Tâlcuiri la Vechiul Testament

Omiliile Sfântului Grigorie cel Mare la

cartea Proorocului Iezechiil

 

Omilia a V-a (Iezechiil 40, 13-16)

1. Menţionând mai sus încăperile, proorocul adaugă că ele erau de şase coţi de o parte şi de alta. Întrebarea mare pentru noi aici este de ce s-a spus mai sus că o încăpere măsura o trestie, despre care el a spus că avea şase coţi şi o palmă, şi mai jos el spune că încăperile măsurau numai şase coţi ? Dacă, într-adevăr, ele măsoară nu o trestie, ci şase coţi, lipseşte palma despre care s-a spus mai sus că este inclusă în măsurătoarea trestiei.

Dar dacă încăperile sunt simţămintele şi gândurile credincioşilor ale căror suflete curate sunt unite în dragoste cu Ziditorul lor, şi acţiunea desăvârşită este exprimată prin cei şase coţi, şi cu adevărat începuturile contemplaţiei prin palmă, trebuie să-i examinăm pe credincioşii Sfintei Biserici Soborniceşti şi curând vom descoperi că există încăperi care măsoară o trestie şi încăperi de numai şase coţi. Deoarece unii credincioşi atât de mult Îl iubesc pe Atotputernicul Dumnezeu, încât ei sunt atât desăvârşiţi în lucrări cât şi absorbiţi în contemplaţie. Aceştia cu adevărat măsoară o trestie deoarece ei deţin atât cei şase coţi ai faptelor, cât şi palma contemplaţiei.

Alţii într-adevăr Îl iubesc pe Atotputernicul Dumnezeu şi sunt pe deplin instruiţi în faptele bune, dar nu ştiu cum să contemple măreţia Lui într-o înţelegere mai înaltă. Prin urmare, aceştia au şase coţi şi nu şi palma deoarece ei sunt deja uniţi cu El în dragoste, dar despărţiţi de contemplaţie.

Dar după menţionarea încăperilor, se spune despre ei că sunt de un cot de o parte şi de cealaltă, deoarece bineînţeles sufletele credincioase atât din poporul iudeu cât şi din neamuri se unesc în dragoste pentru Ziditorul şi Mântuitorul nostru.

2. Când acelaşi Mântuitor al nostru aşezat pe mânz a intrat în Ierusalim, precum mărturiseşte evanghelistul, ,,mulţi aşterneau veşmintele lor pre cale; iar alţii tăiau stâlpări din copaci şi le aşterneau pre cale. Şi cei ce mergeau înainte şi cei ce veneau pre urmă, strigau zicând: Osana ! Bine este cuvântat cel ce vine întru Scriptura VT 111numele Domnului” (Marcu 11, 8-9). Deci Mântuitorul nostru, aşezat pe un mânz, intră în Ierusalim când călăuzind fiecare suflet credincios, adică animalul Său de povară, Îl conduce către vederea păcii lăuntrice. El şade de asemenea pe animalul Său de povară când El domneşte pretutindeni asupra Sfintei Biserici şi o învăpăiază cu dorinţa pentru pacea cerească.

 

Intrarea Domnului în Ierusalim

Frescă de Teofan Cretanul, Biserica Sfântul Nicolae, Meteora

 

Apoi mulţi aşterneau veşmintele pe cale deoarece ei îşi îmblânzesc trupurile prin înfrânare pentru a pregăti calea Lui către minţile lor sau pentru a da o pildă bună celor care urmează. Apoi alţii tăiau frunziş sau stâlpări din copaci şi le aşterneau pe cale deoarece prin învăţătura lor ei culeg cuvintele adevărului şi învăţăturile Părinţilor din scrierile lor şi venind le aşază cu propovăduire smerită pe calea lui Dumnezeu către duhul ascultătorului. Până şi noi care suntem nevrednici facem acum aceasta. Fiindcă atunci când includem învăţăturile Părinţilor în cuvântul de povăţuire, noi tăiem stâlpări din copaci pentru a le aşterne în calea Atotputernicului Dumnezeu.

Dar cei care mergeau înainte şi cei care veneau pe urmă strigau zicând ‘Osana’. Într-adevăr, poporul evreu mergea înainte, neamurile veneau pe urmă şi deoarece toţi cei aleşi, fie cei care puteau fi în Iudeea, fie cei care sunt acum în Biserică credeau şi cred în Mijlocitorul între Dumnezeu şi oameni, cei care merg înainte şi cei ce vin în urmă strigă ‘Osana’. Deoarece Osana în limba latină înseamnă Salve nos (salvează-ne, mântuieşte-ne)[1]. Prin urmare, strămoşii noştri căutau mântuire de la El, şi cei de astăzi o caută şi mărturisesc: ,,Bine este cuvântat cel ce vine întru numele Domnului”, deoarece nădejdea şi credinţa celor care mergeau înainte şi a celor care veneau pe urmă sunt una.

Fiindcă exact aşa cum cei dintâi au fost tămăduiţi de aşteptarea Patimii şi Învierii Lui, tot aşa noi suntem mântuiţi de Patima Sa care a avut loc şi de Învierea Sa (care este) veşnică. Pentru că strămoşii noştri din poporul evreu credeau şi Îl iubeau pe Cel care va veni, şi noi credem că El a venit şi Îl iubim şi suntem aprinşi de dor pentru El ca să-L putem privi faţă către faţă. Aşadar încăperile sunt de o parte şi de alta fiindcă ele cuprind inimile celor care iubesc credinţa care este în El de la primele şi până la ultimele zile ale veacului nostru.

Apoi urmează: ,,A măsurat poarta de la zidul tindei până la peretele tindei, lăţimea de douăzeci şi cinci de coţi” (Iezechiil 40, 14 – însă sfântul foloseşte alt citat: ,,A măsurat poarta de la acoperişul ei până la acoperişul încăperii ...”).

3. Am spus deja adeseori că poarta ar putea semnifica credinţa şi această credinţă pe Însuşi Ziditorul şi Mântuitorul nostru, Mijlocitorul dintre Dumnezeu şi oameni, Iisus Hristos, deoarece prin credinţa care este în El este deschisă intrarea vieţii. Dar noi suntem de asemenea îndreptăţiţi să tâlcuim poarta ca fiind Sfânta Scriptură, care deschide aceeaşi credinţă către înţelegerea Mântuitorului nostru, deoarece cu aceasta corect înţeleasă ajungem la înţelegerea adevărurilor nevăzute.

Prin urmare, dacă în acest fragment, precum am spus înainte, poarta este înţeleasă a fi Sfânta Scriptură, trebuie să ne punem întrebarea ce este înţeles prin acoperişul încăperii şi ce prin acoperişul porţii. Dar încăperea are un acoperiş fiindcă minţile celor care iubesc sunt acoperite şi înflăcărarea dragostei este încă tainică. Şi poarta are un acoperiş deoarece întreaga Scriptură a fost cu adevărat scrisă pentru noi dar nu tot ce scrie în ea este înţeles de noi.

4. Astfel multe adevăruri au fost scrise acolo în mod simplu, pentru a hrănii pruncii, dar unele (adevăruri) în învăţături obscure ca ele să-i poată preocupa pe cei puternici, fiindcă lucrurile înţelese cu strădanie sunt mai bine primite. Dar unele lucruri din ea sunt închise astfel ca atunci când nu le înţelegem, recunoscând slăbiciunea orbirii noastre, să putem înainta mai degrabă către smerenie decât către inteligenţă. Deoarece există unele cuvinte care atât se referă la lucruri cereşti încât ele sunt evidente doar pentru acei cetăţeni cereşti care rămân neîncetat în propria patrie, nici nu sunt ele încă dezvăluite nouă, pribegilor.

Fiindcă cel care călătoreşte către un oraş necunoscut şi aude multe despre el pe cale, înţelege într-adevăr unele relatări prin raţiune dar nu le pătrunde pe altele fiindcă nu îl vede încă. Dar cetăţenii înşişi, care sunt în el, văd lucrurile care nu sunt rostite despre el şi le înţeleg pe cele care sunt spuse despre el. Prin urmare, noi suntem încă pe cale, auzim multe relatări despre acea patrie cerească, înţelegem deja unele prin raţiune şi duh şi cu adevărat avem evlavie faţă de altele fără a le înţelege. De aceea este şi scris despre aceeaşi Sfântă Scriptură: ,,Cel ce întinzi cerul ca o piele, cel ce acoperi cu ape cele mai pre deasupra ale lui” (Psalmi 103, 3).

Astfel, cerul este întins ca o piele deoarece Sfânta Scriptură este dezvăluită pentru noi în tâlcuiri prin gurile celor muritori. Dar există ape în ceruri, adică mulţimi înalte, şi anume stâlpi de îngeri printre care cele mai pe deasupra ale aceluiaşi cer sunt acoperite pentru că adevărurile din Sfânta Scriptură, care sunt prea înalte şi obscure, sunt clare doar pentru duhurile îngereşti şi rămân încă necunoscute pentru noi.

Deci încăperea are un acoperiş fiindcă aproapele încă nu ştie cât de mult este iubit de aproapele său. Poarta de asemenea, adică Sfânta Scriptură, are un acoperiş deoarece noi nu putem încă să pătrundem cu înţelegerea noastră tot ce auzim despre lucrurile cereşti.

5. Aşadar ne rămâne să umblăm zilnic întru sporirea dragostei printre aceste adevăruri pe care le înţelegem. Şi deşi semenii noştri nu văd în noi cât de mult sunt iubiţi de noi, şi noi respectăm cu umilinţă învăţăturile din Sfânta Scriptură pe care nu le înţelegem încă, noi trebuie ca prin fapta bună să fim traşi către cele la care ajungem prin înţelegere. De aceea este spus: ,,A măsurat poarta de la acoperişul ei până la acoperişul încăperii, lăţimea de douăzeci şi cinci de coţi”. Pentru că noi suntem înzestraţi cu cinci simţuri ale trupului, adică văz, gust, miros, auz şi pipăit. Apoi cu adevărat numărul cinci, ridicat la pătrat, dă douăzeci şi cinci. Dar noi nu reuşim în afară să săvârşim nici o faptă hotărâtă de poruncile cereşti fără aceste cinci simţuri trupeşti. Deci duhul stăpâneşte înlăuntru ca judecător peste propriile puteri şi, cu acestea, ca să spunem aşa, slujind sau refuzând, percepe ce fapte de dreptate sau milostenie poate săvârşi în afară.

Aşadar, când duhul este plin de teama de Atotputernicul Dumnezeu, este necesar ca cele cinci simţuri ale noastre să ne slujească drept însoţitori umili în lucrarea bună. Când noi am început prin ele să săvârşim fapte de milostenie, aceeaşi milostenie se deschide zilnic mai mult şi, ca să spunem aşa, se desface faldul unei fapte bune. Apoi cele cinci simţuri sunt ridicate la pătrat când ceea ce este făcut prin ele zilnic în fapte bune este sporit prin progres.

De aceea se spune că lăţimea este de douăzeci şi cinci coţi deoarece teama, încăpăţânarea şi lenea sunt strâmte. Fiindcă oricine se teme să dea pâine celui nevoiaş ca nu cumva să ducă lipsă el însuşi este încă în strâmtorile fricii. Oricine nu oferă haina sa celui care îngheaţă fiindcă doreşte să o aibă doar pentru el însuşi este încă constrâns de îngustimea încăpăţânării sale. Oricine nu face bine fiindcă devine leneş în apatia duhului, însăşi lenea lui este îngustime pentru el.

Ca urmare, a avea respect pentru cei sărmani, a împlini cererile, a da milostenii, a oferi o apărare, şi a nu te teme de ostilitatea nici unui adversar în apărarea aceloraşi sărmani este o mare lăţime a minţii. Aşadar fie ca lărgimea care este între încăpere şi poartă să măsoare douăzeci şi cinci coţi deoarece în acţiunile exterioare ale simţurilor este încercată şi mărturisită câtă bunătate este cuprinsă înlăuntru. Căci ceea ce ai învăţat deja din Sfânta Scriptură şi cât de mult îţi iubeşti în taină aproapele, arăţi în lăţimea faptelor tale bune.

6. Astfel fie ca lăţimea de douăzeci şi cinci coţi să fie între încăpere şi poartă fiindcă mărturia dintre dragoste şi cunoaştere este fapta bună. Dacă aceasta ar lipsi cumva, ar fi cert că nu L-ai cunoscut pe Dumnezeu, nici nu ţi-ai iubit aproapele, adică tu nu ai nici poarta Sfintei Scripturi, nici încăperea dragostei. Şi trebuie notat că se spune că măsurătoarea este făcută de la acoperişul încăperii la acoperişul porţii. Fiindcă smerenia noastră este încercată prin ceea ce este ascuns de noi în Sfânta Scriptură, deoarece orice lucru din ea pe care nu-l înţelegem nu trebuie să-l dezaprobăm cu mândrie, ci să-l respectăm cu smerenie.

De aici este de asemenea scris despre Domnul: ,,Genele lui întreabă pre fiii oamenilor” (Psalmi 10, 4 – sfântul are, în loc de gene, pleoape). Deoarece pleoapele Sale sunt judecăţi care ascund unele lucruri de noi şi dezvăluie altele. Dezvăluindu-le pe acestea, ele (pleoapele) cercetează dacă noi nu suntem înălţaţi prin înţelegere. Ascunzându-le pe acelea, ele cercetează dacă noi nu dispreţuim ceea ce nu reuşim să înţelegem.

Deci prin cuvintele pe care nu le spunem semenilor noştri prin propria noastră dragoste suntem într-adevăr încercaţi înaintea lui Dumnezeu. Dragostea este simulată în gurile unora, dar adevărată în inimile altora. Şi adeseori de dragul dragostei este arătat ceea ce nu există şi nu este arătat ceea ce există.

Prin urmare, faptele noastre bune mai mult decât limba noastră mărturisesc dragostea noastră faţă de aproapele nostru, astfel că el vede în însăşi fapta bună că este iubit. Şi când nu putem face pe cât de mult ne dorim tainele dragostei noastre sunt suficiente pentru Atotputernicul Dumnezeu. Deci fie ca lăţimea să fie mare între acoperişul încăperii şi acoperişul porţii, astfel ca din tainele dragostei noastre în numele aproapelui nostru, chiar din smerenia cunoştinţei, de asemenea de dragul lui Dumnezeu, noi să putem întotdeauna să facem bine în măsura în care înţelegem şi putem.

7. Poarta poate fi înţeleasă şi ca însăşi intrarea în Împărăţia cerească. Şi acum încăperea are un acoperiş şi poarta are un acoperiş deoarece nu se vede limpede cât de mare este dragostea noastră pentru Dumnezeu şi pentru aproapele, nici nu se cunoaşte când vom fi conduşi din această lume către pacea vieţii veşnice. Pentru că Ziditorul nostru a dorit ca ziua morţii noastre să fie ascunsă de noi, astfel încât fiind mereu necunoscută să poată fi socotită a fi ziua de mâine, şi cu cât mai înflăcărat este el în acţiune cu atât mai nesigur este fiecare cu privire la chemare.

De aceea, lăţimea de douăzeci şi cinci coţi se întinde de la încăpere la poartă deoarece prin dragostea pe care noi am zămislit-o odată pentru Dumnezeu şi aproapele nostru, trebuie să facem neîncetat ce putem în felurite moduri chiar până la intrarea în Împărăţie.

Aşadar, lăţimea este mare de la acoperişul încăperii până la acoperişul porţii fiindcă de la harul cu care începem să-L iubim pe Dumnezeu, până la aceeaşi dragoste care ne deschide intrarea Împărăţiei cereşti, noi trebuie să ne lăţim pe noi înşine în îndeletnicirea cu faptele bune, pătimind cu răbdare potrivniciile, cheltuindu-ne de bunăvoie bunurile, iubindu-i pe cei de la care pătimim, renunţând la ceea ce avem, necăutând ceea ce nu avem, iubind pe semenii noştri ca pe noi înşine, crezând cele bune despre ei, plângând pentru păcatele lor ca şi cum ar fi ale noastre.

Astfel, mare este lăţimea unei asemenea minţi în care nu există strâmtori ale urii. Cu adevărat ştim din învăţăturile sfinte ce lăţime am zămislit din dragostea de Dumnezeu şi aproapele. Fiindcă înţelegem în mod cuvenit aceşti douăzeci şi cinci coţi ai lăţimii dacă suntem dispuşi să-i discutăm potrivit cu Sfânta Scriptură.

Deci s-a spus că încăperile aveau şase coţi şi omul a fost creat în ziua a şasea; şi în acea zi se spune că Domnul a isprăvit toate câte au făcut. Din acest motiv se obişnuieşte ca numărul şapte să fie folosit pentru desăvârşire. Şi pentru că noi recunoaştem orice lucrare bună prin cele patru cărţi ale Sfintei Evanghelii, dacă înmulţim şase cu patru obţinem douăzeci şi patru. La acest număr este adăugat unu întrucât Cel prin care oricine face binele este Unul. Aşadar această lăţime trebuie desfăşurată în douăzeci şi cinci coţi pentru că orice lucrare bună este recunoscută, precum am spus, prin cele patru cărţi ale Sfintei Evanghelii şi desăvârşită în cunoaştere şi mărturisire a Unuia Dumnezeu.

Apoi urmează: ,,Aceasta este poartă în preajma porţii” (Iezechiil 40, 14 – Sfântul Grigorie foloseşte un citat mai clar: ,,Şi poartă faţă în faţă cu poartă”).

8. În acest fragment, ,,faţă în faţă” nu este folosit pentru opoziţie, ci pentru caracterul direct. Căci o poartă este faţă în faţă cu poartă când o cale directă duce de la intrarea exterioară la cea interioară. Cu adevărat, în cunoaşterea Atotputernicului Dumnezeu prima noastră poartă este credinţa şi cea de-a doua este venirea Sa la care ajungem umblând în credinţă. Fiindcă în această viaţă noi intrăm prin cea din urmă astfel ca să putem mai târziu să fim conduşi la cea dintâi.

Prin urmare, poarta este faţă în faţă cu poarta deoarece prin uşa credinţei este deschisă uşa vederii lui Dumnezeu. Cu adevărat, dacă cineva doreşte să primească aceste două porţi în această viaţă, el nu se va micşora nici din cunoaşterea folositoare în acest scop. Căci noi adeseori dorim să cugetăm la firea nevăzută a Atotputernicului Dumnezeu, dar nu reuşim cu nici un chip, şi sufletul, istovit de marile greutăţi, se retrage în sine şi face pentru sine şi din sine paşii urcuşului său, astfel încât el întâi se cugetă pe sine, dacă poate, şi apoi examinează în măsura în care poate acea fire care este mai presus de el.

Dar mintea noastră, dacă este răspândită în imagini trupeşti, nu ajunge defel să se cugete pe sine sau la firea sufletului deoarece este condusă de atât de multe gânduri încât este, ca să spunem aşa, orbită de obstacole.

9. Deci primul pas este de a se linişti pe sine, al doilea de a vedea asemănarea acestei linişti, al treilea de a se ridica deasupra sinelui şi cu ţelul de a se supune contemplării Creatorului nevăzut. Dar cineva nu se poate linişti pe sine deloc decât dacă el a învăţat mai întâi să stăpânească apariţiile imaginilor pământeşti şi cereşti din ochiul minţii sale şi să izgonească şi să calce în picioare orice al vederii, auzului, mirosului, pipăitului şi gustului care apare în gândirea sa trupească, pentru ca el să poată căuta în sine aşa cum este liber de acestea.

Fiindcă atunci când cugetă aceste lucruri el întoarce, ca să spunem aşa, unele umbre trupeşti înlăuntrul său. Deci toate lucrurile trebuie să fie alungate de mâna discernământului din ochiul minţii astfel încât sufletul să poată privi către sine aşa cum a fost creat, mai presus de trup, dar mai prejos de Dumnezeu, astfel încât fiind îmboldit de cele superioare lui să le poată îmboldi pe cele inferioare pe care le ocârmuieşte.

Şi sufletul este insuflat în trup astfel încât el să nu fie dezbinat în părţi între membre. Fiindcă oricare parte a trupului este lovită, tot trupul suferă durerea. Dar apărând în chip minunat membrele prin această singură însufleţire, deşi prin fire el însuşi nu este divers, săvârşeşte diferite acţiuni prin trup. Căci el este cel care vede cu ochii, aude cu urechile, miroase cu nările, gustă cu gura, atinge toate lucrurile prin membre, şi prin atingere deosebeşte ce este moale de ce este aspru. Şi atunci când săvârşeşte acţiuni atât de diferite prin simţuri, el le clasifică nu printr-o diversitate, ci prin acea unică raţiune în care a fost creat.

Prin urmare, când sufletul se cugetă pe sine fără imagini trupeşti, el a trecut deja prin prima poartă. Dar această poartă conduce către cealaltă cu scopul ca ceva din natura Atotputernicului Dumnezeu să poată fi contemplat. Deci sufletul în trup este viaţa cărnii, dar Dumnezeu Cel care însufleţeşte toate este viaţa sufletelor. Apoi dacă viaţa însufleţită este de o asemenea măreţie încât ea nu poate fi înţeleasă, cine reuşeşte să cuprindă cu înţelegerea sa cât de mare este măreţia Vieţii care însufleţeşte ? Dar însele cugetarea şi discernământul despre acestea înseamnă deja a intra într-o oarecare măsură, deoarece din evaluarea sa sufletul adună ceea ce percepe despre Duhul necircumscris care guvernează în chip de nepătruns acele lucruri pe care El le-a creat în chip de nepătruns.

10. Deoarece Creatorul nostru stăpâneşte peste creaţia Sa din depărtare şi face ca anumite lucruri să existe dar să nu trăiască, şi altele să existe şi să trăiască dar să nu reuşească să discearnă nimic în ce priveşte viaţa, şi altele care să existe, să trăiască şi să discearnă. Şi Cel Unul face toate, dar nu este împărţit în toate. Căci El este cu adevărat Cel Preaînalt şi niciodată diferit de El Însuşi. Dar sufletul, cu toate că el nu este niciodată divers prin fire, este divers prin gândire. Fiindcă în acea bătaie (a inimii) trecătoare în care se gândeşte la vedere uită să se gândească la auz, şi în aceea în care cugetă la auz sau gust nu reuşeşte să cugete mirosul sau pipăitul, deoarece el devine întotdeauna diferit de el însuşi prin concentrare şi uitare astfel încât el păstrează acum aceasta, acum aceea în cugetele lui.

Dar Atotputernicul Dumnezeu, deoarece El nu este diferit de El Însuşi, vede cu puterea cu care El aude toate lucrurile şi creează cu puterea cu care judecă creaţia. Atributul Său este de a vedea toate lucrurile în acelaşi timp în care El le ocârmuieşte, şi de a ocârmui în timp ce înţelege. Nici nu-l ajută pe cel drept cu un gând şi îl condamnă pe cel rău cu altul, ci cu acea una şi aceeaşi tărie a firii Sale unice El, veşnic neschimbător, aşază lucrurile deosebite în rânduială.

De ce ar trebui să ne minunăm într-atât de puterea Creatorului, noi care observăm urmele puterii Sale de asemenea printre făpturile Sale ? Fiindcă naturile lutului şi cerii sunt diferite. Cu adevărat raza soarelui nu este diversă, însă deşi nu este diversă, efectele sale asupra lutului şi cerii sunt diverse deoarece prin aceeaşi căldură a focului său întăreşte lutul şi înmoaie ceara. Dar probabil aceasta este în naturile lutului şi cerii, neinfluenţate de însăşi esenţa soarelui care este văzut a avea efecte diferite asupra naturilor diferite. Dar Atotputernicul Dumnezeu are în El Însuşi a rândui cele schimbătoare fără să Se schimbe, a săvârşi diverse acţiuni fără a fi El Însuşi divers, a influenţa lucruri neasemănătoare fără alternarea cugetelor.

Deci Dumnezeu, niciodată diferit de El Însuşi, care este omniprezent şi pretutindeni în plinătatea Sa face lucruri diferite foarte diferit. Fiindcă El spune: ,,Cerul este mie scaun şi pământul reazem picioarelor mele” (Isaia 66, 1). De asemenea este scris despre El: ,,Cine a măsurat cu mâna apa şi cerul cu palma, şi tot pământul cu pumnul ?” (Isaia 40, 12 – Sfântul Grigorie foloseşte un citat mai clar: ,,El măsoară cerul cu o palmă şi cuprinde pământul într-un pumn”).

11. În această privinţă este necesar a reflecta asupra faptului că Cel care şade deasupra cerului ca pe tronul Său este deasupra şi înăuntru. Şi Cel care cuprinde cerul într-o palmă şi pământul într-un pumn este în afară şi deasupra şi dedesubt. Deci, pentru ca Atotputernicul Dumnezeu să poată afirma înaintea tuturor că El este înăuntru şi deasupra, El spune că cerul este scaunul Său. Într-adevăr, pentru a arăta că El cuprinde toate lucrurile El spune că El măsoară cerul cu o palmă şi cuprinde pământul într-un pumn.

Deci El este El Însuşi înăuntru şi în afară, El Însuşi deasupra şi dedesubt; deasupra prin domnie, dedesubt prin faptul că poartă, înăuntru prin umplere, în afară prin cuprindere. Şi El este aşa înăuntru ca El să poată fi în afară, El cuprinde pe atât pe cât poate pătrunde, El domneşte pe atât pe cât poate purta, El poartă pe atât pe cât poate domni. Deci atunci când (este) înălţat în el însuşi, sufletul înţelege măsura sa şi realizează că el transcende toate lucrurile (din punct de vedere) trupesc, şi se întinde de la inteligenţa sa până la înţelegerea Creatorului său, ce percepe deja el dacă nu poarta care este faţă în faţă cu poarta ?

De aici proorocul spune de asemenea către Făcătorul tuturor: ,,Minunată s-a făcut ştiinţa ta de către mine” (Psalmi 138, 5), deoarece, oricât de mult s-a încordat, sufletul nu reuşeşte desăvârşit să se pătrundă pe sine, deci cu cât mai mare este măreţia Celui care a putut crea sufletul ? Şi când proorocul s-a ostenit cu înţelegerea sa în cunoaşterea lui Dumnezeu, istovindu-se şi eşuând, el a adăugat: ,,Întăritu-s-a, nu voiu putea spre dânsa” (Psalmi 138, 5). Dar când, încercând şi încordându-ne, noi dorim să surprindem o frântură a firii nevăzute, noi ostenim, suntem izbiţi înapoi, respinşi; şi dacă nu putem să pătrundem înlăuntru, totuşi din uşa exterioară vedem uşa interioară. Deci însăşi străduinţa cugetării este poarta deoarece ea dezvăluie o frântură a ceea ce este înlăuntru, chiar dacă puterea de a intra nu este încă prezentă.

Apoi urmează: ,,Şi descoperământul pridvorului porţii de şaizeci de coţi dinafară, şi de douăzeci şi cinci tinda porţii primprejur” (Iezechiil 40, 15 – Sfântul Grigorie foloseşte alt citat, care se regăseşte doar în versiunea Vulgata: ,,Şi au făcut frunţile prin coţi şaizeci, şi la fruntea pridvorului porţii, pretutindeni primprejur”).

12. Noi am spus deja adeseori că desăvârşirea faptelor bune este simbolizată de numărul 6, nu urmând ceea ce oamenii înţelepţi ai acestui veac au încercat să dovedească, spunând că numărul 6 este perfect deoarece socotit în ordinea sa este obţinut astfel încât oricând sunt amintite 1, 2 şi 3, numărul 6 este obţinut; sau că este împărţit în 3 părţi, adică, o şesime, o treime şi o jumătate, cu alte cuvinte în 1, 2 şi 3. Dar noi spunem că 6 este perfect deoarece, aşa cum s-a menţionat puţin mai înainte, Dumnezeu a sfârşit toată lucrarea Sa în cea de-a şasea zi. Dar de vreme ce El a dat omului păcătos Legea care este scrisă în 10 precepte şi de 6 ori 10 se ajunge la 60, desăvârşirea faptelor bune este pe drept semnificată de 60 coţi.

Aceasta Domnul o arată foarte limpede în Evanghelie, El care, când a tâlcuit pilda semănătorului, a spus: ,,Alta a căzut în pământ bun, şi a dat roadă înălţându-se şi crescând, şi a adus: una treizeci, iar alta şaizeci, iar alta o sută” (Marcu 4, 8). Deci rodul pământului bun produce treizeci când mintea a conceput desăvârşirea credinţei care este în Treime. Produce şaizeci când a adus faptele desăvârşite ale unei vieţi bune. Cu adevărat produce o sută când a înaintat către contemplarea vieţii veşnice.

Dar mâna noastră stângă este viaţa prezentă şi cea dreaptă viaţa ce va să vină. Şi contemplarea vieţii veşnice este pe drept indicată prin numărul o sută deoarece când după treizeci şi şaizeci noi ajungem prin calcul la o sută, acelaşi număr se mută pe mâna dreaptă. Credinţa şi fapta sunt încă pe mâna stângă deoarece, când încă ne aflăm aici, noi şi credem ceea ce nu vedem şi trudim ceea ce putem vedea. Dar atunci când duhul este deja înălţat în contemplarea vieţii veşnice, calculul ajunge, ca să spunem aşa, pe mâna dreaptă.

Astfel, El a făcut frunţile de 60 coţi. Deoarece 60 simbolizează desăvârşirea, ce se înţelege prin frunţile unei clădiri dacă nu chiar faptele care sunt văzute din afară ? Deci a oferi cuvântul propovăduirii, a da de mâncare celor flămânzi şi haine celor înfriguraţi, a suferi cu răbdare potrivnicia de dragul faptei bune, ce sunt acestea dacă nu frunţile clădirii cereşti, de vreme ce frumuseţea faptelor exterioare împodobeşte locuinţa lui Dumnezeu care sălăşluieşte încă ascuns înlăuntrul ei ? Dar aceste frunţi au un pridvor pretutindeni primprejur deoarece sunt mari fapte înlăuntrul lui dacă această lărgime a dragostei se extinde în minte. Fiindcă este scris despre dragoste: ,,Desfătată este porunca ta foarte” (Psalmi 118, 96 – sfântul are, în loc de desfătată, largă). Despre aceasta psalmistul spune din nou: ,,Pus-ai în loc desfătat picioarele mele” (Psalmi 30, 8 – larg).

13. Dar iată că pe măsură ce grăiesc i se arată duhului cât de largă este dragostea, când calea către Dumnezeu trece prin dragoste, şi Adevărul spune prin El Însuşi: ,,Intraţi prin uşa cea strâmtă” (Matei 7, 13). Iar îl aud pe psalmist zicând: ,,Pentru cuvintele buzelor tale, eu am păzit căi năsilnice” (Psalmi 16, 4). Şi Domnul spune în Evanghelie: ,,Că jugul meu este bun (dulce) şi sarcina mea uşoară” (Matei 11, 30).

Dar cum este largă dragostea dacă uşa este strâmtă ? Cum este dulce jugul şi sarcina uşoară când căile care sunt păzite (respectând) învăţăturile lui Dumnezeu sunt nesilnice ? Dar dragostea însăşi dezleagă de îndată această întrebare pentru noi, deoarece calea către Dumnezeu este atât îngustă pentru începători, cât şi largă pentru aceia care sunt deja conduşi către o viaţă desăvârşită. Şi sarcinile duhovniceşti pe care noi le punem pe un duh nedeprins cu acestea sunt grele, însă sarcina lui Dumnezeu este uşoară când noi am început să o purtăm astfel că până şi prigonirea se face plăcută pentru dragostea Lui, şi orice mâhnire pentru El trece în dulceaţa minţii, aşa cum sfinţii apostoli se bucurau foarte când sufereau biciuire pentru Domnul.

Prin urmare, aceeaşi uşă strâmtă devine largă pentru cei care iubesc şi căile nesilnice devin uşoare şi netede pentru cei care aleargă duhovniceşte, cu condiţia ca duhul să cunoască că va primi bucuriile veşnice în schimbul supărărilor vremelnice, şi să înceapă să iubească pe măsură ce este mâhnit. Deci există un pridvor înaintea frunţilor, adică lărgimea dragostei în desăvârşirea faptei.

14. Şi trebuie remarcat că spune: ,,Pretutindeni primprejur”, cu siguranţă astfel ca omul să se extindă întotdeauna în lăţimea dragostei în tot ceea ce face, ca nu cumva frica sau ura să-l îngusteze (pridvorul). Căci dacă cineva vorbeşte despre cuvântul lui Dumnezeu şi nu păstrează în cugetul său dragostea pe care o propovăduieşte, el are fruntea clădirii, dar nu pridvorul dinaintea frunţii. Dacă cineva dă milostenie celor săraci şi este prin aceasta poate înălţat în inima sa, sau dacă nu suplineşte cele trebuincioase aproapelui său prin dragoste ci jubilează în mândrie tăcută, el cu adevărat arată fruntea clădirii dar nu face un pridvor dinaintea ei.

Dacă cineva rabdă ocările pricinuite de semenul său şi poartă în tăcere acuzaţii răutăcioase, mare este răbdarea pe care o arată, dar numai dacă el nu are durere în inima sa, şi caută să-l convertească la liniştea îngăduinţei pe cel care l-a jignit cu răutate. Dar dacă, manifestând răbdare în exterior, el poartă ranchiună înlăuntrul său, şi nu-l iubeşte pe cel pe care-l suferă, el are într-adevăr fruntea clădirii dar nu pridvorul dinaintea ei, fiindcă cel care se supune strâmtorilor urii a pierdut fără îndoială lărgimea dragostei. Căci aşa cum am spus deja mai înainte, acea răbdare este adevărată care de asemenea îl iubeşte pe cel faţă de care o are. Apoi a răbda, dar a urî nu este virtutea blândeţii, ci vălul mâniei.

Şi trebuie observat că se spune despre acelaşi pridvor că aparţine porţii. Pentru că poarta este intrarea în Împărăţie. Şi a iubi pe Dumnezeu şi pe aproapele nostru în mod desăvârşit înseamnă deja a te întinde către intrarea în Împărăţie. Deci cu cât mai mult iubeşte fiecare, cu atât se apropie de intrare. Dar cu cât mai mult pierde din vedere a iubi, cu atât mai mult lui i se refuză intrarea deoarece nu este râvnitor spre a vedea ceea ce caută.

Aşadar, noi avem pridvorul porţii când, din lărgimea dragostei, noi intrăm deja prin dor în viaţa cerească la care nu putem ajunge încă. Deci când o faptă bună este făcută aproapelui nostru, rămâne ca scopul acestei bunăvoinţe să fie discernut, dacă duhul nu caută răsplata darului prezent ci se încrede în făgăduinţa viitoare, astfel încât el nădăjduieşte la cele veşnice de la cele vremelnice, la cele cereşti de la cele pământeşti.

Prin urmare, nădejdea pentru cele cereşti întăreşte mintea ca nu cumva ea să fie zguduită de turbulenţa tumulturilor pământeşti. Despre aceasta este spus de către Apostolul Pavel: ,,Pre care ca o anghiră (ancoră) o avem a sufletului, tare şi nemişcată, şi care intră întru cele dinlăuntrul catapetesmei” (Evrei 6, 19). Cu privire la acest lăuntru este de asemenea adăugat aici: ,,Şi descoperământul (adică, locul deschis) curţii dinafară, (care ajungea până) la descoperământul pridvorului porţii celei dinlăuntru de cincizeci de coţi” (Iezechiil 40, 16).

15. Deoarece este spus în acest fragment: ,,Şi descoperământul curţii dinafară”, spaţiul lăuntric – nu cel din afară – din faţa porţii este descris, în timp ce este spus despre el că ajunge chiar până la descoperământul pridvorului porţii celei dinlăuntru. Astfel, despre acest spaţiu se spune că are 50 coţi. În mod categoric, numărul 50 simbolizează odihna veşnică. Apoi numărul 7 are desăvârşirea sa, deoarece numărul zilelor s-a împlinit în cea de-a şaptea zi. Şi prin Lege sâmbăta este dată pentru odihnă.

Dar 7 ridicat la pătrat este condus la 49, la care dacă este adăugat 1, se obţine 50 deoarece desăvârşirea noastră a fiecăruia va fi în contemplarea acelui Unul pe care văzându-L nu va fi pentru noi lipsă de mântuire şi fericire. De aici Jubileul, adică cel de-al cincizecilea an, a fost dat de asemenea pentru odihnă fiindcă oricine a ajuns la bucuriile veşnice ale Atotputernicului Dumnezeu nu va mai avea nici o trudă sau plânset.

16. Dar trebuie notat că se relatează că spaţiul – despre care se spune că are 50 coţi – ajunge până la descoperământul pridvorului porţii celei dinlăuntru. Astfel în acest fragment proorocul nu vorbeşte despre pridvorul real al porţii dinlăuntru, ci despre spaţiul lăuntric care se întinde până la acesta. Cu siguranţă, precum am spus, acest spaţiu semnifică nădejdea noastră care atunci când caută odihna veşnică conduce mintea la pridvorul porţii dinlăuntru. Căci prin aceea că noi dorim cele cereşti, tânjim după bucuriile făgăduite, căutăm pacea vieţii veşnice, noi deja ne apropiem de descoperământul pridvorului lăuntric.

Deci fie ca poarta să indice credinţă, şi curtea dragoste, dar fie ca spaţiul care ajunge la descoperământul pridvorului porţii lăuntrice să simbolizeze nădejde, trei virtuţi fără de care cineva poate deja să-şi folosească raţiunea, dar nu poate să intre în lăcaşul ceresc. Atunci fie ca credinţa să fie cuprinsă în poarta care duce la înţelegere, milostenia în curtea care întinde mintea către dragoste, nădejdea în locul care este descris ca având 50 coţi, deoarece prin dorinţă şi suspinuri conduce duhul la bucuriile ascunse ale păcii. Chiar dacă noi nu percepem încă lumina adevărului aşa cum este, noi deja prindem o licărire a acestei odihne prin crăpăturile înţelegerii. De aceea este adăugat aici: ,,Şi ferestre ascunse la tinde” (Iezechiil 40, 17 – însă Sfântul Grigorie foloseşte alt citat: ,,Şi ferestre înclinate la încăperi”).

17. La ferestrele înclinate partea prin care intră lumina este o poartă îngustă, dar partea dinăuntru care primeşte lumina este largă deoarece minţile celor care contemplă, deşi surprind doar o mică licărire a adevăratei lumini, ele se întind lăuntric spre o mare lărgime. Într-adevăr, aceste minţi cu greu reuşesc să prindă puţinele lucruri pe care le percep. Licărirea veşniciei pe care o văd cei care contemplă este extraordinar de mică, dar chiar din acest lucru neînsemnat cuta minţilor lor este deschisă către sporirea râvnei şi dragostei astfel că ei sunt lărgiţi şi primesc lumina adevărului, ca să spunem aşa, prin strâmtori.

Această mărire a contemplaţiei, deoarece ea poate fi recunoscută doar la cei care iubesc, este descrisă ca ferestre înclinate la încăperi, sau în acestea despre care se spune că nu sunt acum în afară lângă încăperi, ci înăuntru. Deoarece este adăugat cu privire la aceleaşi ferestre: ,,Şi la pridvoare pre dinlăuntrul porţii curţii primprejur” (Iezechiil 40, 17).

18. Astfel, ferestrele erau la încăperi şi la pridvoarele lor care erau construite înlăuntrul porţii de jur-împrejur, pentru că cel care are inima sa înlăuntrul său primeşte de asemenea lumina contemplaţiei. Fiindcă cei care cugetă încă prea mult la cele exterioare nu ştiu care sunt fisurile contemplaţiei privind lumina veşnică. Dar când acea infuzie de lumină netrupească este prinsă în imaginile celor trupeşti, deoarece ceea ce poate fi văzut este considerat ca atare, lumina nevăzută nu este acceptată de minte.

Dar oricine se concentrează deja pe lumina contemplaţiei trebuie să aibă mare grijă întotdeauna să-şi păzească mintea în smerenie şi niciodată să nu se înalţe pe sine în ce priveşte harul de care este plin, şi să aibă în vedere natura ferestrelor înclinate care indică minţile celor contemplativi. Căci lumina intră prin ferestrele înclinate, şi un hoţ nu intră, pentru că cei care sunt cu adevărat căutători îşi înfrânează întotdeauna percepţia prin smerenie, şi înţelegerea contemplaţiei pătrunde în minţile lor, dar lăudăroşenia mândriei nu. Aşadar ferestrele sunt atât expuse, cât şi ferite deoarece harul de care sunt pline este deschis în minţile lor şi totuşi ele nu îngăduie vrăjmaşului să intre prin mândrie.

19. Cu adevărat trebuie notat că se spune despre ferestrele înclinate că sunt înlăuntrul porţii de jur-împrejur. Deoarece harul contemplaţiei nu este dat celui mai mare, nici celui mai mic, ci adeseori cel mai mare, adeseori cel mai mic îl primesc, dar mai adeseori pustnicii şi uneori cei căsătoriţi. Prin urmare, dacă nu există nici o chemare a credincioşilor de la care poate fi exclus harul contemplaţiei, oricine are inima sa înlăuntrul său poate de asemenea să fie luminat de lumina contemplaţiei, deoarece ferestrele înclinate sunt construite înlăuntrul porţii de jur-împrejur, astfel ca nimeni să nu se poată mândri cu acest har, ca să spunem aşa, că le aparţine numai lor.

Fie ca nimeni să nu creadă că darul adevăratei lumini este al lui propriu, deoarece în timp ce el crede că este superior adeseori altul căruia el nu-i atribuie nici un dar bun este mai bogat. De aceea aici este adăugat de asemenea în mod potrivit: ,,Aşijderea la foişoare ferestre împrejur pre dinlăuntru” (Iezechiil 40, 17).

20. După ce menţionează ferestrele de la pridvoare el adaugă ferestrele de la foişoare de jur-împrejur pe dinăuntru fiindcă nu numai credincioşii preamăriţi ai Sfintei Biserici care excelează au harul contemplaţiei. Ci acest dar este foarte adesea dat şi acelor credincioşi care, deşi strălucesc deja cu dorinţa pentru binele cel mai înalt, prin îndatorirea lor stau încă în adâncimi. Căci dacă Atotputernicul Dumnezeu nu ar împărţi lumina contemplaţiei acestora care par dispreţuiţi nu ar exista ferestre în foişoare.

Astfel noi vedem că unii, întemeiaţi pe înălţimile Sfintei Biserici, grăiesc cuvinte profunde despre lucrurile cereşti, şi cu o râvnă nespusă înţeleg, în măsura în care minţii luminate îi este de ajuns, tainele Împărăţiei Cereşti; ei sunt ferestrele de la pridvoare. Dar alţii sunt cuprinşi în sânul Sfintei Biserici, şi par de dispreţuit pentru ochii omeneşti, dar lăuntric se consacră lucrărilor înţelepciunii, se străduiesc către cele cereşti şi, în măsura în care este de folos, cugetă care sunt bucuriile veşnice; drept urmare, ei sunt ferestrele înclinate dar din foişoare.

21. Deci este bine spus ,,primprejur” deoarece orice cercetare în lucrurile tainice are un itinerar când în cugetarea sa duhul spune: ,,Gândeşti aceasta ? Gândeşti aceea ?” Se învârte de jur-împrejur, ca să spunem aşa, ca să poată găsi ceea ce caută. Când lumina necreată a început să-şi croiască drum în înţelegerea sa, vine raza adevărului, ca să spunem aşa, printr-o fereastră înclinată. Cu siguranţă, învârtindu-ne astfel în cugetele noastre, noi facem un mare progres în contemplaţia noastră pe măsură ce căutăm adesea pilde ale oamenilor buni pentru a ne îndrepta căile. Deoarece atunci când duhul deja intenţionează a se îndrepta, el cere să audă ceva mai bun de la alţii, şi cercetează acum viaţa acestui sfânt, acum viaţa altui sfânt.

Aşadar de asemenea unul dintre cei aleşi care în sânul larg al Sfintei Biserici a scrutat lumea întreagă cu ochii minţii sale, căutând viaţa bărbaţilor îmbunătăţiţi pentru a o urma, a spus: ,,Înconjurat-am şi am jertfit în cortul lui, jertfă de laudă” (Psalmi 26, 11). Iată că el a înconjurat pentru a oferi jertfa de laudă, deoarece dacă el nu şi-ar fi trimis duhul încoace şi încolo pentru a căuta viaţa bărbaţilor îmbunătăţiţi el însuşi nu ar fi ajuns la jertfa de laudă. Dar când sfinţii din Biserică sunt conduşi la locurile cele mai înalte viaţa lor este pusă, ca să spunem aşa, într-o oglindă astfel încât toţi să poată vedea faptele bune pe care trebuie să le imite.

De aceea este adăugat în mod potrivit: ,,Şi preste pridvor finici de o parte şi de alta” (Iezechiil 40, 17 – însă Sfântul Grigorie foloseşte alt citat: ,,Şi înaintea pridvoarelor închipuire de finici”).

22. Ce se înţelege prin finici dacă nu răsplăţile biruinţei ? Deoarece se obişnuieşte să se dea celor învingători. De aceea de asemenea aceia dintre ei care l-au biruit pe vechiul vrăjmaş în lupta muceniciei s-au bucurat deja ca biruitori în Împărăţie. Este scris: ,,Şi finici în mâinile lor. Şi strigau cu glas mare, zicând: mântuirea Dumnezeului nostru celui ce şade pe Scaun şi Mielului” (Apocalipsis 7, 9-10). Căci a avea finici în mâini înseamnă să fi câştigat biruinţe în luptă. Finicul acestei lupte nu este acordat acolo unde este bucurie fără luptă. De aceea nu spune: finici înaintea pridvoarelor, ci ,,înaintea pridvoarelor închipuire de finici”.

Astfel finicul biruinţei va fi văzut acolo unde va fi deja bucurie fără sfârşit. Deoarece aici noi vedem foarte adesea pe sfinţi săvârşind minuni, făcând multe lucrări minunate, curăţind leproşi, izgonind diavoli, alungând bolile trupeşti prin atingere, prevestind evenimentele ce vor veni prin duhul proorociei. Deci toate aceste daruri nu sunt încă finici, ci o închipuire a finicilor căci acestea sunt uneori date până şi celor răi. De aceea Adevărul spune prin Evanghelie: ,,Mulţi vor zice mie, în ziua aceea: Doamne ! Doamne ! au nu cu numele tău am proorocit ? Şi cu numele tău draci am scos ? Şi cu numele tău multe minuni am făcut ? Şi atunci voiu mărturisi lor, că niciodată nu v-am ştiut pre voi; depărtaţi-vă de la mine, cei ce lucraţi fărădelegea !” (Matei 7, 22-23)

Cu adevărat, unicul semn al alegerii este neclintirea dragostei, precum este scris: ,,Întru aceasta vor cunoaşte toţi că ai mei ucenici sunteţi, de veţi avea dragoste întru voi” (Ioan 13, 35). Aşadar, când cei aleşi lucrează aceste minuni ei o fac foarte diferit de cei răi, pentru că ceea ce fac cei aleşi din dragoste, cei răi caută să o facă prin mândrie. Dar pentru aceşti aleşi însăşi minunile pe care ei le săvârşesc prin dragoste nu sunt încă finici, ci închipuire de finici, fiindcă este arătat pretutindeni cu privire la ei cum sunt priviţi lăuntric în ochii Atotputernicului Dumnezeu.

Deci finicul lor va fi acolo unde nu există lupta morţii. Căci minunatul propovăduitor a înţeles că adevăratul finic este dat biruitorilor când a întrezărit că va exista o înviere a morţilor, deoarece el spune: ,,Că se cade stricăciosul acesta să se îmbrace întru nestricăciune, şi muritorul acesta să se îmbrace întru nemurire. Iar când se va îmbrăca stricăciosul acesta întru nestricăciune, şi muritorul acesta se va îmbrăca întru nemurire, atunci va fi cuvântul cel ce este scris: înghiţitu-s-a moartea întru biruinţă. Unde îţi este moarte, boldul tău ? Unde îţi este Iadule, biruinţa ta ?” (I Corinteni 15, 53-55; Osie 13, 14).

Aşadar, biruinţa desăvârşită va avea loc când moartea va fi pe deplin înghiţită. Astfel, în tot ceea ce percepem acum în chip nespus din minuni, noi nu vedem încă biruinţa în sine, ci doar chipuri ale biruinţei. Prin urmare, fiindcă sfinţii sunt de asemenea plasaţi în locuri mai înalte astfel încât alţii să poată fi stârniţi la fapte bune, sunt date foarte adeseori lucrări nemaivăzute şi minuni; chipul finicilor este înfăţişat înaintea pridvoarelor zidirii dinlăuntru.

Fie ca cele discutate astăzi să fie îndeajuns astfel încât să putem merge când (vom fi) mai puternici la ceea ce urmează, cu ajutorul Domnului nostru Iisus Hristos care viază şi împărăţeşte cu Dumnezeu Tatăl în unitatea Sfântului Duh Dumnezeu în vecii vecilor. Amin.

 


[1] Latinescul Osana provine din termenul ebraic hosi’a-nna, care înseamnă ,,mântuieşte, te rugăm”, tradus în română cu ,,O Doamne, mântuieşte” (Psalmi 117, 24).