ISTORIA BISERICII
PERIOADA CELOR ŞAPTE SINOADE ECUMENICE
 
de la naşterea Domnului nostru Iisus Hristos
până în zilele noastre
 
alcătuită
după documente originale şi autentice
 
de
Vladimir Guettee
doctor în teologia Bisericii Ortodoxe Ruse
 
 
Volumul III
Cartea a VIII-a
 
Anii 347–381
 
5
 
  • Starea Bisericii Romei – Cele trei facţiuni, adunările şi episcopii lor – Damas apelează la puterea împărătească împotriva lor – Indiferenţa lui Damas şi a altor episcopi apuseni faţă de ortodocşii din Răsărit – Petru al Alexandriei le face cunoscute nenorocirile din Biserica sa – Atrocităţile lui Valens – Sfântul Vasilie şi prigonitorii – Valens silit să-i respecte pe Sfinţii Vasilie şi Grigorie Teologul – Relaţiile lui Vasilie cu Biserica Armeniei şi alte Biserici răsăritene – El se plânge de apuseni – Epistolele sale către Petru al Alexandriei şi Eusebiu de Samosata – Epistola sa către Ambrozie al Milanului – Episcopatul lui Ambrozie – El îi ţine partea lui Damas – Sinodul de la Roma în favoarea lui Damas
  • Moartea lui Valentinian – Împăraţii Valentinian al II-lea şi Graţian – Decretele lui Graţian în favoarea scaunului Romei – Moartea lui Valens – Teodosie, împărat al Răsăritului – Epistola Sfântului Vasilie către Teodosie
  • Moartea lui Vasilie – Grigorie Teologul rosteşte panegiricul său – Viaţa lui Grigorie în singurătate – Epistolele sale – Grigorie Teologul este chemat la Constantinopol – Luptele lui împotriva arienilor – Maxim Cinicul hirotonit necanonic episcop al Constantinopolului – Sosirea lui Teodosie în acest oraş – Grigorie Teologul aclamat episcop al Constantinopolului – Convocarea celui de-al II-lea Sinod Ecumenic în acest oraş – Grigorie Teologul la Sinod – El părăseşte acest scaun – Urările sale de rămas bun – Istoria, hotărârile şi canoanele celui de-al II-lea Sinod Ecumenic

 

Anii 374-381
 

Partea I

Demersurile Sfinţilor Atanasie şi Vasilie pe lângă apuseni au avut puţine urmări. Episcopul Romei, Damas, în calitatea sa de prim episcop al Apusului, ar fi putut profita de marea influenţă pe care i-o dădea scaunul său pentru a lua iniţiativa marii manifestaţii ortodoxe pe care conta Vasilie pentru a modera furiile eretice ale lui Valens; dar episcopul Romei părea a fi mult mai preocupat de a se apăra pe el însuşi de adversarii săi decât de a apăra Biserica.

Partizanii lui Ursin, în pofida surghiunirilor ale căror victime au fost principalii lor conducători, rezistau mereu. Fiindu-le interzis să facă reuniuni în Roma, ei se adunau în afara zidurilor; atunci li s-a interzis să se reunească pe o rază de 20 mile în jurul Romei. Aceste măsuri violente nu au avut efectul scontat. Valentinian însuşi s-a domolit până în punctul de a-i permite lui Ursin şi la şapte dintre ai săi să-şi părăsească locul de exil şi să se stabilească unde vor, cu excepţia Romei şi regiunilor suburbicare[1], cu alte cuvinte, cele care alcătuiau prefectura romană şi circumscripţia în care episcopul Romei se bucura de o anumită autoritate.

Luchiferienii ţineau de asemenea la Roma adunările lor particulare, şi aveau un episcop pe nume Aurelius, căruia i-a succedat Efesius.

În sfârşit, donatiştii continuau de asemenea să aibă la Roma un episcop şi să-şi ţină acolo reuniunile particulare. Ei păstrau cu grijă catalogul episcopilor lor, pe care-i considerau singurii legitimi.

Damas a încercat mai cu seamă să combată aceste tabere diverse şi a făcut apel la puterea imperială, pentru a împiedica reuniunile lor şi a obţine exilarea celor care le conduceau[2]. Dar a fost în zadar; cu toate că în versurile sale el a cântat întoarcerea în Biserică a schismaticilor, schismele au durat mult mai mult decât pontificatul său[3].

Nu s-a văzut ca Damas să fi făcut nici măcar un demers pe lângă Valentinian pentru a-l convinge să oprească persecuţia lui Valens împotriva ortodocşilor. Relaţiile sale s-au limitat la trimiterea hotărârilor celor două sinoade romane despre care am vorbit, şi a câtorva epistole lui Paulin[4] pe care-l considera episcop legitim al Antiohiei, deşi tot Răsăritul era în comuniune cu Meletie.

Dar furia lui Valens era atât de mare, încât ea nu putea fi necunoscută în Apus, mai ales după epistolele trimise de Vasilie şi alţi episcopi răsăriteni.

Atunci când Atanasie a murit, această persecuţie a bântuit în Egipt. Ortodocşii l-au numit, pentru a-i urma pe scaun, pe unul din ucenicii săi, Petru. Dar Valens a impus Bisericii din Alexandria un arian pe nume Luciu care a reînnoit toate atrocităţile de care se făcuseră vinovaţi intruşii Grigorie şi Gheorghe sub domnia lui Constanţiu.

Petru s-a refugiat la Roma şi le-a făcut cunoscute lui Damas şi altor episcopi apuseni violenţele a căror victimă era Biserica sa. Plângerile sale grăitoare au fost adresate tuturor Bisericilor[5]; dar ele nu au stârnit decât o milă neroditoare.

Petru fusese desemnat pentru alegerea de către credincioşi de Atanasie însuşi[6]. Abia au aflat arienii de moartea adversarului lor, că episcopul arian al Antiohiei, Euzoius, şi comitele Magnus s-au dus la Alexandria. Ei aveau poruncă de la Valens să-l arunce pe Petru în închisoare şi să pună în locul lui pe un anume Luciu. La puţin timp după ce acest intrus a sosit în Alexandria, el a căutat să acapareze cu forţa Biserici.

Opunându-se poporul, el i-a făcut răspunzători de opoziţia cu care se confrunta pe clerici şi fecioare, şi a început să-i caute. Unii dintre ei au fost prinşi, alţii au ajuns să se ascundă sau să fugă. Cei care au fost întemniţaţi au avut de suferit chinuri care aminteau de cei mai cumpliţi persecutori păgâni. Petru a reuşit să scape din închisoare şi să se îmbarce pentru a pleca la Roma, deoarece, spune Sozomen, episcopul acestui oraş mărturisea aceeaşi credinţă cu el. Deşi puţin numeroşi, arienii au fost puşi în posesia tuturor Bisericilor, şi Valens a dat un decret de exil împotriva tuturor celor care mărturiseau credinţa Sinodului de la Niceea. Euzoius a prezidat executarea tuturor hotărârilor înainte de a se întoarce la Antiohia.

După plecarea sa, Luciu, însoţit de prefectul Egiptului şi de un corp de armată, a mers împotriva monahilor care populau pustiurile. Toţi aveau aversiune faţă de dogma lui Arie şi poporul, care avea încredere în ei, asculta părerea lor şi împărtăşea aceeaşi credinţă cu ei. Luciu a deportat pe o insulă izolată şi locuită de păgâni un mare număr de sihaştri care ar fi preferat ca mai bine să moară decât să renunţe la credinţa de la Niceea. La sosirea lor pe insulă, păgânii s-au convertit văzând minunile oamenilor lui Dumnezeu; această convertire şi aceste minuni au avut un mare răsunet în Alexandria, şi Luciu s-a grăbit să le permită sihaştrilor să se întoarcă în pustia lor.

În mai multe Biserici, Valens a poruncit să fie comise aceleaşi cruzimi ca în Egipt.

Credincioşii din Constantinopol au ales 60 membri ai clerului pentru a merge la el să-i prezinte un protest împotriva relelor pe care le sufereau din partea arienilor.

Valens era atunci în Nicomidia. El a refuzat să-i primească pe delegaţi şi a dat poruncă prefectului să-i omoare. Acesta s-a temut de o răzmeriţă dacă i-ar fi masacrat; drept urmare el s-a prefăcut că-i trimite în exil şi i-a îmbarcat pe un vas. El dăduse ordin marinarilor să dea foc vasului şi să se pună pe ei înşişi în siguranţă în bărci. Vântul a împins vasul spre coastele Bythiniei, dar ei au pus focul aproape de ţărm şi cei 60 delegaţi au murit în flăcări.

Din Nicomidia, Valens s-a dus la Antiohia unde i-a persecutat cu cruzime pe ortodocşi. De acolo, el a mers la Edessa. Întreaga populaţie mărturisea credinţa cu o asemenea tărie, încât tiranul nu a îndrăznit să pună în aplicare planurile rele pe care le concepuse. Doar episcopul Barses şi câţiva preoţi au fost exilaţi.

Atunci când a mers în faimosul oraş Tomis, capitala sciţilor care locuiau pe malul stâng al Mării Negre, el a vrut de asemenea să-i persecute pe cei soborniceşti[7]. Vetranion era episcop de Tomis. Valens i-a cerut să intre în comuniune cu arienii; dar sfântul episcop a luat cu putere apărarea credinţei de la Niceea şi nu a vrut nici măcar să intre în biserica în care împăratul avea să meargă. Poporul şi-a urmat episcopul şi Valens a rămas singur cu curtea sa. El s-a înfuriat şi l-a exilat pe Vetranion. Dar, după reflecţii, el s-a gândit că nu era în interesul său să-şi înstrăineze un popor cutezător care alcătuia în Imperiul Roman o barieră puternică împotriva invaziei popoarelor care locuiau în aceleaşi regiuni. El l-a rechemat pe Vetranion din exil, şi i-a lăsat pe sciţi să-şi mărturisească credinţa în mod liber.

În timp ce întreg Răsăritul suferea sub jugul tiranului său arian, Sfântul Vasilie şi prietenul său Sfântul Grigorie Teologul îi susţineau pe ortodocşi şi se opuneau arienilor cu un curaj de neînfrânt.

Ducându-se la Cezareea[8], Valens a hotărât să-l pedepsească pe Vasilie pentru râvna sa faţă de dogma sănătoasă. De îndată ce a ajuns acolo, el i-a poruncit prefectului să-l aducă pe Vasilie înaintea sa. Acesta [prefectul] l-a întrebat de ce nu urma credinţa împăratului. Sfântul Vasilie a arătat cu toată libertatea că această credinţă era greşită, şi că adevărata credinţă era cea care fusese proclamată la Niceea. Prefectul l-a ameninţat cu moartea: ,,Să-i fie plăcut lui Dumnezeu să mi se întâmple aceasta, a răspuns Vasilie, ca eu să fiu eliberat de legăturile trupului, pentru apărarea adevărului”. Prefectul îndemnându-l să examineze cu cea mai mare atenţie chestiunea, se spune că Sfântul Vasilie i-a dat acest răspuns: „Pentru mine, mâine precum astăzi, eu voi fi acelaşi. În ce te priveşte, nu ai putea să schimbi acest lucru”. Începând din acea zi, Vasilie a fost urmărit pe faţă.

La puţin timp după aceea, fiul lui Valens, pe nume Galatis, s-a îmbolnăvit şi medicii şi-au pierdut nădejdea. Mama sa, împărăteasa Domnica, se plângea în acelaşi timp de un vis groaznic pe care-l avusese şi din care ea aflase că fiul ei era bolnav din cauza unei ofense aduse unui episcop. Valens s-a gândit că era vorba de Sfântul Vasilie. L-a chemat la el şi, pentru a-i întinde o capcană, i-a spus: ,,Dacă credinţa ta este cea bună, roagă-te ca fiul meu să nu moară. Împărate, a răspuns Vasilie, dacă tu vrei să primeşti aceeaşi credinţă cu mine şi să aduci pacea în Biserică, fiul tău va trăi”. Valens nevrând să consimtă la aceasta, Sfântul Vasilie i-a spus: ,,Dumnezeu va face cu fiul tău ceea ce va dori”. Vasilie a ieşit apoi, şi la puţin timp după aceea copilul a murit.

Valens ar fi vrut să-l exileze pe Sfântul Vasilie, dar nu a îndrăznit să atace prea direct un om pentru care exilul şi chiar moartea ar fi fost nişte binefaceri. El se temea fără îndoială să nu se întâlnească cu un alt Atanasie, şi cum îl lăsase să moară în pace pe energicul episcop al Alexandriei, el nu a acţionat nici împotriva lui Vasilie, nici împotriva prietenului său Grigorie care conducea Biserica din Nazianz de la moartea tatălui său.

Drept urmare, Sfântul Vasilie a putut să se dedice binelui Ortodoxiei în Răsărit. Ortodocşii care nu-şi schimbaseră niciodată credinţa nu priviseră decât cu suspiciune demersurile care fuseseră făcute în Apus de către delegaţii Sinodului de la Lampsac, alcătuit din semi-arieni. În pofida scrisorilor de comuniune pe care le aduseseră din Apus, ei [ortodocşii] nu îndrăzneau să aibă încredere în semi-arieni. Sfântul Vasilie s-a arătat mai tolerant şi a întreţinut nu numai relaţii de comuniune cu ei, dar a dat multora, precum lui Evstatie de Sevasta, unul dintre delegaţi, dovezi de prietenie. El i-a luat chiar partea împotriva preacinstitului Teodot, episcop de Nicopole şi mitropolit al Micii Armenii, care nu avea nici un fel de încredere în episcopul Sevastei. El nu se înşela şi Vasilie a avut mai târziu dovezi; dar el prefera ca mai bine să se înşele din milostivire decât să se supună bănuielilor pe care el nu le considera destul de întemeiate.

Sfântul Vasilie unea cu râvna sa pentru Ortodoxie o astfel de prudenţă, încât Valens însuşi l-a însărcinat să reorganizeze Biserica Armeniei profund tulburată de disputele ariene. Sfântul episcop s-a dus acolo cu atât mai bucuros cu cât el l-a regăsit acolo pe preacinstitul Meletie, exilat din Antiohia în această ţară, şi pe prietenul său apropiat Eusebiu, episcop de Samosata, [ierarhi] cu care el putea să lucreze cu folos pentru binele Bisericii.

Teodot de Nicopole, în râvna sa mai aprinsă decât luminată, i s-a opus, din cauza lui Evstatie de Sevasta; dar Vasilie a trecut peste aceasta; el a aşezat episcopi în mai multe oraşe din Armenia; l-a vizitat pe Eusebiu la Samosata şi pe preacinstitul Vitus, episcop de Carrhes, în Mesopotamia. După faptele sale, trebuie să credem că episcopul Cezareei se bucura, ca alţi episcopi din oraşele capitale importante, de o anumită jurisdicţie asupra tuturor Bisericilor situate în provinciile din Pont şi Capadocia; Armenia făcea parte din aceste provincii.

La întoarcerea în Biserica sa, Sfântul Vasilie a dobândit dovada că Evstatie de Sevasta l-a înşelat cu făţărnicia sa, şi că el nu fusese niciodată decât un arian deghizat. El i-a propus să semneze o mărturisire de credinţă ortodoxă şi să meargă la un sinod provincial pe care-l convocase. Dar Evstatie şi-a aruncat masca şi l-a atacat deschis pe Vasilie, căruia îi reproşa erorile cele mai contradictorii. Sfântul episcop a respins astfel de acuzaţii şi a continuat să aibă grijă de Bisericile care-i fuseseră încredinţate[9].

El nu mai spera nimic de la Apus pentru a opri persecuţiile lui Valens.

Primind o epistolă de la un oarecare Evagrie, care plecase la Roma în numele lui Paulin al Antiohiei, el i-a răspuns că nu se putea ocupa de dezbinarea din Biserica Antiohiei fiindcă nu putea discuta despre aceasta cu Meletie exilat în Armenia, şi că nu avea pe nimeni să trimită în Apus pentru problemele Bisericii[10]. Sfântul episcop părea descurajat în faţa tristei situaţii în care se afla creştinătatea.

Cu toate acestea, când preotul Dorotei s-a întors în Apus, el i-a dat această nouă scrisoare pentru episcopii din Italia şi Galia[11]:

,,Către fraţii noştri cu adevărat credincioşi şi preaiubiţi, către colegii noştri uniţi în aceeaşi credinţă, episcopii din Galia şi Italia, Vasilie, episcop de Cezareea Capadociei:

Pentru că Domnul nostru Iisus Hristos a binevoit să numească întreaga Biserică Trupul Său şi ne-a făcut pe fiecare în parte mădulare unul altuia, ne-a îngăduit tuturora – fiecare din locul unde se găseşte – să stăm între noi în legături de dragoste. De aceea, cu toată depărtarea spaţială, noi suntem sub acest raport apropiaţi unul de altul, încât nu poate zice, de pildă, capul către picioare că ‘nu am trebuinţă de voi’[12]. Cred, aşadar, că nici voi nu veţi căuta să vă descotorosiţi de noi, ci mai degrabă veţi căuta să participaţi cât mai mult la supărările cu care am fost loviţi pentru păcatele noastre, aşa cum şi noi ne bucurăm de pacea cu care v-a învrednicit Dumnezeu pe voi.

Am mai implorat de multe ori dragostea voastră pentru milă şi pentru ajutor. Se vede că măsura pedepsei noastre nu s-a umplut, încât nu v-a fost îngăduit să ne săriţi în ajutor. În chip deosebit vrem ca tulburările de la noi să binevoiţi a le aduce şi la cunoştinţa împăratului care cârmuieşte peste ţinuturile voastre, iar dacă aşa ceva va fi greu de realizat, atunci cel puţin să vină de la voi câţiva fraţi să ne cerceteze şi să mângâie pe cei îndureraţi, şi în felul acesta să vadă cu ochii lor strâmtorările din Răsărit, pe care nu le-ar putea aprecia deplin numai după auzite, pentru că nici o descriere nu le-ar putea reda exact.

S-a abătut peste noi o grea prigoană, iubiţi fraţi, poate cea mai grea din câte au fost. Păstorii sunt persecutaţi pentru ca să se împrăştie turma. Lucrul cel mai dureros este că cei urmăriţi acceptă mai curând martirajul, dar poporul nu cunoaşte pe aceşti luptători ca pe nişte mucenici, pentru că şi cei ce-i persecută s-au ascuns sub numele de creştini. Singura vină care se pedepseşte fără cruţare azi este respectarea credincioasă a tradiţiilor Sfinţilor Părinţi. Din pricina aceasta cei temători de Dumnezeu sunt alungaţi din ţară şi exilaţi prin pustiuri. În faţa judecătorilor de azi nu mai sunt respectate nici cărunteţele, nici practicarea religiei, nici trăirea după poruncile Evangheliei, chiar dacă ea s-a urmat cu credincioşie din copilărie până la vârsta bătrâneţelor.

În viaţa de toate zilele nici un răufăcător nu este condamnat fără dovezi, pe când episcopii sunt arestaţi pentru simple denunţuri şi pedepsiţi fără să se fi adus nici o mărturie despre vina lor. Există şi din aceia care n-au cunoscut nici pe acuzatori, nici n-au fost duşi la vreun tribunal, ba nici măcar nu li s-a făcut vreun denunţ formal, au fost luaţi cu forţa în miez de noapte, alungaţi peste graniţă şi lăsaţi în prada sorţii şi a morţii prin suferinţele pustiei.

Urmările acestor stări de lucruri sunt cunoscute de toţi, chiar dacă nu vorbim de ele: surghiunirea preoţilor, alungarea diaconilor şi nimicirea clerului întreg. Căci ori te închini la idoli, ori dacă nu, eşti dat usturimii biciului, cum zice proorocul: ‘[...] Vaiete în oraş, vaiete la ţară, plâns pe străzi, plâns în pustie, numai bocete şi jale auzi peste tot’. Au dispărut de tot bucuria şi buna dispoziţie, s-au cernit serbările noastre în doliu. Au fost închise locaşurile de rugăciuni, la altare abia am mai auzit câte o sfântă slujbă. Nu se mai adună creştinii, nu mai există dascăli în fruntea lor, nu se mai ţin şcoli ziditoare de suflet, nici serbări de hram, nu se mai aud laude de noapte, nu mai întâlneşti acele fericite tresăltări sufleteşti prilejuite de participarea la slujbele bisericeşti şi de împărtăşirea din darurile duhovniceşti ale tainelor, care înalţă atât de mult sufletele credincioşilor. Am putea şi noi zice cu proorocul: ‘Nu este în vremea aceasta domn şi prooroc şi căpetenie, nici ardere de tot, nici jertfă, nici prinos, nici tămâie, nici loc a aduce înaintea ta, şi a afla milă’[13].

Iată vă scriem aceste lucruri ca unor oameni care le cunosc; căci nu există un colţ de pământ pe lumea aceasta unde să nu se fi auzit de încercările prin care trecem. Dar nici să nu credeţi că vi le spunem ca să vă învăţăm ori să vă cerem milă. Ştim că nu ne-aţi putea uita nicicând, după cum nici o mamă nu uită pe copiii purtaţi în pântecele ei. Facem acest lucru mai mult cu gândul la cei apăsaţi de dureri şi care găsesc de obicei puţină uşurare prin gemetele lor. Căci am putea zice că descărcăm şi noi astfel ceva din greul tristeţii prin aceea că vă împărtăşim cu drag multele noastre supărări. [...]

Priviţi, deci, cu adevărat ucenici ai lui Hristos, ce sunteţi, suferinţele noastre ca şi cum ar fi şi ale voastre ! Căci nu pentru bani sau pentru onoruri sau pentru alte bunuri pământeşti se duce acest război împotriva noastră, ci pentru avutul nostru obştesc, pentru comoara credinţei celei adevărate lăsate de Părinţi, pentru asta stăm noi şi azi pe câmpul de luptă. Luaţi, dar, parte la durerea noastră, o iubitorilor de prietenie, întrucât este drept că la noi s-a închis gura celor drepţi, dar au rămas slobode limbile neruşinate ale celor ce gângăvesc nedreptăţi împotriva lui Dumnezeu. Stâlpii şi întăririle adevărului au fost daţi la o parte, iar noi (peste care se trece cu dispreţ din cauza păcătoşeniei noastre) n-avem voie să grăim deschis.

Luptaţi, dar, şi pentru alte popoare şi nu vă uitaţi numai la situaţia voastră, ca unii care spuneţi că sunteţi bine adăpostiţi de aceste furtuni în golfurile voastre, pe care darul lui Dumnezeu vi le-a apărat până acum de furia acestor lucruri necurate ! Daţi mână de ajutor şi Bisericilor bântuite de furtună, pentru ca să nu naufragieze duhovniceşte singure şi părăsite de toţi ! Deplângeţi-ne pentru că Cel Unul-Născut este defăimat şi nu se află nimeni care să-I ia apărarea ! Duhul Sfânt este dispreţuit şi cel care ar putea să înfrângă pe hulitori este alungat. Închinarea la mai mulţi dumnezei s-a întărit. După părerea ereticilor există un Dumnezeu mare şi unul mic. Prin cuvântul ‘Fiu’ nu s-ar înţelege, zic ei, o fiinţă deopotrivă cu Tatăl, ci una mai mică, iar Duhul Sfânt – după ei – nu ţine nici El de desăvârşirea Treimii şi nu ţine în nici un fel de dumnezeire, ci ar fi doar una din făpturile aduse de Tatăl ori de Fiul aşa fără temei şi la întâmplare.

‘Cine va da capului meu apă şi ochilor mei izvoare de lacrimi’[14], ca să deplâng multe zile acest popor, care, prin aceste nelegiuite învăţături, a căzut în stricăciune ? Urechile oamenilor simpli au fost amăgite şi obişnuite cu nelegiuirile ereziei. Copiii Bisericii sunt educaţi cu învăţături stricate. Ce trebuie să facem ? Ereticii botează, dau muribunzilor merindea pentru drumul veşniciei, vizitează pe bolnavi, mângâie pe cei în suferinţă şi în lipsuri, dau ajutor de tot felul şi împart darul sfintelor taine. Prin toate acestea ei o duc bine cu poporul, aşa că în scurtă vreme chiar de ni s-ar da libertate, n-ar mai fi nici o nădejde ca pe cei prinşi in această iluzie să-i mai putem întoarce din nou la calea adevărului.

[...] Tocmai în aceasta stă dovada situaţiei noastre grele: că situaţia nu ne îngăduie nici măcar să facem o călătorie până la voi, căci şi numai pentru foarte scurt timp dacă unul din noi ar lipsi din parohia lui, poporul ar cădea în mâna uneltirilor ereticilor”.

 

Traducere: Catacombele Ortodoxiei, în colaborare. Notele care vor apărea ca fiind ale traducătorului (n.tr.) aparţin Catacombele Ortodoxiei. Înclinările sau sublinierile din text aparţin textului original. Citatele din Sfânta Scriptură sunt din ediţia sinodală din 1914.

 


   [1] N.tr.: Din vremea domniei împăratului Constantin, Biserica a fost împărţită în dioceze şi provincii, urmând împărţirea teritorial-administrativă a Imperiului Roman.

   Localităţile suburbicare erau localităţile ce depindeau de dioceza sau prefectura Romei. Dioceza Romei cuprindea 10 provincii: Sicilia, Corsica, Sardinia, Campania, Tuscia, Picenum Suburbicarium, Apulia cum Calabria, Bruttium, Samnium, Valeria. În mod similar, Bisericile din aceste localităţi erau numite suburbicare.

   [2] A se vedea decretele lui Valentinian în Codul Teodosian şi în Analele ecleziastice de Baronius; Faustin şi Marcellin, Libell. Prec.

   [3] Damas, Carm. 16.

   [4] Damas, Epist., tomul XIII, Patrologia Latina; Teodoret, Hist. Eccl., cartea a V-a, c. 11.

   [5] Scrisoarea sa a fost păstrată de Teodoret, Hist. Eccl., cartea a IV-a, c. 19.

   [6] Despre persecuţiile lui Valens, a se vedea Teodoret, Hist. Eccl., cartea a IV-a, c. 12 ad 20; Socrate, Hist. Eccl., cartea a IV-a, c. 16 ad 22 şi c. 24; Sozomen, Hist. Eccl., cartea a VI-a, c. 14, 19 şi 20.

   [7] Sozomen, Hist. Eccl., cartea a VI-a, c. 21.

   [8] Socrate, Hist. Eccl., cartea a IV-a, c. 26; Teodoret, Hist. Eccl., cartea a IV-a, c. 16; Sozomen, Hist. Eccl., cartea a VI-a, c. 16.

   Socrate spune că Valens era în Antiohia şi că el a poruncit ca Sfântul Vasilie să vină acolo; Teodoret şi Sozomen spun că aceste fapte s-au petrecut în Cezareea; Sfântul Grigorie Teologul face aluzie la acest fapt, în elogiul pe care-l face Sfântului Vasilie.

   [9] Pentru toate faptele pe care tocmai le-am relatat, a se vedea Epistolele Sfântului Vasilie: 95, 98, 100, 127, 128, 136, 138, 141, 145, 162, 166, 167, 237, 239 către Eusebiu de Samosata; 119, 125 către Evstatie de Sevasta; 223 împotriva lui Evstatie; 120, 129 către Meletie al Antiohiei; 121, 130 către Teodot de Nicopole, 256 către Vitus de Carrhes.

   [10] Sfântul Vasilie, Epist. 156 ad Evag.

   [11] Sfântul Vasilie, Epist. 243 ad Episcop. Ital. et Gall.N.tr.: A se vedea Sfântul Vasilie cel Mare, Scrieri III, colecţia Părinţi şi Scriitori Bisericeşti 12, Editura IBMBOR, Bucureşti 1988, p. 502-506.

   [12] I Corinteni 12, 21.

   [13] Cântarea celor trei tineri în cuptorul Vavilonului, 14 (1914).

   [14] Ieremia 9, 1.