la bucuria şi fericirea Învierii Sale.

Cea de-a doua rugăciune face aluzie la ramura de măslin adusă lui Noe de porumbel la sfârşitul potopului ca semn al protecţiei şi binecuvântării dumnezeieşti. Prin urmare, în rugăciune, preotul cere protecţia şi binecuvântarea dumnezeiască pentru fiecare casă în care ramurile binecuvântate vor fi păstrate cu evlavie. După rugăciuni, ramurile sunt stropite cu agheasmă şi împărţite de preot credincioşilor când se apropie să se închine Sfintei Evanghelii puse pe tetrapod.

Cele două rugăciuni de binecuvântare menţionează numai ramuri în general şi ramuri de palmier în particular, căci acestea sunt menţionate în Evanghelii (Matei 21, 8; Ioan 12, 13). Dar din vremurile vechi şi în diferite ţări, se obişnuia să se binecuvânteze o varietate de ramuri pentru praznic. Din cauza vremii mai reci din zonele mai nordice, nu cresc nici palmieri, nici măslini şi chiar alţi copaci arareori înfloresc la vremea Duminicii Stâlpărilor. Din acest motiv, strămoşii noştri au introdus obiceiul binecuvântării ramurilor de salcie, care la acea vreme deja înmuguresc. Salcia exprimă de asemenea simbolismul liturgic al Duminicii Stâlpărilor într-un mod potrivit. În cursul iernii, salcia pare moartă şi totuşi la venirea primăverii înmugureşte şi dă semne de viaţă. Astfel salciile ne amintesc de lemnul pomului Crucii, în timp ce mugurii ne amintesc de înviere.

Sfântul Ioan Gură de Aur, în omilia sa la psalmul 145, şi Sfântul Chiril al Alexandriei, în cuvântarea pe care a rostit-o în această zi, explică însemnătatea acestor stâlpări, zicând că ele reprezintă biruinţa lui Hristos asupra morţii. Iar noi ţinem ramuri verzi în mâini, întru aducerea aminte de acele stâlpări, pe care le ţinea poporul când a primit pe Domnul[37].

Duminica Intrării Domnului în Ierusalim nu are nici înainte-prăznuire, nici după-prăznuire, fiindcă este înconjurată de zilele postului mare şi de Săptămâna Patimilor.

Ramurile binecuvântate trebuie duse acasă ca un obiect sfinţit. Ele sunt puse la cruce sau la icoană. În unele regiuni, credincioşii pun ramurile în mâinile morţilor pentru a-i face să fie pregătiţi să se întâlnească cu Hristos în ziua Învierii.

Fie ca şi noi să ,,venim cu ramuri şi să-L lăudăm pe Hristos Domnul” (utrenia Duminicii Stâlpărilor).

Episod apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 111/martie-aprilie 2018

 

 

 

Duminica Învierii Domnului nostru Iisus Hristos

[Το Πάσχα. Pascha]

După ce Mântuitorul şi-a făcut intrarea biruitoare în Ierusalim, trecând câteva zile, El a fost judecat de cei fără de lege, apoi răstignit, a murit pe cruce şi a fost pus în mormânt. Trei zile a şezut în mormânt; iar după aceea, într-una a Sâmbetelor, adică duminică dis-de-dimineaţă, la o săptămână după ce intrase pentru ultima oară în cetate, El Însuşi a înviat din mormânt cu puterea dumnezeirii Sale, ca să se plinească Scriptura[38], şi cele plănuite în iconomia dumnezeiască pentru mântuirea oamenilor. Mântuitorul cu învierea Sa a săvârşit cununa minunilor Lui, cu Însăşi Persoana Sa.

Cea mai veche şi mai strălucită sărbătoare în creştinism este aceea în care se preaslăveşte Duminica Învierii Domnului nostru Iisus Hristos, numită şi sărbătoarea Paştilor. Această din urmă numire a fost preluată de la sărbătoarea Paştilor din Vechiul Testament instituită de Sfântul Prooroc Moisi în văile Nilului înainte de ieşirea evreilor din Egipt, cu scopul de a-i trece de la moarte la viaţă, cu ajutorul îngerului morţii[39]. De la această trecere, sărbătoarea s-a numitCuv duh 112 2 în iudaism pasha. Evreii ţineau în vechime această sărbătoare întru aducerea aminte de eliberarea lor din robia Egiptului şi de cruţarea ce s-a făcut atunci celor întâi născuţi ai lor.

Sărbătoarea ţinea la ei întotdeauna 7 zile în luna Nisan, şi începea în ziua a 14-a a acestei luni, care coincide cu luna martie, şi cade odată cu luna plină ce urmează după echinocţiul de primăvară. Fiecare părinte de familie era obligat la Paşti să înjunghie un miel de un an, să-l frigă la foc şi să-l mănânce într-o casă, iar mai târziu la templu. La mâncarea mielului pascal evreii foloseau numai azime şi verdeţuri amare, stând încinşi, încălţaţi şi cu toiegele în mână, adică aşa cum s-a aşezat sărbătoarea de către Moisi[40]. În cele 7 zile cât ţinea Paştele, evreilor nu le era îngăduit să mănânce pâine dospită, ci numai azime; de aceea sărbătoarea aceasta se mai chema la ei ,,sărbătoarea azimelor” (η εορτη των αζυμων) sau mai scurt ,,azimele” (τα αζυμα).

 

a) Această sărbătoare a evreilor a ales-o şi dumnezeiescul Mântuitor spre a săvârşi în timpul ei minunile îndurării Sale către neamul omenesc, murind pe cruce şi înviind a treia zi din mormânt. Ea este zugrăvită în culorile cele mai luminoase de Sfinţii Evanghelişti Matei (28, 1-10), Marcu (16, 1-16), Luca (24, 1-8) şi Ioan (20, 1-9). S-a păstrat şi în creştinism pentru această sărbătoare numirea ,,Pasha” (πάσχα), căci Însuşi Mântuitorul S-a folosit de acest cuvânt, zicând ucenicilor Săi: Ştiţi că după două zile Paştile vor fi (Matei 26, 2); iar ucenicii au întrebuinţat şi ei acelaşi cuvânt întrebând pe Mântuitorul: Unde voieşti să gătim ţie să mănânci Paştile (Matei 26, 17).

Dar creştinii cei vechi, sub numirea de Paşti aminteau patimile Domnului şi învierea Lui; iar pentru însemnarea ambelor părţi ale serbării, ei întrebuinţau două numiri: ,,πάσχα σταυρωσιμον” adică ,,Paştile crucii” şi ,,πάσχα αναστάσιμον” sau ,,Paştile învierii”[41]. Prăznuirea aceasta împărţită astfel în două se săvârşea în două chipuri deosebite: prima parte se făcea cu post şi întristare, iar a doua cu mare bucurie. Fiindcă Paştele creştinilor se serba odată cu al iudeilor, ereticii ebioniţi îl serbau întocmai ca iudeii, adăugând numai amintirea patimilor şi învierii lui Hristos. Alţii serbau Paştele tot odată cu iudeii, dar după obiceiul creştinesc şi anume: în 13 Nisan făceau o cină în amintirea cinei Domnului; apoi în 14 Nisan urma πάσχα σταυρωσιμον, adică a patimilor; iar în a treia zi (16 Nisan) πάσχα αναστάσιμον, adică a învierii, în orice zi ar fi căzut 16 Nisan. Aşa serbau Paştele creştinii din Asia proconsulară, adică cei din Siria, Cilicia şi Mesopotamia[42].

Creştinii apuseni însă, din Italia, Galia, Britania, Ispania, ş.a., precum şi cei răsăriteni din Alexandria, Palestina, Fenicia, Grecia etc, serbau Învierea Domnului întotdeauna într-o duminică după 14 Nisan; iar serbarea patimilor o făceau în vinerea premergătoare, ţinând însă seamă ca 14 Nisan să fie în luna plină după echinocţiul de primăvară. Cu alte cuvinte, Învierea se prăznuia în prima duminică ce urma după luna plină a echinocţiului; iar sărbătoarea răstignirii în vinerea înaintemergătoare.

S-a luat ca punct de plecare luna plină de după echinocţiu pentru că aşa calculau şi iudeii sărbătoarea paştelor lor.

 

b) În anul 155, Sfântul Policarp, episcopul Smirnei († 168), a mers la Sfântul Anichit, episcopul Romei († 168), ca să se înţeleagă amândoi asupra potrivirii timpului pascal[43]. Aceşti doi episcopi discutând diferenţa sărbătoririi, Sfântul Policarp a susţinut că practica din Asia proconsulară este moştenită de la Sfinţii Apostoli Ioan, care a suferit mucenicia în Efes, şi Filip, care a suferit mucenicia în Ierapole din Frigia[44]. Sfântul Anichit arătă şi el că practica romană a rămas de la Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel muceniciţi în Roma. Neînţelegându-se între dânşii asupra uniformizării serbării Paştilor, Sfinţii Policarp şi Anichit s-au despărţit ,,cu pace”.

Mai iute a fost cearta asupra acestei sărbători la finele secolului al II-lea, între Victor, episcopul Romei († 202), şi Policrat, episcopul Efesului. Fiecare dintre ei convocând câte un Sinod local pentru sprijinirea praxei moştenite, au terminat Victor excomunicând pe Policrat şi asiaticii lui; iar acesta pe Victor cu toţi părtaşii săi, răspândindu-se şi epistole sinodale cu aceste hotărâri[45]. Sfântul Irineu, episcopul Lionului din Galia († 202), bărbat liniştit şi înţelept, auzind de unele ca acestea, mustră pe Victor, omul vanităţii şi începătorul certei, neaprobat nici măcar de episcopii săi sufragani.

Quartodecimanii (τεσσαρεσκαιδεκατιται), adică cei ce serbau Paştele la 14 Nisan[46], au fost consideraţi schismatici imediat după Sinodul I Ecumenic de la Niceea, şi anume cei ce nu s-au supus orânduirilor sinodale; de aceea unii cred că aceştia nu sunt decât cei ce se ţineau de obiceiul ebioniţilor şi al novaţienilor. Dar quartodecimanii au mai fost numiţi după acest sinod şi ,,protopashiţi” (πρωτοπασχιται), adică cei ce serbau Paştile întâi, sau de timpuriu, cum erau maniheii, catafrigii, arienii, macedonienii, eunomienii şi novaţienii[47].

Sinodul I Ecumenic, care a avut loc în anul 325, a hotărât cu privire la sărbătoarea Paştilor ca să se urmeze praxa romană cu aceste rânduieli:

 

a) Paştile să se serbeze întotdeauna într-o duminică;

b) această duminică să fie imediat după 14 Nisan;

c) 14 Nisan să se aşeze după echinocţiul de primăvară;

d) întâmplându-se 14 Nisan sau luna plină într-o duminică, să se serbeze Paştile în duminica următoare[48];

e) să nu coincidă Paştile creştinilor cu acela al iudeilor, adică cu cel al Vechiului Testament[49].

 

După hotărârea aceasta a Sinodului I, timpul în care este cu putinţă a se sărbători Paştile cade între 22 martie şi 25 aprilie. Calculul astronomic al aflării Paştilor fiind greu, s-a lăsat atunci în grija episcopului Alexandriei, unde era focarul ştiinţei, ca să facă el cunoscut în fiecare an tuturor Bisericilor timpul când trebuie a se serba Paştile.

 

c) Această sărbătoare a sărbătorilor a fost ţinută cu strălucire din timpul apostolilor şi până în zilele noastre. Ziua Învierii Domnului este cea mai slăvită, îmbucurătoare şi solemnă dintre toate zilele anului. Ea ne aduce aminte de trecerea noastră de la întunericul păcatului la lumina mântuirii prin moartea şi învierea Domnului. Creştinii petreceau toată noaptea învierii, ca şi în timpurile noastre, în biserică la slujba Învierii. Lumina strălucitoare din casa lui Dumnezeu şi mulţimea lumânărilor de ceară aprinse şi ţinute în mâini de credincioşi şi mai ales de neofiţii botezaţi în noaptea Învierii contribuiau cu îndestulare la măreţia sărbătorii. Cu aceeaşi bucurie ţinem şi noi astăzi în mâini lumini aprinse în noaptea Paştilor şi în zilele acestei sărbători.

În timpul împăratului Constantin, se luminau în noaptea Învierii casele credincioşilor, căile publice şi dealurile, tot pentru a se face mai strălucită această zi. Fiecare creştin se îmbrăca în veşminte noi şi în culori luminoase[50]. Iar în biserică, ca pretutindeni, creştinii în simţirile lor sfinte se salutau între dânşii până la ziua Înălţării Domnului cu creştineasca şi vechea datină ,,Hristos a înviat” (Χριστος ανέστη), păstrată până astăzi între ortodocşi, ca să nu uite nimeni de învierea Domnului. Apoi în ziua Înălţării, creştinii se salutau cu cuvintele ,,Hristos S-a înălţat”, cum facem şi noi care iubim podoaba celor sfinte. La aceste salutări se răspundea cu ,,Adevărat a înviat” ori cu ,,Adevărat S-a înălţat”.

 

d) La Paşti, împăraţii eliberau mulţi vinovaţi din temniţă, nu însă şi pe tâlhari, ucigaşi, nelegiuiţi etc[51]; stăpânii eliberau pe sclavi[52]; apoi toţi creştinii împărţeau milostenie[53], şi slăveau pe Domnul. În biserică se sfinţeau, ca şi azi, bucate ca acestea: ouă, pască, adică pâine dulce, hrean, sare şi mielul pascal. Unele din aceste prinoase sunt împrumutate din Vechiul Testament, căci şi atunci se aduceau la templu în ziua de Paşti un snop de grâu şi un miel (potrivit Leviticul 23, 10-12).

Ouăle roşii la Paşti le găsim în creştinism din primele secole şi până astăzi. În mormintele vechi ale creştinilor s-au găsit coji de ouă; iar la agapele din acele timpuri nu lipseau ouăle. Oul avea o simbolistică aparte şi la popoarele păgâne. La sărbătoarea echinocţiului primăverii, egiptenii aduceau ouă ca jertfe la temple. Romanii aduceau şi ei ouă la temple când serbau echinocţiul primăverii. Evreii de azi ca şi cei vechi mănâncă ouă cu înţelesuri simbolice la sărbătoarea aceluiaşi echinocţiu. Fenicienii închipuiau pe zeul lor creator sub forma oului. Indienii tot aşa zugrăveau câteodată pe Brahma. Perşii de azi ca şi cei vechi la anul nou (nuruz) îşi dăruiesc ouă colorate.

Odată cu simbolizarea învierii neamului omenesc prin Iisus Hristos, au intrat ouăle şi în creştinism; iar culoarea roşie a lor semnifică sângele Domnului curs pe cruce pentru mântuirea noastră. Fericitul Augustin crede că oul este icoana speranţei în învierea morţilor. Iată ce zice el: ,,Rămâne speranţa care, după cum mi se pare, se aseamănă oului; căci după cum oul nu are sfârşit, aşa şi speranţa (în înviere) nu se sfârşeşte niciodată”[54].

Sărbătoarea Învierii Domnului se prelungea ca şi acum timp de 7 zile, adică până la Duminica Tomei, cu cântări, predici etc. Ea era cea mai potrivită pentru botezul catehumenilor[55]. Teatrele, circurile, desfrânările, lucrul mâinilor, judecăţile au fost oprite de împăraţii creştini[56]. Cultul era îmbrăcat în toată strălucirea. Evanghelia liturghiei pascale La început era Cuvântul (Ioan 1, 1-18) citită în mai multe limbi, ca să fie înţeleasă de popoare, înalţă sufletele noastre la suişurile cereşti. Iar cântările pline de veselie sfântă ca ,,Hristos a înviat”[57], ,,Ziua Învierii”, ,,Îngerul a strigat” şi Cuvântul de învăţătură al Sfântului Ioan Gură de Aur: ,,De este cineva bun creştin şi iubitor de Dumnezeu, să se îndulcească în această sărbătoare”[58], sunt pline de mângâiere, îmbărbătare şi dulceaţă sufletească. Melodia cântărilor este solemnă, impunătoare, şi deosebită de a celorlalte cântări din cursul anului. Imnele în mare parte sunt alcătuite de Sfântul Ioan Damaschin, pe temeiul învăţăturilor scrise de Sfinţii Grigorie de Nazianz, Grigorie de Nyssa etc. Uşile împărăteşti stau deschise, căci calea noastră cea cerească s-a deschis prin Iisus Hristos.

Episod apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 112/mai-iunie 2018

 

 

 

Praznicul Înjumătăţirii Cincizecimii

Cele 50 de zile de la Sfintele Paşti până la praznicul Cincizecimii sunt cunoscute în Biserică drept perioada Penticostarului. La jumătatea intervalului dintre cele două mari praznice care străjuiesc perioada Penticostarului, în cea de-a 25-a zi, Biserica a rânduit un praznic special, numit Înjumătăţirea Cincizecimii.

Iată ce spunea ieromonahul Serafim Rose despre praznicul Înjumătăţirii, într-o predică din mai 1965, pe când era încă mirean: ,,

Cela ce crede întru mine, precum a zis scriptura, râuri de apă vie vor curge din pântecele lui

Înjumătăţirea Cincizecimii este pentru perioada Penticostarului ceea ce este cea de-a treia Duminică din Postul Mare, care cinsteşte Sfânta Cruce, pentru perioada Postului Mare. Este o sărbătoare care ne ajută să ne aţintim cugetul către tema centrală a întregii perioade. Precum mijlocul Postului Mare ne aminteşte să purtăm crucea lui Hristos cu curaj, ca să putem muri zilnic cu Hristos, pentru a trăi Învierea Domnului nostru, tot astfel mijlocul perioadei Penticostarului ne readuce în minte tema celor 50 de zile de după Paşti: dobândirea Sfântului Duh revărsat ca un dar asupra credincioşilor care se împărtăşesc de apa vie, care este Hristos Însuşi.

Una dintre temele care străbate ca un fir perioada Penticostarului este apa. Ea apare pentru prima oară chiar în noaptea Învierii, în canonul alcătuit de Sfântul Ioan Damaschin, care ne invită ,,să bem băutură nouă”, nu ,,din piatră stearpă”, precum în Vechiul Testament în vremea Sfântului Prooroc Moisi, ci care izvorăşte ,,din mormântul lui Hristos”. Apoi în timpul liturghiei pascale, când preotul iese cu evanghelia, se cântă stihul Întru adunări binecuvântaţi pre Dumnezeu, pre Domnul din izvoarele lui Israil (Psalmi 67, 27).

Pe măsură ce ne apropiem de Cincizecime, tema apei devine tot mai evidentă în cântările bisericeşti: într-o duminică ne aflăm la Scăldătoarea Oilor cu slăbănogul (Duminica a IV-a după Sfintele Paşti), apoi la Puţul lui Iacov cu samarineanca (Duminica a V-a după Sfintele Paşti) şi în cele din urmă la Scăldătoarea Siloamului cu orbul din naştere (Duminica a VI-a după Sfintele Paşti). În cursul acestei perioade sărbătoreşti, creştinii aud făgăduinţa Mântuitorului despre ,,apa cea vie”, şi despre cum cel ce gustă din ea ,,nu va înseta niciodată”.

Apoi, de Cincizecime, asupra sufletelor şi trupurilor însetate se revarsă harul, pentru a rodi duhovniceşte, după cuvântul din Evanghelia zilei: De însetează cineva, să vină la mine şi să bea (Ioan 7, 37). Penticostarul se încheie cu praznicul Tuturor Sfinţilor, adică al celor ce s-au împărtăşit de ,,apele evlaviei”, care este roada revărsării Sfântului Duh.

Sfinţii Părinţi ne învaţă că praznicul Înjumătăţirii Cincizecimii este aşezat la mijlocul perioadei de 50 zile dintre Înviere şi Cincizecime ca un râu puternic al harului dumnezeiesc care are aceste două mari praznice ca izvoare ale sale. Învierea şi Cincizecimea sunt unite în Înjumătăţire. Fără Înviere nu există Cincizecime şi fără Cincizecime Învierea nu are rost.

Este de remarcat că, spre deosebire de celelalte praznice ale Mântuitorului, care se referă strict la câte un eveniment din viaţa Sa pământească, acest praznic nu are un eveniment foarte concret ca temelie. Tema acestui praznic special este pur de sărbătoare şi întrucâtva teoretică. El marchează jumătatea intervalului dintre Paşti şi Cincizecime, iar fragmentul evanghelic care se citeşte în biserică se referă la un moment din viaţa Mântuitorului care s-a petrecut în timpul sărbătorii corturilor, când Domnul Hristos a mers la Ierusalim, la templu (Ioan 7, 14-30).

 

Cuv duh 113 2

 

Praznicul Înjumătăţirii Cincizecimii Îl cinsteşte pe Hristos ca Învăţător şi Înţelepciune a lui Dumnezeu, aşa cum Se dezvăluie pe Sine între istoriile evangheliilor Duminicilor Slăbănogului, Samarinencei şi Orbului. Fragmentul evanghelic al praznicului spune: Iar înjumătăţindu-se praznicul, s-au suit Iisus în biserică şi învăţa. ... Au răspuns lor Iisus şi au zis: a mea învăţătură nu este a mea, ci a celui ce m-au trimis pre mine. De va voi cineva să facă voia lui, va cunoaşte pentru învăţătura aceasta, oare de la Dumnezeu este ? Sau eu de la mine grăiesc (Ioan 7, versetele 14, 16-17).

În ziua cea de pre urmă, cea mare a praznicului, care este a Cincizecimii, au stătut Iisus în templu şi au strigat: De însetează cineva, să vină la mine şi să bea. Cela ce crede întru mine, precum a zis scriptura, râuri de apă vie vor curge din pântecele lui (Ioan 7, 37-38). Şi Sfântul Evanghelist Ioan comentează: Iar aceasta au zis pentru Duhul, pre care erau să-l primească cei ce cred întru dânsul (Ioan 7, 39).

Acestea sunt foarte potrivite pentru praznicul Înjumătăţirii, căci ele exprimă foarte profund pe Hristos ca Învăţător: învăţăturile lui Hristos au venit la neamul omenesc însetat ca apa vie, ca un râu de har care răcoreşte faţa pământului.

Hristos este izvor de apă săltătoare întru viaţă veşnică (Ioan 4, 14) care astâmpără şi adapă sufletele oamenilor pârjolite de sete cumplită, care transformă pe cei ce beau în izvoare: Râuri de apă vie vor curge din pântecele lui (Ioan 7, 38). Şi El a spus samarinencei: Apa, care eu voiu da lui, se va face întru dânsul izvor de apă săltătoare întru viaţă veşnică (Ioan 4, 14). Această apă preschimbă pustia lumii într-un rai de copaci veşnic verzi, sădiţi la izvoarele apelor de Sfântul Duh.

Nu există nici o mărturie documentată privind originile praznicului Înjumătăţirii, dar el era larg răspândit în secolul al V-lea. Episcopul Ravennei, Petru Hrisologul (cca. 380-450), l-a numit praznic dumnezeiesc din tradiţia Părinţilor apostolici. Pe baza unei presupuse omilii a Sfântului Ioan Gură de Aur, se crede că praznicul exista în vremea lui; ţinerea sa în Antiohia secolului al VI-lea a fost documentată de Sever al Antiohiei; de asemenea este consemnat că se ţinea în Ierusalimul secolului al VII-lea. Patriarhul Ilie al Ierusalimului (494-513), Patriarhul Anatolie al Constantinopolului (449-458), Sfinţii Andrei Criteanul (secolul VII), Ioan Damaschin (secolul VIII) şi Teofan Mărturisitorul (secolul IX) au scris cântări pentru acest praznic.

Prima referire constantinopolitană propriu-zisă la acest praznic apare în secolul al VI-lea, în omilia Patriarhului Leontie al Constantinopolului. În zilele sale, la praznic se citea fragmentul evanghelic Ioan 9, 1-14, dar acesta a fost înlocuit, înainte de secolul al X-lea, cu Ioan 7, 14-30, fragmentul folosit şi astăzi, din pricina cuvintelor ,,Înjumătăţindu-se praznicul”. Textul evanghelic se referă în mod evident la sărbătoarea corturilor, dar Biserica a folosit textul pentru praznicul din perioada pascală.

Astăzi acest praznic se ţine doar în Bisericile Ortodoxe, dar în trecut era ţinut şi în Apus, deşi nu în întreg Apusul. Aceasta poate din cauză că în Apus, în mod special în Ravenna, în vremea episcopului Petru Hrisologul, praznicul Înălţării Domnului nu fusese aşezat încă. Se pare că atunci când el a fost introdus în Apus, acesta a înlocuit pe deplin praznicul Înjumătăţirii.

Prea puţini creştini cunosc astăzi acest praznic şi îi acordă importanţa cuvenită. În trecut însă era un mare praznic şi mulţimi de oameni mergeau la biserică. Astfel, în cartea Despre administrarea Imperiului, de Konstantinos Porfyroyennitos, este consemnat ritul oficial pentru prăznuirea sărbătorii aşa cum era ţinută până în anul 903 în Biserica Sfântul Mochie din Constantinopol.

În dimineaţa praznicului, împăratul în veşmintele împărăteşti oficiale, împreună cu suita lui, părăsea palatul pentru a merge la Biserica Sfântul Mochie unde urma să aibă loc sfânta liturghie. Curând sosea o procesiune condusă de patriarh, şi împăratul şi patriarhul intrau în biserică împreună. Liturghia era săvârşită cu toată măreţia bizantină obişnuită. După aceea, împăratul oferea un mic dejun la care participa şi patriarhul. Apoi împăratul, însoţit de strigătele oamenilor: ,,Fie ca Dumnezeu să-ţi călăuzească domnia mulţi ani buni”, se întorcea la palat cu un număr de opriri pe parcurs.

În cărţile liturgice de astăzi, respectiv în Penticostar, se pot vedea urmele strălucirii de odinioară a praznicului. Astfel, praznicul are cântări speciale, două canoane, alcătuire a marilor imnografi Teofan Mărturisitorul şi Andrei Criteanul, şi o perioadă de 8 zile de prăznuire, precum este rânduiala pentru marile praznice împărăteşti.

Este de remarcat că bisericile închinate Înţelepciunii lui Dumnezeu, Hagia Sophia, îşi prăznuiau hramul la Înjumătăţire. Odată cu trecerea timpului şi scăderea importanţei praznicului, s-a ajuns ca aceste biserici să-şi prăznuiască hramul de Cincizecime, Sfântul Duh, Sfânta Treime, Intrarea Maicii Domnului în Biserică sau Adormirea Maicii Domnului, sau chiar la Sfânta Mucenică Sofia cu cele 3 fiice, Elpis, Pistis şi Agapis.

Serafim Rose îşi încheia predica cu cuvintele: ,,

 

 

Episod apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 113/iulie-august 2018

 

 

 

Înălţarea Domnului nostru Iisus Hristos

[Ή ανάληψις του Κυρίου]

Înălţarea Domnului nostru Iisus Hristos este unul din cele 12 praznice împărăteşti ale Bisericii Ortodoxe. În joia din cea de-a şasea săptămână de după Paşti, adică la 40 de zile după Înviere, Biserica sărbătoreşte cu veselie Înălţarea Domnului Hristos cu trupul la ceruri de pe Muntele Măslinilor, fiindcă la 40 de zile după Înviere, sfârşind viaţa pământească, S-a înălţat la Dumnezeu Tatăl, ca să se plinească Scriptura (Psalmi 67, 19; 109, 1). Astfel prăznuim încheierea lucrării Domnului nostru Iisus Hristos pe pământ pentru mântuirea noastră, slăvita intrare cu firea omenească în cer, aşezarea Sa de-a dreapta Tatălui, ca şi făgăduinţa pentru slăvirea noastră împreună cu El.

Praznicul şi-a luat numele de la această minune săvârşită de Mântuitorul Iisus Hristos, şi preaslăvită în Faptele Apostolilor cu aceste cuvinte: Până în ziua întru care s-au înălţat, poruncind prin Duhul Sfânt apostolilor, pre care i-au ales, cărora s-au şi înfăţişat pre sine viu după patima sa în multe semne adevărate, prin patruzeci de zile arătându-se lor şi grăind cele pentru împărăţia lui Dumnezeu (...) Şi acestea zicând [pe Muntele Măslinilor], privind ei, s-au înălţat; şi nor l-a luat pre el de la ochii lor. Şi căutând ei la cer când mergea el,Cuv duh 114 1 iată, doi bărbaţi au stătut înaintea lor în veşminte albe, care au şi zis: bărbaţi Galileeni, ce staţi căutând spre cer ? Acest Iisus care s-au înălţat de la voi la cer, aşa va veni precum l-aţi văzut pre el mergând la cer. Atunci s-au întors apostolii în Ierusalim de la muntele ce se cheamă Eleon, care este aproape de Ierusalim, calea Sâmbetei având (Faptele Apostolilor 1, 2-12).

Praznicul este sărbătorit în cea de-a 40-a zi după Duminica Învierii, pentru că citim în Scriptură că Iisus Hristos, după slăvita Sa Înviere, a continuat să se arate ucenicilor patruzeci de zile vorbind cu ei despre împărăţia lui Dumnezeu. După ce le-a amintit ucenicilor Săi să nu părăsească Ierusalimul până la venirea Sfântului Duh, Cel pe care a făgăduit că li-L va trimite, Domnul nostru ridicându-şi mâinile sale, i-au binecuvântat pre dânşii. Şi a fost când i-au binecuvântat pre ei, s-au depărtat de la dânşii şi se înălţa la cer (Luca 24, 50-51). Astfel făgăduinţa pe care Hristos a făcut-o iudeilor că veţi vedea pre Fiul Omului suindu-se unde era mai înainte (Ioan 6, 62) s-a împlinit.

Înălţarea Domnului cu trupul la cer – moment esenţial în planul de mântuire al oamenilor – a fost proorocit în mai multe rânduri în Vechiul Testament. Insuflat de Duhul Sfânt, psalmistul grăieşte: Şi s-au suit preste Heruvimi şi au zburat, zburat-au pre aripile vânturilor (Psalmi 17, 12); Suitu-s-au Dumnezeu întru strigare, Domnul în glas de trâmbiţă (Psalmi 46, 5). De asemenea, tot el spune: Ridicaţi boieri porţile voastre, şi vă ridicaţi porţile cele veşnice, şi va intra Împăratul slavei. Cine este acesta Împăratul slavei ? Domnul cel tare şi puternic, Domnul cel tare în război. Ridicaţi boieri porţile voastre, şi vă ridicaţi porţile cele veşnice, şi va intra Împăratul slavei. Cine este acesta Împăratul slavei ? Domnul puterilor, acesta este Împăratul slavei (Psalmi 23, 7-10), arătând uimirea nespusă a cetelor îngereşti la vederea Domnului slavei care Se suia la cer cu trupul omenesc şi semnele Patimii.

La rândul său, Proorocul Zaharia zice: Şi vor sta picioarele lui în ziua aceea pre Muntele Măslinilor, cel din preajma Ierusalimului despre răsărit (Zaharia 14, 4); proorocia sa face parte din paremiile care se citesc la privegherea praznicului.

Mărturia slăvitei Înălţări a Mântuitorului Hristos la cer nu se găseşte numai în Sfintele Scripturi, ci ea este susţinută şi de istorie. Potrivit istoricului bisericesc Eusebiu de Cezareea, Sfânta Elena, mama împăratului Constantin, ,,a glorificat prin zidiri uimitoare şi locul aflat pe Muntele Măslinilor, de unde avusese loc Înălţarea la ceruri a Mântuitorului (nostru) al tuturor: în vârf, sus – deci în partea cea mai înaltă a muntelui – a pus să se înalţe un sfânt lăcaş de biserică, loc de închinare Mântuitorului”[59].

Din nefericire, această bazilică de pe Muntele Măslinilor a fost distrusă de perşi în anul 614. A fost reconstruită în secolul al VIII-lea doar pentru a fi distrusă din nou de necredincioşi. În secolul al XII-lea, cruciaţii şi-au luat sarcina de a reconstrui bazilica, dar înainte de a reuşi să termine construcţia, a fost distrusă din nou de sarazini pentru a nu mai fi reconstruită niciodată. Singurul edificiuCuv duh 114 2 care rămâne până azi este un mic paraclis octogonal, care acoperă locul exact de unde, potrivit tradiţiei, Domnul nostru S-a înălţat la cer.

 

Imbomon care înseamnă în limba greacă ’pe deal’ este numele primului complex construit pe Muntele Măslinilor. Era o rotondă deschisă către cer, înconjurată de porticuri şi bolţi circulare. Paraclisul sau Ediculul Înălţării este un lăcaş situat pe Muntele Măslinilor. Făcea parte dintr-un complex mai mare alcătuit iniţial dintr-o biserică şi o mânăstire creştină; el este situat pe un loc despre care se crede că este locul de unde Mântuitorul Hristos S-a înălţat la cer. În el se află o lespede de piatră, numită ’Piatra Înălţării’ în care este imprimată urma piciorului drept al Mântuitorului.

Paraclisul care există astăzi face parte din construcţia ridicată de cruciaţi şi distrusă de sarazini.

 

Apoi există mărturia Sfântului Chiril al Ierusalimului († 386), care spune: ,,De la cer El S-a pogorât pe pământ în Betleem, dar la cer El S-a înălţat de pe Muntele Măslinilor. Muntele Măslinilor există până astăzi, înfăţişând înaintea ochilor credincioşilor pe Cel care S-a înălţat pe nor. Aceasta este poarta cerească a Înălţării Sale”[60]. În altă parte, el vorbeşte din nou despre Muntele Măslinilor ca acel ,,sfânt munte de unde Hristos S-a înălţat la Tatăl Său”[61].

Praznicul se ţine din vechime. La începutul secolului al IV-lea, Fericitul Augustin († 430) nu ezită să admită că praznicul are origine apostolică[62].

Nu avem nici o dovadă istorică a prăznuirii sale ca sărbătoare separată până la sfârşitul secolului al IV-lea. Astfel, perioada pascală ţinea iniţial 50 de zile şi se sfârşea în Duminica Cincizecimii. Deoarece Scripturile asociază Pogorârea Sfântului Duh cu slăvita Înălţare a Domnului nostru la cer, până la sfârşitul secolului al IV-lea taina înălţării era sărbătorită la Cincizecime. De aceea, Eusebiu de Cezareea spune că sfânta şi slăvita solemnitate a Paştelui se sfârşea după ,,şapte săptămâni şi poartă pecetea acelei zile unice când spun Dumnezeieştile Scripturi că a avut loc şi înălţarea la ceruri a Mântuitorului nostru şi coborârea printre oameni a Sfântului Duh”[63].

La sfârşitul secolului al IV-lea, Înălţarea a început să fie prăznuită ca o sărbătoare distinctă, separat de Cincizecime. Atunci perioada pascală a fost scurtată la 40 de zile fiindcă, aşa cum ni se spune în Faptele Apostolilor, la 40 zile de la Înviere a avut loc Înălţarea Domnului. Cele 10 zile rămase până la Cincizecime au fost închinate aşteptării Sfântului Duh. Astfel, în jurul anului 380, faimoasa pelerină spaniolă în Ţara Sfântă, monahia Egeria ne spune că în Ierusalim Înălţarea era încă prăznuită în după-amiaza Duminicii Cincizecimii cu o procesiune solemnă pe Muntele Măslinilor ,,la locul de unde Domnul nostru S-a înălţat la cer”.

Deci, după ce s-a prăznuit Pogorârea Sfântului Duh la ceasul al treilea, ,,arhidiaconul îşi înalţă vocea şi spune: ‘Să fim pregătiţi azi în Eleona, în Imbomon[64], imediat după ceasul al şaselea’. Astfel că oamenii se întorc fiecare la casa sa pentru a se odihni şi imediat după micul dejun urcă Muntele Măslinilor, adică la Eleona, fiecare precum poate, astfel că nu rămâne în cetate nici un creştin care să nu meargă. Când ei au urcat pe Muntele Măslinilor, adică la Eleona, mai întâi ei intră în Imbomon, adică locul de unde Domnul S-a înălţat la cer, şi episcopii şi preoţii se aşază acolo şi de asemenea poporul. Sunt citite învăţături intercalate cu cântări, sunt rostite de asemenea antifoane potrivite cu ziua şi locul, iar rugăciunile intercalate se referă la aceeaşi zi. Este citit fragmentul din Evanghelie care vorbeşte despre Înălţarea Domnului, ca şi cel din Faptele Apostolilor care istoriseşte Înălţarea Domnului la cer după Învierea Lui. Şi când toate acestea se încheie, sunt binecuvântaţi catehumenii şi apoi credincioşii şi ei coboară fiind deja ceasul al nouălea şi merg cu cântări la acea biserică ce este în Eleona, în care este peştera în care Domnul obişnuia să stea şi să-i înveţe pe apostoli. Şi fiind deja trecut de ceasul al zecelea când ajung, acolo are loc vecernia; este făcută rugăciune şi catehumenii şi credincioşii sunt binecuvântaţi”[65].

Dar la Betleem, potrivit mărturiei aceleiaşi Egeria, ei prăznuiau deja Înălţarea în cea de-a 40-a zi după Paşti, adică în Joia celei de-a şasea săptămâni[66]. Acolo praznicul Înălţării era ţinut cu o festivitate solemnă, precedat de o priveghere. Prin urmare, la sfârşitul celui de-al IV-lea secol, Înălţarea începea deja să fie prăznuită separat şi în cele din urmă a devenit unul dintre cele mai solemne praznice ale calendarului liturgic, cu propria priveghere şi perioadă de prăznuire de 8 zile.

La sfârşitul secolului al IV-lea sau începutul secolului al V-lea, Constituţiile Apostolice stabileau următoarea regulă: ,,Şi socotind iarăşi de la cea dintâi duminică (a Paştilor) patruzeci de zile, să ţineţi în ziua a cincea a săptămânii (adică joi), după ziua Domnului (duminica), praznicul Înălţării Domnului, căci în acea zi El a plinit toată rânduiala şi toată lucrarea Sa pentru mântuire şi S-a întors la Dumnezeu Tatăl care L-a trimis şi şade de-a dreapta Tatălui”. Tot aici citim că ,,Înălţarea (τὴν ἀνάληψιν) să se prăznuiască cu bucurie, căci ea este sfârşitul planului de mântuire al lui Hristos”[67].

Cele mai vechi omilii la praznicul Înălţării Domnului au fost rostite de Sfântul Grigorie al Nyssei († 394) şi Sfântul Ioan Gură de Aur († 407). Sfântul Grigorie numeşte ziua ,,în care Domnul S-a înălţat de la noi” – Mântuirea, sugerând că prin înălţarea în slava cerească, Domnul nostru a încheiat lucrarea mântuirii noastre. Şi Sfântul Ioan Gură de Aur numeşte această sărbătoare ,,ziua luminoasă a înălţării (τῆς ἀναλήψεως) celui Răstignit”. Iar Sfântul Grigorie de Tours arată solemnitatea cu care se preaslăvea Înălţarea Domnului în Biserica din Galia[68]. Asemenea, învăţături frumoase cu adânci cugetări referitoare la această zi mare au rămas de la Sfinţii Atanasie cel Mare şi Grigorie de Nyssa.

În vechime, pe Muntele Măslinilor se începea solemnitatea în noaptea premergătoare Înălţării Domnului, cu lumini pe munte; tot aşa în biserica Împărătesei Elena zidită pe locul de unde S-a înălţat Hristos[69]; apoi cu cântări frumoase se începea slujba în biserica din Ierusalim şi în chinoviile monahale mari precum Mânăstirea Sfântului Sava.

Prăznuirea Înălţării a fost întotdeauna legată cu o procesiune. În Ierusalim, precum mărturiseşte pelerina Egeria, credincioşii mergeau în procesiune până în vârful Muntelui Măslinilor. În Antiohia Siriei, credincioşii mergeau în procesiune până la biserica de la periferia cetăţii, în Romanesia, unde Sfântul Ioan Gură de Aur a rostit faimoasa sa predică Despre Înălţarea Domnului nostru. Potrivit istoricului bisericesc Socrate Scolasticul, în Constantinopol, credincioşii obişnuiau să se adune şi să prăznuiască sărbătoarea în biserica din Elaea, vizavi de portul oraşului[70]. Aceste procesiuni sporeau solemnitatea prăznuirii.

Solemnitatea sărbătorii a fost mult sporită de imnografi inspiraţi, ale căror nume în cea mai mare parte ne sunt necunoscute. Cel mai vechi imn era cântat iniţial la Cincizecime. Dar cândva în secolul al V-lea, când Înălţarea Domnului a început să fie sărbătorită ca un praznic distinct, această stihiră a fost mutată în cadrul slujbei propriu-zise a praznicului: ,,Născutu-Te-ai precum Însuţi ai voit, arătatu-Te-ai precum Însuţi ai socotit, pătimit-ai cu trupul, Dumnezeul nostru; din morţi ai înviat călcând moartea; înălţatu-Te-ai întru slavă, Cel ce toate le plineşti şi ai trimis nouă pre dumnezeiescul Duh, ca să lăudăm şi să slăvim Dumnezeirea Ta”.

Autorul troparului praznicului este necunoscut, dar condacul este atribuit în general renumitului scriitor de cântări bisericeşti din secolul al VI-lea, Sfântul Romano Melodul. La utrenia praznicului există două canoane. Primul a fost alcătuit de Sfântul Ioan Damaschin († 749), faimosul imnograf de la Mânăstirea Sfântul Sava de lângă Ierusalim; celălalt este atribuit Sfântului Iosif Studitul († 832) de la Mânăstirea Studion din Constantinopol, care a fost prigonit pentru cinstirea sfintelor icoane.

Imnele liturgice pentru praznic au fost inspirate din Sfintele Scripturi şi predicile Părinţilor Bisericii. Ele descriu în amănunt nu numai Înălţarea şi preaslăvirea Domnului nostru cu firea omenească în cer, ci şi propria noastră preaslăvire împreună cu Hristos. Prin slăvita Sa Înălţare, Domnul nostru Iisus Hristos a plinit lucrarea mântuirii noastre şi a redeschis porţile cerului pentru întregul neam omenesc, precum mărturiseşte Sfântul Ioan Gură de Aur: ,,Şi acum noi, care înainte eram socotiţi nepotriviţi să sălăşluim chiar pe pământ, suntem ridicaţi până la cer, înălţându-ne cu Hristos la împărăţia cerească”[71].

Episod apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 114/septembrie-octombrie 2018

 

 

 

Duminica Pogorârii Sfântului Duh

(Η πεντηκοστη ημερα)

Una din cele mai vechi şi mai mari sărbători creştine este Duminica Pogorârii Sfântului Duh, cunoscută sub numele de ,,ziua Cincizecimii” (πεντηκοστη ημερα). Aceasta este ultima sărbătoare a sfintei iconomii şi este considerată apogeul revelaţiei Sfintei Treimi. Întruparea Mântuitorului Hristos, a doua Persoană a Sfintei Treimi, a avut drept scop biruinţa asupra morţii şi venirea Sfântului Duh în inimile oamenilor. Cuviosul imnograf ne spune că Cincizecimea este ultimul praznic din cele care se referă la înnoirea omului: ,,Praznicul cel după praznice, care este cel mai de pe urmă, credincioşii să-l prăznuim luminat; aceasta este Cincizecimea, plinirea făgăduinţei şi a sorocului” (Sedelna după prima catismă la utrenia praznicului).

Numele de Cincizecime vine de la faptul că ea este o sărbătoare cu dată schimbătoare, care se calculează după data Sfintelor Paşti, având loc la 50 de zile după Înviere. Sub denumirea de ,,cincizecime”, creştinii din vechime mai înţelegeau, în general, răstimpul de la Paşti până la pogorârea Sfântului Duh[72]. Sărbătoarea mai este numită ,,ziua Sfântului Duh” (ημερα πνευματος) sau ,,sărbătoarea Sfintei Treimi”.

Originea acestui praznic este aceasta: mai înainte de Înălţarea Sa la ceruri, Mântuitorul, ca să plinească proorocia Sfântului Ioil (2, 28), făcuse apostolilor Săi această făgăduinţă zicând: Încă multe am a zice vouă, ci nu puteţi a le purta acum. Iar când va veni acela, Duhul adevărului, va povăţui pre voi la tot adevărul (Ioan 16, 12-13; potrivit Marcu 4, 33, I Corinteni 3, 2, Evrei 5, 12). Făgăduinţa aceasta s-a împlinit în chipul minunii cum citim în Faptele Apostolilor: Şi dacă s-a plinit ziua Praznicului a cincizeci de zile (ημερα πεντηκοστης), erau toţi apostolii împreună adunaţi la un loc. Şi s-a făcut fără de veste din cer sunet ca de suflare de vifor ce vine repede, şi a umplut toată casa unde şedeau. Şi li s-au arătat lor limbi împărţite ca de foc, şi a şezut pre fiecare din ei. Şi s-au umplut toţi de Duhul Sfânt, şi au început a grăi într-alte limbi, precum le da lor Duhul a grăi (Faptele Apostolilor 2, 1-4).

 

Cuv duh 115 2

 

În Legea Veche exista praznicul Cincizecimii, ca o preînchipuire a Cincizecimii din Noul Testament. Acesta era ţinut de evrei în cea de-a 50-a zi după Paştele Legii Vechi, ca apogeu al sărbătorii săptămânilor (potrivit Ieşirea 34, 22; A Doua Lege 16, 10) şi prin care aminteau primirea Legii de către Moisi în Muntele Sinai. Sărbătoarea săptămânilor începea în cea de-a treia zi după Paşti, cu aducerea primelor spice Domnului şi se încheia la Cincizecime cu aducerea a două azimi, care semnificau pârga roadelor (potrivit Leviticul 23, 17-20; A Doua Lege 16, 9-10).

Sărbătoarea evreiască a Cincizecimii era o sărbătoare mare cu pelerinaj şi, ca urmare, în această zi, la Ierusalim erau adunaţi mulţi evrei din tot Imperiul Roman. Când ei au auzit acel sunet despre care ne vorbeşte Scriptura, s-au adunat şi i-au auzit pe sfinţii apostoli vorbind în limbile lor. Sfântul Petru le-a amintit proorociile din Vechiul Testament despre venirea Sfântului Duh, despre Iisus Hristos şi moartea Lui şi slăvita Lui Înviere. Oamenii au crezut şi i-au întrebat pe apostoli: Ce vom face ? Atunci Petru le-a spus: Pocăiţi-vă şi să se boteze fiecare dintru voi întru numele lui Iisus Hristos spre iertarea păcatelor, şi veţi lua darul Sfântului Duh (Faptele Apostolilor 2, 38).

Sfânta Scriptură consemnează că în acea zi s-au botezat ca la trei mii de oameni. Apoi, Faptele Apostolilor ne spune că cei nou botezaţi au continuat să asculte zilnic învăţătura apostolilor, deoarece creştinii se adunau pentru frângerea pâinii şi rugăciune. Multe semne minunate şi minuni au făcut apostolii şi Domnul adăuga la biserică în toate zilele pe cei ce se mântuiau (potrivit Faptele Apostolilor 2, 42-47).

Vechimea sărbătorii Cincizecimii se ridică până în zilele apostolilor; deja în secolul I, Sfântul Apostol Pavel notează importanţa acestui praznic pentru comunităţile creştine timpurii: Pentru că a socotit Pavel să treacă Efesul ... că se grăbea de ar putea în ziua praznicului a cincizeci de zile să fie în Ierusalim (Faptele Apostolilor 20, 16). Iar în prima sa epistolă către Corinteni el scria: Voiu rămâne în Efes până la praznicul a cincizeci de zile (16, 8). Aşadar, acest praznic se ţinea încă din timpul vieţii unora care au fost martori oculari ai Pogorârii Sfântului Duh.

În secolul al II-lea, Sfântul Irineu al Lyonului († 202) ne vorbeşte de sărbătoare, zicând că în ziua Pentecostei nu se îngenunchează la rugăciune[73]. Apoi, în secolul al III-lea, Tertullian († cca 225) ne aminteşte de ea în chipul următor: ,,La păgâni fiecare sărbătoare nu cuprinde decât o zi a anului ... dar luaţi toate sărbătorile lor anuale şi le aşezaţi unele lângă altele şi tot nu vor umplea o ‘pentecostă’, adică o sărbătoare de 50 de zile”[74]. Tot Tertulian zice despre această sărbătoare: ,,Ziua potrivită pentru botez este a Paştilor, şi apoi a Pentecostei”[75].

Iar în Constituţiile Apostolice citim: ,,Cincizecimea să o serbaţi pentru pogorârea Sfântului Duh asupra celor ce au crezut în Hristos”[76]. Origen († cca 254) vorbeşte şi el despre această sărbătoare ca de o zi mare în creştinism[77]. Dar şi canonul 20 al Sinodului I Ecumenic de la Niceea (325), precum şi canonul 20 al Sinodului local din Antiohia (341) amintesc de această sărbătoare. Iar Sfântul Grigorie de Nazianz († 389) sfătuieşte astfel pe fiecare credincios: ,,Cinsteşte ziua Sfântului Duh”[78]. Sfântul Ioan Gură de Aur vorbeşte foarte des despre această zi, numind-o câteodată şi ,,Duminica mântuirii” (η κυριακη σωζομενης)[79]. Apoi şi Fericitul Augustin zice că ,,Cincizecimea o serbăm fiindcă Duhul Sfânt a fost trimis în această zi”[80]. Iar Sfântul Epifanie ne aminteşte că ,,pogorârea Sfântului Duh s-a făcut în Ierusalim”[81].

Papa Leon cel Mare († 461) a ţinut o serie de predici închinate praznicelor de peste an, printre care se numără câteva dedicate Duminicii Cincizecimii. În aceste predici, papa vorbeşte despre macedonianism sau pnevmatomahism, pe care Biserica l-a condamnat ca erezie fiindcă Îl socotea pe Sfântul Duh inferior Tatălui şi Fiului, contestând Sfânta Treime. De asemenea, el a denunţat maniheismul, care învăţa că Sfântul Duh era prezent în Mani.

În Biserica primară, în timpul celor 50 de zile, se citeau Faptele Apostolilor, căci acolo aflăm toate isprăvile lor privind propovăduirea care a urmat după Înălţarea Domnului şi pogorârea Sfântului Duh. Potrivit rânduielilor sinodale[82], în ziua Cincizecimii, ca de la Paşti până în această zi, erau oprite metaniile şi îngenuncherea. Tot asemenea Sfintelor Paşti şi Botezului Domnului, în ajunul Cincizecimii se obişnuia a se face botezul catehumenilor. Botezul se săvârşea seara, la priveghere, ca pentru a închipui venirea lor de la întuneric la lumină.

Călugăriţa Egeria a consemnat în jurnalul ei cum era prăznuită Cincizecimea la Ierusalim în secolul al IV-lea:

,,Dar în cea de-a cincizecea zi, adică duminica, când oamenii au multe lucruri de făcut, tot ce este obişnuit se face începând de la primul cântat al cocoşilor; privegherea se ţine în Anastasis, şi episcopul citeşte fragmentul din Evanghelie care se citeşte întotdeauna duminica, adică relatarea Învierii Domnului şi după aceea tot ce este obişnuit se face în Anastasis, ca mereu pe parcursul întregului an. Dar când vine dimineaţa, toţi oamenii merg la marea biserică, adică în Martyrium, şi toate lucrurileCuv duh 115 3 rânduite sunt făcute acolo; preoţii propovăduiesc şi apoi episcopul şi toate lucrurile rânduite sunt făcute, sfânta jertfă se face precum este obişnuit duminica, numai că acelaşi sfârşit în Martyrium este grăbit, pentru ca să poată fi făcut înainte de ceasul al treilea.

 

Intrarea la încăperea de sus din Sion

 

Şi când s-a făcut sfârşitul în Martyrium, toţi oamenii până la unul îl însoţesc pe episcop cu cântări la Sion, astfel că ei sunt în Sion când a venit ceasul al treilea. Şi la sosirea lor acolo este citit fragmentul din Faptele Apostolilor despre pogorârea Sfântului Duh astfel că toate limbile s-au auzit şi toţi oamenii au înţeles lucrurile care erau vorbite şi sfârşitul se face apoi la momentul potrivit. Căci preoţii citesc acolo din Faptele Apostolilor referitor la acelaşi lucru, pentru că acela este locul din Sion – există acum altă biserică acolo – unde odinioară, după Patima Domnului, mulţimea era adunată împreună cu apostolii şi unde acest lucru s-a făcut precum am spus mai sus. După aceea se face sfârşitul la momentul potrivit şi acolo este adusă sfânta jertfă. Apoi, ca oamenii să se împrăştie, arhidiaconul ridică glasul şi spune: ‘Să fim toţi gata astăzi în Eleona, la Imbomon, imediat după ceasul al şaselea’”. Urma la Eleon prăznuirea Înălţării Domnului, despre care am vorbit la praznicul Înălţării, căci potrivit acestei relatări, în acea vreme la Ierusalim Înălţarea era prăznuită în cea de-a 50-a zi după Paşti, după Cincizecime.

Teatrele, circurile, petrecerile au fost interzise în această zi de împăratul Teodosie cel Tânăr, ca şi în ziua duminicii, a Naşterii Domnului, a Botezului şi a Paştilor[83].

Tot în secolul al IV-lea, Sfântul Vasilie cel Mare († 379) a compus rugăciunile pentru vecernia specială care are loc după liturghie. Această vecernie specială este numită Vecernia plecării genunchilor şi cuprinde 3 seturi de rugăciuni lungi, citite de preoţi în genunchi, timp în care şi credincioşii îngenunchează. Prin aceste rugăciuni se mijloceşte trimiterea harului sfânt asupra noastră şi, în mod unic, aceste rugăciuni includ cereri pentru toţi cei din iad, ca Bunul Dumnezeu să le dăruiască milă şi mângâiere. De asemenea, plecarea genunchilor în Duminica Cincizecimii este o mărturisire a ,,fireştii Stăpânii a Sfântului Duh şi arată şi astfel că Duhul cel Sfânt este de o fiinţă cu Fiul, căruia tot genunchiul se pleacă”.

Ritul – care este atât de împletit cu dogma în chip dumnezeiesc în Biserica Ortodoxă – mai are un aspect care să sublinieze faptul că Sfântul Duh este cea de-a treia Persoană a Sfintei Treimi, de o fiinţă şi de o putere cu Tatăl şi cu Fiul. Astfel, Sfinţii Părinţi au rânduit ca în săptămâna de după Cincizecime să nu se postească deloc, întocmai ca în Săptămâna Luminată, după Învierea Domnului Iisus Hristos.

În secolul al VIII-lea, Sfântul Ioan Damaschin, Sfântul Cosma al Maiumei şi alţii au împletit imne întru lauda acestei sărbători. În alcătuirea multor tropare din cele ale praznicului, imnografii s-au folosit de cuvintele pline de har ale Sfântului Grigorie Teologul: ,,Duhul Sfânt este lumină şi viaţă şi izvor viu înţelegător, duhul înţelepciunii, duhul înţelegerii, bun, drept, înţelegător, stăpânitor, curăţitor de păcate. Dumnezeu şi îndumnezeitor, foc care din foc purcede. Grăitor, lucrător, împărţitor de daruri. Prin care toţi proorocii şi dumnezeieştii apostoli, împreună cu mucenicii s-au încununat. Străină auzire, străină vedere, foc împărţindu-se spre darea de daruri” (Tropar glasul al 4-lea, la Laudele praznicului).

Acest praznic încheie perioada din anul bisericesc numită Penticostar, care ţine de la Paşti până în prima duminică după Cincizecime, care este Duminica Tuturor Sfinţilor şi arată roadele darului Sfântului Duh în inimile oamenilor. A doua zi după această duminică începe în fiecare an postul Sfinţilor Apostoli.

În ziua Cincizecimii se împart în biserică de către preoţi frunze de nuc, tei ori de alţi pomi şi arbori, sau de plante ale locului şi se împodobesc bisericile şi casele cu această verdeaţă, care este un simbol al harului Sfântului Duh care se pogoară în Biserică.

Praznicul Cincizecimii semnifică de asemenea răsturnarea turnului Babel. Odinioară, oamenii au vrut să zidească cetate şi turn, al căruia vârf să fie până la cer, şi să-şi facă loruşi nume (potrivit Facerea 11, 4), iar Dumnezeu le-a amestecat limbile ca să nu se mai poată înţelege între ei ,,întru răutate şi nelegiuire”. Iar astăzi, Cincizecimea a unit omenirea prin limba comună a Sfântului Duh, care Singur poate aduce unitate şi înţelegere între toţi oamenii, orice limbă ar vorbi.

Cincizecimea este cel din urmă praznic al marii taine a întrupării lui Dumnezeu. În această zi mare şi mântuitoare a Cincizecimii, sfinţii apostoli care erau pescari neînvăţaţi au devenit înţelepţi prin Sfântul Duh, vorbind limpede şi cu putere dumnezeiască învăţăturile cereşti. Ei au devenit vestitorii adevărului şi învăţătorii întregii lumi.

,,Izvorul Duhului venind la cei de pre pământ, în râuri de foc împărţindu-se după înţelegere, pre apostoli i-a rourat luminându-i. Şi li s-au făcut lor focul nor rouros, văpaia care îi lumina şi îi ploua. Prin care noi am luat darul, prin foc şi prin apă. Lumina Mângâietorului a venit şi lumea a luminat” (sedelnă după a doua catismă la utrenia praznicului) arată în chip minunat harul Sfântului Duh şi totodată minunea Sfintei Lumini care se pogoară până astăzi la mormântul Mântuitorului în Sâmbăta Mare.

 

Episod apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 115/noiembrie-decembrie 2018

 


[1] Facerea 1, 3-28.

[2] Şi au săvârşit Dumnezeu în ziua a şasea lucrurile sale, care au făcut; şi s-au odihnit în ziua a şaptea de toate lucrurile sale, care au făcut. Şi au binecuvântat Dumnezeu ziua a şaptea şi o au sfinţit pre ea (Facerea 2, 2-3).

[3] Ioan 13, 1-11.

[4] I Corinteni 16, 2.

[5] A se vedea O examinare ştiinţifică a calendarului Bisericii Ortodoxe, capitolul IV. Esenţa calendarului bisericesc, unde sunt explicate ciclul neschimbător al sărbătorilor care au o dată calendaristică fixă (ciclul Mineiului), şi ciclul schimbător al sărbătorilor care sunt legate de Învierea Domnului şi au dată variabilă (ciclul pascal).

[6] După cum cântăm în canonul Învierii, alcătuit de Sfântul Ioan Damaschin: ,,Această numită şi sfântă zi una a Sâmbetelor împărăteasă şi Doamnă, al praznicelor praznic şi sărbătoare este a sărbătorilor ...” (Irmosul de la cântarea a 8-a).

[7] Praznicele împărăteşti pot avea înainte-prăznuire mai mare sau mai mică, unele de o zi ca Întâmpinarea Domnului sau Schimbarea la Faţă, altele de 3 zile ca Botezul Domnului sau de 5 zile ca Naşterea Domnului. În general, odovania este de 8 zile, doar Învierea Domnului are o după-prăznuire foarte lungă, de aproape 40 zile, până în marţea de dinaintea Înălţării Domnului.

[8] III Împăraţi 8, 1-67; Ioan 11, 55.

[9] Iar în celelalte zile de rând ale anului, când nu cade vreo sărbătoare oarecare, Biserica nu încetează a lăuda pe sfinţii din aceste zile, cărora nu li s-a afierosit vreo sărbătoare. Aceştia sunt cuvioşii, mucenicii, mărturisitorii şi pustnicii mai mici, toţi cei care intră în rândul acestora. Slujba din zilele de rând ale anului este mai scurtă; iar liturghia fără solemnitate.

Dar să nu uităm cuvintele Sfântului Ierarh Ioan Maximovici care a spus unui elev că ,,nu există prooroci mici !”, încercând să-l înveţe că pentru Dumnezeu nu există ,,prooroci mici” sau ,,prooroci mari”, pentru El toţi sunt la fel de însemnaţi (A se vedea Un nebun pentru Hristos. Sfântul Ierarh Ioan Maximovici).

[10] Facerea 2, 2-3.

[11] [Sfântul Ierarh] Ignatie, Epist. ad Magnes., n. 9.

[12] Nu se face referire la soare ca astru şi închinătorii la astru, ci la Soarele Dreptătii, Hristos.

[13] [Sfântul] Iustin Mucenicul, Apol. I, c. 67. Asem. Apol. II, conf. p. 67.

[14] Clement Alexandrinul, Stromatele VII.

[15] Tertullian, Apologeticus, c. XVI.

[16] De aceea canonul 9 al sfinţilor apostoli hotărăşte: ,,Toţi credincioşii cei ce intră (în Biserică) şi aud Scripturile dar nu îngăduiesc la rugăciune şi la sfânta împărtăşire ... să se afurisească”.

[17] Sfântul Ioan Gură de Aur, Homil. in psalm. 144.

[18] Canonul 64 apostolic. Aceste cuvinte le citim şi în Constituţiile apostolice, cartea a V-a, cap. 20.

[19] A se vedea canonul 64 apostolic cu tâlcuirea lui în Pidalion.

[20] Tertullian, De corona militis, cap. III.

[21] A se vedea şi tâlcuirea acestui canon în Pidalion.

[22] Bingham, Orig. s. antiq. eccles., tom IX, p. 34.

[23] Codex Theodosius, cartea a II-a, tit. VIII. De feriis., leg. I.

[24] Eusebiu de Cezareea, Viaţa lui Constantin cel Mare, cartea a IV-a, cap. 18 şi 19.

[25] Leon, Novell. LIV.

[26] Codex Theodosius, cartea a VIII-a, tit. VIII. De executoribus, leg. I.

[27] Codex Theodosius, cartea a VIII-a, tit. VIII. De executoribus, leg. III.

[28] Codex Theodosius, cartea a XV-a, tit. V. De spectaculis, leg. II; Codex Justinianus, cartea a III-a, tit. XII. De feriis., leg. XI.

[29] Sfântul Ioan Gură de Aur, Homil. VI in Genes.

[30] Bingham, Orig. s. antiq. eccles., tom IX, p. 13-51.

[31] A se vedea cele 9 porunci bisericeşti în Confesiunea ortodoxă, partea I.

[32] Satul Vitania se află în apropiere de Ierusalim, în partea de răsărit, unde vieţuia Lazăr pe care Mântuitorul Hristos l-a înviat din mormânt (Ioan, cap. 11).

[33] Asinul sau măgarul era cunoscut şi întrebuinţat în Egipt chiar în timpul dinastiei a IV-a regale. În pustie erau turme numeroase din aceste animale. Demnitarul egiptean Şafra Ankh avea 760 de asini; iar alţii ţineau cu miile, pentru călărit şi purtat poveri. Din Egipt asinii s-au răspândit în Palestina şi Arabia. În Biblie se aminteşte adesea de aceste animale (Facerea 12, 16; 22, 3; I Paralipomene 27, 30). Asinii erau şi sălbatici prin pustii, unde se prindeau şi se îmblânzeau. Viaţa patriarhală era îndulcită cu turmele de oi şi asini.

Calul nu putea suporta căldura, setea şi greutatea prin acele locuri aride. De aceea împăraţii şi mai-marii acelor popoare îşi făceau intrările solemne în cetăţi călare pe asini ca pe nişte animale de nobleţe (Facerea 22, 3); iar poporul întâmpina pe aceşti aleşi ai lui cu veşminte aşternute pe cale şi cu stâlpări în mâini, cum se face şi astăzi în lume. Aşa a intrat ca biruitor al păcatului şi Mântuitorul în Cetatea lui David, potrivit celor scrise de Proorocul Zaharia.

Când merg, asinii nu alunecă pe pietre, nu cad cu poverile pe care le duc în spinare, ci pipăie cu băgare de seamă locul unde trebuie să calce. Când călăreţul cade de pe asin, acesta stă pe loc cu blândeţe, până ce iarăşi se ridică de jos stăpânul său.

Asinul Palestinei, catârul (muşcoiul) Muntelui Athos şi cămila Africii sunt cele 3 animale dăruite de Dumnezeu acelor locuri. Ele sunt blânde, puternice şi răbdătoare. Ele au mai multă grijă de viaţa celui pe care îl poartă în spinare, decât acesta de viaţa lor.

[34] Potrivit Constantinos Vardala, Ρητορικη τέχνη, Viena, 1815, p. 139.

[35] Potrivit Constantinos Porph., Patrologia Græca 112, 412.

[36] Egeria, Jurnalul unui pelerinaj, 31.

[37] Una din porţile zidului cetăţii Ierusalimului dinspre răsărit este zidită şi închisă astăzi. Aceasta este ,,Poarta de Aur”, numită aşa pentru că printr-însa a intrat Domnul cu slavă în Ierusalim. Iar întru aducerea aminte de acel eveniment, creştinii au mijlocit să se zidească şi să se păstreze astfel. De asemenea, se spune că prin această Poartă de Aur va veni Mântuitorul la sfârşitul lumii când va fi să judece lumea.

 

Cuv duh 111 3

Poarta de Aur

 

[38] Psalmi 15, 10; 107, 2; Osie 6, 2.

[39] Ieşirea 12, 13.

[40] Şi astăzi iudeii mănâncă numai azime, numite de ei ,,maţăs”, la sărbătoarea paştelor lor.

[41] Bingham, Origin s. antiq. eccles., op. cit., vol IX, p. 87.

[42] Sfântul Atanasie al Alexandriei, Epist. ad. Africanos: Οι κατα Συρίαν, και Κιλικίαν, και Μεσοποταμίαν.

[43] Eusebiu de Cezareea, Istoria Bisericească, cartea a V-a, cap. 24, Epistola lui Irineu către Victor al Romei.

[44] Sozomen, Istoria Bisericească, cartea a VII-a, cap. XIX.

[45] Eusebiu de Cezareea, Istoria Bisericească, cartea a V-a, cap. 24, unde este prezentată cearta dintre Victor şi Policrat.

[46] Sozomen, Istoria Bisericească, cartea a VII-a, cap. 18; Bingham, op. cit., vol. IX, p. 89-99; Pidalionul, p. 9.

[47] Bingham, Origin. s. antiq. eccles., op. cit., vol. IX, p. 97-99.

[48] S-a luat ca punct de referinţă pentru serbarea Paştilor în creştinism ziua a 14-a a lunii ebraice Nisan, căci în seara acelei zile începeau iudeii paştele cum îl încep şi azi. Prin urmare Învierea să fie sărbătorită în duminica următoare lui 14 Nisan, pentru că atunci a înviat Domnul. De aceea, Sfinţii Părinţi au rânduit ca Paştele creştinilor ,,să nu cadă odată cu cel mozaic, dar nici înaintea acestuia”.

[49] Chiar şi canonul 7 al sfinţilor apostoli cateriseşte pe episcopul, preotul ori diaconul care sărbătoreşte Paştile mai înainte de echinocţiul primăverii, cu iudeii. Iar Constituţiile apostolice, cartea a V-a, cap. 17, ne învaţă ,,să sărbătorim zilele Paştilor cu dragoste după echinocţiu”.

[50] Acest frumos şi creştinesc obicei de a se înnoi cu veşminte fiecare creştin în ziua de Paşti se păstrează şi azi de poporul român.

[51] Codex Theodosius, cartea a IX-a, tit. 38, de indulgentiis criminum leg. III: ,,Paschae celebritas postulat ... poenaeque formido sollicitat, absolvamus”. Acest fapt îl adevereşte şi Sfântul Ioan Gură de Aur în omilia a VI-a, către poporul antiohian.

[52] Potrivit Bingham, op. cit., vol. IX, p. 114.

[53] Eusebiu de Cezareea, Viaţa lui Constantin cel Mare, cartea a IV-a, c. 22.

[54] Augustin, Cuvântul 8, Opere, tomul V, p. 379.

[55] Constituţiile apostolice, cartea a V-a, cap. 19: ,,În Sâmbăta cea mare urmaţi cu postirea până la cântatul cocoşului ... şi botezaţi catehumenii”.

[56] Codex Theodosius, cartea a XV-a, tit. V. De spectaculis. Conf. Codex Justinianus, cartea a III-a, tit. XII. De feriis, cartea a VIII-a.

[57] În ziua de Paşti şi în toată Săptămâna Luminată foarte des se repetă în slujba dumnezeiască troparul praznicului ,,Hristos a înviat”.

[58] Molitfelnicul, Bucureşti, 1832, p. 333.

[59] Eusebiu de Cezareea, Viaţa lui Constantin, cartea a 3-a, cap. 43.

[60] Sfântul Chiril al Ierusalimului, Învăţături catehetice 14, 23.

[61] Ibid., 10, 19.

[62] Fericitul Augustin al Hipponei, Epistola către Ianuarie, 118.

[63] Eusebiu de Cezareea, Viaţa lui Constantin, cartea a 4-a, cap. 64.

[64] Eleona este Muntele Măslinilor; Imbomon este locul de unde Domnul S-a înălţat la cer de pe Muntele Măslinilor.

[65] Egeria, Jurnalul unui pelerinaj, cap. 43.

[66] Ibid., cap. 42.

[67] Constituţiile Apostolice, cartea a VIII-a, cap. 33.

[68] Sfântul Grigorie de Tours, Historia Francorum II, 34.

[69] Eusebiu de Cezareea, Viaţa lui Constantin, cartea a 3-a, cap. 43.

[70] Socrate, Istoria Bisericească, 7, 26.

[71] Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilia la Înălţare, 1.

[72] Tertullian, De idololatr. c. 14. Canonul 37 apostolic: ,,De două ori pe an facă-se Sinod al episcopilor ... în a patra săptămână a Cincizecimii (celei după Sfintele Paşti), iar al doilea în a 12-a zi a lunii octombrie”. De aici vedem că pe timpul când s-au scris aceste canoane, sărbătoarea Cincizecimii era statornicită.

[73] Sfântul Irineu al Lyonului, Libr. de Paschate.

[74] Tertullian, De idololatr. c. 14.

[75] Tertullian, De Baptismo, adversus Quintillam, c. 19.

[76] Constituţiile Apostolice, cartea a VIII-a, c. 33.

[77] Origen, Contra Celsum, cartea a VIII-a.

[78] Sfântul Grigorie de Nazianz, Orat. 44 de Pentecoste.

[79] Sfântul Ioan Gură de Aur, Homil. XIX ad. Popul. Antioch.

[80] Fericitul Augustin, Contra Faustum Manichaeum, cartea a XXXII-a, c. XII.

[81] Sfântul Epifanie al Ciprului, Haeres. LXXV. Aerian. § VI.

[82] Canonul 20 al Sinodului I Ecumenic de la Niceea, canonul 20 al Sinodului local din Antiohia.

[83] Codex Theodosius, cartea a XV-a, tit. V. De spectaculis. leg. V.