Scurtă istorie a picturii bizantine

 

Creştinismul se conturează în lumea greco-romană, o lume bulversată de convulsii sociale,
atât de natură materială, cât şi spirituală. Societatea este câmpul de luptă al ideilor şi sistemelor
religioase ale timpului aceluia. În acest spaţiu, plin de conflicte, dar adânc preocupat de problemele
spirituale, creştinismul aduce o nouă concepţie despre lume, complet diferită de orice idee existentă
până atunci. Imaginea, ca întrupare a cuvintelor Sfintei Scripturi, s-a dezvoltat
treptat, odată cu Biserica şi în timp ce aceasta îşi stabilea dogmele

 

PARTEA I

Imaginea sfântă a apărut încă de la începuturile creştinismului, fiind unul din principalele mijloace de propovăduire şi de mărturisire ale Sfintei Scripturi. Imaginea, ca limbaj, sau mai bine zis, ca întrupare a cuvintelor Sfintei Scripturi, s-a dezvoltat treptat, odată cu Biserica şi în timp ce aceasta îşi stabilea dogmele.

Creştinismul se conturează în lumea greco-romană, o lume bulversată de convulsii sociale, atât de natură materială, cât şi spirituală. Cultura clasică, ce dădea o motivaţie tuturor eforturilor creatoare ale omului, este acum considerată a fi îmbătrânită şi decăzută, iar credinţa în forţele proprii, care era esenţa însăşi a eroului antic, slăbeşte, creşte nedumerirea faţă de raţionalism şi faţă de ştiinţă. Societatea este câmpul de luptă al ideilor şi sistemelor religioase ale timpului aceluia. În acest spaţiu, plin de conflicte, dar adânc preocupat de problemele spirituale, creştinismul aduce o nouă concepţie despre lume, complet diferită de orice idee existentă până atunci.

La început, creştinismul s-a manifestat într-un spaţiu restrîns, confruntându-se cu multe probleme izvorâte din dificultatea societăţii de a depăşi vechile concepţii, atât cele provenite din tradiţia iudaică, cât şi cele ce îşi aveau sorgintea în tradiţia antică, greco-romană. Acesta a fost şi cazul imaginilor, a căror acceptare se împiedica, pe de o parte, de interdicţia Vechiului Testament cu privire la reprezentarea lui Dumnezeu, cu atât mai mult cu cât comunitaţile creştine erau înconjurate de păgânism, iar experienţa nefastă a idolatriei păgâne îi făcea pe primii creştini să evite orice formă de manifestare artistică ce le–ar fi putut contamina religia, şi, pe de altă parte, de lipsa unui limbaj artistic adecvat, cu ajutorul căruia să se poată reprezenta aşa cum se cuvenea chipul lui Hristos. În plus, în acele timpuri, nu se explicitase încă dogma Întrupării care le-ar fi oferit motivul, certitudinea şi chiar datoria de a reprezenta chipul lui Hristos.

De aceea, Biserica li s–a adresat iniţial creştinilor printr–un limbaj mai accesibil şi mai adecvat decât imaginea directă pe care, după cum am văzut, nu erau pregătiţi să o primească. În legătură cu aceasta, Sfinţii Părinţi stabiliseră o regulă, bazată pe Sfânta Scriptură, prin care se cerea ca tainele creştine fundamentale să le fie ascunse celor ce urmau să primească Sfântul Botez, până la un anumit moment (dându–se aici exemplu faptul că Domnul se adresa în pilde care erau abia ulterior dezvăluite ucenicilor). De aceea, Biserica folosea un limbaj al simbolurilor, ale căror sensuri se dezvăluiau catehumenilor, pe măsura pregătirii pentru Sfântul Botez. Căci zice Sfântul Chiril: ,,nu le vorbim făţiş despre taine, ci vorbim multe în chip învăluit, ca în parabole, aşa încât credincioşii care ştiu înţeleg, iar cei ce nu ştiu nu suferă nici o pagubă”. Alt motiv pentru utilizarea limbajului simbolic era şi acela că raportul dintre creştini şi lumea din afară necesita un limbaj cifrat, pentru că nu se puteau divulga lumii exterioare, păgâne şi ostile, Sfintele Taine ale Bisericii.

Primii creştini foloseau, înainte de orice, simboluri biblice. Pe lângă rarele imagini directe, explicite ale lui Hristos, există o multitudine de reprezentări simbolice. Printre cele ce utilizează forma umană, întâlnim, în primul rând, imaginea Bunului Păstor, care apare încă din secolul I. Ea este inspirată din textele biblice, unde lumea este figurată ca o stână al cărei păstor este Dumnezeu, căci Domnul Nostru Însuşi zice: ,,Eu sunt păstorul cel bun” şi ,,am venit pentru oile cele pierdute din casa lui Israel”. Adoptând această imagine, creştinismul îi conferă un sens precis: Bunul Păstor – Dumnezeu Întrupat – ia asupră-şi oaia cea pierdută, adică natura umană decăzută, pe care o uneşte cu slava Sa dumnezeiască.

 

Arta 02

Bunul Păstor, mozaic din secolul V

Mausoleul Galla Placidia, Ravenna

 

Un alt simbol, care la prima vedere ar părea doar un element decorativ, şi care s-a păstrat până în zilele noastre, este cel al viţei-de-vie. Ea aminteşte şi simbolizează taina centrală a Bisericii, Sfânta Euharistie. ,,Via dă vinul, precum Cuvântul şi-a dat sângele” cum zice Sfântul Clement Alexandrinul. Alături de viţa-de-vie, întâlnim, ca unul din simbolurile cele mai răspândite, peştele. Mântuitorul chemându-i pe ucenici la apostolat le spune: ,,Urmaţi-Mă şi vă voi face pe voi pescari de oameni”, El comparând astfel Împărăţia cerurilor cu un năvod plin cu tot soiul de peşti. Această imagine mai serveşte şi ca simbol al bunătăţilor cereşti, al propovăduitorilor, dar şi al convertiţilor. Atunci când trebuia reprezentat Hristos în mijlocul creştinilor uniţi cu El prin Sfântul Botez, se pictau mai mulţi peştişori înconjurând un peşte mai mare.

Altă reprezentare al lui Hristos, extrem de răspândită în catacombe este cea al mielului care, şi ea, apare în secolul I. Asemenea peştelui, este, în acelaşi timp simbolul lui Hristos, al creştinului în general şi mai ales al Sfinţilor Apostoli. Mieii care se adăpau la pâraie îi simbolizează pe creştinii care beau apa vie a învăţăturii evanghelice. Atunci când erau doi miei se desemna Biserica Evreilor şi Biserica Neamurilor. Ca simbol principal al lui Hristos, mielul a înlocuit multă vreme imaginea directă a Domnului nostru, chiar şi în scene biblice precum Schimbarea la Faţă sau Botezul, în care nu doar Hristos, ci şi Sfinţii Apostoli sau Sfântul Ioan Botezătorul erau reprezentaţi sub formă de miei.

Maica Domnului este de la început înfăţişată în mod direct singură, ca Orantă, adică rugându-se, aceasta arătând rolul ei de mijlocitoare către Dumnezeu, pentru Biserică şi pentru lume.

Toate aceste simboluri nu erau suficiente, însă, pentru înţelegerea învăţăturilor creştine de către păgânii care veneau în Biserică. Pentru a-i apropia de adevăr, Biserica a adoptat unele simboluri, forme, mituri păgâne, elemente absorbite din arta greco-romană, egipteană, siriană sau a altor popoare care vor fi purificate, adaptate, sfinţite prin conţinutul pe care îl vor transmite astfel, putând fi purtătoare a învăţăturilor mântuitoare, împlinite prin Întrupare. În timp, conţinutul nou va reuşi să modifice înseşi formele prin care se exprimă.

Creştinismul s-a răspândit rapid în Orient şi a cuprins largi mase populare, care-şi vor elabora, de-a lungul secolelor, o artă proprie, sinceră şi fără pretenţii, pe care orice om din popor o va înţelege şi o va admira. Va fi predominant ornamentală, deoarece divinitatea era un concept abstract, care stârnea teamă în sufletul credincioşilor. Târziu, aceştia vor îndrăzni să realizeze o reprezentare iconografică directă.

Pentru creştinii primelor veacuri, scopul final al existenţei umane era depăşirea planului material şi aspiraţia către Dumnezeu. Obsesia păcatului şi teama de moarte, viaţa pământească asemănată unei fundături fără ieşire, făceau ca toate aspiraţiile şi toată nădejdea să fie îndreptate către viaţa de dincolo şi, mai mult, către Întruparea Domnului, pentru mântuirea oamenilor. Pe acest fapt al Întrupării Domnului s-a fondat parţiala reabilitare a lumii materiale şi credinţa în viitoarea victorie asupra păcatului şi a morţii: ,,şi corpul, cândva hărăzit pieirii – spune Sfântul Efrem Sirul – va străluci cum nu s-a mai văzut.” Deci, corpul, ,,mormânt al sufletului” în concepţia antică păgână, devine ,,templu al Duhului Sfânt”, dar doar prin credinţa în Hristos şi în Întruparea Lui, prin imitarea vieţii lui şi respectarea învăţăturii Lui. Un lucru care umplea de fericire şi nădejde inima credinciosului, prin faptul că-i permitea comunicarea cu Dumnezeu, era participarea la tainele Bisericii, prin intermediul tuturor slujbelor care se săvârşeau în Biserică. Acestea erau în aşa fel concepute încât să îndrepte, atât mintea, cât şi simţurile, spre Dumnezeu, prin ascultarea muzicii psaltice, prin contemplarea sfintelor icoane, prin pătrunderea înţelesului adânc al cuvintelor Sfintei Scripturi, prin respirarea mirosului de tămâie, prin gustarea Sfintei Anafure, a Sfintei Aghiazme, culminând cu Sfânta Împărtăşanie.

Episod apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 2/mai 1999

 

 

 

PARTEA A II-A

 

În anul 313 Imperiul roman devine creştin, iar în 330 Constantin cel Mare fondează noua capitală a imperiului, Constantinopol. Creştinismul iese din catacombe şi ,,cucereşte” atât Imperiul Roman, cât şi popoarele din Orientul Apropiat, extinzându-se cu repeziciune. Creştinismul se propovăduieşte, prin artă, nu unor grupuri restrânse, ci
maselor de oameni credincioşi. Icoana este o adevărată mărturisire de credinţă creştină, ce are un profund
caracter dogmatic. Biserica se foloseşte o dată în plus de iconografie, nu numai propovăduind prin
intermediul artei, ci şi combătând cu ajutorul ei erezia

 

În picturile din catacombe întâlnim nu doar principiul însuşi al artei creştine, ci şi trăsăturile generale ale caracterului ei exterior. Este o artă care exprimă înainte de orice învăţătura Bisericii. Scopul ei nu este acela de a reflecta viaţa cotidiană – ca atare, nu vom găsi în pictura creştină nici o urmă de imagine cu caracter documentar, anecdotic sau psihologic – ci de a o lumina cu un sens nou, aducând la problemele ei răspunsul Sfintei Scripturi. Esenţa picturii este starea de rugăciune pe care o comunică privitorului. Cel mai adesea, sfinţii sunt pictaţi într-o postură orantă, adică de rugăciune, foarte răspândită în primele veacuri creştine, ce are valoarea unui simbol. Ei sunt întotdeauna reprezentaţi frontal, adresându-se privitorului şi comunicându-i acestuia starea lor. Ceea ce contează nu este atât acţiunea în sine, cât mai ales comuniunea cu privitorul.

Vedem astfel în catacombele romane o mulţime de orante care personifică rugăciunea sau Biserica aflată în rugăciune – stare lăuntrică ce devine leit-motivul acestei arte. Creştinul care oricând trebuia să fie gata de a-şi mărturisi credinţa în chinuri avea, prin pictură, înaintea ochilor trăirea ce trebuia să-l însoţească în toate împrejurările. Se înfăţişa deci ceea ce putea propovădui, întări şi linişti, nu ceea ce ar fi riscat să pară înfricoşător sau respingător, imaginea fiind redusă la minimum de detalii şi la maximum de expresivitate.

Toate aceste caracterisitici ale artei de început ne trimit direct la forma clasică a icoanei ortodoxe. Încă din acea epocă, pictorul trebuia să confere operei sale o mare simplitate, a cărei semnificaţie adâncă nu era accesibilă decât ochilor duhovniceşti. Prima sa grijă fiind aceea de a transmite Sfânta Tradiţie, pictorul trebuia să renunţe la conceptul clasic de estetică şi să utilizeze elementele lumii văzute pentru a sugera lumea spirituală. Descoperim în simbolismul epocii un sistem coerent şi profund, pătruns în ansamblu şi în toate detaliile de mesajul unic şi tainic al mântuirii.

În anul 313 Imperiul roman devine creştin, iar în 330 Constantin cel Mare fondează noua capitală a imperiului, Constantinopol. Creştinismul iese din catacombe şi ,,cucereşte” atât Imperiul Roman, cât şi popoarele din Orientul Apropiat, extinzându-se cu repeziciune. Această schimbare apărută în viaţa Bisericii secolului al IV-lea nu marchează doar o epocă de biruinţă a credinţei creştine, ci şi o vreme a marilor încercări şi ispite.

Imperiul creştin aducea cu el din negura timpului neliniştea, îndoielile şi neînţelegerile unei lumi păgâne. Pe acest fundal, contactul dintre Biserică şi societate este marcat de un iureş de erezii, dar şi de un mare avânt al vieţii duhovniceşti, mai ales monahale şi isihaste. Mistica devine izvorul ce hrăneşte arta creştină, contribuind decisiv la definirea şi conturarea ei. Prin esenţa ei, arta trebuie să transmită adevărurile dogmatice şi să comunice trăirea duhovnicească a creştinului, acel creştinism viu în care dogma şi viaţa se confundă. Creştinismul se propovăduieşte, prin artă, nu unor grupuri restrânse, ci maselor de oameni credincioşi. De aceea, Sfinţii Părinţi acordă o mare importanţă rolului pedagogic al artei. Sfântul Grigorie de Dumnezeu Cuvântătorul arată importanţa deosebită a imaginii: ,,În sfintele locaşuri se folosesc imaginile pentru ca aceia care nu cunosc scrierea să poată citi măcar pe pereţi ceea ce nu sunt în stare să citească în cărţi”, iar Sfântul Vasile cel Mare atribuie picturii o forţă de convingere mai mare decât cea a propriilor sale cuvinte. Patriarhul Nichifor al Constantinopolului surprinde imparţialitatea văzului, căci ,,adesea ceea ce intelectul nu surprinde ascultând este explicat de către vedere care nu se pretează la interpretări false”.

Arta astfel concepută era manifestarea exterioară a vieţii înnoite prin creştinism, o viaţă eliberată de lumea materială – păgânii trăiau în trup, după un principiu total opus mântuirii creştine. Modelul trupului triumfător fusese exprimat în arta păgână. În mod antagonic, arta creştină reliefa principiul de viaţă specific, pe care-l opunea perspectivei păgâne asupra lumii. Fiind arta Imperiului, ea avea îndatorirea de a educa şi îndruma poporul spre cele dumnezeieşti şi de a crea modele cât mai accesibile şi uşor asimilabile.

Convertirea în masă a oamenilor a necesitat un nou fel de propovăduire, mai direct şi mai explicit. Simbolurile primelor veacuri, destinate unui număr mic de creştini, erau mai puţin clare pentru noii veniţi în sânul Bisericii. De aceea, în secolele IV-V apar în biserici marile cicluri istorice reprezentând evenimentele Vechiului şi Noului Testament, sub forma unor picturi monumentale care opun ereziilor dogma Bisericii formulată de Sfinţii Părinţi la Sinoadele Ecumenice. Tot în această epocă s-au stabilit marile sărbători ale Bisericii, precum şi icoanele praznicare care există şi astăzi în Biserica Ortodoxă. Arta 03

Icoana este o adevărată mărturisire de credinţă creştină, ce are un profund caracter dogmatic. Biserica se foloseşte o dată în plus de iconografie, nu numai propovăduind prin intermediul artei, ci şi combătând cu ajutorul ei erezia. ,,Reprezentarea chipului omenesc al Domnului pe icoane slujeşte la ruşinarea ereticilor care pretind că El nu S-a făcut om decât în închipuireşi nu în realitate” îi scria Sfântul Ghermano, Patriarhul Constantinopolului, Episcopului iconoclast Toma.

 

Capul lui Dynamic. Sfârşitul secolului VII. Biserica ,,Adormirea Maicii Domnului” din Niceea (absidă)

 

Arta reprezintă o dimensiune esenţială a Ortodoxiei din toate timpurile şi fiind un mijloc de propovăduire, Biserica va supraveghea cu mare atenţie evoluţia ei având în vedere responsabilitatea asumată. Ca urmare, Sfinţii Părinţi vor încerca, prin canoane, să îmbogăţească arta creştină şi să o ferească, în acelaşi timp, de infiltraţiile de origine păgână.

La al 6-lea Sinod Ecumenic de la Trulan, din anul 692, Biserica formulează pentru prima oară un principiu de bază referitor la conţinutul şi caracterul artei sfinte, ca mijloc de propovăduire a credinţei. Astfel, canonul 82 specifică: ,,În unele simboluri de pe cinstitele icoane, mielul este zugrăvit arătat cu degetul de către Înaintemergătorul, fiind socotit acesta drept chipul harului, în locul adevăratului miel Hristos Dumnezeul nostru, prevestit nouă prin lege. Însă primind noi tipurile şi umbrele vechi ca simboluri şi prototipuri ale adevărului, care au fost predate bisericii, dăm, cu toate acestea, întâietate harului şi adevărului, socotindu-le că sunt plinirea legii. Aşadar, pentru ca ceea ce s-a săvârşit să se arate şi prin pictură tuturor, hotărâm ca mielul, Hristos, Dumnezeul nostru, cel ce a ridicat păcatul lumii, să se înfăţişeze de acum înainte pe icoane în chipul omului. Din aceasta vom înţelege înălţimea umilinţei Cuvântului lui Dumnezeu şi vom fi îndrumaţi spre amintirea petrecerii Lui în trup, a patimilor şi a morţii Sale mântuitoare, precum şi spre izbăvirea lumii, împlinită prin aceasta.”

Reprezentarea realistă a lui Hristos constituie o mărturie a întrupării Sale. Sinodul ecumenic vorbeşte despre simbolurile şi preînchipuirile lui Mesia ca despre o etapă depăşită din viaţa Bisericii. El hotărăşte înlocuirea simbolurilor din Vechiul Testament şi din primele veacuri creştine cu reprezentarea directă a ceea ce ele prefigurau, chemând spre dezvăluirea sensului lor. Imaginea conţinută în acele preînchipuiri devine, prin Întrupare, realitate. Simbolurile antice sunt îndepărtate tocmai pentru că există imaginea directă, în raport cu care toate acestea par a fi nişte reminiscenţe ale ,,imaturităţii iudaice”. Ele ajung să fie chiar negative, în măsura în care diminuăm importanţa capitală a imaginii directe şi a rostului ei.

Acest canon reprezintă temeiul dogmatic al acestei imagini, şi tocmai aici găsim valoarea ei esenţială. Este pentru prima dată când o decizie sinodală stabileşte legătura dintre icoană şi dogma Întrupării, înţeleasă ca ,,viaţă a lui Hristos în trup”. Imaginea lui Hristos trebuie să arate cele două naturi ale Lui – cea omenească, chipul, dar şi cea dumnezeiască, prin a cărei contemplare să-I aducem slavă lui Dumnezeu. Canonul specifică, de asemenea, în ce constă simbolismul artei sfinte: el nu trebuie să se bazeze pe subiectul iconografic, pe ceea ce este înfăţişat, ci pe felul în care este reprezentat. Sfinţii Părinţi încuviinţează o imagine directă şi renunţă la semnele care nu înfăţişează umanitatea concretă a lui Iisus Hristos, fiind imposibil să respingi o erezie hristologică cu ajutorul unui peşte sau a unui miel.

Episod apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 3/iunie 1999

 

 

 

PARTEA A III-A

 

Iconoclasmul secolelor al VIII-lea şi al IX-lea a reprezentat unul dintre cele mai teribile curente
anti-creştine, care a săpat la însăşi temelia credinţei. În primele şapte secole, Biserica a înfruntat diferitele
idei şi concepte ale unei lumi născânde, referitoare la Sfânta Treime - Dumnezeu Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh -
ca unitate şi trinitate, la Maica Domnului ca Născătoare de Dumnezeu, şi le-a învins pe fiecare în parte,
la cele şase Sinoade Ecumenice. Acest ultim atac era îndreptat împotriva unuia dintre cele
mai importante mijloace de manifestare, trăire şi propovăduire a credinţei, icoana

 

O concepţie atât de transcendentală asupra lumii precum cea bizantină urma să dea naştere, în mod inevitabil, iconoclasmului: mai devreme sau mai târziu, se va fi afirmat imposibilitatea reprezentării lui Dumnezeu. Încă de la începuturile creştinismului, au apărut tendinţe iconoclaste atât în Orient, cât şi în Apus. Acestea nu au dispărut niciodată definitiv în Asia Mică, subzistând în comunităţile montaniştilor, novaţienilor, paulicienilor. Naşterea unui curent iconoclast a fost doar o chestiune de timp, care avea nevoie doar de un context favorabil pentru a se manifesta.

Societatea acelor timpuri, împovărată de o cultură complexă, percepea cu dificultate Biserica şi accepta cu greutate bogăţia simplităţii şi frumuseţii creştinismului. În schimb, Biserica a preluat din cultura acestei societăţi orice ar fi putut folosi la înţelegerea şi propovăduirea adevărului creştin şi la îndrumarea omului către Împărăţia Cerurilor. În acest cadru, în arta creştină s-au furişat şi elemente cu caracter profan, specifice păgânismului, care ar fi putut deforma învăţătura Bisericii. Ca întotdeauna, lumea încerca să-şi introducă propria imagine în Biserică, cea a raţiunii căzute, iar consecinţele reprezentărilor arbitrare nu au întârziat să apară. Arta creată după propria imaginaţie a strecurat în inimile credincioşilor îndoială faţă de sfinţenia icoanei şi de necesitatea ei în Biserică, armă deosebit de puternică în mâinile iconoclaştilor. În ochii acestora, arta era incapabilă să reflecte slava lui Dumnezeu şi a sfinţilor, părând a fi o adevărată blasfemie, iar prezenţa ei în Biserică o concesie făcută păgânismului.

Un alt avanpost al iconoclasmului l-a constituit venerarea exagerată a icoanelor, ce a generat contradicţii, abuzuri şi neînţelegeri şi a condus chiar la profanarea acestora. Unii creştini împodobeau zelos bisericile, considerând că acest fapt era suficient pentru mântuirea lor. Sfântul Amfilohie al Iconiumului denunţase lucrul acesta încă din secolul al IV-lea. Pe de altă parte, imaginile brodate ale sfinţilor ornau veşmintele de ceremonie ale membrilor aristocraţiei bizantine. În Alexandria, domni şi doamne se plimbau pe străzi îmbrăcaţi în haine împodobite cu icoane, semn al luxului. O cinstire exagerată a icoanelor se regăsea şi în unele obiceiuri din Biserică: astfel, icoanele erau luate uneori ca naşi şi naşe de botez sau călugărie; mai mult, culorile de pe icoane erau amestecate cu Sfintele Daruri, ca şi cum acestea ar fi trebuit completate. Excesele ajungeau până la o venerare propriu-zisă a imaginii şi nu a persoanei reprezentate, cinstirea icoanelor devenind astfel vecină cu idolatria. Toate aceste atitudini intrigau profund o serie de credincioşi, ce nu erau foarte bine ancoraţi în Ortodoxie, unii dintre ei ajungând chiar să respingă complet iconografia.

La dezvoltarea şi consolidarea curentului iconoclast au contribuit şi atacurile din afara Bisericii. Astfel, evreii, bazându-se pe interzicerea reprezentării lui Dumnezeu din Vechiul Testament, îi acuzau pe creştini de idolatrie, iar în momentul naşterii islamismului, ei şi-au făcut din adepţii acestuia aliaţi în lupta împotriva icoanelor. Dacă la început arabii au fost destul de toleranţi faţă de imaginile creştine, în teritoriile ocupate, în anul 723, ei au iniţiat, alături de evrei, un curent extrem de nefavorabil icoanelor. Printre opozanţii cinstirii icoanelor se numărau şi unele secte derivate din creştinism - care negau întruparea lui Iisus Hristos, şi prin urmare susţineau imposibilitatea reprezentării Lui - precum paulicienii şi monofiziţii.

În aceste împrejurări, în anul 726, împăratul Leon al III-lea Isaurul, influenţat de episcopii din Asia Mică, ostili cultului imaginilor, a adoptat o atitudine deschisă împotriva cinstirii icoanelor. Anii 726-730 au fost marcaţi de încercările neizbutite ale împăratului de a-i atrage de partea sa pe Patriarhul Ghermano al Constantinopolului şi pe Papa Grigorie al II-lea al Vechii Rome. Refuzând categoric să modifice în vreun fel învăţătura de credinţă în lipsa unui Sinod Ecumenic, Patriarhul Ghermano şi-a atras depunerea şi înlocuirea sa cu un iconoclast, Anastasie.

În consecinţă, în anul 730, s-a emis un decret împotriva cinstirii icoanelor, semnat atât de împărat cât şi de ierarhia iconoclastă a Bisericii Constantinopolului. Urmarea acestui decret a fost o luptă crâncenă împotriva icoanelor şi a cinstitorilor lor, stropită cu sângele mucenicilor şi mărturisitorilor; ierarhii care nu s-au supus decretului au fost exilaţi, iar credincioşii persecutaţi şi supuşi la torturi, adesea până la moarte.

Iconoclasmul a fost un act nelegitim, el fiind de fapt o interrvenţie a puterii civile în problemele Bisericii, dar pentru iconoclaşti supunerea Bisericii în faţa autorităţii statale era un principiu ,,sine qua non”: ,,Eu sunt împărat şi preot”, scria Leon al III-lea. El a reprezentat unul dintre cele mai teribile curente anti-creştine, care a săpat la însăşi temelia credinţei. În primele şapte secole, Biserica a înfruntat idei şi concepte ale unei lumi născânde, referitoare la Sfânta Treime - Dumnezeu Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh - ca unitate şi trinitate, la Maica Domnului ca Născătoare de Dumnezeu, şi le-a învins pe fiecare în parte, la cele şase Sinoade Ecumenice. Acest ultim atac era îndreptat împotriva unuia dintre cele mai importante mijloace de manifestare, trăire şi propovăduire a credinţei, icoana.

Poziţia Bisericii a fost foarte clară şi intrasingentă, de la bun început. Astfel, Patriarhul Ghermano al Constantinopolului a adresat iconoclaştilor trei epistole dogmatice, preferând ereziei, umilinţa şi exilul. Sfântul Ioan Damaschin, ca urmare a decretului imperial iconoclast, a replicat scriind primul din cele trei ,,Tratate în apărarea sfintelor icoane”, ce reprezintă o expunere teologică completă şi sistematică a învăţăturii ortodoxe despre imagini. La rândul său, Papa Grigorie al II-lea a refuzat să se supună împăratului, convocând la Roma, în anul 727, un Conciliu care confirma cinstirea icoanelor.

Pe rând, împăraţii bizantini au luptat împotriva cinstirii icoanelor; Leon al III-lea Isaurul a fost urmat la tron de fiul său, Constantin Copronim, şi mai înverşunat decât tatăl său – el a scris un tratat violent în care rezuma dogma iconoclastă şi a convocat un Sinod care a aruncat anatema asupra celor ce venerau icoanele; iar Leon al IV-lea era şi el un iconoclast; prima perioadă iconoclastă s-a încheiat la moartea sa, în anul 780, când soţia lui, Irina, s-a urcat pe tron. Ea a convocat imediat, îndemnată de Patriarhul Nichifor al Constantinopolului un sinod care să delibereze asupra problemei iconoclaste. Astfel, cel de-al VII-lea Sinod Ecumenic a avut loc în anul 787 la Niceea.

La acest Sinod au participat 350 de episcopi şi un număr mare de călugări; iconoclaştii au fost invitaţi să-şi exprime punctele de vedere, la care ortodocşii au răspuns susţinând cinstirea icoanelor. Sinodul a restabilit iconografia şi a adoptat o serie de măsuri pentru normalizarea vieţii bisericeşti.

Cu toate acestea, problema iconoclastă a rămas uitată numai 27 de ani, când, la urcarea pe tron a lui Leon al V-lea Armeanul a reînceput prigoana creştinilor ce cinsteau icoanele. Ca şi Constantin Copronim, Leon al V-lea a cerut argumentarea poziţiei iconoclaste şi a convocat un nou sinod care să-i susţină părerea, încercând ca şi predecesorii săi să uzurpe suveranitatea Bisericii.

Biserica s-a opus din nou încercărilor de mutilare a învăţăturii sale, şi sfinţi precum Teodor Studitul au luptat pentru a apăra dogma ortodoxă. În ciuda faptului că iconoclasmul nu mai reprezenta un pericol pentru Biserică, persecuţiile au fost deosebit de violente, iar icoanele, cărţile sau vasele sfinte decorate cu imagini au fost distruse. Cea de-a doua perioadă iconoclastă a luat sfârşit la urcarea pe tron a împărătesei Teodora, care a restabilit deplin cultul icoanelor, iar la Constantinopol a avut loc un nou sinod ortodox, care a reconfirmat hotărârile celui de-al şaptelea Sinod Ecumenic de la Niceea. În plus, el a stabilit sărbătorirea Victoriei Ortodoxiei în prima duminică a Postului Mare, când icoanele sunt şi astăzi cinstite.

Iconoclasmul s-a manifestat şi în Apus. La acea vreme, Apusul avea în Biserică o situaţie relativ provincială, astfel încât hotărârile privind Biserica se luau în partea răsăriteană a Imperiului. De aceea, erezia s-a manifestat cel mai violent în Răsărit şi tot acolo răspunsul Bisericii a fost mai profund şi mai complet. În Apus, iconoclasmul nu a luat forma unei erezii sistematice şi organizate şi nu s-a manifestat decât în cazuri izolate, atât înainte de iconoclasmul bizantin, cât şi după înfrângerea acestuia. Iconoclasmul apusean nu a avut rădăcinile adânci specifice celui bizantin, şi deci nu a avut nici consecinţe asemănătoare.

Episod apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 4/iulie 1999

 

 

 

PARTEA A IV-A

 

,,Mulţumim lui Dumnezeu şi Tatălui Domnului nostru Iisus Hristos carele este
icoana lui Dumnezeu celui nevăzut, întâiu născut decât toată zidirea”
(Coloseni I, 3, 15)

 

Influenţa ideologiei iconoclaste depăşeşte graniţele ereziei combătute în secolele VIII-IX. Se poate vorbi de o permanenţă a iconoclasmului, ce a luat diferite forme de-a lungul timpului, exemplificând sumar albigenzii din Franţa medievală, iudaizanţii Rusiei secolului al XV-lea şi, în sfârşit, protestanţii. De aceea, răspunsul dogmatic al Bisericii faţă de erezia iconoclastă din primul mileniu creştin îşi menţine şi astăzi întreaga valoare.

Din punct de vedere dogmatic - singurul decisiv - iconoclasmul este un fenomen insuficient studiat ca erezie, de-a lungul secolelor el cunoscând numeroase tendinţe. La început, ideologia iconoclastă era foarte simplă, adepţii ei susţinând mereu aceleaşi lucruri bazate pe interdicţia din Vechiul Testament cu privire la reprezentarea lui Dumnezeu, prin care îi acuzau pe creştini de idolatrizarea unor lemne, pietre sau ziduri. Ulterior însă, două curente s-au conturat în sânul iconoclasmului.

Un prim curent milita pentru distrugerea completă a imaginilor sfinte, începând cu icoana lui Hristos. Unii adepţi ai acestuia refuzau chiar cinstirea sfintelor moaşte, iar cei mai radicali dintre ei doreau încetarea slăvirii Maicii Domnului şi a sfinţilor. Acest curent, în ciuda violenţei, este mai logic prin consecvenţa sa, dovedind omenirii, de fapt, unde poate conduce negarea iconografiei, dimpreună cu greşelile aferente ei.

Al doilea curent, mai tolerant în ce priveşte cultul icoanelor, era şi mult mai nuanţat. Aderenţii la acest ultim curent admiteau prezenţa icoanelor în Biserică, nefiind de acord, în schimb, cu atitudinea ce trebuia adoptată faţă de ele. Radicalii acestei aripi iconoclaste susţineau încetarea cultului icoanelor, în timp ce alţii acceptau imaginea lui Hrisros, dar nu şi pe cea a Maicii Domnului sau pe cele ale sfinţilor. O categorie aparte o formau cei care credeau că Hristos poate fi reprezentat înainte de înviere, dar după aceea nu.

Încă de la începuturile iconoclasmului, apologeţii Ortodoxiei au luat poziţie faţă de această erezie, considerând lupta împotriva ei o adevărată mărturisire a lui Hristos. Ei au înţeles că problema iconografiei este strâns legată de dogma hristologică şi, prin urmare, neînţelegerea deplină a acesteia va conduce la o erezie. Într-adevăr, dacă însăşi existenţa icoanei este fundamentată pe Întruparea Celei de-a doua Persoane a Sfintei Treimi, Întruparea este, la rândul ei, susţinută şi mărturisită prin imagine. Altfel spus, icoana este un garant al realităţii Întrupării dumnezeieşti şi, de aceea, Biserica afirmă că negarea icoanei lui Hristos echivalează cu negarea Întrupării Sale, cu negarea întregii iconomii a mântuirii. Aşadar, prin poziţia sa, Biserica nu apără numai rostul didactic şi frumuseţea icoanei, ci însăşi dogma fundamentală a creştinismului.

Astfel, argumentaţia iconoclastă - bazată pe acuzaţia de idolatrie şi referirile la interdicţia din Vechiul Testament - s-a izbit de o teologie elaborată şi foarte clar formulată de către ortodocşi. În faţa acestei poziţii dure a creştinismului, iconoclaştii au căutat să-şi construiască un temei dogmatic, găsindu-şi teoreticianul în persoana împăratului Constantin Copronim. Ţinând cont de dogma ortodoxă, Constantin Copronim a compus, în replică la aceasta, un tratat ce reuneşte tendinţele iconoclaste pe care l-a expus la Sinodul iconoclast din 754. Sinodul nu a acceptat în totalitate tratatul împăratului şi, mai mult, recunoscând tendinţele monofizite ale acestuia a acuzat, în mod machiavelic, de monofizism partea ortodoxă. Ultima reuniune a acestui sinod s-a încheiat cu expunerea conceptelor iconoclasmului şi cu anatematisirea principalilor propovăduitori ai Ortodoxiei. Enumerând cele şase Sinoade Ecumenice, Sinodul iconoclast susţinea că este continuatorul acestora, fiind întru totul ortodox.

Noţiunea iconoclastă despre icoană este clar exprimată de Constantin Copronim, în tratatul său, el afirmând că o adevărată icoană are aceeaşi natură cu cel pe care-l reprezintă. Plecând de la acest principiu, iconoclaştii ajungeau la concluzia că numai Euharistia este icoana lui Hristos. Prin urmare, chiar noţiunea de imagine, de icoană semnifica cu totul altceva în gândirea iconoclastă decât în gândirea ortodoxă: din moment ce, pentru iconoclaşti, icoana adevărată era numai ceea ce este identic cu prototipul, numai Sfintele Daruri puteau fi recunoscute de ei ca icoană a lui Hristos, în timp ce, pentru ortodocşi, Sfintele Daruri nu sunt o icoană tocmai pentru că sunt identice cu prototipul lor.

Cu adevărat, Sfintele Daruri nu sunt imaginea, ci preacuratul Trup şi Sânge al lui Hristos. Părinţii celui de-al VII-lea Sinod Ecumenic vor răspunde acestui raţionament spunând că ,,nici Domnul, nici Apostolii, nici Sfinţii Părinţi nu au desemnat vreodată jertfa nesângeroasă ca fiind imagine, ci ,,însuşi Trupul şi Sângele Mântuitorului”. Pentru ortodocşi, nu numai că icoana nu era identică cu prototipul ei, ci dimpotrivă - potrivit apologeticii ortodoxe, noţiunea de icoană implică diferenţa esenţială dintre imagine şi prototip - după cum spune Sfântul Ioan Damaschin: ,,una este reprezentarea şi alta ceea ce este reprezentat”. Patriarhul Nichifor al Constantinopolului consideră conceptul iconoclast despre icoană ca fiind ,,stupid şi ridicol”: ,,Icoana este o asemănare a prototipului, dar se deosebeşte de el, iar dacă nu s-ar deosebi cu nimic de prototipul ei, atunci nu ar mai fi o icoană, ci însăşi prototipul.” Sfântul Teodor Studitul este şi mai dur în aprecieri: ,,Nimeni nu poate fi atât de orb încât să creadă că realitatea şi umbra, prototipul şi reprezentarea, cauza şi consecinţa sunt identice prin natură.” Cu siguranţă, Patriarhul Nichifor a surprins însuşi fondul problemei atunci când afirmă că cei ce nu pot accepta această diferenţă dintre prototip şi imaginea sa pot fi numiţi, pe bună dreptate, idolatri.

Într-adevăr, dacă icoana ar fi identică cu persoana pe care o reprezintă, cinstirea ei ar deveni imposibilă, fiind idolatrie. Din această perspectivă era firească respingerea oricărei forme de venerare a icoanei şi, pe de altă parte, pentru cel ce vedea diferenţa dintre persoană şi reprezentarea ei nu se mai punea problema idolatriei.

Din punct de vedere dogmatic, iconoclasmul susţinea imposibilitatea reprezentării Dumnezeirii, iar în cazul icoanei lui Hristos - reprezentarea celor două firi ale Sale, cea dumnezeiască şi cea umană - ideologia iconoclastă era şi mai strictă. Astfel, iconoclaştii considerau că dacă scopul era reprezentarea celor două firi ale lui Hristos se aluneca în monofizism prin confundarea celor două firi, în timp ce dacă se dorea înfăţişarea doar a firii umane a lui Hristos, ei vedeau în aceasta despărţirea celor două firi ale Lui şi îi acuzau pe cinstitorii icoanelor de nestorianism. Ca urmare, ei anatematisiră în 754 pe cei ce apărau sfintele icoane, pe motiv că ar fi despărţit cele două naturi ale lui Hristos, mergând până la a-i acuza că prin reprezentarea numai a firii umane a lui Hristos ei introduc o a patra Persoană în sânul Sfintei Treimi, prin atribuirea unei vieţi independente firii umane a lui Hristos. Trist este că şi unii savanţi moderni şi mai ales unii teologi protestanţi consideră că aceste raţionamente sunt bine fundamentate, chiar inatacabile.

Prin toate acestea, iconoclaştii se situau pe terenul dogmatic al celui de-al IV-lea Sinod Ecumenic, de la Calcedon, din 451, însă erezia iconoclasmului consta tocmai în neînţelegerea dogmei hristologice. Acest Sinod, prilejuit de apariţia monofizismului, a expus dogma referitoare la cele două firi ale lui Iisus Hristos şi diferenţa dintre fire şi persoană. Astfel, dogma calcedoniană susţine foarte clar faptul că Iisus Hristos, a Doua Persoană (Ipostas) a Sfintei Treimi, are două firi, o fire dumnezeiască şi o fire umană, nedespărţite şi neamestecate, de sine însele stătătoare. Gândirii iconoclaste îi lipseşte tocmai această limpezime, neputând să întrezărească decât două posibilităţi în cazul icoanei lui Hristos întrupat: fie reprezentarea firii Sale dumnezeieşti, fie a firii Sale umane, despărţită de dumnezeire.

Gândirea ortodoxă despre noţiunea de imagine sfântă anulează întreaga dilemă iconoclastă. Sfântul Teodor Studitul explică: ,,Icoana nu reprezintă firea, ci persoana. Atunci când Îl înfăţişăm pe Domnul, nu-I reprezentăm nici omenirea, nici dumnezeirea, ci Persoana care, potrivit termenilor dogmei de la Calcedon, uneşte în Sine în chip negrăit - neamestecat şi neîmpărţit - cele două firi.” Icoana nu este o imagine a Dumnezeirii, ci a unei Persoane dumnezeieşti întrupate, a Fiului lui Dumnezeu venit în trup, devenit vizibil şi, prin urmare, reprezentabil cu mijloace omeneşti.

Ortodoxia considera icoana - ca şi portretul - o imagine personală, fiindcă, aşa cum explică Sfântul Ioan Damaschin, ,,firea nu are o existenţă proprie, ci apare mereu personalizată”, căci firea nu există decât prin persoane, şi fiecare persoană îşi posedă firea pe deplin. Fiecare dintre Persoanele Sfintei Treimi deţine plinătatea firii dumnezeieşti, aşa cum fiecare persoană umană posedă plinătatea firii umane, iar atunci când este reprezentată o mulţime de oameni nu se reprezintă o multitudine de variante ale uneia şi aceleiaşi firi, ci nişte persoane concrete, care posedă în chip unic firea umană comună. Icoana este legată de prototip pentru că îi reprezintă persoana şi îi poartă numele. Tocmai acest lucru face posibilă comuniunea cu persoana reprezentată în icoană şi, datorită acestei legături, ,,cinstirea acordată imaginii trece asupra prototipului” spune Sfântul Vasilie cel Mare.

În explicaţiile lor, Sfinţii Părinţi al celui de-al VII-lea Sinod Ecumenic recurg adesea la compararea icoanei cu portretul profan: portretul împăratului este împăratul, la fel ,,reprezentarea lui Hristos este Hristos”, iar cea a unui sfânt este sfântul. Sfântul Ioan Damaschin completează: ,,Iar puterea nu este ruptă în două, nici slava împărţită, ci slava dată imaginii aparţine celui pe care imaginea îl reprezintă.”

Astfel, dacă iconoclasmul a luat în considerare numai două posibilităţi: identitatea sau diferenţa a două obiecte, ortodoxia a susţinut simultaneitatea identităţii şi deosebirii celor două obiecte. Sfântul Teodor Studitul exprimă clar acest concept în cuvintele: ,,În Sfânta Treime, cele Trei Persoane sunt distincte una de alta, dar identice ca fire (dumnezeiască). În Treime, Hristos se deosebeşte de Tatăl prin Persoana Sa, iar în icoană, El se deosebeşte de propria Sa reprezentare prin fire.”

Respingând icoana lui Hristos, ce stă la baza întregii iconografii creştine, iconoclaştii refuzau, fireşte, toate celelalte icoane, în ciuda faptului că Sinodul iconoclast vorbea cu mare respect despre Maica Domnului şi despre sfinţi. În răspunsul său la edictul imperial iconoclast, Sfântul Ioan Damaschin replică faţă de atitudinea unei categorii de iconoclaşti, care admiteau icoana lui Hristos, dar nu şi pe cele ale Maicii Domnului şi ale sfinţilor, arătând unde conduce necinstirea icoanelor: ,,Dacă pictezi imagini ale lui Hristos fără să le pictezi şi pe cele ale sfinţilor, e limpede că ceea ce interzici nu este reprezentarea, ci venerarea sfinţilor. Tu nu te lupţi împotriva icoanelor, ci a sfinţilor.” Sfântul merge mai departe cu analogia, afirmând că refuzarea cinstirii sfinţilor înseamnă refuzarea cinstirii sfintelor moaşte şi, în general, a tot ceea ce este material. Dar, pentru ortodocşi, însăşi mântuirea este legată de materie, fiindcă ea este posibilă prin unirea ipostatică a Dumnezeirii cu omul. Răspunzând iconoclaştilor, Sfântul Ioan Damaschin scrie: ,,Nu ador materia, ci pe Creatorul materiei, care a devenit materie din dragoste pentru mine, care a voit să locuiască în materie şi care, prin cele materiale, mi-a adus mântuirea.”

În consecinţă, ideologia iconoclastă era în dezacord total cu învăţătura Bisericii în punctele esenţiale şi, pentru că însăşi noţiunea de icoană era percepută diferit de cele două părţi, ele nu puteau ajunge la o înţelegere. Mai mult, partea iconoclastă aducea şi altfel de argumente pentru a nu cinsti icoanele. De exemplu, ea susţinea că nu există nici o rugăciune capabilă să sfinţească icoanele pentru a face din ele obiecte de cult: ,,Icoanele rămân nişte obiecte profane, fără altă valoare în afara celei pe care le-a conferit-o pictorul”, adică estetică, psihologică, istorică etc.

La această argumentare, Sfinţii Părinţi ai celui de-al VII-lea Sinod Ecumenic răspund: ,,Multe din obiectele pe care le considerăm a fi sfinte nu sunt sfinţite prin rugăciuni speciale pentru că sunt deja pline de sfinţenie şi har prin chiar numele lor. De aceea, socotim că obiectele de acest fel sunt vrednice de cinstire şi le îmbrăţişăm. Aşa, însăşi crucea de viaţă făcătoare este considerată de noi ca fiind vrednică de cinstire şi ne slujeşte ca mijloc de atingere al sfinţeniei, chiar dacă nu a fost sfinţită printr-o rugăciune specială. Prin urmare, iconoclaştii trebuie să admită că însăşi crucea este un obiect oarecare şi nevrednic de cinstire sau să considere că şi icoana este sfântă şi demnă de veneraţie”.

Aşadar, potrivit Părinţilor Sinodului, icoanele sunt pline de sfinţenie şi de har datorită numelui lor de obiecte sfinte şi prezenţei harului în ele. ,,Dumnezeirea – spune Sfântul Teodor Studitul – este deopotrivă prezentă în cruce şi în alte obiecte dumnezeieşti, dar nu în virtutea vreunei identităţi de natură, ci datorită relativei lor participări la dumnezeire, de vreme ce se împărtăşesc din har şi din slavă.”

Pe lângă argumentele de ordin teologic, iconoclaştii recurgeau, de asemenea, la argumente scripturistice şi patristice. În primul rând, era interdicţia din Vechiul Testament de a nu face chip cioplit şi a nu te închina altui Dumnezeu decât Celui Viu, al cărei sens Biserica îl explicitase demult. Pe de altă parte, iconoclaştii afirmau că în Noul Testament nu există nici o indicaţie referitoare la datoria de a picta sau de a cinsti icoanele: ,,Obiceiul de a face icoane ale lui Hristos nu are nici un temei nici în tradiţia Mântuitorului, nici în cea a Apostolilor, nici în cea a Părinţilor." Sfântul Teodor Studitul replică: ,,Hristos nu a poruncit nicicând scrierea vreunui cuvânt. Şi totuşi, Apostolii I-au descris chipul, păstrându-l până în ziua de azi. Ori, ceea ce, pe de o parte, este descris cu cerneală, pe hârtie, este reprezentat, pe de alta, prin felurite culori, pe pânză sau lemn sau ziduri."

Trecând sub tăcere canoanele celui de-al VI-lea Sinod Ecumenic, iconoclaştii afirmau că Sfinţii Părinţi nu au formulat nici o învăţătură despre icoane şi, mai mult, aduceau în sprijinul poziţiei lor texte pretins patristice, folosind nu de puţine ori, metode necinstite. Astfel, la cel de al VII-lea Sinod Ecumenic, ei au prezentat cărţile favorabile lor, printre care se număra un apocrif gnostic din secolul al II-lea şi nişte scrieri atribuite Sfântului Epifanie, care s-au dovedit a fi false. De asemenea, ei atribuiră Sfântului Teodot de Ancyra un text ostil sfintelor icoane, dar Părinţii Sinodului au constatat că textul în cauză nu aparţinea de fapt sfântului. În încercările lor de a-şi susţine ideologia, iconoclaştii ajunseseră să depisteze o tendinţă ostilă iconografiei până şi la Sfântul Vasilie cel Mare, a cărui veneraţie faţă de icoane era binecunoscută. Din cuvintele sfântului: ,,Vieţile preafericiţilor sunt oarecum imaginile unei vieţi bineplăcute lui Dumnezeu", ei deduceau că imaginile pictate sunt inutile, de vreme ce există imagini descrise.

Episod apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 5/august 1999

 

 

 

PARTEA A V-A

 

Imaginea, ca întrupare a cuvintelor Sfintei Scripturi, s-a dezvoltat treptat, odată cu Biserica şi în timp ce
aceasta îşi stabilea dogmele. Iconoclasmul secolelor al VIII-lea şi al IX-lea reprezintă o însumare a ereziilor cu
care s-a confruntat Biserica în primele secole, săpând la însăşi temelia credinţei. Al VII-lea Sinod Ecumenic pune
bazele dogmatice ale iconografiei, restabilind cultul icoanelor. Ca urmare a traducerii eronate a actelor Sinodului, iconoclasmul pătrunde în Biserica Apuseană, adăugând o nouă fisură în mărturisirea de credinţă a Bisericii

 

Al VII-lea Sinod Ecumenic s-a ţinut la Niceea şi a început la 24 septembrie 787. Actele acestui Sinod poartă 307 semnături ale reprezentanţilor întregii Biserici. Episcopul Romei, Adrian I, a trimis doi delegaţi, Patriarhii Alexandriei şi Antiohiei şi-au trimis şi ei reprezentanţii care au adus şi un mesaj din partea Patriarhului Ierusalimului, prin care acesta îşi exprima adeziunea faţă de restaurarea cultului icoanelor.

Sinodul a început prin primirea în Biserică a celor unsprezece episcopi iconoclaşti care-şi exprimaseră public penitenţa. La a doua reuniune, au fost citite mesajele Papei Adrian I către Patriarhul Constantinopolului, Sfântul Nichifor, şi către împăratul Constantin şi mama sa, împărăteasa Irina, prin care el subscria la cinstirea icoanelor, insistând asupra necesităţii lor în Biserică. Mărturisirea sa ortodoxă cuprinde, în primul rând, respingerea acuzaţiei de idolatrie şi referiri la Sfânta Scriptură şi scrierile unor părinţi greci şi latini.

Mai departe, Părinţii au stabilit adevărata dogmă despre cinstirea icoanelor. Arta 06Hotărârile lor se întemeiază, în primul rând, pe Scriptură, ei citând din Vechiul Testament porunca dumnezeiască ca imaginile Heruvimilor să fie aşezate deasupra tabernacolului (Ieşirea 25, 1 şi 17-22) de unde Dumnezeu îi vorbeşte lui Moisi (Numerii 7, 89) şi viziunea proorocului Iezechiil despre Heruvimii din Templu (Iezechiil 10, 1-22) şi din Noul Testament epistola Sfântului Apostol Pavel către evrei. În al doilea rând, au fost aduse mărturiile patristice ale Sfinţilor Ioan Gură de Aur, Grigorie de Nyssa, Vasilie cel Mare, Nil Sinaitul, precum şi canoanele celui de al VI-lea Sinod Ecumenic.

 

Al VII-lea Sinod Ecumenic (Niceea, 787)

 

S-a ridicat următoarea problemă: cum se cuvine să fie cinstite icoanele ? Opiniile au fost împărţite: unii, precum Sfântul Nichifor, Patriarhul Constantinopolului, considerau că icoanele trebuie cinstite la fel ca sfintele vase, în timp ce alţii, precum reprezentanţii Patriarhilor Alexandriei şi Antiohiei, credeau că icoanele au aceeaşi semnificaţie ca sfânta cruce. Sinodul le-a dat dreptate celor din urmă.

Iconoclasmul a fost judecat ca erezie, Părinţii ajungând la concluzia că, atât în teorie, cât şi în practică, el recapitula toate greşelile şi ereziile din trecut, fiind o însumare a acestora. Asupra iconoclaştilor a fost aruncată anatema, iar Sinodul iconoclast convocat de Constantin Copronim a fost declarat neecumenic deoarece celelalte Biserici locale nu aderaseră la el şi pentru că era în dezacord cu primele şase Sinoade.

Ultimele două sesiuni ale Sinodului au fost dedicate hotărârilor finale, incluse în aşa-numitul horos care formulează dogma cinstirii icoanelor:

,,Păstrăm, fără a introduce ceva nou, toate predaniile bisericeşti scrise sau nescrise, care ne-au fost încredinţate. Una dintre ele priveşte reprezentarea imaginilor pictate întrucât corespunde istoriei propovăduirii evanghelice, spre credinţa în adevărata şi nemincinoasa Întrupare a lui Dumnezeu Cuvântul şi spre al nostru folos. Căci cele ce se arată una pe alta, se înseamnă neîndoielnic reciproc.

Aşa fiind, umblând noi pe calea împărătească şi urmând dumnezeiasca învăţătură inspirată de Sfinţii noştri Părinţi şi de Tradiţia Bisericii Soborniceşti - despre care ştim că este lăcaş al Sfântului Duh – hotărâm cu toată ştiinţa şi cu întreaga cercetare că, precum sfânta şi de viaţă făcătoarea cruce, la fel sfintele şi cuvioasele icoane pictate în culori, făcute din mozaic sau din orice alt material potrivit acestui scop trebuie postate în sfintele lăcaşuri ale lui Dumnezeu, pe vasele şi pe veşmintele sacre, pe ziduri şi pe lemn, în case şi pe drumuri, fie că este vorba de icoanele Domnului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos, fie de cele ale neprihănitei Împărătese, Sfânta Maică a Domnului, fie de cele ale sfinţilor îngeri sau ale oamenilor sfinţi şi venerabili. Căci, ori de câte ori îi vedem înfăţişaţi în imagini, suntem înclinaţi, prin contemplaţie, să ne aducem aminte de prototipuri, câştigăm mai multă iubire pentru ei şi suntem mai degrabă chemaţi să-i mărim sărutându-i şi arătându-le cinstire, dar nu pe măsura adoraţiei care, potrivit credinţei noastre, nu este cuvenită decât naturii dumnezeieşti, ci în acelaşi fel în care cinstim chipul sfintei şi de viaţă făcătoarei cruci, al Sfintei Evanghelii sau al altor obiecte sfinte, cărora le arătăm cinstire prin tămâie sau lumânări, potrivit cucernicului obicei al celor vechi. Căci cinstea arătată imaginii urcă spre prototipul acesteia, iar cel care venerează icoana cinsteşte de fapt persoana înfăţişată de ea. Aceasta este, într-adevăr, învăţătura Sfinţilor noştri Părinţi, aceasta este Tradiţia Sfintei Biserici Soborniceşti care a răspândit Evanghelia până la marginile lumii. Urmăm astfel lui Pavel, cel ce a vorbit în Hristos, dumnezeiescului sobor al Sfinţilor Apostoli şi Părinţi, care au ţinut predaniile pe care le avem în vedere. Aşa putem cânta în chip profetic imnele Bisericii învingătoare: ,,Bucură-te, fiica Sionului, saltă de veselie, Israile; căci Domnul a înlăturat judecăţile rostite împotriva ta şi a întors pe vrăjmaşii tăi. Domnul, împăratul lui Israil este în mijlocul tău; tu nu vei mai vedea nici o nenorocire.” (Sofonie 3, 14-15)

De aceea, hotărâm că aceia care, urmând pilda ereticilor netrebnici, îndrăznesc să gândească altfel, să dispreţuiască tradiţiile bisericeşti, să născocească noutăţi sau să respingă ceva din cele ce au fost sfinţite de Biserică – fie Evanghelia, fie înfăţişarea crucii, fie pictarea icoanelor, fie sfintele moaşte; sau aceia care nutresc gânduri rele, duşmănoase şi pierzătoare faţă de tradiţiile Bisericii Soborniceşti, aceia, în sfârşit, care îndrăznesc să folosească în chip profan sfintele vase sau cinstitele mânăstiri – hotărâm ca toţi aceştia, de vor fi episcopi sau clerici, să fie caterisiţi, iar de vor fi călugări sau laici, să fie afurisiţi.”

În această hotărâre sinodală, Sfinţii Părinţi se referă în mai multe rânduri la Tradiţia şi la tradiţiile Bisericii; când vorbesc despre tradiţiile Bisericii, ei se referă la regulile de credinţă transmise de Părinţi şi păstrate de Biserică, feluritele forme de transmitere exterioară ale revelaţiei dumnezeieşti: cuvântul, imaginea, gestul, obiceiul sau tradiţia liturgică etc; iar atunci când vorbesc despre Tradiţia Sfintei Biserici, ei se referă la transmiterea efectivă, dar nevăzută, a harului şi a sfinţeniei, la însăşi viaţa Bisericii în Sfântul Duh.

Prin aceasta, Sinodul arată că existenţa icoanelor are ca temei nu Sfânta Scriptură – a cărei lipsă de indicaţii asupra acestui subiect era invocată de iconoclaşti – ci Sfânta Tradiţie; Scriptura însăşi a fost redactată potrivit Tradiţiei. Iconografia face parte din tradiţiile Bisericii, iar adevărata Tradiţie nu este posibilă decât în Biserica înţeleasă ca prelungire a Cincizecimii, adică numai în locul unde harul Sfântului Duh – care descoperă adevărul şi zideşte în el – curge într-o revărsare neîntreruptă. Inspirat de Duhul Sfânt care trăieşte în Biserică, Sinodul stabileşte dogma cinstirii icoanelor: icoana trebuie să fie obiectul cinstirii noastre, nu al adevăratei adoraţii care nu I se cuvine decât lui Dumnezeu, ci doar al cinstirii pe care o dăm crucii şi Evangheliei, adică imaginea vizuală să fie venerată la fel ca cea verbală.

Cinstirea Evangheliei şi a crucii nu a fost niciodată formulată dogmatic pentru că nu a fost nicicând pusă la îndoială nici în Biserică, nici chiar de eretici, dar în ceea ce priveşte imaginea – ameninţată de iconoclasm – Biserica a trebuit să confirme dogmatic atât justificarea existenţei, cât şi cea a cinstirii acesteia.

Sinodul afirmă că Sfânta Scriptură şi icoana se ,,arată” şi se ,,explică” reciproc, aşa cum cuvântul Scripturii este o imagine, imaginea pictată este un cuvânt. ,,Ceea ce cuvântul comunică prin auz, pictura arată în chip tăcut, prin reprezentare”, spun Sfinţii Părinţi. Prin icoană, conţinutul Sfintei Scripturi nu este transmis sub forma unei dogme teoretice, ci în chip liturgic – într-un mod viu care se adresează tuturor facultăţilor umane. Prin liturghie şi icoană, Scriptura trăieşte în Biserică şi, de aceea, unitatea dintre imaginea liturgică şi cuvântul liturgic are o importanţă capitală, fiindcă aceste două moduri de expresie se susţin reciproc: ele trăiesc aceeaşi existenţă şi au, în cult, o acţiune ziditoare comună. Renunţarea la unul dintre aceste moduri de expresie antrenează decăderea celuilalt, ceea ce s-a şi petrecut cu iconoclaştii din secolele VIII-IX care, renunţând la sfintele icoane, au sfârşit prin a declasa şi viaţa liturgică şi, implicit viaţa spirituală.

Pentru a înlocui icoanele, iconoclaştii au întărit în cadrul liturghiei muzica, predica şi poezia religioasă. Papa Grigorie al II-lea scria împăratului Leon al III-lea: ,,Ai ocupat poporul cu vorbiri deşarte, cu vorbe inutile, cu chimvale, castaniete, flauturi şi prostii; în loc de rugăciuni şi de laude l-ai îmbiat cu poveşti.”

În Apus, iconoclasmul a izbucnit mai târziu, ca urmare a greşelilor strecurate la traducerea actelor Sinodului în latină, dispusă de Papa Adrian I. Traducând cuvântul grec cinstire prin adorare, deşi Sinodul specifica clar că icoanele trebuie cinstite ,,dar nu pe măsura adoraţiei care, potrivit credinţei noastre, nu este cuvenită decât lui Dumnezeu”, teologii franci au luat poziţie faţă de cel de al VII-lea Sinod Ecumenic, considerând în final că atât iconoclaştii cât şi Biserica Răsăriteană greşesc în privinţa icoanelor: ,,Nu dorim nici să interzicem imaginile, cum a făcut-o Sinodul iconoclast, nici să le venerăm, asemenea celuilalt, drept care respingem scrierile acelor adunări ridicole.”

Cu toate că susţinuse, împotriva iconoclaştilor, raţiunea de a fi a icoanelor, dar pornind de la principiul că ,,icoana nu se poate pune la acelaşi rang cu crucea, sfintele vase sau Sfânta Scriptură pentru că imaginile sunt produsul fanteziei artiştilor”, Biserica Apuseană nu a înţeles semnificaţia pe care Răsăritul o acorda iconografiei. Ceea ce pentru Bizanţ a reprezentat o mărturisire de credinţă, pentru Roma a trecut neobservat. Urmarea acestor neînţelegeri s-a materializat în convocarea Conciliului de la Frankfurt, la care delegaţii aceluiaşi Papă Adrian I, care semnaseră hotărârile Sinodului al VII-lea Ecumenic, au semnat şi deciziile Conciliului, care îşi exprima indignarea faţă de cinstirea icoanelor.

Iconoclasmul apusean a atins apogeul atunci când Episcopul Claudiu de Torino, care iniţial s-a arătat împotriva icoanelor, s-a declarat duşman al crucii, ceea ce nici cei mai înverşunaţi iconoclaşti din Bizanţ nu îndrăzniseră să facă.

Aşadar, Conciliul de la Frankfurt considera icoanele drept ,,ornament în biserici” şi ,,o amintire a întâmplărilor trecute”. Deşi Biserica Romei a recunoscut cel de-al VII-lea Sinod Ecumenic, ea a rămas practic pe poziţiile Conciliului de la Frankfurt, ceea ce explică de ce imaginea nu a avut niciodată un asemenea rol în Biserica Apuseană.

Episod apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 6/septembrie 1999

 

 

 

PARTEA A VI-A

Teologia Sfântului Ioan Damaschin cu privire la icoana bizantină (I)

 

Între anii 726-731, Sfântul Ioan Damaschin construieşte prima teorie dogmatică cu privire la cultul
sfintelor icoane. Monah şi preot al Mânăstirii Sfântul Sava de lângă Ierusalim, sfântul se ridică în apărarea
sfintelor icoane pentru a mărturisi dreapta credinţă: ,,Conştient de nevrednicia mea, trebuia să tac continuu şi să mărturisesc înaintea lui Dumnezeu păcatele mele. Dar pentru că văd Biserica lovită ca de furtuna mării, agitată şi tulburată de asaltul cel mai de nesuferit al duhurilor rele, n-am socotit binecuvântat să tac şi să-mi pun legături limbii, temându-mă de cuvântul ce zice: ,,Dacă vei da îndărăt, sufletul Meu nu va găsi plăcere în tine” (Evrei 10, 38)” …

 

În apărarea sfintelor icoane s-au ridicat, de-a lungul timpului, multe figuri luminate ale Bisericii, precum Sfântul Ioan Damaschin († 749) şi Sfântul Teodor Studitul († 826), patriarhi ai Constantinopolului - Ghermano (715-730) şi Nichifor (806-815) - episcopi ai Romei, ca şi împăraţi ai Bizanţului.

Dintre aceştia, Sfântul Ioan Damaschin a fost primul care a reuşit să sintetizeze gândirea ortodoxă cu privire la iconografia bizantină. El a scris împotriva iconoclasmului atât în perioada în care a fost demnitar al califatului din Damasc, când prin scrisorile sale îi întărea pe creştinii din Constantinopol asupriţi de împărat, cât şi după ce s-a afierosit lui Dumnezeu, vieţuind în Mânăstirea Sfântul Sava de lângă Ierusalim, când a scris tratate dogmatice.

Pentru poziţia sa extrem de clară, fără urmă de echivoc, atât contemporanii săi, cât şi posteritatea îl pomenesc cu stăruinţă, condamnându-i teologia sau lăudându-i-o. Astfel, sfântul este ,,cinstit” cu o întreită anatemă de către Sinodul iconoclast din 754, iar Constantin Copronim (741-775) îl anatematiseşte în fiecare an, în timp ce Sinodul al VII-lea Ecumenic din 787 îl va proslăvi şi îl va cinsti după cuviinţă.

Dintre scrierile sale antiiconoclaste, cele mai importante sunt cele trei tratate apologetice ,,contra celor care atacă sfintele icoane”. Aceste tratate sistematizează dogmatic Arta 08argumentaţia scripturistică, patristică şi filozofică existentă în sprijinul cultului icoanelor. Primul tratat este scris între anii 726-730, ca răspuns la primul edict iconoclast (726) publicat de Leon Isaurul (717-741). Monah şi preot, Ioan Damaschin va riposta faţă de toate acuzaţiile împăratului iconoclast, prin aceasta el ,,construind prima teorie dogmatică a cultului icoanelor”.

 

Sfântul Ioan Damaschin - miniatură. Mânăstirea Dochiaru, Muntele Athos, 1764

 

Cel de-al doilea tratat este compus imediat după depunerea Patriarhului Ghermano al Constantinopolului (715-730), îndepărtarea lui din scaun datorându-se stăruinţei sale în lupta împotriva iconoclasmului. Tratatul este scris într-un stil simplu, fără definiţii şi consideraţii filozofice, pornind de la ideile conturate în prima sa scriere, la rugăciunea unor credincioşi dornici de a pricepe cât mai bine cultul sfintelor icoane.

Cel de-al treilea tratat a fost scris la puţin timp după al doilea, deoarece împăratul Leon Isaurul al Bizanţului nu fusese anatematisit încă de episcopii orientali. Această ultimă scriere apologetică a sfântului este un manual despre cultul sfintelor icoane, în care sunt sistematizate ideile celorlalte două şi sunt completate lipsurile acestora. În plus, Sfântul Ioan Damaschin aduce, la sfârşitul fiecărui tratat, mărturii din Părinţii şi scriitorii bisericeşti în sprijinul cultului sfintelor icoane.

Întreaga operă iconodulă a Sfântului Ioan Damaschin este marcată de o înţelegere extrem de profundă a noţiunii de icoană pe care o defineşte astfel: ,,Icoana este o asemănare, un model, o întipăritură a cuiva, care arată în ea pe cel ce este înfăţişat în icoană”. El găseşte raţiunea existenţei icoanei în faptul că ,,omul, fiind circumscris în timp şi spaţiu, nu poate avea o cunoştinţă directă a celor nevăzute, nici a celor trecute sau viitoare şi nici a celor depărtate în spaţiu. Pentru aceasta, a fost descoperită icoana, care serveşte la ghidarea cunoştinţei şi la relevarea şi arătarea celor ascunse.”

Astfel, sfântul defineşte icoana ca fiind ,,o asemănare care înfăţişează originalul; cu toate acestea, este o oarecare deosebire între icoană şi original, deoarece icoana nu se aseamănă întru totul cu originalul”. Mai mult, el atribuie noţiunii sale de icoană sensuri multiple, întrezărind mai multe tipuri de icoane.

Primul tip de icoană este icoana vie, naturală, precum Fiul lui Dumnezeu este icoană a Tatălui, căci poartă în întregime, în El Însuşi, pe Tatăl, şi se deosebeşte de Acesta prin aceea că este născut: ,,carele este chipul lui Dumnezeu celui nevăzut” (Coloseni 1, 15), după cum spune Însuşi Hristos: ,,Cel ce m-a văzut pre mine, a văzut pre Tatăl” (Ioan 14, 9).

,,Al doilea fel al icoanei este gândirea, care există în Dumnezeu, despre lucrurile ce vor fi făcute de El, adică sfatul Lui mai înainte de veci, care este întotdeauna acelaşi” spune Sfântul Ioan Damaschin. Sfântul Dionisie Areopagitul numeşte sfatul dumnezeiesc, ,,cel neschimbat întru totul”, precum dumnezeirea (Iacov 1, 17), icoană a lucrurilor ce vor fi făcute de Dumnezeu, hotărâri mai dinainte, tot aşa după cum cineva care ar voi să zidească o casă îşi înfăţişează mai întâi în minte forma casei.

O altă icoană este omul, creat de Dumnezeu prin imitare, precum zice Scriptura: ,,să facem omul după chipul şi asemănarea noastră” (Facerea 1, 26). ,,Iar după cum Tatăl, care este minte, Fiul, care este Cuvântul, şi Sfântul Duh sunt un singur Dumnezeu, tot astfel şi mintea, cuvântul şi duhul formează un singur om.”

Al patrulea tip de icoană îl constituie lucrurile văzute care sunt icoane ale celor nevăzute sau nemateriale. Din cauza capacităţii sale de înţelegere, care nu poate să se înalţe nemijlocit la consideraţii intelectuale, omul foloseşte concepte cunoscute şi de aceeaşi natură cu a sa pentru a pătrunde înţelesul lucrurilor mai presus de el. Astfel, el poate contempla cele nemateriale dându-le forme corespunzătoare naturii lui căci, precum spune Sfântul Grigorie Teologul, ,,mintea se forţează mult să iasă din lucrurile sensibile, dar este complet neputincioasă”.

,,Dar şi cele nevăzute ale lui Dumnezeu de la zidirea lumii se văd prin cugetare în făpturi” (Romani 1, 20). Într-adevăr, omul poate vedea în lucrurile create icoane care dezvăluie, în chip palid, revelaţiile dumnezeieşti, precum spune Sfântul Ioan Damaschin: ,,Astfel, spunem că Sfânta Treime, cea mai presus de orice principiu, este înfăţişată prin soare, lumină şi rază, sau prin fântâna care izvorăşte, prin izvorul care iese din fântână şi prin curentul de apă ce porneşte la vale, sau prin mintea, cuvântul şi duhul nostru, sau prin planta trandafirului, floarea şi mirosul lui”.

,,Al cincilea fel de icoană se numeşte acela care înfăţişează şi schiţează mai dinainte cele viitoare. Spre exemplu: rugul (Ieşirea 3, 2), ploaia de pe lână (Judecători 6, 40), toiagul (Numeri 17, 23) şi vasul cu mană (Ieşirea 16, 33) preînchipuie pe Fecioara şi Născătoarea de Dumnezeu.”

Ultimul tip de icoană este cel spre aducerea aminte a faptelor trecute, a minunilor şi virtuţilor spre slava celor care au învins cele ale lumii, sau spre aducerea aminte a păcatului, spre dispreţul celor căzuţi şi spre folosul celor care le vor vedea mai târziu. O astfel de icoană poate fi înfăţişată prin cuvântul scris în cărţi, precum Dumnezeu Însuşi a săpat legea în plăci - ,,Şi au dat lui Moisi îndată ce au încetat a-i grăi în muntele Sinai, două table ale mărturiei, table de piatră scrise cu degetul lui Dumnezeu” (Ieşirea 31, 18) - şi a poruncit să se scrie vieţile bărbaţilor dreptcredincioşi: ,,Şi au zis Domnul către Moisi: Scrie aceasta spre pomenire în carte” (Ieşirea 17, 14).

De asemenea, acest tip de icoană poate fi înfăţişat prin simboluri sau imagini, precum Însuşi Dumnezeu a poruncit să fie gravate numele seminţiilor pe pietrele umărarului (Ieşirea 28, 11-12) sau cum sunt icoanele sfinţilor din trecut şi ale faptelor lor, spre amintirea şi râvna celor de azi.

Sfântul abordează, în acelaşi mod, problema închinării: ,,Închinarea este semnul supunerii, adică al umilirii şi al smereniei”, împărţind-o în două categorii: închinarea absolută şi închinarea relativă. Închinarea absolută sau adorarea I se aduce numai lui Dumnezeu, ,,singurul prin firea Sa demn de adorare”, de bună voie (de către cei binecredincioşi) sau fără de voie (de către demoni sau de cei care nu-L cunosc pe Cel prin fire Dumnezeu), căci lui Dumnezeu I se închină întreaga zidire, precum spune Scriptura: ,,Toate sunt roabe ţie” (Psalmi 118, 91).

Astfel, omul se închină lui Dumnezeu, mărind frumuseţea şi înţelepciunea dumnezeiască sau pentru a-I mulţumi lui Dumnezeu pentru bunătăţile pe care i le dă, spre a-I cere ajutorul ştiindu-se neputincios în a face binele, sau din pocăinţă mărturisindu-şi păcatele.

Închinarea relativă sau venerarea se aduce zidirii lui Dumnezeu, persoanelor sau lucrurilor care au ceva dumnezeiesc în ele sau sunt în legătură cu dumnezeirea. Astfel, creştinul îi venerează, în primul rând, pe cei în care Dumnezeu se odihneşte: Maica Domnului şi sfinţii, numiţi de Scriptură dumnezei: ,,Dumnezeu a stat în adunarea dumnezeilor, în mijloc va judeca pe dumnezei” (Psalmi 81, 1).

Sfântul Ioan Damaschin scrie: ,,Ne închinăm deci sfinţilor, ca unora ce sunt slăviţi de Dumnezeu, ca unor slujitori ai Lui, căci este onorat Împăratul când vede că robul lui iubit este închinat, ca un slujitor supus şi prieten binevoitor”.

În al doilea rând, credinciosul se închină zidirilor prin care şi în care Dumnezeu a lucrat mântuirea omenirii, fie înainte de venirea Domnului, fie după venirea Lui în trup ca: muntele Sinai, Nazaret, Golgota, lemnul crucii, mormântul Domnului; lucrurilor afierosite lui Dumnezeu precum Evanghelia, potirul, cădelniţa, sfânta masă, lumânările; icoanelor arătate proorocilor şi icoanelor preînchipuitoare: toiagul lui Aaron care întruchipează pe Maica Domnului, vasul cu mană.

,,De asemenea, ne închinăm unii altora, în semn de cinste, ca unii ce purtăm în noi chipul lui Dumnezeu, ne închinăm celor mai mari decât noi în cinste sau în demnitate, precum Iacov s-a închinat lui Isav (Facerea 33, 3) şi lui Faraon (Facerea 47, 10)”, spune Sfântul Ioan Damaschin.

,,Iar dacă oamenii se închină împăraţilor pieritori şi de multe ori necredincioşi şi păcătoşi, conducătorilor puşi de ei şi icoanelor acestora, potrivit cuvântului dumnezeiesc al Apostolului: ,,Supuneţi-vă domniilor şi stăpânirilor” (Tit 3, 1) şi ,,daţi tuturor cele cuvenite: celui cu cinstea, cinste, celui cu frica, frică” (Romani 13, 7), şi, după cum spune Domnul ,,daţi Cezarului cele ale Cezarului şi lui Dumnezeu cele ale lui Dumnezeu” (Matei 22, 21), cu cât mai mult trebuie să ne închinăm Împăratului împăraţilor, ca singurului care prin fire stăpâneşte, şi robilor şi prietenilor Lui, care au împărăţit asupra patimilor şi vor împărăţi cu Hristos, în veacul ce va să vie, peste o împărăţie nestricăcioasă şi de nedistrus”.

Episod apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 8-9/noiembrie-decembrie 1999

 

 

 

PARTEA A VII-A

Teologia Sfântului Ioan Damaschin cu privire la icoana bizantină (II)

 

În ,,Cele trei tratate contra iconoclaştilor”, Sfântul Ioan Damaschin fundamentează iconografia şi clarifică
legitimitatea cultului icoanei în Biserică. Bazându-se pe Sfânta Scriptură şi pe Tradiţie, sfântul răspunde întrebărilor
şi nelămuririlor legate de iconografie, demontând astfel toate argumentele iconoclaştilor. Teologia icoanei formulată astfel de Sfântul Ioan Damaschin a ajuns teologia oficială a Bisericii. Dogmatica sa cu privire la iconografie îi va influenţa în mare măsură pe scriitorii antiiconoclaşti de după el, Sfântul Nichifor, Patriarhul Constantinopolului
(806-815), şi Sfântul Teodor Studitul († 826) care o vor expune în hotărârile celui de-al şaptelea Sinod Ecumenic

 

În prefaţa lucrărilor sale antiiconoclaste, Sfântul Ioan Damaschin aşează un compendiu de logică, menit să explice noţiunile cu care va lucra în tratatul său de dogmatică. Astfel, el răspunde unor întrebări de bază precum ce este icoana, care este raţiunea existenţei icoanei, câte feluri de icoane sau de închinare există. Sfântul nu s-a limitat la a defini icoana şi închinarea, încercând, de asemenea, să aducă argumente în favoarea legitimităţii pictării icoanelor, folosirii lor în cultul creştin, precum şi a cultului propriu-zis al icoanei.Arta 10

Concret, el face o apologie a faptului că pictarea icoanelor este legitimă, pornind în demonstraţia sa de la următorul principiu general: ,,Este firesc că se pot înfăţişa în icoană corpurile, ca unele ce au forme, limite corporale şi culoare. Singur Dumnezeu nu poate fi zugrăvit, deoarece El este formă fără greutate, fără întindere, nevăzut, mai presus de pricepere. Pentru aceasta, are dreptate legiuitorul când spune că nu trebuie să se reprezinte ceea ce este nevăzut, că nu este permis să se facă chipul lui Dumnezeu. Dar când Dumnezeu S-a făcut om, când S-a făcut asemenea nouă, putem să facem icoana Sa, deoarece prin aceasta intră în categoria celor ce pot fi reprezentate în icoană”.

 

Sfântul Ioan Damaschin

 

Stabilind acest principiu, conform căruia poate fi înfăţişat tot ceea ce este corporal, Sfântul Ioan Damaschin spune că poate fi reprezentat Dumnezeu, ca şi chipurile Maicii Domnului şi ale sfinţilor. Mai mult chiar, pot fi reprezentaţi şi îngerii şi demonii, deoarece aceştia, în raport cu spiritul prin excelenţă pur al lui Dumnezeu, nu sunt cu totul spirituali, ci tot corporali, fiinţe circumscrise în timp şi spaţiu.

Iar dacă se pot face icoanele Dumnezeului întrupat, ale Maicii Domnului, ale sfinţilor, sfântul îşi pune întrebarea dacă ele pot fi folosite în cultul creştin. Pornind de la Vechiul Testament, el face apologia utilizării icoanelor în creştinism: ,,Dumnezeu Însuşi a permis şi a îngăduit icoanele. El a născut pe Fiul Său, care este icoana Lui naturală (Coloseni 1, 15); tot El a făcut pe om după chipul şi asemănarea Sa (Facerea 1, 24)”, Dumnezeu fiind, deci, cel dintâi care face icoane.

Sfântul merge mai departe cu raţionamentul, afirmând că, contrar unor opinii eronate, Legea Veche nu opreşte utilizarea icoanelor, încercând să explice această aparentă contradicţie. Astfel, el porneşte de la una din cele zece porunci: ,,Nu vei face nici o asemănare din cele câte sunt în cer şi din cele câte sunt pe pământ” (Ieşirea 20, 4; Deuteronom 5, 8) primite de Moise de la Dumnezeu în Muntele Sinai. Dar acelaşi Moise primeşte poruncă de la Dumnezeu să facă heruvimi sculptaţi, lucraţi de mâini omeneşti, care să umbrească acoperământul împăcării (Ieşirea 25, 17-21), să facă catapeteasma, chivotul şi toate cele ce se găseau în cort.

În acelaşi fel, apare o contradicţie între cuvintele proorocului David: ,,Să se ruşineze toţi cei care se închină chipurilor cioplite, cei care se laudă cu idolii lor” (Psalmi 96, 7) şi faptul că el primeşte poruncă de la Dumnezeu să-I construiască templu. Ca urmare, mai târziu, fiul lui David, împăratul Solomon, Îi ridică lui Dumnezeu templu măreţ şi sapă de jur împrejur chipuri de heruvimi: ,,Şi a făcut în altar doi heruvimi de lemn de chiparos de zece coţi de mari de o măsură; şi a căptuşit heruvimii cu aur. Şi pre toţi pereţii casei împrejur săpaţi a scris cu condeiul heruvimi şi finici, şi frunză întinsă pe dinlăuntru şi pe dinafară” (III Împăraţi 6, 22, 27-28).

Se contrazice oare Moise, sau Solomon calcă porunca legii ? Mai mult încă, se contrazice Însuşi Dumnezeu - care o dată porunceşte să nu se facă chipul nici unui lucru sau fiinţe, iar altă dată porunceşte să se facă chipul acestora ? Nu, căci Dumnezeu este unul şi nu se contrazice, iar aceste fapte sunt doar aparent contradictorii, ele găsindu-şi explicaţie în istoria evreilor, deci tot în Vechiul Testament.

Sfântul Apostol Pavel spune: ,,Dumnezeu a grăit odinioară părinţilor în multe feluri şi în multe chipuri prin prooroci” (Evrei 1, 1), căci aşa cum un doctor învăţat ştie să dea fiecăruia leacul potrivit, aşa şi Dumnezeu, ca un cunoscător al sufletelor şi al patimilor oamenilor, ,,a oprit să facă icoane pe cei care erau încă prunci”, spune Sfântul Ioan Damaschin. Deoarece îi ştia înclinaţi spre cultul idolilor, Dumnezeu a poruncit iudeilor să nu facă asemănarea vreunui lucru sau fiinţe pentru a-i feri de idolatrie, pentru a nu adora făptura în locul Făptuitorului. Sfântul grăieşte astfel: ,,Că iudeii se închinau idolilor ca unor dumnezei, ascultă ce spune Scriptura, în Ieşire, fiilor lui Israel, când Moise s-a suit în muntele Sinai şi a rămas mult timp, stând alături de Dumnezeu, ca să primească legea, şi când poporul nerecunoscător s-a revoltat contra lui Aaron, robul lui Dumnezeu, zicând: ,,Fă-ne dumnezei, care vor merge înaintea noastră, căci nu ştim ce i s-a întâmplat omului acesta, Moise” (Ieşirea 32, 1). Apoi, când au luat podoabele nevestelor lor şi le-au topit şi au mâncat şi au băut şi s-au îmbătat de vin şi de rătăcire şi au început să joace, zicând în nebunia lor: ,,Aceştia sunt dumnezeii tăi, Israile” (Ieşirea 32, 4). Că adorau creaţia în locul Creatorului, o spune dumnezeiescul Apostol: ,,Care au schimbat slava nestricăciosului Dumnezeu în asemănarea omului stricăcios, a zburătoarelor, a patrupedelor şi a târâtoarelor” (Romani 1, 23) şi ,,au adorat zidirea în locul Ziditorului” (Romani 1, 25). Pentru acest motiv a oprit Dumnezeu să se facă vreo asemănare.”

Acum, însă, omul a ieşit din vârsta copilăriei şi nu mai este sub stihiile legii, robit ca un prunc (Galateeni 4, 3), ci a ajuns la vârsta desăvârşită, precum spune Sfântul Apostol Pavel, căci ,,fiecăruia din noi s-au dat harul după măsura darului lui Hristos, până ce vom ajunge toţi la unirea credinţei şi a cunoştinţei Fiului lui Dumnezeu, întru bărbat desăvârşit, la măsura vârstei plinirii lui Hristos. Ca să nu mai fim prunci, învăluindu-ne şi purtându-ne de tot vântul învăţăturii, întru amăgitura oamenilor, întru vicleşug spre meşteşugirea înşelăciunii” (Efeseni 4, 7, 13-14). Sfântul Ioan Damaschin completează: ,,Altădată oamenii, necunoscând pe Dumnezeu, au slujit unor dumnezei, care nu erau prin fire dumnezei; dar acum, după ce am cunoscut pe Dumnezeu, dar mai degrabă după ce am fost cunoscuţi de Dumnezeu, pentru ce să ne întoarcem iarăşi la stihiile cele slabe şi sărace ? Am văzut chipul omenesc al lui Dumnezeu şi s-a mântuit sufletul meu”, subliniind faptul că omenirea a ajuns la maturitate, ,,iar a celor desăvârşiţi este hrana cea tare, care prin multa obişnuinţă au simţirile învăţate spre alegerea binelui şi a răului” (Evrei 5, 14).

În sfârşit, sfântul construieşte o apologetică a cultului icoanelor, pornind de la faptul că Însuşi Dumnezeu a îngăduit şi a făcut icoane. Astfel, chiar din definiţia pe care o dă icoanei rezultă că i se poate aduce un cult, deoarece acesta nu se îndreaptă spre icoană, ci spre cel care este reprezentat în icoană, potrivit Sfântului Vasilie cel Mare care spune: ,,Cinstea adusă icoanei se îndreaptă către cel înfăţişat în icoană”. ,,În felul în care se venerează icoana impăratului, în acelaşi fel se venerează şi icoanele sfinţilor. Cinstim icoanele împăraţilor, din cauza chipului pe care ele îl reprezintă, nu din cauza materiei din care sunt făcute aceste icoane. Tot astfel şi cu icoanele sfinţilor: cultul dat icoanelor nu se îndreaptă către ele, ci către cei care sunt reprezentaţi în aceste icoane”, spune Sfântul Ioan Damaschin.

Pentru legitimitatea cultului sfintelor icoane, el aduce ca ultim argument însăşi vechimea acestui cult. Cultul icoanelor este foarte vechi şi ca dovadă stau mărturie scrierile Sfinţilor Părinţi şi tradiţia nescrisă a Bisericii. În sprijinul celei din urmă, sfântul scrie: ,,Legiuirea bisericească ni s-a predat nu numai în scris, ci şi prin unele tradiţii nescrise”, precum spune dumnezeiescul Apostol: ,,Drept aceea, fraţilor, staţi şi ţineţi predaniile, pe care le-aţi învăţat, fie prin cuvântul, fie prin epistola noastră” (II Tesalonicieni 2, 15). Căci în felul în care ni s-a transmis, din tată în fiu, să ne închinăm spre răsărit şi să ne botezăm prin întreită cufundare, în acelaşi fel ni s-a transmis să zugrăvim icoane şi să ne închinăm lor. Nu avem dreptul să schimbăm nimic din tradiţia bisericească.” El încheie apologetica Tradiţiei şi a cultului sfintelor icoane, apărând memoria Sfinţilor Ierarhi Epifanie al Ciprului şi Atanasie cel Mare, Patriarhul Alexandriei, cărora iconoclaştii le-au atribuit scrieri sau fapte îndreptate împotriva icoanelor. Astfel, el scrie: ,,Ştim că fericitul Atanasie a interzis să se pună moaştele sfinţilor în urne funerare, dar a hotărât ca acestea să se îngroape mai bine în pământ, voind să desfiinţeze obiceiul absurd al egiptenilor, care nu îngropau morţii lor, ci îi aşezau pe paturi şi pe divane. Probabil că un asemenea lucru voind să îndrepte şi marele Epifanie - chiar admiţând că această scriere este a lui (mai târziu, Sfântul Nichifor, Patriarhul Constantinopolului îşi ia chiar sarcina de a demonstra pe larg neautenticitatea scrierilor iconoclaste ale lui Epifanie) - a legiuit că nu trebuie să se facă icoane. Dar, că intenţia lui n-a fost să îndepărteze icoanele, ne este martoră biserica dumnezeiescului Epifanie însuşi împodobită până în vremea noastră cu icoane.”

Prin tratatele sale apologetice ,,contra celor care atacă sfintele icoane”, Sfântul Ioan Damaschin reuşeşte să aducă, în primul rând, un prinos de laudă lui Dumnezeu, să apere Biserica de erezia iconoclasmului şi, nu în ultimul rând, să explice sensul picturii ecleziastice, rostul ei şi, mai mult, să explice Sfânta Scriptură cu privire la iconografie.

Teologia icoanei formulată astfel de Sfântul Ioan Damaschin a ajuns teologia oficială a Bisericii. Dogmatica sa cu privire la iconografie îi va influenţa în mare măsură pe scriitorii antiiconoclaşti de după el, Sfântul Nichifor, Patriarhul Constantinopolului (806-815), şi Sfântul Teodor Studitul († 826) care o vor expune în hotărârile celui de-al şaptelea Sinod Ecumenic (787).

Episod apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 10-11/ianuarie-februarie 2000

 

 

 

PARTEA A VIII-A

Mărturii ale Sfinţilor Părinţi, adunate de Sfântul Ioan Damaschin, în apărarea sfintelor icoane

 

În sprijinul teologiei icoanei, formulată ca răspuns la erezia iconoclastă, Sfântul Ioan Damaschin
aduce cuvinte ale Sfinţilor Părinţi din primele veacuri creştine. În omiliile şi scrierile lor, ei au încercat
să lămurească diferite aspecte referitoare la icoană, precum felul în care trebuie privită icoana în Biserică
şi cum trebuie cinstită ca pe cel pe care îl reprezintă. Astfel, Sfântul Anastasie din Muntele Sinai spunea
în omilia sa la Duminica Tomei: ,,Când vedem chipul cel dumnezeiesc al Mântuitorului zugrăvit,
socotim că ne priveşte din cer şi ne închinăm şi cădem în faţa Lui”

 

În tratatele sale apologetice ,,contra celor care atacă sfintele icoane”, Sfântul Ioan Damaschin alătură expunerii dogmatice cu privire la icoană, cuvinte ale Sfinţilor Părinţi şi scriitori ai Bisericii, precum Sfinţii Ioan Gură de Aur, Vasilie cel Mare, Grigorie de Nyssa, Grigorie de Nazianz, Atanasie cel Mare, Sofronie al Ierusalimului, Ambrozie al Milanului, Leontie al Neapolei, Chiril al Ierusalimului, Anastasie din Sinai.

Arta 12-1Aceste învăţături ale Părinţilor primelor veacuri creştine vin să întregească imaginea pe care Sfântul Ioan Damaschin a zugrăvit-o cu privire la icoană, în istoria Bisericii. De exemplu, pentru a lămuri diferite aspecte referitoare la icoană, Sfinţii Părinţi foloseau adesea comparaţii, precum cea între icoană ca imagine a lui Dumnezeu, Împăratul Împăraţilor, şi imaginea sau chipul împăratului pământesc. Ei au scris despre cinstirea icoanelor lui Dumnezeu, ale Maicii Domnului şi ale sfinţilor, precum şi despre rolul imaginii în înţelegerea învăţăturii Bisericii şi în viaţa duhovnicească.

 

Sfântul Vasilie cel Mare

 

Astfel, în ,,Cele treizeci de capitole despre Sfântul Duh”, Sfântul Vasilie cel Mare scrie: ,,Icoana împăratului se numeşte împărat, cu toate acestea nu sunt doi împăraţi. Puterea nu se scindează şi nici slava nu se împarte. În felul în care stăpânirea şi puterea, care domneşte peste noi, este una, tot astfel şi slava pe care o dăm noi este una, şi nu mai multe, pentru că cinstea adusă icoanei se îndreaptă spre cel înfăţişat în icoană”.

Înomiliile sale, Sfântul Ioan Gură de Aur spune: ,,După cum atunci când chipurile şi icoanele împăraţilor sunt trimise şi purtate în Arta 12-2cetate, căpeteniile şi noroadele le întâmpină cu strigăte de bucurie şi frică - nu cinstesc scândura, nici icoana făcută din ceară, ci chipul împăratului - tot astfel şi zidirea” Îl cinsteşte pe Dumnezeu, văzându-I chipul reprezentat în icoană.

 

Sfântul Ioan Gură de Aur

 

Sfântul Leontie, episcopul Neapolei din insula Cipru, nota în lucrarea sa ,,Contra iudeilor”: ,,Dacă cineva care iubeşte în mod sincerpe prieten sau pe împărat şi mai ales pe binefăcător, dacă va vedea fie pe fiul lui, fie toiagul, fie tronul, fie cununa, fie casa, fie robul, îmbrăţişează, sărută şi cinsteşte pe împăratul binefăcător, cu cât mai mult pe Dumnezeu ? Spun iarăşi: Dea Dumnezeu să fi făcut şi tu icoane potrivit celor legiuite de Moise şi de prooroci şi să te fi închinat în fiecare zi lui Dumnezeu, Stăpânul acestora. Aşadar când vei vedea pe creştini închinându-se crucii, cunoaşte că aduc închinăciunea lui Hristos cel răstignit şi nu lemnului. Pentru că, dacă ar cinsti firea lemnului, negreşit ar trebui să se închine şi pădurilor şi copacilor, după cum tu, Israel, te-ai închinat acestora altădată, zicând arborelui şi pietrei că ,,Tu eşti Dumnezeul meu şi tu m-ai născut”. Dar noi nu spunem aşa crucii, nici chipurilor sfinţilor, căci nu sunt dumnezeii noştri, ci cărţi deschise spre aducerea-aminte de Dumnezeu şi cinstirea Lui, aşezate în biserici în văzul tuturor şi venerate. Cel care cinsteşte pe mucenic, cinsteşte pe Dumnezeu, pentru Care mucenicul a suferit mucenicia. Cel care se închină Apostolului lui Hristos se închină Celui ce l-a trimis. Cel care cade până la pământ în faţa Maicii lui Hristos, este evident că aduce cinstire Fiului ei, căci nu este alt Dumnezeu decât unul singur, Cel cunoscut şi adorat în Treime”.

Sfântul Atanasie cel Mare scrie, la rândul său, în ,,Cartea a treia contra arienilor”: ,,Noi, cei credincioşi, nu ne închinăm icoanelor ca unor dumnezei, ca păgânii - să nu fie ! - ci scoatem la iveală numai caracterul şi dorul dragostei noastre faţă de figura persoanei din icoană”.

Arta 12-3Sfântul Leontie arată de ce creştinii obişnuiesc să împodobească bisericile şi casele cu icoane: ,,imprim şi pictez pe Hristos şi patimile lui Hristos în biserici, în case, în pieţe, pe icoane, pe giulgiu, în locuinţe, pe haine şi în orice loc, pentru ca văzându-le continuu să-mi amintesc şi să nu uit, după cum tu ai uitat totdeauna pe Domnul Dumnezeul tău”.

Sfântul Ioan Gură de Aur se foloseşte de imagine şi de noţiunea de icoană pentru a tâlcui Scriptura, scriind în interpretarea ,,Epistolei către Evrei” că: ,,În primul loc a fost o icoană a celui de al doilea, adică Melchisedec a fost icoana lui Hristos, după cum s-ar spune că schiţa făcută de un pictor, înainte de a face pictura, este o umbră a picturii în culori. Pentru aceasta Legea se numeşte umbră, şi harul, adevăr; iar cele ce vor fi, lucruri. În felul acesta, Legea şi Melchisedec sunt o schiţă a unei picturi în culori; harul şi adevărul constituie pictura făcută în culori; lucrurile însă aparţin veacului ce va să fie. Astfel Legea veche este figura unei figuri, iar Legea nouă este figura lucrurilor”.

 

Sfântul Grigorie de Nazianz

 

În ,,Cele cinci cuvântări teologice” referitoare la Sfânta Treime, în ,,cuvântul al doilea despre Fiul”, Sfântul Grigorie de Nazianz scrie: ,,Aceasta este natura icoanei: să fie o imitare a originalului a cărui icoană se zice că este”.

Sfântul Ioan Damaschin aduce astfel, în apărarea sfintelor icoane, însăşi glasul Bisericii, al Sfinţilor Părinţi, arătând unitatea de nezdruncinat a Trupului lui Hristos - Biserica, pe care ,,porţile iadului nu o vor birui” (Matei 16, 18).

Episod apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 12-13/martie-aprilie 2000

 

 

 

PARTEA A IX-A

Minunea preaslăvită săvârşită de Maica Domnului asupra Sfântului Ioan Damaschin

În vremea aceea, împărăţea peste greci Leon Isaurul care, ca o fiară s-a sculat împotriva Bisericii lui Dumnezeu şi ca un leu ce răpeşte şi răcneşte. Pentru că, lepădând sfintele icoane de prin bisericile lui Dumnezeu le ardea cu foc, iar pe cei ce credeau bine şi se închinau sfintelor icoane, îi rupea cu dinţii cumplitei tiranii, fără de milă. Auzind despre acestea, Sfântul Ioan Damaschin s-a aprins cu râvna pentru buna credinţă, urmând lui Ilie Tesviteanul şi celui de un nume cu dânsul, adică lui Ioan Înaintemergătorul lui Hristos. Deci, scoţând sabia cuvântului lui Dumnezeu, a început a tăia ca pe un cap dogma cea ereticească a împăratului celui cu nărav de fiară. Căci, scriind mai multe epistole despre cinstirea sfintelor icoane, le-a trimis către cei dreptcredincioşi pe care îi ştia, în care epistole arăta cu înţelepciune din Scriptură şi din vechile aşezăminte ale purtătorilor de Dumnezeu Părinţi, că se cuvine a da cuviincioasa închinăciune sfintelor icoane. Apoi, ruga pe acei către care scria, să arate acele scrisori ale lui şi altor fraţi care sunt de o credinţă, spre întărirea dreptei credinţe. Deci, se sârguia fericitul Ioan a alerga prin toată lumea dacă nu cu picioarele, cel puţin cu epistolele sale cele de Dumnezeu insuflate care, împărţindu-se prin toată împărăţia grecească întăreau pe cei binecredincioşi întru dreapta credinţă, iar pe cei eretici îi rănea cu sabia cuvântului. Acestea ajungând la auzul împăratului Leon cel răucredincios, şi el nerăbdând mustrarea credinţei sale celei rele, a chemat pe ereticii cei de o credinţă cu el şi le-a poruncit ca, prefăcându-se a fi de dreaptă credinţă să caute între cei binecredincioşi vreo scrisoare de-a lui Ioan, care ar fi fost scrisă chiar de mâna lui şi să o ceară de la dânşii ca să o citească pentru folos.

Atunci, ajutătorii răutăţii sârguindu-se mult au aflat undeva la cei binecredincioşi o epistolă scrisă de mâna lui Ioan, pe care cerând-o cu vicleşug, au dat-o în mâna împăratului. Iar acela a dat-o în mâna unor scriitori iscusiţi ai săi, ca astfel privind la scrisoarea lui Ioan, cu acelaşi fel de litere să scrie o epistolă către împărat ca şi cum ar fi fost scrisă chiar de mâna lui Ioan şi trimisă de la Damasc. Scrisoarea aceea era astfel: ,,Bucură-te, împărate ! Eu mă bucur de stăpânirea ta pentru unirea credinţei noastre şi dau închinăciunea şi cinstea ce se cuvine Arta 14măririi tale celei împărăteşti. Înştiinţare fac stăpânirii tale că cetatea noastră, Damascul pe care o stăpânesc saracinii, este foarte nebăgată în seamă de dânşii, neavând nicidecum strajă tare, iar oastea agarenilor care se află într-însa este foarte slabă şi puţină; deci milostiveşte-te pentru această cetate, rogu-mă pentru Dumnezeu, trimite oastea ta cu bărbăţie, ca şi cum ar vrea să meargă aiurea, fără veste să năvălească asupra Damascului, căci fără osteneală vei lua cetatea sub stăpânirea ta şi la aceasta mult îţi voi ajuta chiar şi eu, de vreme ce şi cetatea şi chiar părţile acestea sunt sub mâna mea”.

 

Sfântul Ioan Damaschin

 

O scrisoare ca aceasta fiind făcută ca şi cum ar fi fost scrisă de Ioan către împărat, a poruncit să scrie altă scrisoare, din partea lui Leon cel viclean către stăpânitorul saracinilor, într-acest chip: ,,Nimic mai fericit decât aceasta mi se pare a nu fi alta decât a avea pace între noi, a petrece în prietenie şi a păzi aşezămintele cele de pace; căci este foarte lăudat lucru şi lui Dumnezeu plăcut. Drept aceea şi eu, pacea care am făcut-o împreună cu tine voiesc a o păzi nerisipită şi neschimbată până în sfârşit. Însă, un creştin care petrece în stăpânirea ta, adeseori mă îndeamnă, prin scrisorile sale către mine că-mi va da în mâini cetatea Damascului fără osteneală, de voi trimite acolo oastea mea fără de veste. Şi pentru ca să crezi cele scrise de mine, iată îţi trimit una din scrisorile ce mi-a scris, din care vei cunoaşte prietenia mea. Iar acelui creştin care a îndrăznit a scrie către mine unele ca acestea, îi vei pricepe vicleşugul şi vrăjmăşia şi vei şti în ce chip să-l pedepseşti”.

Amândouă aceste scrisori le-a trimis împăratul cel cu numele de leu şi cu năravul de fiară, printr-un om al său către stăpânitorul barbarilor din Damasc. Iar acela, luându-le şi citindu-le a chemat pe Ioan şi i-a arătat acea scrisoare cu vicleşug, ce era scrisă către împăratul Leon. Iar Ioan, citind şi luând seama la alcătuirea scrisorii a zis: ,,Literele ce se află pe hârtia aceasta văd că sunt asemenea cu scrisul mâinii mele; dar n-a scris mâna mea aceasta, pentru că mie nici prin minte nu mi-a trecut cândva să scriu unele ca acestea către împăratul grecesc - să nu fie aceasta ! - şi să slujesc eu cu vicleşug stăpânului meu !” Deci, a cunoscut Ioan că pizma cea cu rău meşteşug a ereticilor a făcut una ca aceasta.

Atunci stăpânitorul, umplându-se de mânie a poruncit să-i fie tăiată mâna cea dreaptă nevinovatului Ioan; iar acesta se ruga cu sârguinţă stăpânitorului ca să aştepte puţin şi să-i dea câtăva vreme pentru adeverirea nevinovăţiei sale şi pentru dovedirea vrăjmăşiei îndreptate asupra sa de către înrăutăţitul eretic, împăratul Leon. Dar n-a dobândit ceea ce cerea, pentru că fiind foarte mânios păgânul, îndată a poruncit a se desăvârşi pedeapsa. Deci, s-a tăiat dreapta lui Ioan; dreapta aceea care făcea puterea celor dreptcredincioşi, pentru Dumnezeu; dreapta aceea, prin scrisorile sale mustra pe cei ce ocărăsc pe Domnul şi în loc de a o întinde în cerneala cu care scria pentru cinstirea sfintelor icoane, s-a udat chiar în sângele său. Iar după tăiere, mâna a fost spânzurată în târg, în mijlocul cetăţii.

Apoi, Ioan, slăbind de durere şi de curgerea cea multă a sângelui a fost dus la casa sa. Sosind seara, fericitul a socotit că s-a potolit de mânie barbarul şi a trimis către dânsul să-l roage, zicând: ,,Se înmulţeşte durerea mea şi nespus mă munceşte şi nu pot dobândi uşurare, câtă vreme stă spânzurată în văzduh mâna mea cea tăiată; deci, rogu-mă ţie, stăpânul meu porunceşte ca să mi se dea mâna s-o îngrop în pământ, că atunci se va uşura durerea mea”. Tiranul, umilindu-se de o asemenea rugăminte, a poruncit să ia mâna de la privelişte şi să o dea lui Ioan.

Ioan, luându-şi mâna cea tăiată, a intrat în odaia sa de rugăciune şi, căzând la pământ înaintea sfintei icoane a Preacuratei Maicii lui Dumnezeu, care avea în mâinile sale Pruncul, a lipit dreapta cea tăiată la locul ei. Apoi a început a se ruga suspinând din adâncul inimii şi, plângând, zicea: ,,Preacurată Stăpână, Maică ce ai născut pe Dumnezeul meu, iată că pentru dumnezeieştile icoane mi s-a tăiat mâna dreaptă. Nu ştiu pricina pentru care s-a tulburat Leon, dar tu întâmpină-mă degrabă cu ajutor şi-mi vindecă mâna mea. Dreapta Celui Preaînalt care S-a întrupat din tine face multe minuni prin rugăciunile tale. Deci, mă rog ca, prin mijlocirea ta să vindece Domnul şi dreapta mea, o !, Maică a lui Dumnezeu, pentru ca să scrie mâna aceasta oricâte laude vei voi tu singură. Să scrie ţie şi Fiului tău şi să ajute cu scrierile sale dreapta credinţă; pentru că poţi toate câte le voieşti, ca Maică a lui Dumnezeu”.

Zicând acestea cu multe lacrimi, Ioan a adormit şi a văzut în vis icoana Preacuratei Maicii lui Dumnezeu cu ochii luminoşi şi milostivi căutând spre dânsul şi zicând: ,,Iată mâna ta este sănătoasă. De acum nu te mai mâhni. Însă osteneşte-te cu dânsa fără lenevire, precum ai făgăduit mie şi fă-o condei al scriitorului ce scrie degrabă”. Apoi, deşteptându-se Ioan, dacă a pipăit şi a văzut mâna lui vindecată s-a bucurat cu duhul de Dumnezeu Mântuitorul său şi de Maica Lui cea fără de prihană, că i-a făcut mărire cel puternic. Stând în picioare şi ridicându-şi mâinile în sus a adus mulţumire lui Dumnezeu şi Maicii Domnului. Apoi, în noaptea aceea s-a veselit cu toată casa sa, cântând cântare nouă şi zicând: ,,Dreapta Ta, Doamne, s-a binecuvântat întru tărie, mâna Ta cea dreaptă a vindecat dreapta mea cea tăiată şi cu aceasta va sfărâma pe vrăjmaşii cei ce nu cinstesc chipul Tău şi al Preacuratei Maicii Tale şi va zdrobi cu dânsa pe vrăjmaşii sfărâmători de icoane, spre înmulţirea măririi Tale”.

Astfel, Ioan veselindu-se cu toţi casnicii săi şi cântând cântări mulţumitoare au auzit toţi vecinii care locuiau împrejur şi înţelegând pricina bucuriei şi a veseliei lui Ioan se mirau foarte. Apoi degrabă s-a înştiinţat despre acestea stăpânitorul saracinilor şi îndată chemând pe Ioan, i-a poruncit ca să arate mâna cea tăiată. Şi se cunoştea la încheietura de unde tăiase mâna un semn al tăieturii ca o aţă roşie, care se însemnase prin purtarea de grijă a Maicii Domnului, spre arătarea cu adeverire a mâinii ce a fost tăiată. Văzând-o, stăpânitorul l-a întrebat pe Ioan care doctor şi cu ce fel de doctorii a împreunat mâna aşa de bine la încheietura sa şi aşa degrab s-a vindecat, ca şi cum n-ar fi fost tăiată.

El n-a tăinuit minunea, ci cu glas mare a vestit-o, zicând: ,,Domnul meu, doctorul cel atotputernic, prin Preacurata Sa Maică, ascultându-mi rugăciunea cea cu multă sârguinţă a vindecat cu mâna Sa cea atotputernică această rană şi mi-a dat mâna pe care ai poruncit tu de mi-a tăiat-o”.

Atunci stăpânitorul a strigat: ,,Vai mie, cu nedreptate am judecat şi fără de milă te-am pedepsit, omule drept, luând seama la clevetirea cea mincinoasă ! Deci, rogu-mă ţie, iartă-mă, căci cu mânie şi fără de socoteală am adus asupra ta o judecată ca aceasta. Primeşte de la noi dregătoria şi cinstea cea dintâi şi fii cel mai mare dintre sfetnicii noştri, iar de acum înainte fără de tine şi fără de sfatul tău, nimic să nu se săvârşească în stăpânirea noastră”. Ioan, căzând la picioarele stăpânitorului, l-a rugat mult să-l slobozească şi să nu-l oprească a se duce în calea sa, unde doreşte sufletul său, ca să urmeze Domnului cu monahii care s-au lepădat de lume şi au luat jugul Domnului. Însă stăpânitorul nu voia să-l slobozească, ci-l silea să fie sfetnic şi cârmuitor al casei lui şi rânduitor peste toată împărăţia lui. Deci multă vorbă era între dânşii, unul pe altul rugând şi unul pe altul silindu-se a se birui prin rugăminte. Apoi Ioan a biruit, deşi nu de îndată şi îmblânzindu-l pe stăpânitor, acesta l-a slobozit ca să facă ce-i va fi plăcut.

Episod apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 14-15/mai-iunie 2000

 

 

 

PARTEA A X-A

 

Sfântul Teodor Studitul (759-826) este unul dintre apărătorii icoanelor din timpul crizei iconoclaste izbucnite
după cel de al VII-lea Sinod Ecumenic, perioadă în care el se va opune, direct sau prin scrierile sale, prigoanei
declanşate de împăraţii bizantini eretici. În scrierile sale, dintre care cele mai importante sunt cele trei ,,Antiretice împotriva iconomahilor”, el dovedeşte implicaţiile profunde ale acestei erezii dincolo de coontradicţiile superficiale referitoare la reprezentarea iconografică a Mântuitorului. Bazându-se pe teologia formulată de Sfântul Ioan
Damaschin, Sfântul Teodor punctează conceptele învăţăturii creştine negate de iconoclaşti
 

Restaurarea cultului icoanelor şi deci a Ortodoxiei după prima perioadă iconoclastă (730-787) prin hotărârile celui de-al VII-lea Sinod Ecumenic de la Niceea (787) a durat doar câteva decenii, deoarece în 814, în Imperiul Bizantin, reizbucneşte în forţă erezia iconoclastă. Deşi sfinţi precum Ioan Damaschin sau Patriarhul Ghermano al Constantinopolului dovediseră că doctrina iconoclastă este eretică şi, în consecinţă, aceasta fusese anatematisită în 787, la Niceea, împăraţii bizantini declanşează o nouă prigoană împotriva creştinilor, bazându-se pe conceptele iconoclaste ale primei perioade fără a adăuga idei noi.

Printre sfinţii care au apărat Biserica în această nouă perioadă iconoclastă se numără Sfântul Teodor Studitul (759-826) şi Patriarhul Nichifor al Constantinopolului. Născut într-o familie aristocrată bizantină, ai cărei membri vor intra ulterior în cinul monahal, întemeind şi o mânăstire, Sfântul Teodor Studitul s-a remarcat încă dinaintea reizbucnirii iconoclasmului ca un apărător neclintit al Ortodoxiei. El a protestat deschis contra unor compromisuri ale ierarhiei bisericeşti faţă de anumite excese şi abuzuri ale membrilor curţii Arta 16imperiale, fiind trimis, din acest motiv, în exil. Ulterior este numit stareţ al Mânăstirii Studion din capitala bizantină, unde introduce cu stricteţe canoanele Sfinţilor Pahomie şi Vasilie cel Mare referitoare la viaţa monahală, mânăstirea sa devenind un important centru al Ortodoxiei.

După reizbucnirea iconoclasmului, Sfântul Teodor Studitul îşi mărturiseşte opoziţia faţă de această erezie, iar măsurile imperiale nu întârzie să apară. Ca urmare, mânăstirea sa este închisă, iar sfântul exilat în Asia Mică între anii 816 şi 819, perioadă în care îi încurajează pe credincioşi şi monahi prin scrisorile sale. După anul 820, fiindu-i înşelată nădejdea de restabilire a Ortodoxiei şi fiind din nou exilat, de data aceasta alături de întreaga comunitate studită, el redactează tratatele în care îşi expune teologia cu privire la icoană.

 

Sfântul Teodor Studitul

 

Cele mai importante scrieri antiiconoclaste ale sale sunt cele trei ,,Antiretice împotriva iconomahilor”, la care se adaugă ,,15 probleme puse iconomahilor” şi ,,7 capitole împotriva iconomahilor”. ,,Sărac şi lipsit”, dar ,,luând îndrăzneală prin rugăciunile şi îndemnurile părinţilor”, sfântul îşi începe primul Antiretic prezentându-şi intenţiile: ,,cuvântul nostru va proceda prin opunerea dogmei proprii şi a celei străine, astfel încât, prin comparaţie, să se scoată afară, ca la o selecţie, chipul falsificat şi contrafăcut al monezilor lipsei de evlavie din rândul celor ce poartă efigia probată şi sunt făcute din aliajul nealterat al Adevărului”.

Astfel, bazându-se pe dogma ortodoxă formulată la cel de-al IV-lea Sinod Ecumenic de la Calcedon (451), sfântul expune teologia icoanei şi dovedeşte implicaţiile profunde ale ereziei iconoclaste, dincolo de o contradicţie superficială cu privire la reprezentarea iconografică a Mântuitorului. Interpretând greşit dogma hristologică, iconoclaştii negau putinţa reprezentării lui Iisus Hristos, susţinând că a fi reprezentabil presupune a fi circumscris, însuşire care nu poate fi atribuită lui Dumnezeu.

Răspunsul sfântului la ideile iconoclaste este construit în jurul perechii circumscris-necircumscris cu privire la Persoana Mântuitorului şi a conceptelor de persoană şi fire sau natură dumnezeiască şi umană. Pornind de la ideea că ,,singură Dumnezeirea este cu totul necircumscrisă şi nu există nici o înţelegere mentală cuprinzătoare a naturii Sale” şi deci nici putinţa de a o reprezenta, sfântul arată că, prin întrupare, Hristos a asumat în Persoana Sa firea umană, care face posibilă reprezentarea: ,,După ce pentru suprema Sa bunătate Unul din Treime S-a pogorât la firea omenească, făcându-Se ca noi şi a avut loc un amestec al celor neamestecate şi o contopire a celor necontopite, adică a necircumscrisului cu circumscrisul, a nonfigurabilului cu figurabilul, Hristos Se reprezintă în icoană şi Cel nevăzut Se vede, căci Cel ce prin natura Sa proprie este necircumscris a luat circumscrierea naturală a trupului nostru”.

Pentru a demonstra caracterul eretic al doctrinei iconoclasmului, sfântul se foloseşte de ,,unele silogisme care nu au înlănţuirea meşteşugită după dialectica aristoteliană, ci de unele cu expresie mai simplă care se sprijină pe puterea adevărului”. Astfel, el enumeră cele două serii de însuşiri, caracteristice celor două naturi, dumnezeiască şi umană, ce sunt prezente deopotrivă în Persoana lui Hristos: ,,O însuşire a Dumnezeirii este caracterul ei necircumscris, necorporal, nonfigurabil. Iar a umanităţii, caracterul ei circumscris, pipăit, tridimensional. Prin urmare, Hristos, care este constituit din amândouă, este cu totul atât circumscris cât şi necircumscris”.

Din negarea iconoclastă a circumscrierii lui Hristos care reprezintă motivul pentru imposibilitatea reprezentării Sale iconografice, decurg o serie de consecinţe care atacă înseşi bazele învăţăturii creştine: negarea naturii umane a lui Hristos - ,,prin suprimarea circumscrierii în trup este împreună suprimată şi natura Lui umană”; negarea vieţii şi pătimirii Sale şi deci a întrupării - ,,dacă Hristos nu este circumscris, atunci nu este nici pătimitor, căci nepătimirea este echivalentă cu necircumscrierea. Dar El a fost pătimitor, precum zic Scripturile, şi prin urmare şi circumscris”; negarea Evangheliei - ,,dar şi dumnezeieştii ucenici, mai întâi au văzut pe Domnul şi abia în al doilea rând au însemnat în scris cuvântul Lui. Prin urmare, cu necesitate, tot cel ce suprimă vederea directă a lui Hristos, suprimă dinainte şi cuvântul scris despre El. Şi dacă cel de-al doilea este fixat în scris, înaintea lui trebuie fixată grafic şi prima”, precum şi negarea mântuirii omului - ,,cum ar putea fi mijlocitor între Dumnezeu şi om cel care nu păstrează neschimbate însuşirile fiecărei naturi pe care le are ?”

Pe de altă parte, sfântul combate acuzaţia de idolatrie adusă ortodocşilor de către susţinătorii iconoclasmului, arătând felul în care ortodocşii înţeleg cinstirea icoanelor. Fundamentându-şi poziţia pe conceptul că Hristos, fiind circumscris datorită naturii Sale umane, este ,,prototip (model) al icoanei Sale” - omul, Sfântul Teodor Studitul arată deosebirea dintre natura lui Hristos şi natura icoanei, icoana fiind doar ,,asemănarea Mântuitorului”.

,,Una este Hristos şi alta icoana lui Hristos potrivit naturii lor. Când priveşti natura icoanei n-ai putea numi ceea ce se vede nici numai Hristos, nici icoană a lui Hristos; căci ea este poate lemn sau culoare sau aur sau argint sau altă diversă materie. Iar când priveşti asemănarea prin întipărire a prototipului (modelului) poţi numi ceea ce se vede Hristos”. Iar datorită acestei asemănări ,,există o singură dumnezeiască închinare pentru amândouă şi nu una împărţită din pricina diversităţii naturilor”.

Spre deosebire de idolatri care se închinau chipurilor cioplite, în creştinism închinarea adusă icoanei transcende natura acesteia reprezentată de materie, fiind în realitate îndreptată către Cel reprezentat prin ,,asemănare” cu ajutorul unor ,,materii diverse”. ,,Şi în icoană şi în Evanghelie şi în cruce sau în oricare altul dintre obiectele afierosite apare închinat ,,în duh şi adevăr” Dumnezeu, materiile fiind depăşite prin înălţarea minţii prin ele spre Dumnezeu”. Căci nu rămânem la ele însele, pentru că nici nu ne încredem în ele, cum face rătăcirea idolatrilor, ci prin ele ne înălţăm spre prototipuri”.

De asemenea, sfântul discută diferenţele artificiale de sens pe care iconoclaştii le acordă unor perechi de termeni sinonimi, precum ,,sfânt” şi ,,vrednic de închinare” sau ,,cinste” şi ,,închinare” sau ,,venerare”. Mai mult, el aduce contraargumente şi ideilor diferitelor curente iconoclaste, precum aceea că Hristos poate fi reprezentat numai înainte de înviere: ,,aşa cum Hristos a fost circumscris înainte de Patimă, aşa a primit circumscriere şi după Înviere ca Unul care nu a distrus însuşirile naturii umane”.

Tratatele teologice ale Sfântului Teodor Studitul gravitează în jurul disputei referitoare la icoana Mântuitorului şi abordează sumar problema reprezentării Maicii Domnului şi sfinţilor şi cinstea ce trebuie acordată acestora, considerând că acestea sunt o consecinţă ce decurge din posibilitatea reprezentării lui Iisus Hristos.

Sfântul Teodor Studitul abordează teologia icoanei într-un mod diferit de Sfântul Ioan Damaschin, care a elaborat o teologie completă şi unitară a icoanei, devenită teologia Bisericii. Spre deosebire de el, dar bazându-se pe teologia lui, Sfântul Teodor doar punctează conceptele creştine majore negate de erezia iconoclastă, precum dogma despre Hristos sau cinstirea care trebuie adusă icoanelor. În sprijinul acestora, sfântul formulează raţionamente riguros matematice care nu permit o altă interpretare sau concluzie decât cea corectă.

,,Dacă Hristos este necircumscris, nu numai după Dumnezeire, ci şi după umanitate, urmează că umanitatea este şi Dumnezeire” … ,,Iar dacă este circumscris are, prin urmare, şi o icoană exact asemenea cu El spre evidenţierea asemănării”.

Episod apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 16-17/iulie-august 2000

 

 

 

PARTEA A XI-A

 

După triumful Ortodoxiei în 843, erezia iconoclastă nu a dispărut imediat, tulburând viaţa Bisericii
vreme de încă o jumătate de veac. Din nou, sfinţii s-au ridicat pentru a lupta împotriva iconoclasmului,
printre ei numărându-se şi Sfântul Fotie cel Mare. Sub păstorirea sa, icoanele au fost reintroduse în biserici,
pictura bizantină a atins apogeul ca artă şi posibilitate de exprimare a învăţăturii Bisericii prin imagine.
Ca o încununare a acestor lupte împotriva ereziei iconoclaste, în 879-880, părinţii Bisericii au
hotărât recunoaşterea sinodului din 787 ca fiind al VII-lea Sinod Ecumenic

 

Secolele XI-XV au reprezentat o perioadă deosebit de grea pentru Imperiul Bizantin, care a cunoscut numeroase tulburări, cauzate de frământările politice interne. La această stare au contribuit, de asemenea, invaziile pecenege, cumane, tătare, turceşti şi cruciadele latinilor. Deşi toate aceste evenimente au fost nefavorabile pentru viaţa bisericească a Răsăritului, perioada se caracterizează printr-o dezvoltare fără precedent a artei creştine. Cu toate că ea nu a mai avut vigoarea şi originalitatea veacurilor anterioare, precum cel al lui Iustinian (527-565), pictura bizantină a atins în aceste secole un apogeu ca artă şi posibilitate de exprimare a învăţăturii Bisericii prin imagine.

Astfel, perioada Sinoadelor Ecumenice a fost numită hristologică, deoarece Biserica a stabilit învăţătura despre Persoana lui Hristos ca Dumnezeu şi Om şi, de asemenea, putinţa reprezentării Sale prin imagine. În timpul acestei epoci, icoana, care reflectă pe deplin teologia hristologică, a mărturisit înainte de orice Întruparea Fiului lui Dumnezeu, iar Biserica şi-a susţinut învăţătura atât prin cuvânt, cât şi prin imagine.

Spre deosebire de aceasta, secolele XI-XV au fost pneumatologice, tratând problema celei de-a treia Persoane a Sfintei Treimi, Sfântul Duh. Această tendinţă a fost cauzată de numeroasele erezii din această perioadă, ce au atins, în principal, învăţătura Bisericii cu privire la Sfântul Duh şi lucrarea Sa sfinţitoare în om şi lume, ca urmare a Întrupării lui Iisus Hristos. Astfel, Biserica a mărturisit că ,,Dumnezeu S-a făcut om” pentru ca ,,omul să devină dumnezeu”, iar icoana, în deplină armonie cu teologia şi liturghia, s-a referit în special la roadele Întrupării Mântuitorului, adică îndumnezeirea omului, prin harul Sfântului Duh.

Prin urmare, icoana a înfăţişat, de-a lungul timpului, din ce în ce mai desăvârşit imaginea omului devenit moştenitor al împărăţiei cerurilor şi fiu al lui Dumnezeu prin har. În aceste secole, se dezvoltă stilul clasic al artei creştine şi se cristalizează ideile picturii din primele veacuri. Mai mult, această perioadă de împlinire a artei bisericeşti şi dezvoltare extraordinară a stilului este caracterizată şi de o înflorire a vieţii duhovniceşti, mai ales a celei monahale, determinată de avântul teologiei. Arhitectura şi pictura lăcaşurilor de cult capătă forme clare şi pe deplin elaborate, cu o temelie dogmatică precisă.

La elaborarea acestui limbaj clasic al artei creştine au contribuit noile popoare creştinate, mai ales slavii. Fiecare dintre acestea a adăugat noi nuanţe viziunii asupra vieţii creştine şi, în consecinţă, modului de a o exprima prin cuvânt şi imagine. Astfel, arta Bisericii în forma ei clasică atinge o foarte mare varietate şi o excepţională bogăţie, păstrând în acelaşi timp un aspect unitar, care reflectă unitatea credinţei.

Victoria asupra iconoclasmului, triumful Ortodoxiei proclamat la sinodul din 843, nu a condus la dispariţia imediată a acestei erezii. Iconoclaştii, care s-au străduit să-şi menţină ideologia şi după moartea ultimului împărat iconoclast, par să fi fost la fel de numeroşi în jumătatea de veac care a urmat restabilirii oficiale a icoanelor în Biserica Universală. În această perioadă, situaţia Bisericii din Constantinopol a fost dificilă, nu doar din pricina încercărilor continue ale iconoclaştilor de a-şi impune ideile eretice, ci şi din cauza disensiunilor existente în sânul Bisericii referitoare la aceştia.

Astfel, în timp ce Patriarhul Meftodie († 847) al Constantinopolului a fost un ierarh conciliant şi îngăduitor faţă de iconoclaşti, o mare parte dintre ortodocşi avea o atitudine destul de intransigentă. Încercarea patriarhului de a atenua disensiunile dintre ortodocşi şi iconoclaşti a avut efecte contrare, agravând şi mai mult conflictul. El a ajuns să îi excomunice pe monahii ortodocşi pentru poziţia lor categorică faţă de erezie, motiv pentru care, după moartea sa, pentru a aplana divergenţele, noul patriarh nu a mai fost ales de sinodul local, ci a fost numit direct de împărăteasa Teodora a Bizanţului.

Următorul patriarh al Constantinopolului, Sfântul Ignatie (847-858, 867-877), a avut o poziţie mult mai categorică faţă de iconoclaşti. El a anulat măsurile luate de Sfântul Meftodie împotriva ortodocşilor, în timp ce iconoclaştii au reluat atacurile împotriva Bisericii. Evenimentele care au urmat au modificat cursul luptei împotriva ereticilor. Împărăteasa Teodora a intrat în cinul monahal, Mihail al III-lea a devenit noul împărat al Imperiului Bizantin, iar Sfântul Ignatie a renunţat la demnitatea patriarhală. El a revenit apoi pe scaunul patriarhal între anii 867-877, ca şi succesorul său, Sfântul Fotie cel Mare (858-867, 877-886), din dorinţa de a aplana conflictele ecleziastice interne, însă fără nici un rezultat.

Odată cu stabilirea dogmelor Bisericii, la cele şapte Sinoade Ecumenice, Biserica a cunoscut o nouă epocă, marcată de încercările ierarhilor din acea vreme de a păstra neschimbată învăţătura creştină. Această luptă s-a concentrat mai ales asupra dogmelor legate de taina pogorârii Sfântului Duh, a harului şi a fiinţei Bisericii. În această perioadă, gândirea teologică şi arta creştină s-au orientat către revelarea iconomiei celui de-al treilea Ipostas dumnezeiesc, Sfântul Duh.

Această evoluţie, hotărâtoare pentru calea pe care avea să păşească Biserica şi arta sa, poartă amprenta marelui ierarh şi mărturisitor Fotie. Personalitatea excepţională şi activitatea lui marchează viaţa, gândirea şi arta Bisericii nu doar în epoca respectivă, ci şi mult timp după aceea.

Aparţinând unei familii de mărturisitori, care fuseseră anatematisiţi de iconoclaşti, el a reorganizat Academia Teologică din Constantinopol pentru a lupta împotriva ereziei, la conducerea ei numindu-l pe Sfântul Chiril, viitorul apostol al Arta 18slavilor. Pentru a tămădui rănile produse de erezia iconoclastă asupra Bisericii, Sfântul Fotie a reunit în jurul tronului patriarhal numeroşi savanţi şi artişti, pentru a apăra învăţătura ortodoxă despre icoană şi a restaura pictura bisericească. Datorită lucrării sale, de numele Sfântului Fotie se leagă renaşterea artei bizantine din secolul al IX-lea, care a cunoscut un avânt deosebit în cursul celei de-a doua perioade în care a fost patriarh.

 

Sfântul Fotie cel Mare

 

Asemenea Părinţilor de la cel de-al şaptelea Sinod Ecumenic, Sfântul Fotie privea icoana ca pe o analogie a Sfintei Scripturi. El a avut o poziţie intransigentă faţă de iconoclasm, văzând în această erezie negarea dogmei centrale a creştinismului. Astfel, el i-a acuzat pe iconoclaşti că ,,zămislesc în duhul lor un război neîmpăcat împotriva lui Hristos, pe care îl poartă nu atât nemijlocit, cât prin mijlocirea icoanei”. Poziţia sa categorică faţă de iconoclaşti reiese şi din scrisoarea sa către regele Mihail al Bulgariei, în care îi numea pe aceştia ,,hristomahi şi mai răi decât evreii”.

Gândirea şi activitatea antiiconoclastă a Sfântului Fotie este reflectată, de asemenea, de orientarea generală a gândirii teologice a acestei epoci şi de deciziile sinoadelor secolului al IX-lea. Primul dintre acestea, Sinodul Unu/Doi (859/861) a fost convocat de sfânt pentru a condamna din nou, în mod solemn, erezia.

Sinodul din 869-870, ce a avut loc în vremea Sfântului Patriarh Ignatie, a condamnat, de asemenea, erezia iconoclastă. Al treilea canon al acestui sinod exprimă gândirea teologică referitoare la icoană, a perioadei post-iconoclaste. ,,Poruncim venerarea sfintei icoane a Domnului nostru Iisus Hristos deopotrivă cu cartea Evangheliilor. Într-adevăr, aşa cum prin silabele ce o alcătuiesc pe aceasta ne aflăm mântuirea, tot astfel cei învăţaţi sau neştiutori sunt părtaşi ai moştenirii, prin culorile icoanelor. Ceea ce cuvintele vestesc prin silabe, se arată prin culorile picturii. Dacă cineva nu venerează icoana Mântuitorului Hristos, nici să nu-I vadă chipul la cea de A Doua Venire. Tot aşa venerăm şi cinstim icoana Prea Curatei Sale Maici, pe cele ale sfinţilor îngeri zugrăviţi aşa cum îi înfăţişează cuvintele Sfintei Scripturi, şi pe deasupra, pe cele ale tuturor sfinţilor. Cine nu face aceasta, să fie anatema”. Canonul reprezintă o reluare prescurtată a principiilor esenţiale expuse în hotărârile celui de-al şaptelea Sinod Ecumenic.

Din nefericire, pe lângă condamnarea iconoclasmului, acest sinod a avut ca scop înlăturarea patriarhului Fotie de pe scaunul patriarhal şi zădărnicirea strădaniilor sale pentru restabilirea şi răspândirea artei bizantine. Astfel, oamenii pe care îi adunase în jurul său au fost nevoiţi să renunţe la misiunea ce le fusese încredinţată.

Revenirea Sfântului Fotie pe scaunul patriarhal, în 877, a însemnat un nou avânt al luptei împotriva iconoclasmului, care a atins apogeul la Sinodul din 879-880. Acesta a recunoscut că cel de-al doilea Sinod de la Niceea din 787 este al VII-lea Sinod Ecumenic. El fusese deja numit astfel de Sinoadele din 867 şi 869-870, Biserica Romei fiind singura Biserică locală care continua să susţină existenţa a doar şase sinoade. La insistenţele patriarhului Fotie, în perioada 879-880, reprezentanţii papei au adoptat fără rezerve hotărârea sinodului, ameninţându-i cu anatema pe cei ce nu ar face acelaşi lucru.

Recunoaşterea celui de-al II-lea Sinod de la Niceea ca al VII-lea Sinod Ecumenic nu a constituit doar un act formal, ci a reprezentat o lovitură decisivă dată iconoclasmului, ce era astfel definitiv şi ireversibil condamnat ca erezie de către întreaga Biserică. Dogma venerării icoanelor era recunoscută ca unul dintre adevărurile fundamentale ale creştinismului, imaginea însăşi fiind confirmată ca mărturie a întrupării, ca mijloc de cunoaştere a lui Dumnezeu şi de comuniune cu El.

Episod apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 18-19/septembrie-octombrie 2000

 

 

 

PARTEA A XII-A

 

Curăţirea şi desăvârşirea limbajului artei creştine, care au avut loc în urma luptei Bisericii
împotriva iconoclasmului, au condus la ,,înduhovnicirea” artei, ce a atins apogeul în a doua jumătate
a secolului al XI-lea. În această perioadă a avut loc, de asemenea, înlocuirea principiului cronologic cu
cel dogmatic în pictarea bisericilor. Imaginea urmează îndeaproape avântul duhovnicesc al acestui
secol, exprimând înalta frumuseţe teologică a scrierilor Sfântului Simeon Noul Teolog
 

Lupta împotriva iconoclasmului şi victoria asupra ereziei au contribuit în mod deosebit la evoluţia artei creştine. Abia la sfârşitul acestei lupte, s-a reuşit eliminarea din iconografie a elementelor preluate din antichitatea păgână, pentru ca aceasta să exprime cât mai fidel învăţătura creştină. Acest proces nu a fost nu numai o consecinţă a luptei împotriva iconoclasmului, ci şi urmarea unei înţelegeri mai profunde a semnificaţiei imaginii pe care această luptă a declanşat-o.

 

Arta 20-1

Mozaic din Biserica San Vitale din Ravenna. Secolul al VI-lea

 

Pentru a combate iconoclasmul, Biserica a formulat temelia hristologică a icoanei şi a stabilit conceptul ei teologic. Închegarea acestei temelii a avut drept roade curăţirea şi desăvârşirea limbajului artei creştine. Acest proces a condus la ,,înduhovnicirea” artei, care a atins apogeul în a doua jumătate a secolului al XI-lea, marcând toate genurile artei creştine şi chiar arta profană. Cu alte cuvinte, ideile şi formele elaborate în arta pre-iconoclastă şi ale căror principii fuseseră exprimate în canonul 82 al Sinodului Ecumenic de la Trulan, s-au desăvârşit în perioada post-iconoclastă.

Cinstirea icoanelor nu a fost restabilită imediat după înfrângerea iconoclasmului, acestea fiind readuse, treptat, în biserici. Astfel, după Triumful Ortodoxiei, în timpul Patriarhului Meftodie al Constantinopolului sau al Sfântului Ignatie au fost repuse mozaicurile din absida Sfintei Sofia care o reprezentau pe Maica Domnului tronând (843-845), precum şi icoana lui Hristos de deasupra intrării în palatul imperial.

Aşa cum lupta împotriva iconoclasmului a avut importanţă pentru întreaga Biserică, tot astfel, regulile şi canoanele elaborate în epoca post-iconoclastă au influenţat arta ortodoxă în întregime, slujind ca principii călăuzitoare pentru dezvoltarea acesteia. În această perioadă a fost elaborat canonul artei creştine, ca şi forma deplin conturată a ciclului liturgic şi a slujbelor bisericeşti. După Arta 20-2Triumful Ortodoxiei, Biserica a dat o formă definitivă ritului bizantin. A luat astfel naştere un ansamblu armonios, care cuprindea arhitectura, poezia, pictura, muzica, creat din dorinţa de a exprima esenţa Ortodoxiei.

În restabilirea artei creştine după criza iconoclastă, un rol important l-au jucat curentele artistice din secolul al IX-lea, arta acelei vremi caracterizându-se printr-o mare varietate de stiluri şi tehnici. În ceea ce priveşte subiectele reprezentate, din această varietate s-au impus două curente principale. Primul exprima învăţătura ortodoxă pe plan dogmatic, remarcându-se tendinţa spre un stil iconografic mai elevat, către ,,înduhovnicirea” artei. Cel de-al doilea curent dezvăluia iconografic lupta împotriva ereziei, reflectându-se în mod special în ilustraţiile la Psaltire.

 

Absida altarului din Bazilica San Apolinnare In Classe din Ravenna. Secolul al VI-lea

 

Tot în acest secol, în timpul patriarhului Fotie, modul de pictare al bisericilor a suferit modificări radicale. Alegerea subiectelor conform principiului cronologic, care precumpănise până atunci în decorarea bisericilor, a cedat în faţa principiului dogmatic. Noul sistem a fost adoptat în perioada răspândirii bisericii în formă de cruce, cu cupolă, care este expresia arhitectonică perfectă a principiilor gândirii liturgice ortodoxe. Îmbinarea acestei forme arhitectonice a bisericii cu pictarea dogmatică a interiorului şi exteriorului ei a reprezentat manifestarea cea mai clară şi reliefată a semnificaţiei ei simbolice şi a învăţăturii ortodoxe.

Iată cum descria Sfântul Ioan Damaschin noul stil al artei bizantine: ,,În cupolă imaginea lui Hristos. Ai zice că cuprinde din priviri pământul, cugetând la buna lui întocmire şi guvernare. Aşa a vrut pictura ca, prin forme şi culori, să exprime grija Creatorului faţă de noi. În pandantivi, o mulţime de îngeri alcătuiesc garda împăratului lor. În absidă, deasupra altarului, străluceşte Maica Domnului, care îşi înalţă pentru noi preacuratele mâini ca o apărătoare. O mulţime de apostoli şi mucenici, de prooroci şi patriarhi umplu şi decorează întreaga biserică cu chipurile lor”.

În jurul Mântuitorului, reprezentat în cupolă, şi a Maicii Sale, reprezentată în absidă, se adună toată făptura cerească şi pământească chemată să se înnoiască întru Iisus Hristos. Puterile cereşti, neamul omenesc, făpturile lumii, astrele se adună pentru a alcătui un singur lăcaş de închinăciune lui Dumnezeu. Universul adăpostit sub bolţile bisericii reprezintă imaginea unităţii creaţiei sfărâmată de căderea omului şi refăcută de venirea Mântuitorului. Spre deosebire de pictura iconoclastă, unde lumea animală şi vegetală aveau doar rol decorativ, în Biserica Ortodoxă, acestea nu reprezintă doar un complement ornamental, ci un mijloc de a exprima participarea întregii lumi create la împărăţia lui Dumnezeu.

Prin urmare, pictura bizantină corespunde realităţii duhovniceşti, în liturghie realizându-se deplin sensul unei biserici creştine. Arhitectura şi pictura ei dobândesc întreaga lor semnificaţie, se văd în adevărata lor strălucire prin unirea cerului cu pământul în taina euharistiei.

Este cert faptul că pictura murală se poate îndepărta de modul ideal, ea putând fi sau nu completă, dar temelia dogmatică şi canonică rămâne aceeaşi. Aceasta nu înseamnă că elementele decorative au rămas neschimbate de-a lungul secolelor, ci ele au fost pictate în moduri diferite, dezvoltându-se chiar anumite stiluri. Însă regulile generale ale picturii bisericeşti, stabilite în perioada post-iconoclastă, au rămas neschimbate în Biserica Ortodoxă până în secolul al XVIII-lea.

 

Arta 20-3

Cupola Baptisteriului Ortodox din Ravenna. Secolul al VI-lea

 

Lucrarea Sfântului Fotie în domeniul artei creştine a dus la un nou avânt al acesteia în secolul al XI-lea. Constantinopolul a unit într-un ansamblu strădaniile creatoare ale popoarelor din Răsăritul creştin, imprimându-le o amprentă comună. Astfel, secolele XI-XII au reprezentat o perioadă plină de evenimente, atât în viaţa politică, cât şi în cea ecleziastică. Dar, spre deosebire de domeniul politic, în care statul a intrat într-o perioadă de decădere, în domeniul teologiei şi culturii, aceste două secole au reprezentat o epocă de înflorire şi maturizare.

Secolul al X-lea a însemnat o renaştere a vieţii duhovniceşti, prin scrierile Sfântului Simeon Noul Teolog şi prin numeroasele traduceri ale lucrărilor Sfântului Isaac Sirul. Alături de Constantinopol, Sfântul Munte capătă o importanţă aparte în viaţa duhovnicească. În Balcani şi în Rusia se desfăşoară o activitate intensă de traducere a operelor duhovniceşti şi sunt întemeiate numeroase mânăstiri. Această înflorire a vieţii monahale a reprezentat o temelie favorabilă pentru evoluţia artei creştine.

În secolele XI-XII, lupta dogmatică a fost principalul bastion al Bisericii Ortodoxe. Avântul vieţii duhovniceşti şi polemica împotriva ereziilor sau a greşelilor dogmatice s-a manifestat pregnant în artă prin ,,spiritualizarea” acesteia. Înflorirea deosebită din secolul al XII-lea a continuat-o pe cea din secolul al XI-lea, aceasta devenind regula şi canonul secolelor următoare.

În această perioadă, arta creştină primeşte o formă care reflectă pe deplin viaţa în duhul Ortodoxiei. Imaginea atinge culmea unei expresii adecvate atât prin limpezimea ei, cât şi prin precizia sa: arta creştină nu poate fi separată de realitatea creştină. Forma este concepută şi realizată pentru a transmite cât mai complet şi mai convingător conţinutul şi mesajul acesteia. Tot în aceste secole, arta descoperă mijloacele care îi permit să exprime frumuseţea viziunii duhovniceşti a Sfântului Simeon Noul Teolog şi a ucenicilor săi. Limbajul artei este schimbător, formele lui ca expresie a vieţii în duh variază mereu, fiind în acelaşi timp constant, ca expresie a esenţei credinţei.

Episod apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 20-21/noiembrie-decembrie 2000

 

 

 

PARTEA A XIII-A

 

Cucerirea Constantinopolului de către cruciaţi a reprezentat o lovitură grea şi pentru arta creştină.
Cu toate acestea, a urmat o perioadă de înflorire a artei, numită şi ,,Renaşterea Paleologilor”, la care
a contribuit mult formularea dogmei palamite despre harul dumnezeiesc. Toate elementele filozofiei păgâne
şi ştiinţei profane, străine Ortodoxiei, ce pătrunseseră în artă înaintea şi în timpul controversei palamite
au fost îndepărtate odată cu victoria învăţăturii isihaste. După căderea Bizanţului, Rusia va prelua
rolul principal în arta creştină, care cunoaşte o înflorire deosebită

 

Spre sfârşitul secolului al XII-lea, decăderea vieţii politice începe să fie resimţită mai puternic în Imperiul Bizantin; acesta îşi pierde teritoriile din Apus, iar Răsăritul este măcinat de dispute sociale. De asemenea, sporeşte influenţa latină după Schisma de la 1054, iar tentativele repetate ale împăraţilor Comneni de a realiza, din motive politice, unirea Bisericilor, au reprezentat o greşeală diplomatică. Toate acestea au condus la catastrofa ce s-a abătut asupra capitalei imperiale în zorii secolului al XIII-lea.

Astfel, în a doua zi de Paşti a anului 1204, cavalerii participanţi la a patra cruciadă au intrat în Constantinopol. Capitala Bizanţului a fost asediată, monumentele artei clasice şi sfintele moaşte din vremurile apostolice pierind sau fiind risipite în toate colţurile Europei. Constantinopolul nu s-a mai putut ridica niciodată din ruinele provocate de latini, căci Imperiul Bizantin, sărăcit, nu a mai avut tăria de a-şi recupera bogăţiile nepreţuite, adunate încă din secolele al IV-lea şi al V-lea.

Căderea Constantinopolului în faţa mercenarilor cruciaţi a reprezentat o catastrofă hotărâtoare pentru istoria Imperiului Bizantin, catastrofă deopotrivă spirituală şi materială. Profanarea a tot ceea ce era mai sfânt a marcat puternic sufletul bizantinilor şi a trezit ecouri în întreaga lume ortodoxă. Cucerirea Constantinopolului a pus capăt strălucitei renaşteri artistice din secolul al XII-lea, pictorii bizantini refugiindu-se în Balcani, Orient sau Apus.

Câteva decenii mai târziu, arta creştină avea să reînflorească pentru ultima oară în Bizanţ, imperiu în plină descompunere, sfâşiat de războaie civile şi de negocieri ale împăraţilor săi în vederea unirii cu Roma. Această perioadă a fost cunoscută sub numele de ,,Renaşterea Paleologilor”, având loc în secolele al XIV-lea şi al XV-lea, în timpul domniei împăraţilor din dinastia Paleologilor.

După căderea Constantinopolului, Niceea devine centrul politic şi ecleziastic al Bizanţului, aici fiind concentrate puterile naţionale şi spirituale ale imperiului. Clerul care părăsise Constantinopolul se stabilise în Niceea, unde monahii au întemeiat o Academie de teologie şi filozofie, care a fost păstrătoarea învăţăturii creştine în secolul al XIII-lea.

Renaşterea conştiinţei naţionale s-a împletit cu renaşterea pe plan ecleziastic şi cultural, deoarece imperiul se proclamase ortodox. Păstrătoarea vieţii religioase, Biserica Ortodoxă, a reprezentat elementul cel mai stabil din Bizanţ în această perioadă, reuşind să-şi păstreze unitatea într-un moment foarte greu pentru imperiu. Astfel, lupta împotriva latinismului s-a dovedit a fi nu numai o luptă politică, ci, în primul rând, o luptă pe plan ecleziastic. Mai mult, tentativele de unire a celor două Biserici, Răsăriteană şi de Apus, determinau o reacţie şi mai puternică a Ortodoxiei bizantine împotriva Apusului romano-catolic, ceea ce avea drept consecinţă o conştientizare şi mai adâncă a comorilor duhovniceşti proprii Ortodoxiei.

În domeniul artei, ,,Renaşterea Paleologilor” s-a manifestat aproape exclusiv în pictura bisericească, rolul principal în arta acestei epoci jucându-l viaţa lăuntrică a Bisericii. În secolul al XIV-lea, în Biserica bizantină apare o nouă controversă dogmatică, ce se referea la esenţa antropologiei creştine, îndumnezeirea omului.

Astfel, viziunii ortodoxe tradiţionale, susţinută de Sfântul Grigorie Palama şi ucenicii săi, călugărul calabrez Varlaam îi opunea o filozofie păgână împletită cu moştenirea greacă. Întemeiată pe tradiţia Părinţilor, înnoirea duhovnicească exprimată dogmatic în scrierile Sfântului Grigorie Palama şi în Sinoadele dinArta 22 secolul al XIV-lea a exercitat o influenţă uriaşă asupra întregii lumi ortodoxe, atât în plan duhovnicesc, cât şi în planul artei creştine.

Controversa a pornit de la o neînţelegere asupra naturii luminii care li s-a arătat apostolilor la Schimbarea la Faţă a Mântuitorului şi a importanţei acestei lumini pentru viaţa duhovnicească. În timp ce adversarii sfântului vedeau în aceasta un fenomen natural, creat, Sfântul Grigorie vedea în lumina taborică ,,frumuseţea neschimbată a chipului, slava lui Dumnezeu, slava lui Hristos, slava Duhului Sfânt şi raza Dumnezeirii”. Negarea luminii taborice necreate însemna în acelaşi timp negarea putinţei omului de a se sfinţi prin lumina dumnezeiască necreată.

 

Sfântul Ierarh Grigorie Palama, al Tesalonicului

 

Dimpotrivă, teologia Sfântului Grigorie Palama a ridicat omul la o înălţime deosebită, oferind răspunsul Bisericii la întrebările referitoare la om, exprimate în acea epocă. Era firesc ca sub impulsul acestei controverse să crească atenţia acordată imaginii omului, astfel că reprezentarea sentimentelor şi a emoţiilor, specifică acestei perioade, conferă artei un stil aparte. În secolul al XIV-lea, aceste trăsături sunt exprimate cu o mare intensitate, fiind legate de dezbaterile privitoare la rugăciune. Astfel, comuniunea cu harul dumnezeiesc nu ucide forţele pasionale ale sufletului, ci le transfigurează, le sfinţeşte. Aceste emoţii transfigurate, exprimând cele mai intime mişcări ale sufletului, formează una dintre trăsăturile ce caracterizează arta creştină a epocii.

Nici isihaştii, nici adversarii lor nu au lăsat scrieri consacrate artei, aşa cum s-a petrecut în perioada iconoclastă. Problema imaginii nu s-a pus şi nu a reprezentat obiectul vreunei polemici aparte. Însă arta acestei epoci vădeşte un amestec de tradiţie ortodoxă şi elemente legate de renaşterea umanistă, amalgam ce arată lupta dintre isihasm şi umanism, implicând întoarcerea la vechile tradiţii şi înflorirea vieţii duhovniceşti.

În secolele al XIII-lea şi al XIV-lea, în timpul controversei palamite, odată cu atacul filozofiei păgâne, se înmulţesc şi împrumuturile din arta antichităţii. Motivele antice se întrepătrund cu elementele creştine, dând naştere unor reprezentări puţin specifice artei bizantine. Pictarea bisericilor îşi pierde unitatea şi concizia ce o caracterizau în perioada anterioară, post-iconoclastă. Astfel, deşi nu se renunţă la principiul dogmatic, slăbeşte legătura dintre pictură şi ahitectură.

Tot în această perioadă se înmulţesc reprezentările de pe catapeteasma bisericilor, a căror tematică este direct legată de taina euharistiei. Pentru a desăvârşi rânduiala icoanelor catapetesmei, se caută un sistem teologic coerent care să dezvăluie prin imagine întreaga iconomie a mântuirii. Acest curent va crea iconostasul, ce îşi va primi forma clasică în Rusia secolului al XV-lea. Pe de altă parte, o serie de icoane revin la reprezentările folosite în primele veacuri creştine, ce utilizau imaginile simbolice. Acest gen de simbolism ajungea uneori până la încălcarea canonului 82 al Sinodului de la Trulan, care interzicea înlocuirea imaginii Mântuitorului întrupat cu simboluri.

Reprezentările simbolice menite să înlocuiască imaginea umană, reflexul vieţii emoţionale în artă, marea varietate a subiectelor iconografice inedite, proliferarea imaginilor din Vechiul Testament, erau roadele unei epoci ce se confrunta cu o mulţime de idei noi, printre care se număra şi controversa isihastă. Tot ca o consecinţă a ideilor vremii, în arta acestei epoci pătrund anumite elemente care diminuează spiritualitatea imaginii. Provenind dintr-o concepţie abstractă despre Dumnezeu, aceste elemente denaturează uneori însăşi noţiunea de icoană, semnificaţia şi rolul ei în Biserică.

În acest context, atitudinea isihaştilor faţă de venerarea icoanei şi a importanţei acesteia în cult şi rugăciune este fidelă învăţăturii ortodoxe. Atunci când Sfântul Grigorie Palama vorbeşte despre icoane, el nu se limitează la exprimarea poziţiei ortodoxe clasice, ci adaugă precizări subliniate de învăţătura isihastă: ,,Alcătuieşte din iubire pentru El, icoana Celui ce S-a făcut om pentru noi; cu ajutorul acesteia îţi vei aminti de El, prin ea Îl vei slăvi, prin ea îţi vei ridica duhul spre Trupul preacinstit al Mântuitorului ce şade în ceruri de-a dreapta Tatălui. Tot astfel, pictează şi icoanele sfinţilor, cinsteşte-le, dar nu ca pe nişte dumnezei, căci nu se cuvine, ci ca pe o mărturie a cinstirii şi iubitoarei tale comuniuni cu dânşii, înălţându-ţi duhul spre ei, prin icoane”.

Sfântul nu s-a oprit la a apăra icoana bizantină, ci a combătut imaginile din artă care se bazau pe o gândire abstractă şi pe filozofia şi ştiinţele profane, mai ales reprezentările simbolice ale Mântuitorului. După victoria isihasmului, Biserica a înlăturat din artă elementele care negau învăţătura creştină. Astfel, datorită isihasmului, bizantinii au reuşit să păstreze şi să dezvolte temelia dogmatică a artei creştine, nedepăşind nici în imagine hotarele dincolo de care s-ar fi negat învăţătura ortodoxă.

Începând din a doua jumătate a secolului al XIV-lea, tradiţia vie şi creatoare care produsese renaşterea Paleologilor lasă locul unui anumit conservatorism. După căderea Constantinopolului, în 1453, şi invadarea Balcanilor de către turci, Rusia preia rolul principal în arta creştină. Impulsul isihasmului şi al învăţăturilor ce exprimau antropologia ortodoxă au dat un avânt deosebit vieţii duhovniceşti şi artei ruseşti. Cât despre conservatorism, el s-a dovedit prea slab pentru a rezista influenţelor exterioare venite din Apus, care au făcut mai mult rău picturii bizantine aflate în decădere, decât turcii.

Episod apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 22-23/ianuarie-februarie 2001

 

Iustina Andreescu