Rusia şi Răsăritul ortodox la sfârşitul secolului XIX

Bătălia pentru Constantinopol

 

PARTEA I

La sfârşitul secolului XIX şi începutul secolului XX, Balcanii erau cea mai turbulentă regiune din Europa. Pe de o parte, popoarele balcanice vroiau să-şi creeze propriile state naţionale cu graniţele cele mai largi cu putinţă, şi pe de altă parte marile puteri doreau să câştige sfere de influenţă în teritoriile europene ale Imperiului Otoman. Toate acestea au condus la o stare instabilă şi de permanentă încordare.

 

Între războiul din Crimeea şi cel ruso-turc (1853-1878)

Războiul din Crimeea s-a dovedit a fi punctul de răscruce în relaţiile dintre Rusia şi Orientul Apropiat[1]. După această primă înfrângere serioasă a armatei ruse într-un război cu Imperiul Otoman, creştinii din Orientul Apropiat au privit tot mai mult către Europa. Imaginea Rusiei ca eliberatoarea locuitorilor ortodocşi ai Imperiului Otoman pălise şi autoritatea ţarului rus era în mare măsură pierdută. Diplomaţia rusă de după 1856 s-a concentrat în întregime pe restaurarea fostei autorităţi a Rusiei. De mare importanţă în acest proces au fost activităţile contelui Nicolai Ignatiev, ambasador la Constantinopol între anii 1864-1877. Ideea sa de a crea ,,Bulgaria Mare”, un stat mare al slavilor din sud în Balcani, ca bază pentru interesele ruse şi infiltrarea ulterioară către Strâmtoarea Bosfor, a primit sprijinul Ministerul Afacerilor Externe rus şi a coincis cu intenţiile ţarului Alexandru al II-lea (1818-1881, ţar între anii 1855-1881).

 

Pagini 114 1

Războiul din Crimeea (1853-1856). Valea umbrei morţii, fotografie
de Roger Fenton. Drum de pământ într-o ravenă, presărat cu ghiulele

 

Anii ‘1840-‘1870 au constituit o perioadă de reformă (Tanzimat) pentru Imperiul Otoman. Hatti Hümayun-ul din 1856 garanta tuturor supuşilor nemusulmani ai sultanului drepturi egale cu musulmanii. Se promisese şi o reformă a legislaţiei şi a sistemului juridic. Cu toate acestea, reformele nu erau niciodată pe deplin implementate şi acest fapt determina luarea de măsuri ulterioare de către mişcările de eliberare ale popoarelor balcanice[2]. Pe la mijlocul anilor ‘1870, situaţia a devenit atât de tensionată, încât revoltele au izbucnit în diferite părţi ale regiunii. În aprilie 1875, guvernul rus a propus ca flotele marilor puteri europene să se adune la Constantinopol pe ambele coaste, europeană şi asiatică, a Turciei, însă propunerea a fost respinsă de Marea Britanie.

Guvernul rus a realizat că Rusia era insuficient pregătită pentru război. În cazul unor operaţii navale, Britania ar fi dominat clar. Un număr de încercări de negocieri de pace ale crizei răsăritene au eşuat (de exemplu, Conferinţa de la Constantinopol din 1876). În acea perioadă, diplomaţia europeană era în mare fierbere; lucrurile vor părea că se calmează uneori, doar ca apoi să izbucnească mai cu putere. Pe 12 aprilie 1877, ţarul Alexandru al II-lea semnează o declaraţie de război care începea războiul ruso-turc. Atât ţarul, cât şi ministrul de externe, Alexandru Gorciakov, au consimţit la cererile altor puteri că nu vor exista schimburi teritoriale în Balcani şi Rusia nu va ocupa Constantinopolul.

Gorciakov intenţiona să creeze un stat bulgar extinzându-l către Munţii Balcani; Serbia, Muntenegru şi România vor primi unele teritorii noi; Rusia va recâştiga Basarabia de Sud şi va ocupa Batumi[3]. Deoarece victoria Rusiei devenea certă, comanda rusă a ajuns la opinia că a împărţi Bulgaria în două părţi nu ar fi avantajos. Totodată, în ianuarie 1878, un escadron britanic intra în Marea Marmara. Marele duce Nicolai Nicolaevici[4] a primit ordin să intre în Constantinopol, dar aceasta însemna confruntare deschisă cu Britania. Drept urmare, s-a decis oprirea înaintării în San Stefano, o suburbie a capitalei, unde, pe 19 februarie 1878, a fost semnat tratatul preliminar. Potrivit acestui tratat, a fost creată Bulgaria Mare, care includea teritoriile Bulgariei de Nord şi Sud întinzându-se până la Marea Egee. Ca iniţiator al tratatului, Ignatiev a insistat că o asemenea împărţire teritorială va preveni conflictul ulterior dintre slavi şi greci în Macedonia şi va ajuta la vindecarea schismei bulgare.

 

Pagini 114 2

Tratatul de la San Stefano, care a consemnat sfârşitul războiului ruso-turc din anii 1877-1878, a fost semnat de contele Nicolai Ignatiev şi Alexandru Nelidov din partea Imperiului Rus şi de ministrul de externe Safvet Paşa şi Sadullah Bey, ambasadorul turc în Germania, din partea Imperiului Otoman

 

Cu toate acestea, tratatul final care s-a semnat 4 luni mai târziu nu a fost favorabil Rusiei. Congresul de la Berlin (14 iunie - 14 iulie 1878) rămâne unul din cele mai neplăcute episoade din diplomaţia rusă. Condiţiile tratatului au fost crearea a 5 principate bulgare vasale, ocuparea Bosniei şi Herţegovinei de către Austro-Ungaria, independenţa Serbiei, Muntenegrului şi României. Rumelia de Est a primit unele drepturi de autonomie, în timp ce Macedonia şi Tracia au rămas însă teritoriu otoman[5].

 

Imperiul Rus nu reuşeşte să-şi redobândească poziţia

Perioada de reconstrucţie de după 1878 a reprezentat un timp de reflecţie pentru Rusia. Congresul de la Berlin a dat o lovitură grea ideilor panslave şi imperialismului rus care le susţinea cu tărie. Lipsa de aderare a slavilor din sud la ideile panslave a devenit ţinta unei reflecţii serioase pentru diplomaţii şi politicienii din următorii 20 ani. Ei au încercat să înţeleagă raţiunile pentru care Rusia eşuase în proiectele sale în ultimele decenii.

S.S. Tatişcev scria câţiva ani mai târziu: ,,Politica noastră în răsărit chiar până în vremurile recente a fost implementată cu o persistenţă căreia i s-ar fi putut da o utilizare mai bună, dar a continuat să fie concentrată pe un singur scop, fericirea şi bunăstarea compatrioţilor şi a celor de o credinţă cu noi. Diplomaţii ruşi nici măcar nu s-au întrebat dacă necesităţile ruse erau în statele balcanice, care-şi datorau existenţa lor Rusiei, adică, ei nu au făcut ceea ce ar fi trebuit să facă”[6].

Politica rusă din anii ‘1880-‘1890 se concentra asupra a două obiective principale: să întărească forţele armate şi să găsească o soluţie la Chestiunea Răsăriteană. În primii ani după Congresul de la Berlin, politicienii ruşi aveau în vedere următoarele consideraţii majore: evitarea izolării diplomatice a Rusiei, securitatea strâmtorilor Bosfor şi Dardanele, şi protejarea poziţiei ruse în Bulgaria[7]. După congres, Rusiei nu i-a mai rămas decât să păstreze status-quo-ul în Orientul Apropiat. În ciuda marelui său succes în război, Rusia a fost izolată de celelalte mari puteri, fiecare având propriile scopuri în Balcani, în conflict cu cele ale Rusiei.

Ce este Chestiunea Răsăriteană ? Competiţia puterilor europene – Marea Britanie, Austro-Ungaria şi Franţa pe de o parte; Rusia pe de altă parte – în Orientul Apropiat şi Turcia europeană, lupta lor pentru dominaţie, infiltrare politică şi economică în Imperiul Otoman slăbit de la sfârşitul secolului XIX şi începutul secolului XX, este complexul de probleme la care se face referire ca fiind Chestiunea Răsăriteană. Imperiul Otoman – acel ,,bolnav al Europei” aşa cum a fost numit odată – era de un interes deosebit pentru poziţia sa geografică şi strategică. El se află pe drumul către colonia britanică a Indiei, către ţările Asiei Centrale şi Chinei şi către Palestina, care a fost întotdeauna o ţară de un interes religios şi politic special pentru europeni de la cruciade încoace. Poarta de intrare către ţinuturile otomane erau strâmtorile Bosfor şi Dardanele, iar capitala otomană, Constantinopol, era oraşul legendar şi simbolic din istoria creştinătăţii. Imperiul Otoman, aflat în această situaţie, a fost mai mult decât un simplu beneficiar al deciziilor europene; a ştiut să folosească în beneficiul său interesele marilor puteri în regiune.

 

Pagini 114 3

Oameni de stat europeni, caricaturizaţi ca nişte pisici care încearcă
să descâlcească ghemul de lână care este Chestiunea Răsăriteană

 

Cucerirea Strâmtorii Bosfor era considerată cea mai importantă sarcină politică şi opiniile difereau doar în ce priveşte termenii realizării ei[8]. Principalul adversar al acestor aspiraţii ruse după anii ‘1870 era Marea Britanie. Aşa cum scria Dimitrie Miliutin, ministrul rus al apărării, Anglia era stăpânul strâmtorii şi al Constantinopolului; dacă flota britanică ar fi vrut să intre în Marea Neagră, nimeni nu ar fi putut s-o împiedice. Negocierile ruso-germane de la sfârşitul anilor ‘1870 şi începutul anilor ‘1880 şi semnarea Dreikaiserbund[9] în 1881 aveau ţelul de a proteja Marea Neagră de invazia britanică.

În anii imediat următori războiului ruso-turc, Rusia nădăjduia încă să alcătuiască un stat tampon în Balcani care ar servi intereselor ei. Pe 5 octombrie 1880, Miliutin propunea o confederaţie de câteva state balcanice sub un protectorat european. O astfel de confederaţie ar include România, Serbia, Muntenegru, Bulgaria, Albania şi Grecia. Constantinopolul şi vilaietul[10] Adrianopol ar fi de asemenea incluse în confederaţie, rămânând în acelaşi timp otomane[11]. În opinia lui Miliutin, Constantinopolul nu ar trebui să devină un oraş internaţional; internaţionalizarea sa ar fi condus mai degrabă la dominaţie britanică. Era în interesul Rusiei ca el să rămână în mâini otomane. Oricum, era cu neputinţă realizarea confederaţiei deoarece controversele din statele balcanice nu erau luate în considerare în mod adecvat.

Episod apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 114/septembrie-octombrie 2018

 

 

 

PARTEA A II-A

Proiecte de a ocupa Strâmtoarea Bosfor

În mai 1883, Alexandru Nelidov devenea noul ambasador rus la Constantinopol. El sprijinea acţiunea imediată în Orientul Apropiat şi răzbunarea politică în Chestiunea Răsăriteană. În tensiunea crescândă a situaţiei din Orientul Apropiat, unii politicieni ruşi credeau că dacă Rusia ar închide ochii la ocuparea britanică a Egiptului, Marea Britanie ar permite în schimb Rusiei să intre în strâmtoare. Aşa cum scria Nelidov pe 6 decembrie 1882 către ministerul rus de externe:

,,Se poate vedea cu uşurinţă că Imperiul Turc se va dezintegra în acelaşi fel ca Imperiul Bizantin. În afară de cazul când capitala poate fi cucerită, bastionul imperiului va fi transferat în Asia şi se stinge lent. Necesitatea Rusiei de a cuceri capitala pentru toate interesele sale politice, comerciale şi militare depinde de ocuparea strâmtorii”[12].

Nelidov a propus câteva opţiuni despre cum să se atingă scopul cuceririi Constantinopolului. Potrivit cu poziţia politică pasivă generală a Rusiei din timpul domniei lui Alexandru al III-lea (1845-1894, ţar între anii 1881-1894), a fost adoptată o poziţie mai paşnică: dezvoltarea relaţiilor cât se poate de apropiate cu putinţă cu guvernul otoman şi exercitarea presiunii crescânde asupra lui. În 1885,Pagini 115 1 într-o notă intitulată ,,Privind politica rusă în Turcia”, Nelidov accentua din nou că principalul scop al politicii ruse în Răsărit ar trebui să fie stabilirea prezenţei sale pe ţărmurile Bosforului.

 

Alexandru Nelidov (1835-1910), diplomat rus. În 1872 devine consilier la ambasada rusă din Constantinopol şi conduce biroul diplomatic al cartierului general al armatei ruse în timpul războiului ruso-turc din 1877-1878. A luat parte la negocierile care au dus la Tratatul de Pace de la San Stefano şi ulterior la Tratatul de la Berlin.

 

Pe la mijlocul anilor ‘1880, Balcanii au devenit din nou centrul atenţiei internaţionale. Pe 6 septembrie 1885, a fost proclamată unirea Bulgariei de Nord cu cea de sud. Acest eveniment a fost acceptat în Sankt Petersburg cu tristeţe, deoarece în acel moment relaţiile dintre Rusia şi prinţul bulgar Alexandru de Battenberg[13], deveniseră încordate; în loc să ofere o bază pentru accesul rus la strâmtoare, Bulgaria devenise acum un obstacol[14]. Batenberg a abdicat în 1886 şi la scurtă vreme după aceea relaţiile diplomatice dintre Rusia şi Bulgaria s-au rupt. Această situaţie a durat 7 ani[15].

După această criză, două documente noi au fost scrise despre problema strâmtorii. Primul era o scrisoare a ţarului Alexandru al III-lea adresată şefului statului major, Nicolai Obrucev, datată 12 septembrie 1885: ,,Presupun – spunea împăratul – că noi trebuie să avem un singur scop principal: ocuparea Constantinopolului pentru a ne statornici pentru totdeauna în strâmtoare şi pentru a şti că ea va fi întotdeauna în mâinile noastre. Aceasta este în interesul Rusiei şi ar trebui să fie aspiraţia noastră. Orice altceva se întâmplă în Balcani este de interes secundar pentru noi”. Cel de-al doilea document era o scrisoare a lui Obrucev către Dimitrie Miliutin, ministrul rus al apărării, din 29 iulie 1886. Ea schiţa cele două probleme care erau de cea mai mare însemnătate pentru Rusia: chestiunea poloneză şi cea a Bosforului. Ambele trebuiau să fie rezolvate prin forţa armelor, cu toate că nu venise încă vremea[16].

Moartea ţarului Alexandru al III-lea în 1894 a devenit o oportunitate pentru susţinătorii unei politici active în Balcani pentru a-şi promova agenda, cu toate că ei aşteptau să vadă ce poziţie va adopta noul împărat. Primele eforturi ale lui Nicolai al II-lea (1868-1918, ţar între anii 1894-1918) în politica externă în octombrie 1896 nu au fost de mare succes şi aceasta a condus la a intra în acţiune mai rapid. Criza din Orientul Apropiat din cea de-a doua jumătate a anilor ‘1890 îmboldea de asemenea Rusia să treacă la acţiune.

Politicile puterilor europene din prima jumătate a anilor ‘1890 au continuat să depindă de rivalitatea care exista între ele, în timp ce încercau să menţină status-quo-ul când venea vorba de Chestiunea Răsăriteană. Masacrul armean din 1894 a adus o încordare suplimentară a situaţiei atunci când s-a născut o neînţelegere între cele trei puteri despre cum să-l reglementeze. Marea Britanie vroia să facă presiuni asupra sultanului, pe câtă vreme Rusia şi Franţa înclinau către a minimaliza cererile lor.

În lumina acestor evenimente, în iunie 1895, la Sankt Petersburg, a avut loc o discuţie privind construirea unei flote ruse în Marea Neagră. Obrucev a subliniat că ocuparea Constantinopolului însuşi nu va fi de folos Rusiei în nici un fel; Bosforul şi intrarea în Marea Neagră erau ceea ce vroia Rusia. Dacă Rusia ocupa Bosforul, Britania va fi paralizată şi Rusia va deveni stăpânul Balcanilor. Departamentul naval era mult mai sceptic cu privire la acest plan, în afară de cazul când ar fi putut fi construită o flotă puternică în Marea Neagră[17]. După ce armenii au capturat ţărmul otoman în august 1896, ameninţarea intrării flotei britanice în Marea Marmara a fost foarte reală. La rândul său, guvernul rus a declarat că în momentul în care flota britanică va intra în Dardanele, cea rusă va intra în Bosfor[18].

Pe 18 noiembrie 1896, Nelidov a propus încă o dată ocuparea imediată a strâmtorii. Un rol decisiv în înfrângerea acestei propuneri l-a jucat Serghie Witte, ministrul rus de finanţe, care a insistat în schimb pe dezvoltarea politicii în Orientul Îndepărtat. Drept urmare a respingerii propunerii sale, Nelidov a fost îndepărtat din poziţia sa în Constantinopol[19].

 

Pagini 115 2

Strâmtoarea Bosfor este o strâmtoare naturală, îngustă şi un canal navigabil cu importanţă internaţională, localizată în nord-vestul Turciei. Este cea mai strâmtă strâmtoare din lume (minimum 700 metri) utilizată pentru navigaţia internaţională şi leagă Marea Neagră de Marea Marmara şi, în continuare, via Dardanele, de Mările Egee şi Mediterană. Are o lungime de 31 km şi o adâncime maximă de 13 metri.

Pagini 115 3

 

După ce a ezitat în octombrie 1896, Rusia s-a întors la linia sa anterioară: întărirea uniunii sale cu Franţa, colaborând cu Germania în unele aspecte şi ,,îngheţând” chestiunea Orientului Apropiat sprijinindu-l pe sultan. La începutul noului secol, însă, dorinţa de răzbunare a dominat încă o dată politica rusă. Pe 25 ianuarie 1900, ţarul Nicolai al II-lea a aprobat memorandumul Ministerului Afacerilor Externe privind acţiunea imediată a Rusiei în Turcia. Scopul principal era încă ocuparea strâmtorii, a Constantinopolului şi a unei părţi din Asia Mică pentru a întări poziţia Rusiei. Ministrul de război, Alexie Kuropatkin, era foarte categoric în această chestiune, în timp ce Serghie Witte era îngrijorat că acţiunile militare imediate în Bosfor ar fi avut un impact negativ asupra poziţiilor Rusiei în altă parte. Decizia finală a fost următoarea:

,,Promisiunea aşteptată din partea Turciei de a nu construi căi ferate de-a lungul coastei Mării Negre este o garanţie suficientă pentru Rusia pentru a continua cu planul său de a ocupa strâmtoarea. Aceasta este realizarea lucrării diplomatice. Doar mai târziu va trebui folosită forţa militară”[20].

 

Contextul general este cu totul nefavorabil unor noi proiecte

La sfârşitul secolului XIX, influenţa germană asupra afacerilor otomane a devenit tot mai puternică. Germania apăra în mod oficial integritatea Turciei şi deţinea poziţiile cheie în afacerile ei economice şi militare. Primind concesiunea de a construi calea ferată Bagdad, Germania a avansat către Golful Persic. În această situaţie, Rusia putea doar să neutralize cele mai multe iniţiative ameninţătoare, de exemplu construirea liniei nordice a căii ferate Bagdad către Diyarbakir-Van, care trecea aproape de graniţa ruso-turcă din Caucaz. Eforturile Marii Britanii şi Franţei ţinteau de asemenea către a opri ambiţiile germane[21].

La începutul secolului XX, Balcanii continuau să fie o sursă de antagonism între Rusia şi Austro-Ungaria, deoarece ambele aveau propriile interese aici. Rusia vroia acces liber la Marea Mediterană şi Austro-Ungaria ţintea să controleze partea vestică a peninsulei şi portul Thessaloniki din Marea Egee. Guvernul de la Viena era sprijinit de prinţul Bulgariei şi de regele Serbiei, tot aşa cum negustorii bulgari şi sârbi erau interesaţi de comerţul activ de-a lungul Dunării. Aceste circumstanţe au periclitat infiltrarea ţărilor slave de către ruşi şi întărirea poziţiilor Rusiei pe calea către strâmtoare şi Constantinopol. Atât Rusia, cât şi Austro-Ungaria foloseau agenţi politici şi propagandă religioasă. Misionarii catolici din Austria, sprijiniţi de Roma, duceau o campanie pe scară largă în rândul populaţiei native, atât slave cât şi albaneze[22], pe câtă vreme Rusia continua linia sa tradiţională de susţinere a Ortodoxiei.

Aşadar, Rusia nu ar fi putut conta pe sprijinul nici unui stat balcanic, cu excepţia Muntenegrului. Bulgaria, deşi mai puţin ostilă faţă de Rusia decât era înainte de reconcilierea din 1896, menţinea relaţii strânse cu Austro-Ungaria. Serbia, după războiul ruso-turc, menţinea de asemenea o poziţie pro-austriacă şi doar după Revoluţia din 1903 s-a întors către Rusia[23]. Cât despre Grecia, în deceniile următoare războiului din Crimeea, se pusese de acord în principal cu Marea Britanie şi relaţiile cu Rusia erau încordate. Începând din anii ‘1880, guvernul rus alesese singura opţiune rezonabilă: să sprijine status-quo-ul în regiunea balcanică şi în Orientul Apropiat în general.

Pentru a preîntâmpina o acţiune independentă din partea Austro-Ungariei, guvernul rus a semnat un acord cu cabinetul de la Viena. Austria părea de asemenea gata să-şi abandoneze politica antirusă. Acordul, semnat la Sankt Petersburg în 1897, sublinia ,,necesitatea de a păstra status-quo-ul actual pe cât de mult permit circumstanţele”; s-a hotărât dezvoltarea paşnică a relaţiilor ruso-austriece timp de 10 ani. Ambele părţi au fost de acord să rămână neagresive în Balcani şi că chestiunea Constantinopolului şi a strâmtorii ar trebui să fie o problemă de dezbatere internaţională. În cazul oricărei schimbări a acordului actual, Austro-Ungaria a declarat că va înceta ocuparea Bosniei şi Herţegovinei şi o va anexa, ca şi Novi Pazar Sanjak, şi va susţine posibilitatea formării unei Albanii independente. Aceste măsuri aveau intenţia de a preîntâmpina crearea unui stat slav mare în Balcani, care ar putea servi ca bază pentru Rusia.

 

Un nou război

În 1909, politica rusă a făcut o schimbare radicală de direcţie: Rusia se concentra acum pe măsuri împotriva Austro-Ungariei şi Germaniei. În toamna lui 1910, Nikolai Ciarikov, a fost numit ambasador la Constantinopol. La sosirea sa în Constantinopol, Ciarikov a încercat să formeze o conferinţă pan-balcanică cu participarea Turciei, ca bază pentru acţiunea Rusiei împotriva Austro-Ungariei. În 1911, Ciarikov a început negocierile pentru a schimba regulamentele care guvernau strâmtoarea. Acest efort a eşuat, fiind sabotat de diplomaţii britanici.

Pe de altă parte, statele balcanice înclinau către a se uni împotriva duşmanului lor comun, Turcia. Diplomaţii ruşi susţineau activ aceste aspiraţii, cu toate că ei nu erau cu totul de acord pe acest subiect. Direcţia politicii ruse s-a schimbat de câteva ori în timpul anului 1908 şi la începutul lui 1909. În cele din urmă, Rusia s-a hotărât să susţină, considerând că este un plan mai realist, formarea unei ligi a statelor balcanice creştine, ceea ce coincidea cu politica rusă tradiţională în Orientul Apropiat[24].

Guvernului rus din Sankt Petersburg îi era teamă că ostilităţile vor conduce la agresiunea austro-ungară şi germană, în timp ce Rusia, slăbită de războiul ruso-japonez şi Revoluţia din 1905-1907, nu era încă pregătită pentru război în Balcani. Dar Balcanii fierbeau. Pe 9 octombrie 1912, Muntenegru a atacat Turcia, urmată de Serbia şi Bulgaria pe 17 şi Grecia pe 18. Armata otomană a fost înfrântă curând de toate părţile. Înaintarea armatei bulgare către linia Chataldja (45 km de Constantinopol) a ridicat problema strâmtorii. Guvernului rus îi era teamă, pe de o parte, că strâmtoarea va fi închisă pentru toate vasele străine, şi pe de altă parte, că nu le-ar putea permite bulgarilor să se instaleze în Constantinopol. Drept urmare, Rusia a apelat la Marea Britanie şi Franţa pentru a preîntâmpina înaintarea suplimentară a armatei bulgare.

 

Pagini 115 4

Fortificaţiile de la Chataldja – localitate aflată în apropiere de Constantinopol, astăzi un district rural al Istanbulului – formau o linie de-a latul peninsulei, ,,linia Chataldja”, care a devenit linia de armistiţiu la 3 decembrie 1912, după ce Bulgaria a decis că nu va ataca Adrianopolul.

 

Apelul rus nu a avut nici un ecou. Cabinetul britanic a văzut în aceste evoluţii oportunitatea de a instala o patrulă internaţională în strâmtoare care va asigura dominaţia Marii Britanii în Marea Mediterană răsăriteană. Atunci guvernul rus a insistat ca Constantinopolul să rămână în mâinile turcilor, sperând într-o soluţie mai favorabilă pentru Rusia.

În noiembrie 1912, trupele sârbe au ajuns la Marea Adriatică. Ele au întâmpinat o contra-acţiune puternică din partea Austro-Ungariei, care nu vroia să vadă crearea unui stat slav de sud puternic în Balcani. Împreună cu Italia, Austro-Ungaria a propus formarea unei Albanii independente care ar fi fost un bastion împotriva Serbiei şi Rusiei. Pe 3 decembrie 1912, o conferinţă a puterilor deschisă la Londra intenţiona să revadă rezultatele războiului. Iniţiativa a venit din partea Rusiei care era interesată într-un sfârşit rapid al războiului. Mai mult, Rusia spera să creeze o nouă uniune a statelor balcanice, incluzând România, pentru a soluţiona problema strâmtorii şi a neutraliza Puterile Centrale.

O nouă turnură a evenimentelor a avut loc în primăvara lui 1913, odată cu înaintarea bulgarilor către Constantinopol. Marea Britanie a propus aducerea unei flote internaţionale în strâmtoare; Franţa vroia o demonstraţie maritimă colectivă; Austro-Ungaria nu se opunea intrării trupelor bulgare în Constantinopol crezând că aceasta va conduce la un colaps al bulgarilor. Rusia nu vedea în aceasta o oportunitate de a ocupa strâmtoarea şi, din acest motiv, i-a convins pe bulgari să nu atace Chataldja, oferindu-le în schimb să-i sprijine în chestiunea Macedoniei.

Războaiele balcanice au fost doar un prolog al primului război mondial. Popoarele balcanice au fost eliberate de suveranitatea otomană, dar aceasta nu a rezolvat problema relaţiilor dintre ele. Ambiţiile marilor puteri nu au fost satisfăcute şi Chestiunea Răsăriteană a rămas de asemenea nerezolvată. Aşa cum au dezvăluit documentele de la sfârşitul anului 1913 şi începutul anului 1914, guvernul rus credea că ţara nu era încă pregătită pentru un război cu Turcia, deşi era limpede că războiul nu putea fi evitat. Pe 23 noiembrie 1913, ministrul rus de externe, Serghie Sazonov îi scria ţarului Nicolai al II-lea: ,,Strâmtoarea în mâinile unui stat puternic înseamnă dominaţie economică deplină a acestui stat în sudul Rusiei … Statul care ocupă strâmtoarea va primi nu numai cheile celor două mări, Marea Neagră şi Marea Mediterană. Va primi cheile pentru înaintarea treptată în Asia Mică şi hegemonia în Balcani.

Pe 21 februarie 1914, la Sankt Petersburg se ţinea încă o conferinţă privind strâmtoarea. S-a discutat posibilitatea unei operaţii pe uscat, deşi întârziată până în 1916 sau 1917.

În acelaşi timp, Rusia privea către crearea unui nou stat slav de sud în Balcani care să fie bază pentru acţiuni viitoare. De această dată, diplomaţii ruşi luau în calcul crearea unei ,,Serbii Mari”, un stat sârbo-croat unit[25].

Cea dintâi preocupare a Rusiei în regiunea Balcanilor rămânea problema strâmtorii şi Constantinopolului şi soluţionarea Chestiunii Răsăritene. Această chestiune avea să fie rezolvată de primul război mondial.

Episod apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 115/noiembrie-decembrie 2018

 


[1] A se vedea amănunte despre cauzele pierderii războiului din Crimeea de către ruşi în Enciclica patriarhilor răsăriteni din 1848 – Conjunctura istorică în care Papa Pius al IX-lea le scrie răsăritenilor pentru a-i invita să se unească cu Biserica Romei, iar patriarhii ortodocşi răspund printr-o mărturisire de credinţă –, subtitlul Propaganda romano-catolică în secolul al XIX-lea. Războiul din Crimeea.

[2] H. Davison, Reform in the Ottoman Empire, 1856-1876, Princeton, 1963; W. R. Polk, R. L. Cham­bers, eds., Beginnings of Modernization in the Middle East: The Nineteenth Century, Chicago, 1968; F. Ahmad, The Mak­ing of Modern Turkey, London, New York: Routledge, 1993.

[3] Oraş în sud-vestul Georgiei, port la Marea Neagră, şi capitala regiunii autonome Ajaria.

[4] Nicolai Nicolaevici (1831-1891) a fost cel de-al şaselea fiu al ţarului Nicolai I al Rusiei.

[5] B. H. Sumner, Russia and the Balkans, 1870-1880, p. 399-553, 627-636, 658-669; H. A. Batowsky, ,,A Centenary: two partitions of European Turkey. San Stefano and Berlin – a comparison”, Balkan Studies, 19 (1978) 2, p. 227-237.

[6] S. S. Tatişcev, Diplomaticheskie besedy o vneshnej politike Rossii. God pervyj. 1889, Sankt Petersburg, 1890, p. 95.

[7] Ch. Jelavici, Tsarist Russia and Balkan Nationalism. Russian Influence in the Internal Affairs of Bulgaria and Serbia, 1879-1886, Berkeley; Los Angeles, 1958, p. 1.

[8] Chestiunea Strâmtorii Bosfor ca fiind elementul cheie al Chestiunii Răsăritene mai generale este discutată în cele mai multe studii privind politica rusă în Orientul Apropiat în secolul al XIX-lea. A se vedea S. Gorienov, Le Bosphore et les Dar­danelles, Paris, 1910; B. Jelavici, The Otto­man Empire, the Great Powers and the Straits Question, 1870-1887, Bloomington, Londra, 1973; N. S. Kiniapina, Balkany i prolivy vo vneshnej politike Rossii v konce XIX veka, Moscova, 1994; R. Bobrov, Roads to Glory: Late Imperial Russia and the Turkish Straits, Londra: I. B. Tauris, 2006.

[9] Dreikaiserbund, sau Liga celor trei împăraţi, era parte a reţelei diplomatice create de Otto Bismarck (1815-1898) pentru a ţine izolată Franţa. În septembrie 1873 s-a ajuns la o înţelegere iniţială între ţarul Alexandru al II-lea al Rusiei, Wilhelm I al Prusiei şi Franz-Josef al Austro-Ungariei. Această fază. Acordul a fost înnoit în iunie 1881, cu aceiaşi semnatari pentru Prusia şi Austro-Ungaria, dar cu noul ţar, Alexandru al III-lea.

Acordul în sine prevedea printre altele prevenirea unei ciocniri între Austro-Ungaria şi Rusia pentru pretenţii teritoriale în Balcani. De asemenea, ,,orice modificări noi în status-quo-ul teritorial al Turciei europene poate fi obţinut doar printr-o înţelegere comună” între cele trei puteri.

[10] Unitate administrativ-teritorială în Imperiul Otoman, condusă de un valiu.

[11] A se vedea însemnarea lui Miliutin, ,,Gânduri privind soluţia posibilă a Chestiunii Răsăritene în cazul dezintegrării finale a Imperiului Otoman”, în N. S. Kiniapina, Balkany i prolivy vo vneshnej politike Rossii v konce XIX veka, Moscova, 1994, p. 15-20.

[12] ,,Zapiska A. I. Nelidova v 1882 g. o zan’atii prolivov”, Krasnyi Archiv, 46 (1931), p. 182.

[13] Alexandru Iosif (1857-1893), cunoscut ca Alexandru de Battenberg, a fost primul prinţ al Principatului Bulgariei, din 1879 până la abdicarea sa în 1886.

[14] Ch. Jelavici, Tsarist Russia and Balkan Nationalism, p. 203-236.

[15] Ch. Jelavici, Tsarist Russia and Balkan Nationalism, p. 237-274; V. I. Kosik, Vremia razryva: politika Rossii v bolgarskom voprose, 1886-1894 gg., Moscova, 1993.

[16] ,,Zapiska A. I. Nelidova ...”, p. 180-181.

[17] N. S. Kiniapina, Balkany i prolivy, p. 182-184; M. Ju. Asinovskaia, ,,Voenno-morskaja razvedka na Bal­kanah v period carstvovanija Alexandra III. Podgotovka Bosforskoi ekspedicii”, Vestnik Moskovskogo universiteta, ser. 8., Istorija, (2004) 3, p. 43-54.

[18] A se vedea politica britanică din această perioadă în G. S. Papadopoulos, England and the Near East, 1896-1898, Thessaloniki, 1969; A. Pantev, Anglija sreshtu Rusija na Balkanite 1879-1894, Sofia, 1972.

[19] V. Chvostov, “Proekt zachvata Bosfora v 1896 g.”, Krasnyj archive, 4-5 (47-48) (1931), p. 64-67; N. S. Kiniapina, Balkany i prolivy, p. 186-187.

[20] ,,Carskaja diplomatija o zadachah Rossii na Vostoke v 1900 g.”, Krasnyi archiv, 5 (18) (1926), p. 3-29.

[21] Pentru interesele diverselor naţiuni în Orientul Apropiat, a se vedea Nenorocirea Asiei, partea a III-a.

[22] Th. A. Ippen, ,,Das reli­giose Protectorat Oesterreich-Ungarns in der Turkei”, Die Kultur, III (1902), p. 298-316; ,,Das Kulturpro­tectorat Oesterreich-Ungarns in der Turken”, Fremdblatt, 2 februarie 1913.

[23] O. B. Pavliuchenko, Rossia i Serbija 1888-1903, Kiev, 1987; N. B. Popovici, Srbija i carska Rusija, Belgrad, 2007.

[24] L. W. Langer, ,,Rus­sia, the Straits Question and the Origins of the Balkan League”, The Political Science Quarterly, XLIII (septembrie 1928), p. 321-363; L. S. Stavrianos, Balkan Federation: A History of Movement towards Balkan Unity in Modern Times, Northampton, 1941; E. C. Thaden, Russia and the Balkan Alliance of 1912, Pennsylvania State University Press, 1965.

[25] Ju. A. Pisarev, ,,Jugoslavianskij vopros v balkanskoj politike Rossii v 1913-1915 gg. (Po neizdannym i maloizvestnym documentam)”, Issledovanija po istorii stran jugo-vostochnoj Evropy v novoje i no­vejshee vremia, Chişinău, 1983, p. 108-120.