Ortodoxie şi Apus – o relaţie veşnic tensionată

O schiţă concisă a acestei relaţii după 1453

 

- Dialogul ortodoxo-protestant - Biserica Ortodoxă după 1453 - Chiril Loukaris: un patriarh protestant ? -
Patriarhul Chiril aduce în Constantinopol prima tiparniţă din lumea greacă - Acuzat de relaţii
secrete cu Imperiul Rus - Ortodoxie şi Iluminism - Ortodoxia se opune Iluminismului -

 

PARTEA I

Căderea Constantinopolului în 1453 a pus capăt contactelor teologice şi filozofice dintre creştinismul răsăritean şi cel apusean. Legăturile şi schimburile intelectuale din secolul al XIV-lea şi începutul secolului al XV-lea introduseseră filozofia scolastică în Bizanţ şi făcuseră să renască – într-un grad limitat, fără îndoială – cunoaşterea limbii latine în Răsărit. Regiunile vorbitoare de limbă greacă din cultura europeană cu punctele centrale în Constantinopol, Mistra şi Trebizond, împreună cu teritoriile deţinute de veneţieni din Creta şi Cipru – toate experimentau propria versiune a Renaşterii Quattrocento[1]. După 1453, supravieţuitorii acestei culturi s-au refugiat în Apus şi şi-au adus contribuţia distinctivă la Renaştere în Apus.

În Răsărit, sub domnia otomană, viaţa bisericească, culturală şi spirituală a luat o turnură radical diferită. Cucerirea a izolat Ortodoxia vorbitoare de limbă greacă timp de aproape un secol şi jumătate şi a întrerupt toate schimburile reciproce cu cultura apuseană. Cei care au plecat din teritoriile ocupate nu s-au întors aproape niciodată acolo pentru a împărtăşi lumii ortodoxe experienţa pe care au acumulat-o. Astfel, contactele dintre Ortodoxie şi Apus erau în cea mai mare parte în mâinile misionarilor latini, precum iezuiţii, ale căror activităţi – religioase, educaţionale şi politice – erau considerate de ortodocşi o intruziune apuseană neîntemeiată, reprobabilă.

Un act deosebit de acut al acestei confruntări a fost deschiderea în Palestina a tutelei Sfintelor Locuri: duşmănia dintre franciscani şi frăţia ortodoxă a Sfântului Mormânt a devenit atât de ascuţită în secolul al XVII-lea încât a escaladat într-o chestiune de diplomaţie europeană, cu Franţa susţinând cauza catolică în timp ce patriarhii ortodocşi ai Ierusalimului apelau la ţarii ruşi şi alţi prinţi ortodocşi din Valahia şi Moldova şi din alte părţi pentru sprijin şi protecţie[2].

O altă sursă de presiune catolică asupra ortodocşilor a constituit-o înfiinţarea de către Papa Grigorie al XIII-lea în 1581, la Roma, a Colegiului Grec Sfântul Atanasie[3]. Scopul oficial al Colegiului Grec era de a instrui tineri din Răsăritul ortodox ca profesori şi clerici, care apoi să se întoarcă pentru a sluji în locurile lor de baştină. Condiţia indispensabilă pentru instruirea lor era convertirea la catolicism şi transformarea lor în agenţi ai eventualei uniri a Bisericilor Răsăritene cu Roma. Pentru a facilita procesul, Colegiul Grec şi absolvenţii săi au devenit strâns legaţi de dezvoltarea Bisericilor uniate din regiunile ortodoxe ale Europei.

Colegiul Grec din Roma a contribuit considerabil la dezvoltarea învăţăturii şi a educat doi mari autori care şi-au lăsat amprenta asupra ştiinţei şi literaturii elene: Leon Allatius şi Neofit Rodinos[4]. Din cauza implicării unor astfel de învăţaţi în activităţile propagandistice ale Bisericii Apusene, fie prin scrierile lor, fie prin lucrarea misionară (sau Pagini 107 1în cazul lui Rodinos ambele), Colegiul Grec a fost perceput de către ortodocşi ca o instituţie ostilă şi lucrarea sa a condus la o înstrăinare şi mai mare între Ortodoxie şi catolicism[5].

 

Leon Allatius (cca 1586-1669), ortodox grec, născut în Insula Chios, pe atunci parte a Imperiului Otoman. El a fost luat de unchiul său dinspre mamă în Italia pentru a primi educaţie, mai întâi în Calabria şi apoi la Roma, unde a fost admis la Colegiul Grec Sfântul Atanasie. El se va converti la catolicism şi va rămâne în Colegiu unde va preda greaca şi se va dedica studiului clasicilor şi teologiei; a scris o serie de cărţi.

 

Dialogul ortodoxo-protestant

Acesta era fundalul mai larg al curiozităţii şi al unei anumite deschideri arătate de ortodocşi la începutul secolului al XVI-lea faţă de Bisericile protestante din Europa Centrală. Printre factorii cei mai importanţi care făceau ca ortodocşii şi protestanţii să fie atraşi într-o încercare de a se înţelege reciproc se afla o ostilitate comună faţă de catolicism. Prima astfel de iniţiativă consemnată în surse a fost trimiterea în 1558 de către Patriarhul Ioasaf al II-lea ‘Magnificul’ al Constantinopolului a diaconului său Dimitrie Mysos Tesaloniceanul la Wittenberg cu sarcina de a aduna informaţii despre învăţăturile protestanţilor.

Misiunea diaconului Dimitrie i-a dat unuia dintre conducătorii Reformei, elenistul Philipp Melanchthon[6], oportunitatea de a trimite o epistolă patriarhului în 1559, subliniind credinţele de bază ale creştinilor reformaţi. Pentru informarea mai completă a patriarhului, Melanchthon a ataşat la scrisoarea sa o traducere în greacă a Mărturisirii de la Augsburg[7]. În scrisoarea sa, mai întâi el mulţumea lui Dumnezeu pentru că salvase Biserica Creştină din Răsărit din mijlocul atât de multor nenorociri şi îl asigura pe patriarh că creştinii reformaţi urmau cu evlavie Sfintele Scripturi, canoanele Sinoadelor Ecumenice şi învăţătura Părinţilor Greci ai Bisericii. El a afirmat de asemenea că ei respingeau superstiţiile călugărilor latini şi îl implora pe patriarhul ortodox să nu dea atenţie calomniilor duşmanilor adevărului împotriva creştinilor protestanţi[8].

Scrisoarea lui Melanchthon şi traducerea Mărturisirii de la Augsburg au fost aduse de Dimitrie Mysos în Constantinopol, dar patriarhul şi sinodul pesemne nu au fost impresionaţi de pretenţia de ortodoxie a protestanţilor şi au evitat să le răspundă. După moartea lui Melanchthon în 1560, contactele directe dintre protestanţi şi Patriarhia Constantinopolului au fost suspendate mai mult de 10 ani.

Contactele neizbutite cu protestantismul din vremea patriarhului Ioasaf ‘Magnificul’ au găsit o urmare mai substanţială în timpul primei domnii a lui Ieremia al II-lea Tranos (1572-1579). De această dată, iniţiativa a venit nu din Wittenberg, ci din Tübingen. Ocazia a fost numirea în 1573 a lui Stephen Gerlach, un eminent învăţat luteran, drept capelan la ambasada austriacă din Istanbul. Gerlach a adus două scrisori adresate patriarhului Ieremia de către profesorii eminenţi de la Universitatea din Tübingen, marele elenist MartinPagini 107 2 Crusius şi teologul Jakob Andreae[9]. Acest eveniment a iniţiat o corespondenţă între patriarh şi profesorii de la Tübingen, care a durat până în 1581, depăşind prima perioadă de domnie a patriarhului.

 

Martin Kraus (1524-1607), de obicei latinizat ca Crusius, a fost un istoric şi clasicist german, profesor timp îndelungat la Universitatea din Tübingen

 

În total, profesorii de la Tübingen au scris 8 scrisori, iar patriarhul a scris 5 în răspuns. În afară de propriile scrisori, profesorii protestanţi au trimis 6 copii ale Mărturisirii de la Augsburg, adresate patriarhului, Mitropolitului Mitrofan de Veria [ulterior patriarh ecumenic], lui Teodosie Zygomalas, conducătorul Academiei Patriarhale, şi lui Gabriel Severos, alt erudit de frunte şi viitor mitropolit titular de Philadelphia, dar rezident în Veneţia. O ultimă copie a fost trimisă lui Mihail Cantacuzino, un binefăcător laic bogat al Bisericii. Era evident că profesorii din Tübingen sondau opinia publică ortodoxă în ce priveşte vederile lor. Profesorii şi patriarhul au corespondat în greacă, şi scrisorile care au rămas posterităţii au furnizat o consemnare excelentă a nivelului gândirii teologice la care decurgeau schimburile de vederi dogmatice dintre ei.

Schiţând principiile doctrinei protestante, profesorii au subliniat punctele de acord dintre cele două Biserici, credinţa lor comună într-un Mântuitor, Iisus Hristos, şi acceptarea Sfintelor Scripturi ca bază a credinţei lor. Ei au adăugat că punctele de dezacord dintre Bisericile Ortodoxă şi Reformată erau de o însemnătate secundară, în timp ce, în răspunsul său, patriarhul a accentuat punctele de dezacord dintre Ortodoxie şi protestantism şi i-a acuzat pe protestanţi că au introdus inovaţii. El a subliniat că credinţa ortodoxă era întemeiată nu numai pe Sfintele Scripturi, ci şi pe Sinoadele Ecumenice şi Părinţii Bisericii, şi a avertizat că credinţa bazată doar pe Scripturi ar putea conduce la erori.

În 1575, patriarhul a trimis teologilor protestanţi o respingere a Mărturisirii de la Augsburg compusă de el însuşi cu ajutorul lui Ioan Zygomalas şi al altor teologi ortodocşi. Corespondenţa a continuat în cea de-a doua perioadă de domnie a lui Ieremia (1580-1584), dar prin 1581 patriarhul le-a cerut profesorilor din Tübingen să înceteze să-l necăjească cu subiecte dogmatice, de vreme ce ei nu arătau nici o bunăvoinţă în a se conforma adevăratelor învăţături ale Bisericii, îndeosebi cu privire la Părinţii pentru care ei şi-au exprimat respectul în cuvinte, dar nu în fapte. Patriarhul a încheiat corespondenţa sugerând profesorilor protestanţi ca ei să-i scrie din prietenie dacă doreau aşa ceva, dar să nu-l supere cu chestiuni dogmatice[10].

Aceste încercări timpurii de cercetare şi descoperire reciprocă dintre Ortodoxie şi protestantism nu au lăsat nici o amprentă serioasă asupra Bisericii Ortodoxe. Cel mai mare rezultat al schimbului dintre cele două Biserici în acest stadiu timpuriu din istoria Reformei a fost monumentala lucrare Turcograecia a lui Martin Crusius, publicată la Basel în 1584. Aceasta este cea mai importantă sursă privind starea Bisericii Ortodoxe şi a culturii şi limbii greceşti din secolul al XVI-lea şi rămâne o mină nesecată de informaţie asupra acestor subiecte până în ziua de astăzi.

Contactele timpurii din vremea patriarhului Ieremia al II-lea sugerează mai degrabă suspiciune faţă de protestanţi decât nesiguranţă sau chiar ostilitatea care caracteriza adeseori relaţiile ortodocşilor cu catolicii. Atitudinile faţă de protestantism se vor schimba ceva mai târziu după experienţele extrem de dramatice ale Bisericii Ortodoxe în vremea patriarhul Chiril I Loukaris, la începutul secolului al XVII-lea.

Episod apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 107/septembrie-octombrie 2017

 

 

 

PARTEA A II-A

Biserica Ortodoxă după 1453

Cucerirea Constantinopolului în 1453 a distrus Biserica Ortodoxă ca instituţie a imperiului creştin instituită de împăratul Constantin. Biserica nu mai conferea legitimitate prin ungere şi încoronare stăpânitorului sabiei vremelnice; nu mai sfinţea prin călăuzirea sa duhovnicească rânduiala pământească a lucrurilor. Ea încerca acum să se adapteze la o rânduială islamică acceptând suveranitatea Casei lui Osman şi supunându-se cu credinţă puterilor necreştine dominatoare. În schimb, conducătorii Bisericii, patriarhii şi preoţii deopotrivă, erau recunoscuţi de statul islamic; nu însă ca o instituţie a populaţiei creştine supuse, ci în capacitatea lor personală, ca agenţi administrativi ai statului otoman însărcinaţi cu misiunea de a supraveghea ,,obiceiurile religioase eronate ale necredincioşilor”[11]. În această calitate, conducerea religioasă ortodoxă trebuia să-şi îndeplinească îndatoririle sale, care, în măsura în care privea statul, includea asigurarea supunerii loiale a supuşilor creştini ai sultanului şi strângerea regulată şi livrarea taxelor lor.

În acest sistem total de supunere politică şi statut instituţional ambiguu, ierarhia ecleziastică cu patriarhul ecumenic în fruntea sa s-a străduit să păstreze înlăuntrul comunităţii creştine organizarea, practicile religioase şi tradiţiile spirituale ale Bisericii. A ţine comunitatea de credincioşi unită şi a supravieţui printre vicisitudinile dominaţiei necreştine lungă de veacuri – până când, în cele din urmă, comunitatea creştină a fost recunoscută de reformele otomane de la jumătatea secolului al XIX-lea ca o instituţie colectivă care reprezenta societatea ortodoxă – erau realizări mari. Ele reflectau nu numai puterea memoriei colective şi eficienţa mecanismelor de a întreţine relaţii între credincioşi înlăuntrul Bisericii, ci şi puterea de a dăinui a moştenirilor simbolice ale imperiului creştin de odinioară al Noii Rome. Pentru a asigura această supravieţuire, Biserica a trebuit să-şi împlinească cât mai bine cu putinţă sarcinile ei în domeniile pastoral, filantropic şi educaţional.

Nu este lipsit de însemnătate faptul că una dintre primele măsuri ale lui Ghenadie al II-lea Scholarios[12] după ce a fost numit patriarh de către Mehmed Cuceritorul a fost de a reînfiinţa o şcoală de învăţământ superior în Constantinopol. În această şcoală patriarhală, au fost înscrise învăţământul creştin, cultivarea limbii greceşti şi o oarecare formă de instruire în cunoaştere şi educaţie umană într-un efort de a reproduce tradiţia culturală care putea să asigure supravieţuirea şi continuitatea înlăuntrul Bisericii, fără a ţine cont de ambiguităţile poziţiei ei instituţionale în rânduiala politică[13].

Plata, însă, pentru poziţia sa anormală era grea. Funcţia de ‘supraveghetor al obiceiurilor religioase greşite ale necredincioşilor’ era o funcţie administrativă la care avea acces persoana care oferea cel mai mult şi acest lucru a constituit o sursă de dezordine şi mişcare permanente în rândurile superioare ale ierarhiei. Simonia şi corupţia au fost consecinţele inevitabile ale unei asemenea dezordini. Între anii 1454-1600, scaunul patriarhal a cunoscut cel puţin 36 schimbări ale ocupantului, în care au fost implicaţi 24 persoane. Foarte adesea, durata ocupării tronului era de doar câteva luni, chiar câteva săptămâni.

Acest fapt crea probleme suplimentare: vrajba şi trădarea nu atât că îi sminteau pe credincioşi, cât alimentau lăcomia statului în detrimentul Bisericii. Cea mai dramatică reflectare a acestui fenomen a fost confiscarea continuă a bisericilor şi transformarea lor în moschei – o practică ce a devenit o sursă constantă de suferinţă pentru cler şi credincioşi deopotrivă. Apogeul acestei practici a fost atins în 1586 când Patriarhia a fost izgonită din Mânăstirea Pammakaristos, unde patriarhul îşi avea reşedinţa din 1456. Patriarhul Ieremia al II-lea, care fusese surghiunit în Insula Rhodos, a revenit la Istanbul în 1586 doar pentru a găsi biserica patriarhală, pe care el o împodobise cu dragoste, transformată în moschee; ,,el a plâns cu amar”, consemnează cronicarul[14].

 

Pagini 108 1

Biserica Născătoarei de Dumnezeu Pammakaristos, transformată în
Moscheea Fethiye (Fethiye Camii, ,,moscheea cuceririi”), astăzi muzeu

 

Deznădejdea larg răspândită şi moralul scăzut ale comunităţii ortodoxe la sfârşitul secolului al XVI-lea se reflectau şi în starea Academiei Patriarhale, unde instruirea fusese practic abandonată în această perioadă[15]. Această stare de criză şi declin furnizează cadrul mai larg pentru situaţia în care se afla Biserica când a intrat în scenă Chiril I Loukaris. Cele 6 perioade de domnie ale patriarhului Chiril pe tronul Sfântului Ioan Gură de Aur au inaugurat o perioadă furtunoasă pentru Biserică, mai ales între anii 1620-1638. El a fost unul dintre cei 4 patriarhi mari ai perioadei otomane – alături de Ghenadie al II-lea, Ieremia al II-lea şi Ioachim al III-lea. Un personaj vizionar şi dăruit, cu o personalitate fascinantă, el s-a urcat pe tron având o strategie complexă pentru înnoirea Bisericii şi regenerarea credinţei.

 

Chiril Loukaris: un patriarh protestant ?

Chiril s-a născut Constantin Loukaris în Candia (Iraklion), Creta, în 1572[16]. El a fost expus culturii umaniste a insulei sale în perioada veneţiană târzie[17], dar devotamentul puternic al familiei sale faţă de Ortodoxie l-a condus în direcţia monahismului. El a devenit frate probabil în cel mai important lăcaş ortodox din Creta, Mânăstirea Angarathos, unde fratele său Maxim avea să devină mai târziu stareţ (1619-1641). Tânărul Loukaris era un om neobosit şi avea să rămână aşa pe tot parcursul vieţii sale. El şi-a făcut studiile la Veneţia, unde a fost instruit de Maxim Margounios[18], episcopul Kythirei.

Tânărul Constantin Loukaris s-a înscris de asemenea la Universitatea din Padova, unde Cesare Cremonini i-a predat filozofia neo-aristoteliană. El a absolvit în 1595 şi către sfârşitul acelui an a fost hirotonit diacon şi preot în Constantinopol de vărul său Meletie Pigas[19], patriarhul Alexandriei, care fusese şi el monah în obştea de la Angarathos. La scurt timp după hirotonia sa, Chiril Loukaris şi-a urmat patriarhul la un sinod convocat înPagini 108 2 1596 la Constantinopol de patriarhul Ieremia al II-lea. Sinodul a condamnat pseudo-unirea Bisericilor Ortodoxă şi Catolică votată de un Sinod local la Brest-Litovsk în 1595.

 

Cesare Cremonini (1550-1631), profesor italian de filozofie naturală, folosind raţionalismul împotriva revelaţiei dumnezeieşti şi materialismul aristotelian împotriva naturii duale [trup şi suflet] a omului în cadrul scolasticismului

 

Sinodul din 1596 a trimis 2 exarhi în Polonia pentru a-l informa pe Regele Sigismund al III-lea al Poloniei de deciziile luate de Patriarhiile Constantinopolului şi Alexandriei şi pentru a participa la un al doilea Sinod la Brest-Litovsk. Unul dintre exarhi, care reprezenta Patriarhia Alexandriei, era Chiril Loukaris. Această călătorie l-a pregătit pentru bătălia lui de o viaţă împotriva iezuiţilor. El a făcut cauză comună cu protestanţii, care erau în aceeaşi măsură de persecutaţi în Polonia şi Lituania. Aceasta a pus bazele apropierii sale de protestanţi.

Până în 1600, Loukaris a întreprins cel puţin două misiuni lungi în Polonia, Ucraina şi Lituania, lucrând pentru cauza ortodoxă în acele regiuni. El a reorganizat şcoala ortodoxă din Vilna şi a întemeiat alta în L’viv. În cursul persecuţiei aprige a ortodocşilor din 1600 de-abia a scăpat cu viaţă, în timp ce exarhul Bisericii Constantinopolului, Nichifor, şi-a pierdut viaţa.

În 1601, după moartea lui Meletie Pigas, Chiril Loukaris, având abia 30 de ani, a fost ales patriarh al Alexandriei. În această calitate, ocupând cel de-al doilea tron ca însemnătate în Biserica Ortodoxă, el şi-a continuat lupta împotriva propagandei latine în teritoriile ortodoxe. În 1612, el a plecat în altă călătorie către sud-vestul Rusiei. Pe drum s-a oprit la Istanbul, unde după expulzarea patriarhului Neofit al II-lea (patriarh al Constantinopolului între anii 1602-1603, 1607-1612), Sinodul Patriarhiei Ecumenice i-a cerut lui Chiril să slujească drept ‘locţiitor’ al scaunului Constantantinopolului. Chiril a fost de acord şi a slujit o lună, dar a descoperit că obligaţiile financiare posibile după o eventuală alegere a sa ca patriarh ecumenic erau atât de împovărătoare, încât s-a retras şi şi-a continuat călătoria către Rusia.

După întoarcerea sa în Alexandria în 1614, Loukaris a rămas profund îngrijorat de activităţile neîncetate de prozelitism ale catolicilor în Răsărit. El a conceput o mare strategie pentru apărarea Ortodoxiei curtând puterile protestante din Europa pentru a dezvolta un front comun împotriva Romei. În această etapă timpurie, el şi-a îndreptat privirea spre Anglia. El a purtat corespondenţă cu doi arhiepiscopi de Canterbury succesivi, George Abbot (1562-1633, arhiepiscop între anii 1611-1633) şi William Laud (1573-1645, arhiepiscop între anii 1633-1640). Rezultatul major al acestor contacte a fost oferta anglicanilor de a primi un cleric din Biserica Alexandriei la instruire teologică la Oxford.

În 1617, această iniţiativă l-a adus pe Mitrofan Kritopoulos în Anglia pentru 5 ani, cu intenţia tăinuită de a lucra pentru o unire posibilă între ortodocşi şi anglicani. Călătoriile ulterioare ale lui Kritopoulos în alte părţi ale Europei protestante par să fi fost dictate de acest motiv[20]. În timp ce Kritopoulos călătorea în Europa, patriarhul său aflat în Pagini 108 3Alexandria era ocupat să corespondeze cu învăţaţi şi prelaţi protestanţi de frunte, printre care teologul şi omul de stat olandez David de Wilhelm şi arhiepiscopul de Spalato, Marco Antonio de Dominis, care se convertise la protestantism în timpul şederii sale la Londra.

 

Mitrofan Kritopoulos (1589-1639, patriarh al Alexandriei între anii 1636-1639), teolog ale cărui discuţii cu protestanţii au fost prezentate în expunerea sa a învăţăturii ortodoxe răsăritene, într-o încercare de unire creştină

 

Această corespondenţă este importantă pentru că îl arată pe Loukaris profund tulburat de practicile Bisericii sale, pe care el le percepea (sau poate că fusese făcut să le perceapă astfel de opiniile altora) ca învechite şi superstiţioase şi foarte îndepărtate de credinţa creştină autentică. El exprima o năzuinţă pentru o întoarcere la ‘simplitatea evanghelică’, bazată pe autoritatea Scripturilor şi a Sfântului Duh. El critica comportamentul credincioşilor ortodocşi, la care fusese martor în cursul unei vizite la Ierusalim. După părerea sa, aceasta era la limita cu idolatria. De asemenea, el exprima îndoieli privind autoritatea excesivă atribuită Părinţilor în Bisericile greacă şi latină şi mărturisea că găsea doctrinele Reformei mai apropiate de duhul Scripturilor decât cele ale Bisericilor Ortodoxă şi Catolică[21].

Aceste preocupări reflectă neliniştile duhovniceşti şi bisericeşti mai profunde ale lui Loukaris, care decurgeau din principiile conştiinţei sale creştine şi din simţul său de responsabilitate ca urmaş al apostolilor pentru starea credinţei în rândul turmei sale. Acest simţ puternic de datorie pastorală l-a însoţit pe Chiril la Constantinopol, unde el a fost înălţat la tronul ecumenic pe 4 noiembrie 1620 printr-un vot al sinodului. Aşa a început domnia lui Chiril I, ‘renumit pentru virtutea şi înţelepciunea sa’, după judecata sinodului[22]. Domnia sa pe scaunul Constantinopolului a durat, cu scurte întreruperi, până în 1638. Aceasta a fost o domnie relativ lungă şi a fost marcată nu numai de întinderea lucrării sale pastorale şi administrative, ci şi de preocuparea sa pe o scară cu adevărat pan-europeană pentru marea sa strategie împotriva presiunii neîncetate a Bisericii Catolice asupra lumii ortodoxe[23].

Episod apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 108/noiembrie-decembrie 2017

 

 

 

PARTEA A III-A

Patriarhul Chiril aduce în Constantinopol prima tiparniţă din lumea greacă

Patriarhul Chiril a urcat pe scaunul Constantinopolului într-un moment când scena era pregătită pentru noi confruntări între feluritele puteri pentru a determina viitorul Bisericii Ortodoxe Greceşti. De 6 ori ales şi de 6 ori dat jos din scaun, sorţii lui reflectau tumultul din jurul scaunului ecumenic. Ambasadorii marilor puteri europene la Poarta Otomană concurau între ei pentru influenţa asupra Bisericii Greceşti. În timp ce ambasadorul Franţei, nemulţumit de politica anti-catolică a patriarhului Chiril, căuta, cu ajutorul iezuiţilor, să-i ridice împotriva lui pe membrii pro-catolici ai sinodului, cei englez şi olandez erau încântaţi de politica sa anti-catolică şi înclinaţiile sale către lumea protestantă. Căderile de pe tronul ecumenic erau ‘mijlocite’ de aceiaşi ambasadori prin intermediul intrigilor la curtea sultanului sau chiar a unor sume de bani date marelui vizir şi oficialilor otomani[24].

Consideraţiile şi evaluările retrospective ale prezenţei lui Chiril Loukaris în istoria Răsăritulului grec şi a Bisericii Ortodoxe au subliniat aproape exclusiv politica strategiei sale măreţe împotriva Romei, o strategie care a fost pusă pe bazele unei alianţe ortodoxo-protestante, care însă în cele din urmă l-a transformat pe patriarh într-un prizonier al puterilor protestante. Aceasta este o estimare mai degrabă limitată şi cu siguranţă incompletă, care trădează originea apuseană a celor care o propun şi interesul lor principal în a-l vedea pe patriarh ca pe o personalitate mai curând politică decât bisericească.Pagini 110 1

O imagine de ansamblu mai completă ar trebui să includă lucrarea intensă a patriarhului în Biserică, cu scopul de a insufla viaţă nouă în toate domeniile activităţii bisericeşti. Politica internaţională nu a fost singura şi nici principala sa preocupare, iar alianţele sale protestante împotriva Romei erau doar o componentă a politicii sale pentru apărarea şi renaşterea Bisericii Ortodoxe după criza şi declinul trăite în ultimii ani ai secolului al XVI-lea. Acesta era ţelul fundamental al patriarhului. Alianţa protestantă era concepută ca o armă majoră în apărarea Ortodoxiei, nu un ţel în sine.

 

Chiril Loukaris. Portret pictat în 1632, la Geneva

 

Motivaţia ortodoxă mai profundă din spatele diplomaţiei lui Chiril este reflectată limpede de documentele emise în timpul domniei sale ca patriarh ecumenic. Puţini patriarhi au emis atât de multe edicte sinodale şi alte tipuri de documente patriarhale. Acestea erau rezultatul energiilor sale înnoitoare, care erau îndreptate către îmbunătăţirea sau reînfiinţarea de mânăstiri, canonizarea de sfinţi, rânduirea unor chestiuni de jurisdicţie episcopală şi asumarea răspunderii pentru publicarea de cărţi religioase[25]. Aceste activităţi alcătuiau esenţa lucrării pastorale tradiţionale a Bisericii. Chiril a întreprins alte două iniţiative majore.

Mai întâi, a reorganizat şi a îmbunătăţit Academia patriarhală muribundă aducând acolo pe fostul său coleg de la Padova, Teofil Korydalleus[26]. Acest neo-aristotelian de frunte a luat în serios porunca patriarhului său: începând din 1624, el a reproiectat programa şcolii introducând alături de cunoştinţe bisericeşti şi literatură greacă, latina şi filozofia. El a iniţiat o tradiţie de neo-aristotelianism care a fost transplantată de studenţii săi în alte şcoli importante din Răsăritul grec şi a alcătuit o educaţie filozofică comună pentru popoarele creştine din Balcani până la apariţia Iluminismului un secol şi jumătate mai târziu. În mod inevitabil, Korydalleus a avut necazuri cu conducerea educaţională conservatoare a Academiei din acea vreme şi a avut parte de pericolele şi prăbuşirea patriarhului său.

Cea de-a doua iniţiativă majoră a lui Chiril, cu adevărat revoluţionară, a constituit-o introducerea pentru prima oară a unei maşini de tipărit în Istanbul, pentru a publica lucrări religioase pentru necesităţile credincioşilor. În 1627, el l-a invitat pe Nicodim Metaxas, un kefalonian care fusese instruit în meşteşugul tipăririi la Londra, să înfiinţeze o tipografie la Constantinopol. Cu ajutorul ambasadorului britanic Sir Thomas Roe, maşina de tipărit a fost introdusă în Turcia şi amplasată în oraş în apropierea ambasadei britanice pentru protecţie. Era prima tiparniţă din lumea greacă. Sub conducerea patriarhului, a început tipărirea de lucrări religioase, în mare parte broşuri anti-catolice; patriarhul socotea că prezenţa crescândă a misionarilor francezi reprezenta o ameninţare serioasă pentru credincioşii ortodocşi. Latinii erau extrem de interesaţi de a limita activităţile acestei tiparniţe sau de a o vedea distrusă. În consecinţă, tipografia greacă a devenit o preocupare majoră pentru ambele părţi.

Când a ajuns la Roma ştirea despre tiparniţă, autorităţile catolice l-au împuternicit pe greco-catolicul Canachio Rossi să plece la Istanbul pentru a-l convinge pe patriarhul Chiril să oprească această întreprindere. Misiunea lui Rossi a eşuat, însă, din nefericire, una din propriile scrieri ale patriarhului Chiril tipărite de Metaxas conţinea unele fragmente care ar fi putut fi interpretate ca potrivnice învăţăturii Coranului. Aceasta a oferit catolicilor o Pagini 110 2oportunitate; contele de Cesy s-a grăbit să-l viziteze pe marele vizir Husrev Paşa pentru a-i arăta secţiunile ofensatoare. Marele vizir a poruncit ca Nicodim Metaxas să fie arestat în ajunul Botezului Domnului din 1628; el a reuşit să scape, însă ienicerii au distrus tipografia[27].

 

Papa Urban al VIII-lea (1568-1644, papă între anii 1623-1644)

 

În următorii 10 ani, a fost război total între patriarhul Constantinopolului şi Biserica Romano-Catolică. La o întrunire din iulie 1628, prezidată de Papa Urban al VIII-lea însuşi, Propaganda Fide a hotărât să lupte fără încetare împotriva patriarhului până la eliminarea lui[28]. Pentru a găsi sprijin în această luptă, patriarhul Chiril a fost nevoit să se bizuie pe ambasadorii protestanţi, britanic, austriac şi olandez la Poarta Otomană. În special, ambasadorul britanic Sir Thomas Roe şi succesorul său Sir Peter Wych, ca şi ambasadorul olandez Cornelius de Haag, l-au sprijinit pe patriarh în eforturile lui de a înfrunta comploturile iezuiţilor şi ulterior ale călugărilor capucini împotriva lui. Duşmanii patriarhului au încercat să întoarcă autorităţile otomane împotriva lui acuzându-l de lipsă de loialitate şi atribuind motive politice lucrării sale pastorale. În plus, în speranţa că-l vor detrona, ei au încurajat neînţelegerile în sinod acuzându-l de erezie şi exagerând simpatiile sale protestante. Mai eficiente decât argumentele religioase au fost sumele mari de bani, care l-au ajutat pe omonimul său Chiril Kontaris, mitropolit de Veria, să creeze în sinod o facţiune împotriva lui.

 

Despre Chiril Kontaris

Chiril Kontaris, originar din Veria, Macedonia, studiase la iezuiţi. El venise în Constantinopol în 1618 şi locuise la Biserica Sfântul Benedict în timp ce urma cursurile. În cele din urmă, el a devenit binecunoscut printre catolicii influenţi din Constantinopol, dintre care unii erau dornici să-l susţină financiar în ţelul său pentru o funcţie mai înaltă în Biserica Ortodoxă, exact aşa cum protestanţii îl susţinuseră pe Chiril Loukaris. În 1630, superiorul capucin din Constantinopol, Archange de Fosses, a dus la Paris o scrisoare a lui Chiril Kontaris în care acesta cerea protecţia Regelui Ludovic al XIII-lea al Franţei. După aceea, la Roma, Archange de Fosses a primit autorizaţia papală de a-l absolvi pe Kontaris ,,de orice condamnare a schismei şi ereziei”, dar nu se cunoaşte dacă Chiril Kontaris s-a convertit la catolicism la acea vreme. În 1633, timp de 8 zile, el a fost patriarh, dar ambasadorii englez şi olandez au putut curând să-l repună în scaun pe Chiril Loukaris[29].

În martie 1635, Chiril Kontaris s-a întors pe tron pentru câteva luni, doar pentru a fi depus de sinod şi exilat în Insula Rhodos. În 1637, pentru cea de-a şasea şi ultima oară, Chiril Loukaris s-a urcat pe tron, dar în timpul anului mai mulţi episcopi, printre care şi Chiril Kontaris, s-au plâns Porţii că Loukaris era implicat în declanşarea unei revoluţii. Patriarhul a fost întemniţat şi ulterior ucis de ienicerii care-l duceau într-un loc de detenţie în iunie 1638.

După cea din urmă detronare a lui Chiril Loukaris, sinodul l-a ales pe Chiril Kontaris pentru a treia oară, dar domnia sa a fost nesigură, ameninţată de mulţi duşmani. Pentru a cimenta susţinerea sa catolică, pe 15 decembrie 1638, el a semnat o mărturisire formală de credinţă catolică care a fost alcătuită pentru el de Congregaţia pentru Propaganda Credinţei. Acest act nu a trecut neobservat. La sfârşitului lui iunie 1639, el a înlăturat, pus sub arest de autorităţile turce şi trimis în exil în Tunisia. El a murit în Tunis pe 24 iunie 1640, sugrumat de paznicii săi după ce a refuzat să devină musulman[30].

 

La sfârşitul anului 1627, Sir Thomas Roe s-a retras din Constantinopol. Între timp, ambasadorul austriac Kufstein, protestant, a făcut loc unui catolic. Astfel, principalul sprijin al patriarhului Chiril a rămas ambasadorul olandez, Cornelius de Haag. În curând, însă, patriarhul a devenit prizonierul susţinătorului său. Astfel, în schimbul susţinerii lor, Cornelius de Haag şi capelanul ambasadei olandeze, Antoine Leger, ambii calvini profund devotaţi, au făcut presiuni asupra patriarhului pentru a introduce măsuri şi învăţături protestante în Biserică. Preţul sprijinului lor a luat forma specifică a emiterii unei mărturisiri de credinţă de către patriarh. S-a sugerat că textul a fost redactat de pastorii calvini din Geneva şi revizuit de Leger pentru a-l face să pară mai apropiat de unele cerinţe dogmatice ortodoxe şi prezentat patriarhului pentru a-l semna. După câte se pare, Chiril a făcut unele revizuiri suplimentare şi a semnat mărturisirea în 1629. În acelaşi an, la Geneva, a fost publicată o traducere în limba latină sub titlul ,,Mărturisire a credinţei creştine de Chiril, patriarh al Constantinopolului”. Au urmat traduceri în engleză şi franceză. În titlu se specifica faptul că mărturisirea avea acordul celorlalţi patriarhi ai Bisericii răsăritene. În 1633 a apărut şi o versiune în limba greacă a mărturisirii[31].

Mărturisirea este un text relativ scurt alcătuit din 18 articole urmate de 4 întrebări şi răspunsuri privind dogmele fundamentale ale credinţei creştine[32]. Din cele 18 articole sau capitole ale textului principal, 3 (I, VI şi VII) sunt pe deplin ortodoxe în ce priveşte principiile dogmatice fundamentale (Sfânta Treime, Întruparea, păcatul originar şi transmiterea sa). Însă multe altele (II, III, IX, XVII) sunt pe deplin protestante ca punct de vedere, în chestiuni privind autoritatea Scripturii şi Tradiţiei Părinţilor şi Sinoadelor, ecleziologie, predestinare, justificare doar prin har, numărul sfintelor taine, euharistia etc. Din aceste articole protestante, II şi XVII (despre autoritatea Scripturii şi euharistie) sunt complet calvine ca inspiraţie. Alte articole (mai ales IV, V, VIII, XVI şi XVIII) sunt mai conciliante faţă de tradiţia ortodoxă, folosind un limbaj care s-ar putea potrivi cu sensibilitatea ortodoxă în chestiuni privind inspiraţia dumnezeiască a Scripturii, creaţia, Pronia, sfinţii şi icoanele lor, botezul şi viaţa după moarte. Acelaşi lucru este valabil pentru întrebările I, II şi IV despre citirea Scripturilor şi icoane. Întrebarea a III-a despre cărţile canonice ale Scripturilor este radical calvină, reducând numărul lor la 22 în Vechiul Testament, dar acceptând Noul Testament integral.

Episod apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 110/ianuarie-februarie 2018

 

 

 

PARTEA A IV-A

Acuzat de relaţii secrete cu Imperiul Rus

Publicarea mărturisirii a provocat furie în cercurile romano-catolice şi o mare nelinişte în rândul ortodocşilor. Patriarhul însuşi nu a admis niciodată explicit faptul că el este autorul textului, dar până la sfârşitul vieţii sale el nu s-a dezis, nici nu a condamnat în mod oficial printr-un act sinodal sau în scris mărturisirea publicată sub numele lui. Chestiunea autorului aşa-numitei ‘Mărturisiri Loukaris’ a rămas deschisă până astăzi. Opinia predominantă în rândul ortodocşilor la acea vreme şi ulterior a fost că, atunci când au publicat mărturisirea, calvinii au uzurpat numele patriarhului. Această opinie este confirmată de reacţiile contemporanilor. Patriarhul Chiril a continuat să se bucure de sprijinul fidel al Patriarhului Gherasim [Spartaliotis] al Alexandriei, în ciuda refuzului acestuia din urmă de a trata cu spionii trimişi în 1628 de calvini pentru o unire a Bisericilor. Patriarhul Teofan al Ierusalimului era deopotrivă convins de dreapta credinţă a lui Chiril şi a scris o scrisoare de la Iaşi în 1630 adresată ortodocşilor ruşi pentru a-i asigura în această privinţă. Bineînţeles, protestanţii, mai ales calvinii din jurul lui Cornelius de Haag şi pastorii din Geneva socoteau că Reforma găsise în cele din urmă calea în Biserica răsăriteană.

Deşi izgoniţi din Istanbul, în 1634, iezuiţii au reuşit cu ajutorul noului ambasador francez, Henri de Gournay, conte de Marcheville, să-l convingă pe Chiril Kontaris, mitropolit de Veria, să pună la cale o revoltă în sinod, care l-a dat jos temporar pe patriarh. El a fost aproape imediat reînscăunat[33] de către sinod doar pentru a fi alungat încă o dată în mai 1635 mulţumită lui Kontaris. Chiril a plecat în exil în Insulele Chios şi Rhodos. În aprilie 1637 însă, el a revenit pe tronul ecumenic pentru ultima perioadă de domnie.

Între anii 1630-1637, patriarhul Chiril a fost detronat şi reales de Sinodul Constantinopolului de 3 ori. Renumitul istoric al Bisericii Constantinopolului Manuel Gedeon interpretează insistenţa Sinodului de a-l reînscăuna pe Loukaris de 5 ori (sau 6 dacă este socotită şi domnia temporară din 1612) ca o confirmare categorică a dreptei sale credinţe şi a recunoaşterii devotamentului său faţă de dogmele şi tradiţiile Bisericii sale de către organismul cel mai competent să judece, ierarhia Patriarhiei Constantinopolului[34]. Însă Biserica se afla într-o criză profundă. Pe 17 august 1637, patriarhul Chiril scria clericilor, senatorilor şi guvernatorilor Republicii şi Bisericii Genevei mulţumindu-le pentru sprijinul acordat Ortodoxiei, dar deplângând starea Bisericii sale, care era sub asediul iezuiţilor şi a duşmanului său Chiril Kontaris, care plătise 20.000 taleri turcilor pentru a-l izgoni din scaun.

În pofida devotamentului patriarhului şi a spiritului său de luptător neobosit, sorţii împotriva lui s-au dovedit de nebiruit. Un an mai târziu, în iunie 1638, el a fost arestat sub acuzaţia că avea relaţii secrete cu ruşii, care tocmai smulseseră Azovul din mâinile otomanilor. El a fost judecat sumar pentru înaltă trădare şi executat pe 27 iunie 1638. Potrivit consulului englez în Smirna, Paul Rycaut, acest deznodământ tragic al vieţii dramatice a lui Loukaris costase curia papală 50.000 coroane[35].

În cele din urmă, Chiril Kontaris a reuşit să ajungă pe tronul ecumenic ca patriarhul Chiril al II-lea, dar numai pentru câteva luni în 1638-1639. Spre marea satisfacţie a foştilor săi profesori de la Şcoala iezuită din Galata, el a avut suficient timp pentru a convoca un sinod şi a-l condamna pe Chiril Loukaris ca autor al mărturisirii eretice. Cu toate acestea, sinoadele ulterioare ale Bisericii Ortodoxe întrunite la Constantinopol în 1638, 1642, 1672 şi 1691, la Iaşi în 1642, şi la Ierusalim în 1672 au condamnat mărturisirea ca eretică, dar nu pe Chiril Loukaris nici ca autor al ei, nici ca fiind calvin[36].

Deşi, în absenţa unor dovezi concludente, chestiunea dacă el a fost sau nu autorul mărturisirii rămâne deschisă până astăzi, mărturisirea în sine a fost condamnată unanim de ortodocşi. O lungă polemică împotriva mărturisirii a persistat în tradiţia catolică, şi teologii romano-catolici îi acuză pe ortodocşi că au fost receptivi faţă de protestantism din cauza Pagini 111 1faptului că nu l-au condamnat pe Chiril Loukaris însuşi. În 1667, pentru a contracara aceste critici, Mitropolitul Petru [Movilă] al Kievului a alcătuit şi a publicat la Amsterdam altă mărturisire de credinţă ortodoxă, cu acordul celor 4 patriarhi ai Bisericii Ortodoxe.

 

Petru Movilă (1596, după alte surse 1574-1646), mitropolit de Kiev şi Galiţia (1632-1646), teolog ortodox şi reformator al învăţământului teologic ortodox. Întemeietor al Academiei Duhovniceşti din Kiev, el a lăsat numeroase scrieri: o ediţie adnotată a celor patru Evanghelii (1637), o ediţie revăzută a Evhologionului, cunoscut ca Molitfelnicul mare (1646), Scurte eseuri ştiinţifice despre articole de credinţă, Mic catehism rus, Mărturisirea de credinţă ortodoxă a Catoliceştii şi Apostoleştii Biserici Ortodoxe a Răsăritului, ca răspuns la încercările de convertire ale iezuiţilor şi protestanţilor şi reacţie la Mărturisirea calvină pretins semnată de patriarhul Chiril Loukaris

 

Existenţa surselor extrem de bogate şi a unei dezbateri erudite vaste nu a adus însă posibilitatea evaluării definitive a poziţiei lui Loukaris, care rămâne o provocare deschisă pentru istorici. Nu există nici o îndoială că relaţiile lui cu apusenii, percepţia lui critică în ce priveşte starea Bisericii sale şi, în analiză finală, însăşi credinţa sa au motivat dorinţa lui autentică de a regenera Ortodoxia printr-o înnoire a credinţei. În această misiune – aparent la un nivel cu totul personal –, Chiril Loukaris a cochetat cu ideile protestante. Dar pare greu de crezut că el ca patriarh măcar să se fi gândit la posibilitatea de a se abate de la Ortodoxia strictă, impunând vederi protestante Bisericii Ortodoxe. Asupra acestui punct, teologii şi istoricii academici moderni sunt de acord cu judecata cronicarilor de mai demult care au exprimat atitudinea autentică a Bisericii Ortodoxe[37].

Aşadar, ce a însemnat Reforma pentru Chiril Loukaris, cum i-a influenţat atitudinea pastorală şi strategia bisericească, şi cum i-a modelat viziunea asupra Bisericii Ortodoxe ? Se pare că, într-o perioadă de criză şi declin şi de presiune catolică neîncetată, el a privit către Reformă nu numai ca la un aliat împotriva catolicismului, ci şi ca la un model şi provocare pentru revigorarea vieţii teologice ortodoxe. El nu a admis niciodată pretenţiile Reformei de Ortodoxie, nici măcar în versiunea ei calvină, dar a recunoscut că ea a deschis o cale către renaşterea creştină. Drept aceea, el era pregătit ca în unele domenii ale practicii creştine să urmeze drumul protestantismului, aşa cum sugerează binecuvântarea sa pentru traducerea Noului Testament în greaca modernă.

Probabil că traducerea a fost cea mai importantă iniţiativă pastorală a patriarhului. Această sarcină i-a fost încredinţată în 1629 ieromonahului învăţat Maxim Rodios din Gallipoli (cunoscut de aceea ca Maxim Kallioupolitis), fost student al lui Teofil Korydalleus la Academia Patriarhală din Constantinopol şi un adept devotat al lui Loukaris. În timp ce lucra la traducere, Maxim a locuit în ambasada olandeză şi a colaborat îndeaproape cu capelanul ambasadei, Antoine Leger. Ca model pentru traducerea sa, el a folosit versiunea italiană modernă a Noului Testament a lui Giovanni Diodati. Prin 1632, ambasadorul olandez şi-a informat guvernul că traducerea fusese încheiată, dar necesita încă revizuiriPagini 111 2 faţă de original. Dar pe 24 septembrie 1633 ieromonahul Maxim a murit pe neaşteptate, fără a face retuşările finale lucrării sale. Acestea au rămas în seama lui Leger şi Loukaris însuşi, dar publicarea la Geneva a fost amânată până în 1638, în mod tragic, la doar câteva luni după moartea patriarhului Chiril[38].

 

Giovanni Diodati (1576-1649) a fost un teolog italian calvin, născut în Geneva şi exilat din Italia din cauza protestantismului său, primul traducător al Sfintei Scripturi în italiană din surse ebraice şi greceşti. El este cunoscut în principal ca autor al traducerii Scripturii în italiană (1603, tipărită cu note în 1607), în franceză (1644, cu note), ca şi al altor lucrări precum Adnotări la Biblie (1607), a cărei traducere în engleză Adnotări evlavioase şi învăţate asupra Sfintei Scripturi a apărut la Londra în 1648

 

În alte lucrări pastorale şi administrative, patriarhul a rămas credincios tradiţiilor Ortodoxiei şi nu a încercat să le schimbe în nici un fel care să le îndepărteze de principiile ortodoxe. El însuşi şi Biserica luptătoare pe care a ocârmuit-o au fost victimele aceleiaşi tragedii: pentru a-şi realiza strategia de apărare şi renaştere a Ortodoxiei, patriarhul Chiril – ‘probabil cel mai strălucit bărbat care a deţinut rangul de patriarh din zilele Sfântului Fotie încoace’ – a fost implicat în uneltirile politice, dar într-un asemenea fel încât nu numai că a devenit prizonierul protectorilor săi protestanţi, ci şi a fost lăsat fără apărare în faţa sălbăticiei unei tiranii orientale[39]. Astfel, strategia lui de renaştere ortodoxă a căzut victimă logicii nemiloase a politicii puterii introduse de Războiul de 30 ani[40].

Consecinţa pe termen lung a dramei profunde a domniei lui Chiril Loukaris a fost predominanţa pentru restul secolului al XVII-lea a unui duh anti-protestant militant în Biserica Ortodoxă. Câteva sinoade locale au condamnat calvinismul şi mărturisirea din 1629 atribuită lui Loukaris. Până şi Biserica Ciprului a ţinut un sinod în 1668 condus de arhiepiscopul Nichifor care a condamnat calvinismul. După mărturisirea din 1640 a lui Petru Movilă, care s-a apropiat periculos de catolicism, Patriarhul Dositei al Ierusalimului (1669-1707) a alcătuit altă mărturisire care răspundea punct cu punct la mărturisirea patriarhului Chiril. Dar pentru a face aceasta, patriarhul Dositei s-a inspirat puternic din surse latine şi a mers departe în direcţia teologiei catolice în ce priveşte chestiunile dogmatice fundamentale.

Acest duh anti-protestant din Răsăritul grec va explica apropierea altfel surprinzătoare dintre Bisericile Ortodoxă şi Catolică în ultimele decenii ale secolului al XVII-lea, care a fost însemnată mai ales la nivel local. Folosirea laolaltă a lăcaşurilor de cult şi împărtăşirea reciprocă a tradiţiilor, dacă nu şi a sfintelor taine, a devenit o practică relativ comună în zone precum unele insule din Marea Egee, cu populaţii amestecate din punct de vedere religios[41]. Această apropiere a început să se clatine curând, ca o consecinţă a practicilor agresive ale Bisericii Catolice în acele zone, precum în Peloponez, cucerit la sfârşitul secolului al XVII-lea de veneţieni de la otomani.

Episod apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 111/martie-aprilie 2018

 

 

 

PARTEA A V-A

Ortodoxie şi Iluminism

În Răsăritul grec, începutul secolului al XVIII-lea a găsit Ortodoxia îndepărtată de ambele ramuri ale creştinătăţii apusene, catolicism şi protestantism. Cu toate că, până în secolul al XIX-lea, a rămas inaccesibilă pentru orice dialog spiritual cu creştinătatea apuseană, ea s-a confruntat cu noi provocări intelectuale izvorâte din Apus sub forma filozofiei seculare. Acestea se înfăţişau lumii ortodoxe atât ca oportunităţi, cât şi ca pericole. Poziţia convenţională presupune că Biserica Ortodoxă a fost de la început şi din principiu potrivnică varietăţii de învăţături seculare provenite din Apus şi că s-a dedicat exclusiv tradiţiei literaturii sfinte transmisă în cultura Răsăritului grec. Lucrurile nu au stat într-atât de strict, atitudinea reală a ierarhilor Bisericii Ortodoxe a fost mult mai nuanţată, iar faptele consemnate istoric confirmă o atare afirmaţie.

De exemplu, Academia Patriarhală din Constantinopol se lăuda cu învăţaţi ca Teofil Korydalleus, care era un reprezentant prin excelenţă al învăţăturii seculare apusene. Patriarhul Chiril Loukaris, apreciindu-l în mod deosebit, l-a numit în funcţia de director al Academiei. De asemenea, în 1665, Alexandru Mavrokordatos[42] a fost numit conducător al Academiei Patriarhale. El a fost cel care a introdus primele elemente de predare ştiinţifică modernă în programa sa[43].

În cursul secolului al XVIII-lea, Biserica a arătat o deschidere remarcabilă faţă de învăţătura apuseană căutând sprijinul unor învăţaţi instruiţi în Apus, reprezentanţi ai unei varietăţi de nuanţe ale culturii Iluminismului, ori de câte ori a plănuit reformarea şi îmbunătăţirea instituţiilor majore de educaţie bisericească. Cea mai remarcabilă astfel de ocazie a apărut în 1753, când patriarhul Chiril al V-lea şi sinodul său au emis un edict plasând sub egida Patriarhiei Constantinopolului o instituţie de învăţământ superior întemeiată în 1748 în Muntele Athos de stareţul Meletie al Mânăstirii Vatopedi. ScopulPagini 112 1 măsurii era de a crea un colegiu care să instruiască clerici şi învăţaţi pentru necesităţile Bisericii. Acest proiect a fost încredinţat celui mai important exponent al culturii iluministe în lumea greacă la acea vreme, Evghenie Voulgaris (1716-1806).

 

Evghenie Voulgaris s-a născut în 1716 în Insula Kerkyra [Corfu] şi a studiat la Arta, Ioannina, Veneţia şi Padova. În 1742, el devine profesor de limba greacă veche, filozofie şi astronomie la Ioannina, iar în 1750 predicator şi profesor particular în Kozani. Între anii 1753-1759, Evghenie Voulgaris, la acea vreme ierodiacon, va conduce Academia Athonită. În această academie au studiat câteva figuri luminoase ale lumii ortodoxe din cea de-a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, precum Sfântul Atanasie din Paros şi Sfântul Cosma Etolul.

În 1759, Evghenie Voulgaris părăseşte Muntele Athos, destul de ostil prezenţei sale acolo, şi este numit director al Academiei Patriarhale din Constantinopol. Însă, în 1761, pleacă şi de aici şi ajunge profesor la Leipzig (1765) şi apoi la Berlin (1769). Datorită erudiţiei şi faimei sale, împăratul Friedrich al II-lea al Prusiei îl recomandă împărătesei Ecaterina a II-a a Rusiei, care îl numeşte bibliotecar la curtea de la Sankt Petersburg (1772-1774). În 1775 este hirotonit preot şi arhiereu, şi numit arhiepiscop de Herson, o regiune cu populaţie elenă ajunsă în 1774 sub stăpânirea Rusiei ţariste. În 1776 l-a chemat aici pe prietenul său Nichifor Theotokis să-l ajute la catehizarea populaţiei ortodoxe, iar acesta i-a urmat în scaunul de Herson după retragerea sa. În 1801, el se retrage la Mânăstirea Alexandru Nevski din Sankt Petersburg şi pleacă la Domnul în 1806.

 

Istoria Academiei Athonite condusă de Voulgaris în anii ’1750 a fost cazul clasic reprezentativ al posibilităţilor şi limitelor întâlnirii Ortodoxiei cu Iluminismul[44]. Evghenie Voulgaris a fost un om evlavios, un cleric a cărui credinţă ortodoxă era incontestabilă. În timpul şederii sale în Muntele Athos, în anii ’1750, el chiar a primit o tămăduire minunată de la una din cele mai cinstite icoane din Sfântul Munte, Fecioara Acatistului de la Mânăstirea Dionisiou. Dar el era totodată un raţionalist, un învăţat al filozofiei şi ştiinţei moderne. După ce a studiat la Veneţia şi Padova, el s-a întors în Grecia şi a predat în şcoli din Ioannina şi Kozani unde a fost implicat în conflicte personale şi ideologice cu învăţaţii conservatori, apărători ai predării tradiţionale, care îl acuzau de erezie din cauza raţionalismului şi perspectivei sale ştiinţifice. Demnitarii Bisericii par să nu fi împărtăşit această neîncredere şi au văzut aceste neînţelegeri ca ceea ce sunt în realitate în cele mai multe cazuri: confruntări profesionale şi conflicte între generaţiile de învăţaţi. Patriarhul şi sinodul său i-au încredinţat lui Evghenie Voulgaris reînnoirea educaţiei bisericeşti, deoarece ei considerau că el deţinea cele mai bune aptitudini disponibile.

La şcoala de pe colina de deasupra Mânăstirii Vatopedi, Voulgaris a încercat să introducă un model apusean de educaţie superioară într-un mediu cultural ortodox[45]. În perioada de început, atâta vreme cât s-a bucurat de sprijinul patriarhului Chiril al V-lea, lucrurile păreau promiţătoare. Într-o epistolă scrisă la începutul anului 1756 lui Chiprian cipriotul, care îi fusese elev la şcoala din Ioannina, Voulgaris oferea o descriere entuziastă foarte evocatoare a mediului natural al şcolii, elogiind frumuseţea ei naturală, şi continua cu o relatare mai degrabă surprinzătoare a programei Academiei Athonite:

,,Acolo Demosthene luptă, încurajându-i pe atenieni împotriva macedonienilor; acolo Homer cântă în rapsodiile sale faptele eroice din jurul Ilionului[46]; acolo Tucidide istoriseşte în stil măreţ conflictul civil al grecilor; acolo părintele istoriei relatează în stil ionic istoria timpurie şi biruinţele împotriva barbarilor; aici Platon expune teologie şi Aristotel descâlceşte în multe moduri tainele naturii; şi francezii, germanii şi englezii predau noile lor sisteme filozofice”[47].

 

Pagini 112 2

Ruinele Academiei Athonite

 

Aşa cum reiese din această schiţă a predării sale la Academia Athonită, modelul lui Voulgaris pentru renaşterea şi îmbunătăţirea învăţării în Biserica Ortodoxă prevedea o instruire substanţială în antichitatea greco-romană combinată cu o expunere a filozofiei europene moderne. Filozofii ,,francezi, germani şi englezi” pe care îi preda Voulgaris în Muntele Athos erau Descartes, Leibniz, Wolff şi John Locke. Această programă putea fi predată într-un mediu monahal doar atâta vreme cât Voulgaris se bucura de sprijinul deplin şi statornic al celor mai înalte autorităţi din Biserică. Când Chiril al V-lea a fost înlăturat din scaunul ecumenic, el s-a retras în Muntele Athos, unde a început să se amestece în treburile şcolii. Acest lucru a încurajat alte facţiuni să se exprime deschis împotriva programei moderniste iniţiate de Voulgaris, care simţindu-se abandonat şi trădat a demisionat de la conducerea şcolii în 1759.

Evghenie Voulgaris a fost înlocuit la conducerea Academiei Athonite cu Nicolae Zerzoulis[48], cunoscut ca unul dintre cei mai timpurii susţinători ai ştiinţei newtoniene în cultura greacă. La scurt timp după demisia sa, Voulgaris însuşi a fost chemat la Constantinopol de patriarhul Serafim al II-lea care l-a însărcinat cu reformarea Academiei Patriarhale. Perioada cât a deţinut această funcţie a fost prea scurtă (1759-1761) pentru a-i permite să înfăptuiască schimbări majore, dar el a introdus matematica şi ştiinţa modernă în programă. Însă, şederea sa în Constantinopol a avut o consecinţă politică majoră: el a contribuit la apropierea dintre Marea Biserică a Constantinopolului şi Imperiul Rus, punând capăt unei perioade de relaţii reci care se instalaseră după reformele impuse Bisericii Ruse de Petru cel Mare. Această iniţiativă avea să-l coste tronul pe patriarhul Serafim al II-lea în martie 1761 şi, odată cu îndepărtarea sa din scaun, s-a sfârşit şi poziţia lui Voulgaris la Academia Patriarhală. Şi acolo l-a înlocuit Nicolae Zerzoulis pentru o scurtă perioadă de timp.

Alţi patriarhi din secolul al XVIII-lea, în mod special Samuil I (1763-1768; 1773-1774), una dintre figurile dominante în politica bisericească a vremii, au fost ostili faţă de învăţătura apuseană şi filozofia modernă. Se poate ca ei să fi preferat filozofia aristoteliană mai familiară şi convenţională, dar nu au încercat niciodată să interzică predarea filozofiei moderne. Mai mult, până în 1789, Biserica, ca instituţie, nu a adoptat niciodată, prin hotărâri sinodale, nici o politică potrivnică cunoştinţelor apusene seculare. Secolul al XVIII-lea a fost martorul conflictelor ideologice intense între învăţaţii tradiţionali şi cei modernizatori, care luptau pentru controlul instituţiilor educaţionale majore.

Cu toate acestea, în mod remarcabil, înainte de 1789, Biserica a purces o singură dată la condamnarea unui învăţat pentru poziţiile sale filozofice. Acest lucru s-a întâmplat în 1723 şi a fost îndreptat împotriva lui Meftodie Anthrakitis[49], care a stârnit duşmănia altor învăţaţi din Kastoria pentru că preda mai curând filozofia lui Malebranche şi Descartes decât pe cea a lui Aristotel. Dar în ciuda agitaţiei puse la cale împotriva lui de rivalii săi pe plan local, el doar a fost chemat să se prezinte înaintea Sinodului Constantinopolului când a fost acuzat că a adoptat vederile religioase eretice ale misticului spaniol Miguel de Pagini 112 3Molinos. Când el nu s-a prezentat, sinodul a emis o anatemă împotriva presupuselor lui abateri religioase, nu a vederilor lui filozofice. Când Anthrakitis s-a înfăţişat pocăindu-se înaintea sa, sinodul a revocat anatema dar i-a poruncit ca de atunci înainte să predea numai filozofia lui Aristotel[50].

 

Nichifor Theotokis (1731-1800) a fost un teolog învăţat şi poet, care a devenit arhiepiscop în provinciile sudice ale Imperiului Rus. El este respectat în Grecia ca unul din ,,dascălii naţiunii”. S-a născut în Insula Corfu, pe atunci aflată în stăpânirea Republicii Veneţiei, şi a studiat la universităţile din Bologna şi Padova. În 1748 a revenit în Corfu şi a intrat în monahism, devenind ieromonah în 1754. Dorind să-i educe pe tinerii greci, el a înfiinţat propria şcoală în Corfu, prima şcoală de pe insulă, unde se predau mai multe materii: literatură greacă şi italiană, gramatică, geografie, retorică, fizică şi matematică, filozofie. Patriarhul Samuil I [Chatzeres] al Constantinopolului l-a remarcat şi l-a numit propovăduitor la principala biserică din Constantinopol în 1765.

În timpul domniei împărătesei Ecaterina a II-a a Rusiei, mulţi învăţaţi greci au fost invitaţi în imperiu pentru a ajuta la administrarea teritoriilor recent cucerite, situate în nordul Mării Negre. În 1776, Nichifor Theotokis a venit pentru a se alătura acestei lucrări, chemat de Evghenie Voulgaris, care l-a pregătit pe tânărul teolog să-i ia locul pe scaunul Hersonului. În 1792, el s-a retras din poziţia de arhiepiscop, fiind, până la moartea sa, stareţ al Mânăstirii Danilov din Moscova.

 

Multe alte personalităţi intelectuale importante după Anthrakitis au scăpat de blamarea Bisericii în pofida poziţiilor lor progresiste. Aceasta se aplică în mod remarcabil chiar în cazul lui Evghenie Voulgaris, dar şi al lui Nichifor Theotokis, care preda deschis fizica newtoniană, şi în mod special în cazul lui Iosipos Moisiodax[51], care a fost implicat în nenumărate conflicte cu tradiţionaliştii din cauza adeziunii sale militante la principiile filozofice şi ştiinţifice ale Iluminismului[52]. Acest fapt justifică opinia lui Manuel Gedeon, care arăta că, indiferent de conflictele dintre filozofii ‘vechi’ şi ‘noi’, politica bisericească oficială nu a fost niciodată ostilă în mod activ faţă de învăţătura modernă seculară şi ideile iluministe, chiar dacă a rămas vigilentă şi fără compromisuri acolo unde era vorba de chestiuni de dogmă şi credinţă[53].

Episod apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 112/mai-iunie 2018

 

 

 

PARTEA A VI-A

Ortodoxia se opune Iluminismului

Lucrurile aveau să se schimbe radical după 1789. Revoluţia Franceză s-a dovedit un catalizator pentru schimbări ideologice profunde în Răsăritul grec ca în restul Europei. Momentul critic s-a ivit în 1793 odată cu uciderea regelui Franţei. Viziunea apocaliptică a sfârşitului civilizaţiei exprimată în argumentele Contra-revoluţiei în Apus a fost adoptată cu rapiditate în mediile conservatoare din Răsăritul ortodox. Prima expresie a acestei noi atitudini polemice a Ortodoxiei împotriva ideilor liberale apusene a apărut într-un pamflet intitulat Nefericirea înţelepţilor îngâmfaţi, care a fost publicat anonim la Trieste în 1793. Era probabil lucrarea lui Atanasie Parios[54], cel mai militant învăţat anti-iluminist care a scris din sânul Bisericii[55].

Noua abordare a Bisericii în ce priveşte Iluminismul şi ideologiile modernităţii s-a manifestat în 1793 prin excomunicarea lui Hristodul Pamblekis (1733-1793). Acesta a fost primul caz de excomunicare a unui învăţat pentru vederile sale filozofice şi religioase din vremea lui Meftodie Anthrakitis, exact cu 60 ani mai înainte. Pamblekis a studiat la Academia Athonită în timpul lui Evghenie Voulgaris în anii ’1750 şi ulterior a predat în şcolile greceşti din Europa Centrală. În 1786, el a publicat o carte despre natura filozofiei, inspirându-se şi parafrazând din Enciclopedie. Şase ani mai târziu, vederile exprimate în această carte au stârnit o critică sub forma unei parodieri a unei slujbe religioase de către Episcopul Dionisie de Platamon, care era un duşman vechi al lui Pamblekis din vremea când studiau la Academia Athonită.

Pamblekis a răspuns în acelaşi an cu un tratat vast, căruia i-a pus subtitlu ‘Despre teocraţie’. În acest text, el se declara mândru să fie numit de duşmanii săi un nou Rousseau sau Voltaire şi lansa cu toată energia un atac împotriva Bisericii, monahismului şi fundamentelor credinţei ortodoxe, adoptând în cele din urmă o poziţie panteistă. Acesta a fost primul şi singurul atac sistematic făţiş împotriva fundamentelor credinţei creştine care a apărut în literatura Iluminismului în limba greacă. Duşmanii lui Pamblekis au fost rapizi în a aduce aceasta la cunoştinţa Bisericii şi, în noiembrie 1793, patriarhul Neofit al VII-lea şi Sinodul Constantinopolului au emis un edict prin care îl excomunicau pe Pamblekis şi anatematiseau vederile sale. În acest răstimp, autorul murea la Leipzig în august 1793 în timp ce lucrarea sa controversată se afla încă sub tipar. Astfel, el nu a avut şansa de a renunţa la concepţiile sale şi anatema Bisericii împotriva lui nu a fost ridicată niciodată[56].

Neliniştile şi îngrijorările din Răsăritul ortodox cu privire la ce se întâmpla în lume au culminat într-o criză majoră în 1798. În acel an, trupele revoluţionare franceze au trecut pragul lumii otomane debarcând în Egipt, fiind conduse de generalul Bonaparte, care între timp desfiinţase Republica Veneţiei în 1797 şi adusese posesiunile sale, inclusiv cele 7 insule ioniene, sub ocupaţie franceză revoluţionară. Exact în acelaşi an, o conspiraţie de inspiraţie iacobină de a răsturna despotismul otoman şi a înfiinţa o ‘Republică Elenă’ liberă în Balcani şi Asia Mică a fost descoperită de autorităţile austriece, care i-au arestat pe protagonişti, Riga Velestinlis[57] şi 7 complici, în Trieste şi Viena[58]. Sublima Poartă s-a alarmat cu privire la securitatea imperiului şi această nelinişte i-a fost transmisă şi s-a întipărit profund în conştiinţa noului patriarh Grigorie al V-lea, care se distinsese deja prin dinamismul, lucrarea pastorală şi evlavia sa ca mitropolit al marelui oraş al Smirnei.

 

Pagini 113 1

Pentru a înăbuşi revolta grecilor din Imperiul Otoman, pe 10 aprilie 1821, în noaptea Sfintelor Paşti, pe când slujea sfânta liturghie alături de alţi 8 ierarhi, patriarhul Grigorie al V-lea a fost arestat şi, la porunca sultanului Mahmud al II-lea, a fost spânzurat pe poarta de intrare a patriarhiei îmbrăcat în veşmintele sale patriarhale. De atunci, acea poartă nu a mai fost folosită. După ce a stat timp de 3 zile spânzurat de poartă fiind batjocorit de mulţimea care trecea, trupul său a fost târât pe străzile Constantinopolului înainte de a fi aruncat în Bosfor. Trupul său a fost recuperat din mare de un marinar grec, Nicolae Sklavos, şi trimis în taină la Odessa, apoi în sudul Rusiei, unde a fost înmormântat cu cinste în Biserica Sfânta Treime.

 

În timpul celor 3 domnii ale sale ca patriarh ecumenic (1797-1798; 1806-1808; 1818-1821), Grigorie al V-lea avea să inspire şi să conducă campania Bisericii împotriva Iluminismului. Râvna sa pastorală, erudiţia, devotamentul faţă de tradiţiile Bisericii şi puterea de stăpânire fermă au fost mobilizate cu o remarcabilă tenacitate în această cauză. Una dintre primele sale acţiuni după ce s-a urcat pe tronul ecumenic a fost de a restabili tipografia patriarhiei, reînviind astfel iniţiativa originală, cu toate că nereuşită a lui Chiril Loukaris. În următorii 25 ani, tipografia patriarhală se va dovedi un instrument eficient al atacului lui Grigorie al V-lea împotriva ideilor iluministe.

În august sau septembrie 1797, adică la foarte scurt timp după ocupaţia franceză, patriarhul Grigorie al V-lea a adresat o enciclică pastorală locuitorilor ortodocşi din Insulele Ioniene avertizându-i cu privire la uneltirile ‘şarpelui originar’ împotriva adevăratei credinţe, uneltiri deghizate în făgăduinţe de libertate şi egalitate. În 1798, patriarhul şi sinodul său au condamnat pamfletul revoluţionar tipărit de Riga Velestinlis la Viena, Pagini 113 2,,pentru că este plin de putreziciune”, şi a instruit ierarhia să fie vigilentă şi să adune toate copiile care ar putea apărea în eparhiile lor şi să le trimită la Constantinopol pentru a fi arse. Enciclice care avertizau împotriva ,,recent apărutei boli” a ideilor revoluţionare franceze au fost trimise ierarhiei, clerului şi credincioşilor din eparhiile din Epir, Creta şi insulele din Marea Egee ca şi la Smirna[59].

Cea mai semnificativă expresie a reacţiei ortodoxe faţă de ideile iluministe şi revoluţionare franceze a apărut în 1798 sub forma a două pamflete publicate la tipografia patriarhală. Unul intitulat Învăţătură părintească (foto) aparţinea Patriarhului Antim al Ierusalimului. Textul dădea glas unui îndemn puternic împotriva recent apărutelor ,,sisteme ale libertăţii”, care reprezentau cele mai noi născociri ale diavolului menite a-i abate de la calea dreaptă pe cei credincioşi. Împotriva discursului ateu al libertăţii, autorul sfătuia la supunere faţă de monarhia puternică a otomanilor, care a fost ridicată de Dumnezeu mai presus de toate celelalte monarhii din lume pentru a sluji ca un frâu pe erezia latină şi ca un mijloc pentru mântuirea ortodocşilor[60].

Aceste argumente au stârnit reacţii puternice în cercurile liberale. Ca răspuns, principalul gânditor iluminist Adamantie Korais a publicat imediat o broşură anonimă intitulată Învăţătură frăţească. În ea, el punea la îndoială că Învăţătura părintească a fost alcătuită de evlaviosul patriarh al Ierusalimului şi răspundea punct cu punct la argumentele servilePagini 113 3 ale ‘dogmatistului bizantin din 1798’[61].

 

Adamantios Korais (1748-1833) a studiat filozofie, literatură şi lingvistică la şcoala din Smirna, şi mai târziu limbile ebraică, olandeză, franceză şi engleză, pe lângă cunoştinţele sale de greacă veche şi latină. Între anii 1782-1787, a studiat medicina la Universitatea din Montpellier. După anul 1788, el se va stabili în Paris, unde va lua decizia de a traduce autorii greci antici, fiind unul dintre primii filologi greci moderni şi editori de literatură greacă antică.

Korais era dezgustat de influenţa bizantină asupra societăţii greceşti şi critica cu asprime lipsa de educaţie a clericilor şi servilismul acestora faţă de Imperiul Otoman, cu toate că recunoştea că Biserica Ortodoxă fusese cea care păstrase identitatea naţională a grecilor.

 

Celălalt pamflet contra-revoluţionar publicat de tipografia patriarhală era intitulat Apologie creştină şi era lucrarea lui Atanasie Parios. El avertiza credincioşii cu privire la pretenţiile iluzorii de libertate şi egalitate ca fiind o reţetă sigură pentru ateism şi osândă veşnică. Conducerea tipografiei patriarhale pare să fi făcut modificări în textul lui Parios, atenuând argumentele lui. Drept urmare, Atanasie Parios a continuat cu două ediţii mai complete ale pamfletului său, care i-a dat libertate pentru vederi mai extreme. Ele au apărut în 1800 şi respectiv 1805 şi au fost publicate la Leipzig la o distanţă sigură de cenzura patriarhală.

Aceste măsuri luate în timpul primei domnii a lui Grigorie al V-lea au reprezentat o strategie limpede împotriva efectelor politice nedorite ale Iluminismului. La un nivel cultural mai larg, anii ’1790 au fost marcaţi de proliferarea apologeticii ortodoxe împotriva consecinţelor religioase ale filozofiei seculare. Această literatură de apologetică creştină includea lucrări scrise de Antonie Manuel (1791) şi Procopie Peloponnesios (1792). Lor li s-au alăturat Evghenie Voulgaris şi Nichifor Theotokis, odinioară reprezentanţi ai învăţăturii Iluminismului, dar acum prelaţi de frunte în Biserica Ortodoxă Rusă. Majoritatea acestor lucrări apologetice erau traduceri sau adaptări ale surselor apusene îndreptate împotriva lui Voltaire şi a criticii iluministe a religiei. Ele furnizau muniţie pentru polemici viitoare precum lucrarea anti-Voltaire alcătuită în 1802 de Macarie Kavvadias[62].

Controversa ideologică stârnită de reverberaţiile dezbaterii privind Revoluţia Franceză în cultura greacă a oferit un context mai larg pentru atacuri împotriva Iluminismului care au depăşit hotarele apologeticii creştine. Împotriva provocărilor ideologiilor critice ale modernităţii, intelectualitatea bisericească ataşată de Patriarhia Constantinopolului a încercat să articuleze o perspectivă alternativă care să apere poziţia tradiţională[63]. Această confruntare între învăţaţii modernizatori şi cei tradiţionalişti a luat multe direcţii şi a inclus articularea unui anti-clericalism intens şi uneori excesiv[64].

În pofida controverselor ideologice ale deceniului ’1790, în 1804, când a fost întreprins un nou proiect de reformare a Academiei Patriarhale în vremea patriarhului Calinic al V-lea, deschiderea faţă de Iluminism, care existase cu jumătate de secol mai devreme în vremea patriarhilor Chiril al V-lea şi Serafim al II-lea, a ieşit din nou la suprafaţă în schiţa pentru noua şcoală care a fost mutată din Fanar în Kurucesme pe Bosfor. Unii învăţaţi importanţi care influenţaseră cultura iluministă greacă au fost invitaţi să colaboreze, inclusiv Veniamin Lesvios, care fusese implicat în controverse grave cu anti-copernicanii la Academia din Ayvalik. Conducerea şcolii i-a fost încredinţată unui cleric moderat, Dorotei Proios, cunoscut pentru prietenia sa cu Korais. Programa de învăţământ includea fizică experimentală, matematici avansate şi filozofie modernă, pe lângă o programă vastă de studii ale clasicilor şi educaţie religioasă. Dorotei Proios s-a retras pentru a deveni mitropolit de Philadelphia. Succesorii săi au fost alţi învăţaţi iluminişti binecunoscuţi, precum Ştefan Doungas şi Constantin Koumas[65].

Intensitatea conflictului ideologic în societatea greacă în deceniul anterior izbucnirii revoluţiei greceşti din 1821 a pecetluit în cele din urmă atitudinea Bisericii. Acest lucru a devenit evident în timpul celei de-a treia domnii a lui Grigorie al V-lea (1818-1821). Patriarhul a revenit pe scaunul ecumenic din exilul său în Muntele Athos plin de râvnă pentru apărarea credinţei. Patriarhul şi sinodul său au introdus o serie de măsuri pastorale într-o încercare de a stăvili torentul schimbării ideologice. O enciclică din 1819 îi avertiza pe credincioşi în ce priveşte efectele păgubitoare pe care le-ar fi putut avea predarea ştiinţei moderne şi a matematicii asupra adevăratei credinţe şi mântuirii sufletului. În cele din urmă, în martie 1821, într-o atmosferă de teamă privind furtuna care se apropia, patriarhul a convocat un sinod a cărui sarcină a fost de a condamna categoric ‘învăţarea filozofiei’ şi pe reprezentanţii ei de frunte în viaţă[66].

Aceasta a fost concluzia a trei decenii de confruntare între Biserică şi ideologiile modernităţii, o confruntare declanşată de reacţii faţă de Revoluţia Franceză, care a pus capăt unei atitudini moderate a Bisericii Ortodoxe faţă de Iluminism, acceptat în măsura în care acesta slujea lucrării ei pastorale şi iniţiativelor ei educaţionale.

Episod apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 113/iulie-august 2018

 


[1] Secolul al XV-lea în Italia, mai ales cu referire la artă şi literatură.

[2] Arhiepiscopul Hrisostom [Papadopoulos] al Atenei, Istoria Bisericii Ierusalimului (Ιστορία της Εκκλησίας Ιεροσολυμων), ediţia a doua, Atena, 1970, p. 501-866. Charles A. Frazee, Catolici şi sultani: Biserica şi Imperiul Otoman, 1453-1923 (Catholics and sultans: the Church and the Ottoman Empire 1453–1923), Cambridge University Press, 1983, p. 59-60, 62-63, 145-148.

[3] Mai pe larg despre ‘invazia’ catolică în Răsărit, în Enciclica patriarhilor răsăriteni din 1848 – Conjunctura istorică în care Papa Pius al IX-lea le scrie răsăritenilor pentru a-i invita să se unească cu Biserica Romei, iar patriarhii ortodocşi răspund printr-o mărturisire de credinţă –: încercări de unire, colegii şi congregaţii destinate a-i converti pe ,,schismatici” la catolicism, lucrarea misionarilor în Răsăritul ortodox, ,,întoarcerea Răsăritului prin răsăriteni” etc.

[4] Neofit Rodinos (1576/7-1655), ortodox grec, născut în Cipru. El a primit cea dintâi educaţie la Mânăstirea Sfânta Ecaterina din Muntele Sinai, unde a devenit monah şi a fost ucenicul faimosului profesor Maxim Margounios. Când l-a însoţit pe profesorul Margounios la Veneţia, care la acea vreme era profesor la renumita Şcoală Greacă din Veneţia, Rodinos s-a întâlnit pentru prima oară cu catolicismul. El se va converti la catolicism în primăvara anului 1607 şi va intra la Colegiul Grec Sfântul Atanasie din Roma, unde va studia greaca, latina, teologia, ştiinţele umaniste şi logica; apoi el va pleca în Salamanca, Spania, unde va studia filozofia şi teologia.

În 1628, Propaganda Fide îi va da însărcinarea de a deschide o misiune greco-catolică în Himara, sudul Albaniei. Astfel, Rodinos, la acea vreme călugăr vasilian, va conduce timp de aproape 15 ani (1628-1643) misiunea de catolicizare a ortodocşilor din această regiune. De asemenea, el va lupta pentru unirea ortodocşilor cu catolicii pe tărâm misionar, dar şi prin scrierea de cărţi şi traduceri în greacă şi albaneză.

[5] Z.N. Tsirpanlis, Colegiul Grec de la Roma şi ucenicii săi 1576-1700 (Το ελληνικο κολλέγιο της Ρωμης και οι μαθητες του 1576-1700), Thessaloniki, Institutul Patriarhal pentru Studii Patristice, 1980.

[6] Philipp Melanchthon (1497–1560) – reformator religios german. Lucrând împreună cu Martin Luther, el a redactat câteva dintre cele mai importante lucrări teologice ale Reformei protestante, incluzând Însemnări teologice (1521) şi Mărturisirea de la Augsburg (1530).

[7] Mărturisirea de la Augsburg, cunoscută de asemenea ca Mărturisirea Augustană, este mărturisirea principală de credinţă a Bisericii Luterane şi unul dintre cele mai importante documente ale Reformei protestante. Ea a fost scrisă atât în germană, cât şi în latină şi a fost trimisă unui număr de conducători şi oraşe libere germane la Dieta de la Augsburg din 25 iunie 1530.

[8] Philaretos Vapheidis, Istoria bisericească III-A, 1453-1700 (Εκκλησιαστικη Ιστορία, III-A, 1453-1700), Constantinopol, Gerardos, 1912, p. 43-45; Gunnar Hering, ‘Ortodoxie şi protestantism’, Jahrbuch der Osterreichischen Byzantinistik 31/32 (1981), p. 823-874, în special 823-831.

[9] Jakob Andreae (1528-1590) a fost un teolog luteran german de frunte şi un reformator protestant implicat în redactarea documentelor însemnate.

[10] A se vedea Turcograeciae libri octo a Martino Crusio, Basel, Leonardus Ostensius, 1584; retipărită la Modena, Memor, 1972, p. 410-483. Pentru o traducere în limba engleză, a se vedea G. Mastrantonis, Augsburg şi Constantinopol: corespondenţa dintre teologii de la Tübingen şi Patriarhul Ieremia al II-lea al Constantinopolului despre Mărturisirea de la Augsburg (Augsburg and Constantinople: the correspondence between the Tübingen theologians and Patriarch Jeremiah II of Constantinople on the Augsburg Confession), Brookline, MA, Holy Cross Orthodox Press, 1982. A se vedea de asemenea Ioannis Karmiris, Ortodoxia şi protestantismul (Ορθοδοξία και προτεσταντισμος), Atena, 1937, I, p. 31-37, 79-135.

[11] P. Konortas, Perspectiva otomană asupra Patriarhiei Ecumenice (Οθωμανικες θεωρήσεις για το Οικουμενικο Πατριαρχειο), Atena, Editura Alexandreia, 1998, p. 315.

[12] Gheorghe Kourtesios Scholarios, ulterior Patriarhul Ghenadie al II-lea al Constantinopolului (cca 1400-1473, patriarh între anii 1454-1456, 1463 [câteva luni], 1464-1465). A se vedea SFINŢII PĂRINŢI ŞI EREZIILE. Sfântul Marcu al Efesului şi falsa unire de la Florenţa, partea a VIII-a.

[13] Despre şcoala patriarhală, a se vedea Manuel Gedeon, Cronica Academiei Patriarhale (Κρονικα της Πατριαρχικης Ακαδημίας), Constantinopol, Editura Patriarhală, 1883.

[14] [Pseudo-]Dorotheos, Carte de istorie (Βιβλίον Ιστορικον), Veneţia, Nikolaos Glykys, 1743, p. 454.

[15] Manuel Gedeon, Cronica, p. 73-74.

[16] Din literatura voluminoasă, a se vedea Gheorghios Hadjiantoniou, Patriarhul protestant: viaţa lui Chiril Loukaris (1572-1638) patriarhul Constantinopolului (Protestant Patriarch: the life of Cyril Lukaris (1572–1638) Patriarch of Constantinople), Londra, The Epworth Press, 1961; Steven Runciman, Marea Biserică în robie (The Great Church in captivity), Cambridge, Cambridge University Press, 1968, p. 259-288; Ioannis Karmiris, Ortodoxia, p. 177-232; G. Podskalski, Teologia greacă în perioada dominaţiei turceşti 1453-1821 (Griechische Theologie in der Zeit der Turkenherrschaft 1453-1821), Munchen, C.H. Beck, 2000, p. 162-180.

[17] Candia, sau Iraklion [în greacă, Heraklion], este cel mai mare oraş şi capitala Insulei Creta. În 1204, oraşul a fost cumpărat de Republica Veneţiei ca parte a unei înţelegeri politice complicate. Oraşul a devenit reşedinţa ducelui de Candia şi districtul administrativ veneţian al Cretei a devenit cunoscut sub numele de ,,Regatul Candiei". Pentru a-şi asigura domnia, veneţienii au început în 1212 să statornicească aici familii veneţiene. Coexistenţa celor două culturi diferite şi stimulul dat de Renaşterea italiană a condus la o înflorire a literaturii şi artelor în Candia şi în general în Creta. Domnia veneţienilor în Creta s-a încheiat în 1669.

[18] Maxim Margounios (1549-1602), episcop de Kythira şi exponent umanist al culturii greceşti în Italia. După ce a studiat la Universitatea din Padova, un centru al învăţaţilor greci, Margounios a devenit monah în 1579, la Mânăstirea Sfânta Ecaterina din Muntele Sinai. Ulterior, el a fost făcut episcop de Kythira, o insulă greacă controlată de veneţieni. Împiedicat timp de mulţi ani de autorităţile veneţiene de a trăi în eparhia sa, el a vieţuit în principal în comunitatea ortodoxă greacă din Veneţia, unde a devenit directorul Şcolii Greceşti şi a ajutat pe învăţaţii greci să studieze în universităţile italiene. Încercările lui de a reconcilia teologiile Bisericilor Răsăriteană şi Apuseană în privinţa Filioque au ridicat întrebări privind ortodoxia sa. El a fost silit să trimită o declaraţie în Constantinopol în care să dea asigurări că nu s-a abătut de la Ortodoxie.

[19] Meletie Pigas (1549-1601), patriarh al Alexandriei între anii 1590-1601, care a luptat pentru a menţine poziţia şi prestigiul Ortodoxiei greceşti în Răsărit prin argumente teologice şi diplomaţie bisericească. El a studiat filologie clasică, filozofie şi medicină la Universitatea din Padova şi apoi în Veneţia, înainte de a se întoarce în Creta. Acolo el a intrat în viaţa monahală şi a devenit stareţ. Trimis în exil de autorităţile veneţiene, după 1575, a intrat în slujba scaunelor patriarhale ortodoxe ale Alexandriei şi Constantinopolului.

El a luat parte la mai multe sinoade, inclusiv cele din Constantinopol din 1593 şi 1597 (a se vedea DOCUMENTE ALE BISERICII. Sigilioanele patriarhilor răsăriteni de la 1583, 1593 şi 1756); scrierile sale includ mii de epistole, multe lucrări teologice însemnate printre care o polemică împotriva formulării Bisericii Latine a relaţiilor existente în Sfânta Treime (1596) şi o apologie a religiei creştine adresată iudeilor (1593).

[20] C. Davey, Pionier pentru unitate: Mitrofan Kritopoulos (1589-1639) şi relaţiile dintre Bisericile Ortodoxă, Romano-Catolică şi Reformată (Pioneer for unity: Metrophanes Kritopoulos (1589–1639) and relations between the Orthodox, Roman Catholic and reformed churches), Londra, Consiliul Britanic al Bisericilor, 1987.

[21] Philaretos Vapheidis, Istoria bisericească III-A, p. 57-58. Scrisorile în întregime în Emile Legrand, Bibliografie elenică sau Descrierea raţională a lucrărilor publicate în greacă de greci (Bibliographie hellenique ou Description raisonnee des ouvrages publiees en grec par des Grecs), 4 vol., Paris, E. Leroux, 1885-1906; retipărită la Paris, Masinneuve et Larose, 1962; volumul IV [secolul XVII], p. 313-340.

[22] Emile Legrand, Bibliografie elenică, volumul IV, p. 340-342.

[23] Gunnar Hering, Patriarhia Ecumenică şi politica europeană 1620-1638 (Okumenisches Patriarchat und europaische Politik 1620-1638), Wiesbaden, F. Steiner Verlag, 1968, p. 30-59, 207-247.

[24] De exemplu, în 1623, marelui vizir Husein Paşa i s-a spus că patriarhul Chiril, în alianţă cu moscoviţii, intenţiona să cedeze Insula Chios iezuiţilor. Fiindcă prin această intrigă nu s-a reuşit detronarea lui, ambasadorul Franţei, Philippe de Harley, conte de Cesy i-a plătit lui Husein Paşa o sumă care era egală cu 40.000 de lire sterline. Drept urmare, în primăvara anului 1623, patriarhul Chiril a fost detronat şi trimis în exil în Insula Rhodos. I-a urmat Grigorie de Amasia, care nu a putut aduna suficiente fonduri pentru a da ,,darurile” cerute către oficialii Porţii; apoi Antim, mitropolit de Adrianopole, până când ambasadorul olandez, Cornelius van Haag, socotind că Chiril este favorabil credinţei sale, a răsplătit pe oficialii otomani şi în octombrie 1623 Chiril s-a urcat din nou pe tronul ecumenic. A se vedea Charles A. Frazee, Catolici şi sultani, p. 85.

[25] Manuel Gedeon, Schiţe patriarhale (Πατριαρχιακοι πινακες), ed. N.L. Phoropoulos, Atena, Syllogos pros diadosin ophelimon vivlion, 1996, p. 430-431, 433-434, 436-437, 439-440.

[26] Manuel Gedeon, Cronica, p. 74-86; G.P. Henderson, Renaşterea gândirii greceşti 1620-1821 (The revival of Greek thought 1620-1821), Albany, NY, State University of New York Press, 1970, p. 12-19.

Teofil Korydalleus (1570-1646), socotit cel mai mare filozof grec din vremea sa, a studiat la Atena, apoi la Colegiul Grec Sfântul Atanasie din Roma şi la Universitatea din Padova cu Cesare Cremonini. Profesor al comunităţii greceşti din Veneţia (1609-1614), apoi din Kefalonia (1614-1620) şi Zakynthos (1620-1625), iar în 1625 va fi numit de patriarhul Chiril director al Academiei Patriarhale din Constantinopol şi mare dragoman al Patriarhiei. În 1641, este înscăunat de patriarhul Partenie I mitropolit de Arta şi Nafpaktos. Ca urmare a unor acuzaţii de a fi răspândit idei de orientare calvină, el va fi alungat din scaun.

[27] Evro Layton, ,,Nicodim Metaxas, primul tipograf grec din lumea răsăriteană” (Nikodemos Metaxas, the first Greek printer in the Easternworld), Harvard Library Bulletin 15, 1967, p. 140-168 şi mai în amănunt L. Augliera, Cărţi, politică, religie în Levantul secolului al XVI-lea: tipografia lui Nicodim Metaxas, primul editor de texte greceşti în Răsăritul ortodox (Libri, politica, religione nel Levante del Seicento: la tipografia di Nicodemo Metaxas, primo editore di testi greci nell’ oriente ortodosso), Veneţia, Istituto Veneto, 1996, p. 9-91.Charles A. Frazee, Catolici şi sultani, p. 92-93.

[28] Gunnar Hering, Patriarhia Ecumenică şi politica europeană, p. 110-113.

[29] Gerard Tongas, Relaţiile Franţei cu Imperiul Otoman în timpul primei jumătăţi a secolului XVII şi a ambasadorului la Constantinopol Philippe de Harlay, conte de Cesy, 1619-1640 (Les Relations de la France avec l’Empire Ottoman durant la premiere moitie du XVIIe siecle et l’ambassade a Constantinople de Philippe de Harlay, Comte de Cesy, 1619-1640, Toulouse, 1942, p. 132 şi urm.; Paulos Gregoriou, Relaţiile dintre catolici şi ortodocşi (Σχεσεις Καθολικων και Ορθοδοξων), Atena, 1958, p. 220-221.

[30] Philaretos Vapheidis, Istoria bisericească III-A, p. 761; Aloys Pichler, Istoria schismei bisericeşti dintre Răsărit şi Apus (Geschichte der kirchlichen Trennung zwischen dem Orient und Occident) 2 volume, Munchen, vol. I, p. 469 şi urm..

[31] Despre circumstanţele alcătuirii ‘mărturisirii’, a se vedea Ioannis Karmiris, Ortodoxia, p. 212-221; Gunnar Hering, Patriarhia Ecumenică şi politica europeană, p. 187-202; Gheorghios Hadjiantoniou, Patriarhul protestant, p. 99-109, susţine cu tărie faptul că patriarhul Chiril a fost autorul mărturisirii.

[32] Textul mărturisirii şi comentariu la Ioannis Karmiris (ed.), Monumente dogmatice şi de credinţă ale Bisericii Ortodoxe Soborniceşti (Τα δογματικα και συμβολικα μνημεια της Ορθοδοξου Καθολικης Εκκλησίας), Atena, 1953, vol. II, p. 562-571. O traducere engleză la Gheorghios Hadjiantoniou, Patriarhul protestant, p. 141-145. A se vedea şi C. Davey, ‘Chiril Loukaris şi mărturisirea sa ortodoxă de credinţă’, Sobornost 22 (2000), p. 19-29. Ioannis Karmiris, ,,Despre problema aşa-zisei ‘Mărturisiri Loukaris’” (Περι το προβλημα της λεγομενης ‘Λουκαρείου Ομολογιας’), Θεολογια 56 (1985), p. 675-693, mai ales p. 668-679, arată că mărturisirea este în esenţă calvină în conţinutul ei teologic.

[33] Unii autori numără 6 domnii, alţii 7. De asemenea, există mici neconcordanţe între surse privind luna în care a fost alungat din nou în 1635.

[34] Manuel Gedeon, Schiţe, p. 433.

[35] Paul Rycaut, Istoria Imperiului Otoman între anii 1623-1677 (The history of the Turkish Empire from the year 1623 to the year 1677), Londra, John Starkey, 1680, p. 71.

[36] Vapheidis, Istoria bisericească III-A, p. 76-81. A se vedea o versiune engleză a materialului sursă pertinent la J.J. Overbeck (ed.), Mărturisirea ortodoxă a Bisericii Soborniceşti şi Apostoleşti Răsăritene (The Orthodox Confession of the Catholic and Apostolic Eastern Church), Londra, Thomas Baker, 1898, şi N.W.B. Robertson (ed.), Actele şi Hotărârile Sinodului din Ierusalim (The Acts and Decrees of the Synod of Jerusalem), Londra, Thomas Baker, 1899.

[37] Vasilios Stephanidis, Istoria bisericească (Εκκλησιαστικη Ιστορία), ediţia a IV-a, Atena, Astir, 1978, p. 707.

[38] Pentru o relatare amănunţită şi critică a se vedea M.I. Manousakas, Νεα στοιχεια για την πρωτη μεταφραση της Καινης Διαθηκης στι δημοτικη γλωσσα απο τον Μαξιμο Καλλιουπολιτη, Μεσαιωνικα και Νεα Ελληνικα 2, 1986, p. 7-70.

[39] Timothy Ware, Biserica Ortodoxă (The Orthodox Church), ediţie revizuită, Harmondsworth, Penguin, 1993, p. 96.

[40] Războiul de 30 ani (1618-1648), iniţial un război între diferite state protestante şi catolice din Sfântul Imperiu Roman fragmentat, s-a dezvoltat treptat într-un conflict mai general care a implicat cea mai mare parte a puterilor europene. Aceste state au întrebuinţat armate relativ mari de mercenari, şi războiul a devenit mai puţin despre religie şi mai mult o continuare a rivalităţii dintre Franţa şi Imperiul Habsburgic pentru hegemonie politică în Europa.

[41] Timothy Ware, Eustratios Argenti: un studiu al Bisericii Greceşti sub domnia turcă (Eustratios Argenti: a study of the Greek Church under Turkish rule), Oxford, Clarendon Press, 1964, p. 16-42; Timothy Ware, ,,Ortodocşi şi catolici în secolul al XVII-lea: schismă sau intercomuniune ?”, în Schismă, erezie şi protest religios (Schism, heresy and religious protest), ed. D. Baker, Cambridge, Cambridge University Press, 1972, p. 259-276.

[42] Alexandru Mavrokordatos (1636-1709) a studiat şi a obţinut doctoratul în filozofie şi medicină la Universitatea din Bologna. A fost dragoman [tălmăcitor principal al guvernului otoman] pentru sultanul Mehmed al IV-lea (1642-1693; sultan între anii 1648-1687) în 1673, având un rol important în negocierile cu monarhia habsburgică în timpul marelui război turc. A alcătuit Tratatul de la Karlowitz (1699). Având influenţă la curtea sultanului Mustafa al II-lea (1664-1703; sultan între 1695-1703), a făcut multe pentru îmbunătăţirea situaţiei creştinilor în Imperiul Otoman. A scris mai multe tratate istorice, de gramatică etc.

[43] Alexandru Mavrokordatos, Pneumaticum instrumentum circulandi sanguinis sive de motu et usu pulmonum, ed. Lorenzo Guerrieri, Florenţa, L.S. Olschki, 1965, p. 7-21.

[44] Paschalis Kitromilides, ,,Muntele Athos şi Iluminismul” (Athos and the Enlightenment), în Muntele Athos şi monahismul bizantin (Mount Athos and Byzantine monasticism), ed. A. Bryer şi M. Cunningham, Aldershot, Variorum, 1996, p. 257-272.

[45] Ar fi totuşi de ridicat întrebarea: de ce nu s-au folosit modelele de educaţie bisericească existente în Imperiul Bizantin, înainte de căderea Constantinopolului ? Erau ortodocşii în vreun fel tributari faţă de învăţătura apuseană, socoteau ei că apusenii atinseseră un nivel de cultură superior celui bizantin clasic ? Îşi pierduseră grecii, într-o oarecare măsură, rădăcinile bizantine din cauza ocupaţiei otomane, sau chiar încrederea în acel filon bizantin care nu încetează să uimească nici astăzi, după atâtea veacuri ? Căderea Constantinopolului nu a însemnat doar căderea unui imperiu, ci s-a soldat şi cu pierderea încrederii într-o mentalitate care a fost şi este până astăzi superioară oricărei alte mentalităţi, iar abaterea de la acel model bizantin de viaţă a fost consemnată de istorie, de fiecare dată când a avut loc, ca o abatere de la Ortodoxie.

[46] Denumire greacă a cetăţii Troia; de unde şi numele poemului lui Homer, Iliada.

[47] Textul se află în Παραλληλον φιλοσοφίας και χριστιανισμου, Constantinopol, 1830, p. 82-91.

[48] Nicolae Zerzoulis (1710-1773), învăţat şi director al câtorva şcoli greceşti.

[49] Meftodie Anthrakitis (1660-1736) a fost un preot, învăţat şi director al Şcolilor Gioumeios şi Epiphaneios din Ioannina. El a avut o contribuţie însemnată la dezvoltarea Iluminismului grec. După ce a devenit preot, între anii 1697-1708, el a studiat filozofie, matematică, astronomie şi fizică la Veneţia. Revenit în Grecia, el a predat la mai multe şcoli. În 1723, Patriarhia Constantinopolului l-a acuzat oficial de erezie socotindu-l ,,cartezianist” şi a emis o condamnare a învăţăturilor sale, excomunicându-l.

Învăţaţii din Ioannina au protestat faţă de această hotărâre. Ulterior, Anthrakitis a mers la Constantinopol unde şi-a ars în public manuscrisele după ce s-a apărat înaintea Sinodului. I s-a ridicat excomunicarea, dar i s-a interzis să predea orice altceva în afară de învăţătura teologică acceptată. Din 1725, el a devenit director al Şcolii Epiphaneios din Ioannina, probabil până la moartea sa în 1736. A scris mai multe lucrări de matematică, logică etc.

[50] George P. Henderson, Renaşterea gândirii greceşti 1620-1821 (The revival of Greek thought 1620-1821), Albany, NY, State University of New York Press, 1970, p. 33-40; Paschalis Kitromilides, Iluminismul neo-elen (Νεοελληνικος Διαφωτισμος), ediţia a III-a, Atena, Fundaţia Culturală a Băncii Naţionale a Greciei, 2000, p. 43-48.

[51] Iosipos Moisiodax (1725-1800) a fost un filozof, profesor şi unul dintre cei mai importanţi reprezentanţi ai Iluminismului grec. El s-a născut în oraşul Cernavodă din vestul Dobrogei. Se crede că a fost de origine română, însă el se prezintă în lucrările sale ca grec. Se presupune că educaţia primară, ca şi limba greacă le-a învăţat de la un cleric în Valahia. Ulterior a studiat în Grecia, după 1754 a studiat câţiva ani la Academia Athonită, apoi între anii 1759-1762 la Universitatea din Padova.

În 1765, în timpul domniei lui Grigorie al III-lea Ghica, Moisiodax a venit în Moldova unde a devenit director al Academiei Domneşti din Iaşi şi profesor de filozofie. Ideile lui filozofice, influenţate de John Locke, l-au adus în conflict cu reprezentanţii rânduielii tradiţionale, ducând la demisia sa în 1766. El va reveni pentru a doua oară la conducerea Academiei şi va fi silit din nou să demisioneze din cauza opoziţiei boierilor faţă de ,,modul său de predare”. A fost pentru puţină vreme profesor la Academia Domnească din Bucureşti, unde a şi murit în 1800.

[52] Paschalis Kitromilides, Iluminismul ca critică socială: Iosipos Moisiodax şi cultura greacă în secolul al XVIII-lea (The Enlightenment as social criticism: Iosipos Moisiodax and Greek culture in the eighteenth century), Princeton, Princeton University Press, 1992, p. 46-49, 80-82.

[53] Manuel Gedeon, ,,Εκκλησια και επιστημη κατα τον ΙΗ αιωνα”, în Η πνευματικη κινησις του γενους, ed. A. Angelou-P. Iliou, Atena, Ermis, 1976, p. 97-113.

[54] Atanasie Parios (1722-1813), ieromonah grec, canonizat de Biserica Ortodoxă Greacă; teolog, filozof, profesor şi scriitor de cântări de seamă. El a studiat la şcoala greacă din Smirna, la Academia Athonită – unde i-a avut ca profesori pe Neofit Cavsocalivitul şi Evghenie Voulgaris – , şi în Corfu cu Nichifor Theotokis. Între anii 1767-1770, a fost profesor în Thessaloniki, după care s-a întors la Academia Athonită pentru a deveni director. În 1776, el este condamnat ca eretic, caterisit şi excomunicat de Patriarhul Sofronie al II-lea al Constantinopolului şi sinodul său; în 1781, el reuşeşte să se apere în faţa patriarhului Gavriil al IV-lea şi să fie reprimit în Biserică şi să slujească ca preot. Între anii 1788-1811, el va conduce şcoala din Insula Chios; în 1812, la vârsta de 90 ani, el se va retrage la chilia Sfântul Gheorghe Refston din Resta, Chios.

[55] Pentru o trecere în revistă a reacţiilor ‘contra-revoluţionare’, a se vedea Kitromilides,Iluminismul neo-elen, p. 271-276, 428-431.

[56] A se vedea edictul la Manuel Gedeon (ed.), Hotărâri canonice (Κανονικαι Διαταξεις), Constantinopol, Editura Patriarhală, 1888, vol. I, p. 279-291. Pentru o discuţie a cazului Pamblekis a se vedea Kitromilides, Iluminismul neo-elen, p. 368-372.

[57] Riga Feraios sau Velestinlis (1757-1798), pe numele său adevărat Antonie Kyriazis [numele de Feraios şi Velestinlis provin de la locul naşterii sale, Feres (Velestino)], a fost un scriitor, gânditor politic şi revoluţionar grec.

[58] Paschalis Kitromilides, ,,O perspectivă iluministă asupra pluralismului cultural din Balcani. Viziunea republicană a lui Riga Velestinlis” (An Enlightenment perspective on Balkan cultural pluralism. The republican vision of Rhigas Velestinlis), History of Political Thought 24 (2003), p. 465-479.

[59] N. Zakharopoulos, Grigorie al V-lea. Acţiunile clare ale politicii ecleziastice în privinţa turcocraţiei (Γρηγοριος V. Σαφης εφρασις της εκκλησιαστικης πολιτικης επι Τουρκοκρατιας), Thessaloniki, tipărită particular, 1974.

[60] Aceleaşi idei va avea marele gânditor rus Constantin Leontiev (1831-1891), înainte de prăbuşirea Imperiului Otoman, în 1875, când va scrie Bizantinismul şi lumea slavă. El considera că ,,jugul turcesc împiedica popoarele balcanice să se scufunde definitiv în abisul progresului democratic european şi ... socotea acest jug ca fiind unul salutar, deoarece înlesnea menţinerea vechii Ortodoxii în Răsărit”.

[61] D. Thereianos, Adamantios Korais (Αδαμαντιος Κοραης), Trieste, Austrohungarian Lloyd, 1889, vol. I, p. 312. Potrivit Richard Clogg, ,,Învăţătura părintească (1798): un răspuns ortodox la propaganda revoluţionară franceză” (The Dhidhaskalia Patriki (1798): an Orthodox Reaction to French Revolutionary Propaganda), Middle Eastern Studies 5 (1969), p. 87-115.

[62] Pentru o trecere în revistă, a se vedea Kitromilides, Iluminismul neo-elen, p. 434-443.

[63] V. Makridis, Critica religioasă asupra perspectivei copernicane în Grecia între anii 1794-1821 (Die religiose Kritik am Kopernikanischen Weltbild in Griechenland zwischen 1794 und 1821), Frankurt am Mein, Peter Lang, 1995.

[64] Richard Clogg, ,,Anticlericalism în Grecia de dinainte de Independenţă” (Anticlericalism in pre-Independence Greece), în Bisericile Ortodoxe şi Apusul (The Orthodox Churches and the West), ed. Derek Baker, Oxford, Blackwell, 1976, p. 257-276; Anna Tabaki, ,,Iluminismul şi critica Bisericilor în secolul al XVIII-lea: cazul grec” (Lumieres et critique des eglises au XVIIIe siecle: le cas grec), în Iluminismul şi combaterea sa: critica religiei şi a Bisericilor în epoca Iluminismului (Les Lumieres et leur combat: la critique de la religion et des eglises a l’epoque des Lumieres), ed. J. Mondot, Berlin, BWV, 2004, p. 245-258.

[65] Manuel Gedeon, Cronica, p. 179-189. Constantin Koumas oferă propria relatare în Istoria faptelor omeneşti (Ιστοριαι των ανθρωπινων πραξεων), Viena, Anton von Haykul, 1832, vol. XII, p. 591-595.

[66] Pentru amănunte a se vedea Kitromilides, Iluminismul neo-elen, p. 447-457.