----------------

 

Carti in site

 

--------------------

Cine e online?

Avem 111 vizitatori și nici un membru online

ISTORIA BISERICII
PERIOADA CELOR ŞAPTE SINOADE ECUMENICE (VII)
 
 
de la naşterea Domnului nostru Iisus Hristos
până în zilele noastre
 
alcătuită
după documente originale şi autentice
 
de
Vladimir Guettee
doctor în teologia Bisericii Ortodoxe Ruse
 
 
Volumul III
Cartea a VIII-a
 
Anii 347–381
 
3
 

Starea intelectuală a Bisericii după moartea lui Constantin – Dogmă, constituţie, disciplină, liturghie, potrivit Părinţilor acestei epoci – Scriitori răsăriteni – Biserica Alexandriei – Sfântul Atanasie, opere istorice, dogmatice, exegetice

Biserica din Ierusalim – Sfântul Chiril; catehezele sale – Opuscule

Bisericile asiatice – Sfântul Vasilie de Cezareea – Operele sale exegetice, dogmatice şi ascetice – Liturghia sa – Sfântul Grigorie Teologul sau de Nazianz – Discursurile sale – Scrisorile sale – Poemele sale – Amfilohie al Iconiei – Alţi scriitori răsăriteni: Didim din Alexandria; Macarie din Alexandria, Macarie din Egipt şi mulţi alţi scriitori – Sfântul Efrem din Edesa

Bisericile apusene: Iuliu, episcop al Romei – Victorin, operele sale împotriva arienilor – Eusebiu de Verceil – Febadie de Agen – Sfântul Ilarie de Poitiers; lucrările sale exegetice, dogmatice, istorice – Zenon de Verona – Optatus de Mileve – Damas, episcop al Romei – Scrisorile sale – Poemele sale – Luchifer de Cagliari – Pacianus de Barcelona – Poeţii Juvencus, Sedulius, Severus, Ausonius – Sfântul Ambrozie de Milan – Operele sale exegetice, dogmatice, ascetice – Alţi scriitori apuseni

Ulfila, apostol al neamului goţilor; lucrările sale biblice

Mişcarea intelectuală în erezie: Acachie de Cezareea Palestinei, Avxentie de Milan şi alţi arieni – Apolinariştii – Priscilianiştii – Donatiştii

 

Partea a II-a

Sfântul Atanasie[1] a opus acestor erezii contradictorii dogma Bisericii soborniceşti. La toate teoriile, spune el, este suficient a răspunde: Biserica sobornicească nu a admis niciodată o astfel de dogmă; Părinţii nu au învăţat-o niciodată[2]. Este marele argument tradiţional, pe care episcopul Alexandriei îl opune tuturor sistemelor eretice. El nu recunoaşte altă autoritate decât pe cea a Bisericii universale căreia Sfinţii Părinţi îi sunt ecouri şi tâlcuitori. Dogma primită încă de la început este un fapt care este dovedit cu ajutorul mărturiilor, ca orice fapt istoric. Mărturia este cea care dovedeşte învăţătura apostolică; ea dovedeşte realitatea permanentă a păstrării dogmei primite[3].

Sfântul Atanasie, opunând regula sobornicească adversarilor dogmei sănătoase, răspunde obiecţiilor lor şi discută sistemele lor după Sfânta Scriptură. Acest lucru îl face în epistola sa către Epictet, ca şi în cea către Adelfie. În aceasta din urmă, el răspunde unei secte ariene care separa, în Hristos, persoana dumnezeiască de umanitate, şi reproşa ortodocşilor că aduc unui om un cult care nu se cuvenea decât lui Dumnezeu.

Atanasie răspunde[4] că cele două firi dumnezeiască şi umană erau unite într-o singură persoană, şi această persoană a lui Hristos, fiind dumnezeiască, ei Îl slăveau pe Dumnezeu slăvindu-L pe Iisus Hristos. El respingea astfel în avans erezia lui Nestorie care făcea din cele două firi ale lui Iisus Hristos două persoane, şi care pretindea că persoana umană era vrednică de veneraţie. ,,Noi nu slăvim, spune el[5], un lucru creat, ci pe Cuvântul lui Dumnezeu, Domnul lucrurilor create, care S-a făcut trup. Chiar dacă trupul, considerat în el însuşi, ar face parte din lucrurile create, el a devenit trupul lui Dumnezeu; noi nu cinstim acest trup după ce s-a separat de Cuvânt şi pentru a slăvi Cuvântul, noi nu-L despărţim de trupul Său; dar, ştiind că Cuvântul S-a făcut trup şi că El există cu trupul Său, noi Îl recunoaştem în această stare drept Dumnezeu. Cine va fi atât de prost încât să spună Cuvântului: Separă-Te de trupul Tău ca să Te slăvesc ? Cine ar fi atât de necredincios încât să-I spună Lui împreună cu evreii: Tu om fiind, te faci pre tine Dumnezeu[6] ?”

Sfântul Atanasie nu vrea nici măcar o separaţie abstractă a uneia dintre cele două firi ale lui Iisus Hristos; este persoana, Dumnezeul-om care trebuie slăvit cu o singură şi unică veneraţie. Veneraţia nu poate fi împărţită mai mult decât persoana dumnezeiască căreia trebuie să-i fie adresată exclusiv.

Un filozof creştin din şcoala alexandrină, Maximus, a intrat în dispută, ca Atanasie, împotriva celor care se pierdeau în diverse sisteme legate de Dumnezeul-om. Atanasie i-a scris pentru a-i lăuda scrierile[7] şi a adăuga câteva argumente celor pe care filozoful creştin le scosese în evidenţă. După obiceiul său, el trimite, în analiza finală, la dogma tradiţională aşa cum au mărturisit-o Părinţii de la Niceea. Această dogmă răspunde tuturor erorilor ariene[8].

În general, toate operele dogmatice ale Sfântului Atanasie se raportează la tainele fundamentale ale creştinismului: Treimea şi Întruparea Cuvântului. Tot ce a scris el se reduce la aceste adevăruri esenţiale: o substanţă dumnezeiască, unică, şi trei persoane consubstanţiale în dumnezeire. Tatăl, principiul unic al Fiului şi al Duhului; Fiul născut; Sfântul Duh purcezând din Tatăl, şi transmis, de Tatăl, prin Fiul.

Cuvântul unindu-Se cu omenirea, a avut un trup omenesc adevărat şi un suflet omenesc adevărat; dar dumnezeirea şi umanitatea nu puteau fi separate şi nu formau decât o singură persoană, care era cea a lui Hristos, Fiul lui Dumnezeu întrupat.

Aceasta este dogma pe care Sfântul Atanasie o dă ca fiind cea care a fost întotdeauna păstrată, de la apostoli de către Biserica universală, şi în care, în consecinţă, orice creştin era obligat să creadă, dacă nu dorea să renunţe la numele său [de creştin]. În ciuda profunzimii observaţiilor filozofice ale savantului episcop, el nu dă deloc raţionamentele sale ca pe un motiv de a adera la dogmele pe care el le învăţa; el nu raţionează decât pentru a respinge subtilităţile ereticilor şi nu arată credincioşilor drept motiv pentru credinţa lor decât mărturia constantă şi permanentă a Bisericii universale sau soborniceşti. Doar prin această mărturie ei pot cunoaşte dogma revelată, adică aceea care se bazează pe adevărul lui Dumnezeu Însuşi şi noi trebuie să credem în cuvântul Său, care este în mod necesar adevărul.

Atanasie revine foarte des asupra acestui unic criteriu al credinţei, asupra acestei reguli soborniceşti care conduce la cunoaşterea sigură a dogmelor revelate. El nu indică nici o altă autoritate dogmatică în Biserică în afară de mărturia Bisericii însăşi, considerată în universalitatea sa ca o societate permanentă, trăind o viaţă continuă şi adeverind, fără a schimba nimic, moştenirea pe care a primit-o de la apostoli.

În secolul al IV-lea, dogma asupra acestui punct important era aceeaşi ca cea din timpurile lui Iustin, Irineu, Tertullian, care au evidenţiat-o într-o manieră atât de clară şi categorică.

Noi trebuie să aruncăm acum o privire asupra lucrărilor exegetice ale Sfântului Atanasie. Sfânta Scriptură era pentru el obiectul unui studiu aprofundat. El era un demn ucenic al lui Origen şi un imitator fidel al vechilor Părinţi.

În operele lui Atanasie noi găsim indicat primul canon al cărţilor Noului Testament.

Acest document preţios este conţinut în cea de-a 39-a din Epistolele pascale. Această culegere este bogată în învăţăminte creştine şi informaţii liturgice pe care noi le vom alege cu grijă.

Sfântul Atanasie se întemeiază pe exemplul Sfântului Luca, care a scris Evanghelia sa fiindcă alţii făcuseră relatări apocrife. El spune, după exemplul său, că nu vrea să indice ca dumnezeieşti decât cărţile care au fost transmise Bisericii de Sfinţii Părinţi, care încă de la început au fost adevăraţii tâlcuitori ai dogmei dumnezeieşti. El menţionează, pentru Vechiul Testament, cărţile din canonul evreilor. În privinţa Noului Testament, cărţile sfinte sunt: ,,Cele patru Evanghelii ale lui Matei, Marcu, Luca şi Ioan; apoi Faptele apostolilor, apoi cele 7 epistole care sunt acestea: una a lui Iacov, două ale lui Petru, trei ale lui Ioan, una a lui Iuda. Urmează 14 epistole ale lui Pavel, în ordinea următoare: prima, către romani; două către corinteni; una către galateni; una către efeseni; una către filipeni; una către coloseni; două către tesaloniceni; una către evrei; apoi, două către Timotei, una către Tit şi una către Filimon. La sfârşit, Apocalipsa lui Ioan”.

Sfântul Atanasie nu impune acest canon care nu fusese încă stabilit oficial. El îl da ca cel care a fost acceptat în cea mai mare măsură de vechii Părinţi, cu scopul mai ales de a-i face pe credincioşi să ştie care erau lucrările apocrife în care nu trebuiau să aibă încredere. Noi am văzut mai înainte că Sfântul Dionisie al Alexandriei nu a îndrăznit să se pronunţe asupra autenticităţii Apocalipsei, admirând totuşi această carte pe care mărturisea că nu întotdeauna a înţeles-o bine. Sfântul Atanasie credea că această carte putea fi recunoscută ca autentică; iată de ce el o introduce în canonul pe care-l oferă Bisericii sale. Dar el nu impunea canonul în virtutea unei autorităţi pe care nu o avea, ci cu titlu de sfat într-un subiect despre care el putea avea o opinie mai luminată decât simplii credincioşi[9].

Alături de cărţile autentice şi considerate dumnezeieşti, Sfântul Atanasie menţionează alte cărţi utile. Pentru Vechiul Testament, aceste cărţi sunt: Înţelepciunea lui Solomon; Înţelepciunea lui Isus fiul lui Sirah; Estir; Iudita; Tovit. Pentru Noul Testament: Constituţiile zise ale apostolilor; Păstorul.

Sfântul Atanasie socotea o datorie esenţială instruirea credincioşilor din Alexandria privind adevăratul canon al Scripturilor, deoarece cărţile sfinte erau, chiar pentru laici, obiectul unor studii aprofundate. Lucrările Sfinţilor Părinţi din primele trei secole dovedeau până la evidenţă că toţi membrii Bisericii citeau şi reflectau la sfintele cărţi, şi această lectură era puternic recomandată.

Noi putem cita drept dovadă pentru aceasta frumoasa scrisoare a Sfântului Atanasie către Marcelin. Sfântul doctor nu învaţă acolo doar că Sfânta Scriptură ar fi necesară pentru a-şi forma credinţa, ci că ea este utilă şi pentru a-şi dezvolta instruirea religioasă[10]. Pentru că Marcelin studia în special psalmii, Atanasie i-a făcut cunoscute instrucţiunile pe care le primise el însuşi, despre aceste cântări sacre, de la un bătrân foarte savant.

Psalmii sunt, spune el, rezumatul întregii Scripturi a Vechiului Testament. Cărţile profetice îndeosebi se regăsesc acolo pentru toate circumstanţele vieţii Mântuitorului în această lume. Mai mult, fiecare, recitându-i, îi găseşte adecvaţi diverselor stări duhovniceşti în care se poate găsi; şi chiar dacă întreaga Sfântă Scriptură este o şcoală de virtute şi adevăr, cartea Psalmilor biruieşte toate celelalte cărţi sfinte sub acest aspect[11].

Autorul arată care psalmi care pot fi cântaţi în fiecare zi a săptămânii şi în unele circumstanţe speciale[12]. Aceste detalii ne arată că era în obicei, în Biserică, a cânta Psalmii lui David nu numai în adunări, ci şi în particular.

La sfârşitul epistolei sale, Sfântul Atanasie arată cu ce simţăminte trebuie citiţi şi cântaţi psalmii şi celelalte cărţi ale Sfintei Scripturi pentru a trage folos din aceasta[13].

Mai avem de la Sfântul Atanasie un comentariu despre cartea Psalmilor[14] şi o altă lucrare intitulată Titlurile Psalmilor[15]. Din lectura acestor lucrări excelente se pot extrage cele mai utile învăţăminte teologice, în acelaşi timp cu o pricepere limpede a cântărilor sacre ale lui David. Se simte, citindu-le, că sfântul episcop al Alexandriei a făcut din Psalmi studiul cel mai serios şi că pusese în practică sfaturile pe care el i le dădea lui Marcelin.

Din nefericire, avem doar fragmente scurte din comentariile sale la Iov, Cântarea Cântărilor, Sfântul Matei, Sfântul Luca şi Epistola I către Corinteni.

Este sigur că Sfântul Atanasie a scris multe lucrări pe care noi nu le mai avem astăzi. Cele care ne-au rămas sunt suficiente pentru a-l aşeza pe sfântul episcop al Alexandriei printre cei mai savanţi şi elocvenţi Părinţi ai Bisericii.

După ce am dat o idee generală despre operele sale, noi putem să examinăm care a fost învăţătura sa cu privire la câteva chestiuni importante, îndeosebi cea a Bisericii.

Din mai multe texte pe care noi le-am citat anterior s-a văzut că, în raport cu învăţătura, Sfântul Atanasie nu accepta ca regulă decât mărturia Bisericii universale, şi nu mărturia unei Biserici particulare, cu atât mai mult cea a unui episcop, fie el episcopul Romei. Sinodul Ecumenic nu avea autoritate în ochii săi decât pentru că el era ecoul mărturiei universale şi constante a Bisericii. Este cu neputinţă a găsi altă învăţătură despre autoritatea Bisericii în operele sfântului episcop al Alexandriei.

Atunci când vorbeşte despre episcopii Romei, el îi consideră de un rang cu alţi episcopi. Astfel, când îi opune pe episcopii ortodocşi adversarilor săi, el se exprimă astfel: ,,Marele Osie, mărturisitorul; Maximin al Galiei şi succesorul său; Filogonie şi Evstatie de Răsărit; Iuliu şi Liberie, episcopi ai Romei; Chiriac de Mysia etc”[16].

Partizanii papalităţii, care căutau să găsească în istoria primelor secole dovezi în favoarea acestei instituţii, au afirmat că Atanasie a făcut apel la Iuliu, episcop al Romei, pentru sentinţe nedrepte pronunţate împotriva lui, şi că el a recunoscut astfel jurisdicţia supremă şi universală a episcopului Romei[17].

Documentele pe care le-am citat anterior au făcut deja dreptate în privinţa acestei erori. Trebuia să nu fi citit operele Sfântului Atanasie pentru a îndrăzni a afirma că el a apelat la Roma. Într-adevăr, povesteşte el însuşi că eusebienii, adversarii săi, au fost cei care s-au adresat lui Iuliu al Romei, nu pentru a-i cere o judecată, ci pentru a-l determina să prefere comuniunea lor celei a lui Atanasie. Iuliu a vrut să examineze dacă el trebuia să fie în comuniune cu Atanasie sau cu adversarii săi. Prin urmare, el a convocat la Roma un sinod în care eusebienii şi Atanasie puteau să-şi prezinte plângerile unii împotriva altora.

Eusebienii au refuzat să meargă la acest sinod şi i-au scris lui Iuliu lucruri jignitoare. Acesta le-a răspuns că el s-a ocupat de discuţiile care existau între ei şi Atanasie pentru care ei înşişi îl rugaseră; el nu a vorbit în această circumstanţă nici de autoritatea sa superioară, nici de cererea lui Atanasie. Acesta din urmă s-a prezentat la Sinodul de la Roma pentru a se apăra împotriva acuzatorilor săi, şi a dovedi că episcopii apuseni trebuiau să prefere comuniunea sa celei a eusebienilor. Acesta era adevărul expus de Sfântul Atanasie însuşi[18]. Această relatare, în loc să dovedească înalta jurisdicţie a Romei, demonstrează exact contrariul şi stabileşte în mod categoric că ea nu era recunoscută mai mult în secolul al IV-lea decât în cele trei secole anterioare. Este de observat în toată această chestiune că Atanasie, vorbind despre Iuliu, îl numeşte simplu episcop al Romei, şi nu face nici cea mai mică aluzie la o autoritate superioară pe care acesta ar fi deţinut-o.

Iuliu, solicitat să se declare între Atanasie şi eusebieni, şi la iniţiativa acestora din urmă, s-a declarat în favoarea primului, fapt lăudat de Sinodul de la Sardica[19]. Dar trebuie, în mod subiectiv, să schimbăm faptele pentru a vedea în această judecată a lui Iuliu un act de autoritate superioară.

Atunci când Iuliu i-a dat lui Atanasie, fratele şi colegul său, o scrisoare elogioasă pentru a atesta că el era în comuniune cu Apusul creştin, episcopul Romei nu s-a gândit, şi cu motiv, să vorbească despre judecata pe care ar fi pronunţat-o în virtutea autorităţii sale universale. El nu ar fi ratat [să spună aceasta] însă, dacă ar fi deţinut această autoritate.

La sfârşitul vieţii sale, Atanasie a avut relaţii cu Sfântul Damas, episcopul Romei.

Vorbind despre acest episcop, el se serveşte de aceste expresii: ,,Prietenul şi colegul nostru, Damas, episcopul marii Rome”[20]. Într-alt loc, el îl numeşte simplu prietenul său; el îi face observaţia că episcopul Milanului, Avxentie, este arian, şi se miră că el [Damas] nu s-a înţeles, încă, cu ceilalţi episcopi ai Italiei pentru a-l depune. După ce această dorinţă i-a fost îndeplinită, Atanasie i-a mulţumit prietenului său Damas şi celorlalţi episcopi din Italia[21].

Totuşi Atanasie recunoştea că Sfântul Petru murise la Roma, şi el vorbeşte despre Martirium sau mormântul care era cinstit în amintirea muceniciei sale[22]; dar el nu extrăgea din acest fapt nici una din deducţiile cu care au fost atât de darnici începând din evul mediu, ci numai pe aceasta: că scaunul Romei era un tron apostolic. Cuvântul tron este folosit în Răsărit pentru a desemna Bisericile apostolice. Acesta nu putea să-i fie refuzat Romei, [al cărei scaun era] întemeiat de Apostolii Petru şi Pavel[23].

Episcopul Romei nu avea în ochii săi mai multă autoritate decât ceilalţi.

Aceasta era învăţătura sa despre episcopat în general:

Episcopul era ales de popor şi era hirotonit în prezenţa clericilor şi credincioşilor. El era ales în biserica pe care trebuia s-o conducă şi unde el era cunoscut. Aceste legi erau în mod clar determinate şi întreaga societate creştină le cunoştea[24]. Odată ales şi hirotonit, episcopul era considerat ca fiind aşezat de Iisus Hristos Însuşi în capul Bisericii sale şi se dedica în întregime acesteia[25].

În secolul al IV-lea existau mulţi episcopi care trăiau ca nişte adevăraţi monahi, administrându-şi totodată Biserica şi vieţuind în lume. Sfântul Atanasie îi opune pe aceştia călugărilor care nu urmau rânduielile vieţii monahale. Acest fragment este remarcabil[26]: ,,Noi cunoaştem, spune el, episcopi care postesc şi monahi care mănâncă; episcopi care se înfrânează de la vin şi monahi care beau vin; episcopi care fac minuni şi monahi care nu fac; episcopi care au respectat curăţia şi monahi care au copii. Este adevărat de asemenea că unii episcopi sunt taţi de familie şi unii monahi sunt virtuoşi; că unii monahi şi clerici respectă în egală măsură postul; nu există pentru aceasta o regulă fixă”.

Din acest fragment se poate conchide că celibatul nu era impus episcopilor, dar că un mare număr îl practica de bunăvoie şi în duh creştin.

Potrivit învăţăturii Sfântului Atanasie, episcopii, în ceea ce priveşte dogma, nu trebuiau să fie decât vocea respectivelor lor Biserici, adeverind credinţa primită încă de la început şi păstrată întotdeauna cu grijă.

Învăţătura Sfântului Atanasie referitoare la botez este remarcabilă. Botezul era făcut în numele Tatălui, al Fiului şi al Sfântului Duh pentru a face să se înţeleagă că esenţa Treimii era de nedespărţit[27]. Iisus Hristos, instituind această formulă a botezului, a vrut să facă cunoscută creştinului baza credinţei sale. El nu a vrut ca botezul să fie săvârşit în numele celui nefăcut şi al celui făcut, al celui necreat şi al celui creat, expresii de care se foloseau arienii pentru a-L deosebi pe Fiu de Tatăl; ci El a vrut ca botezul să fie făcut în numele Tatălui, al Fiului şi al Sfântului Duh[28], dumnezeire unică în trei persoane distincte.

Botezul săvârşit în numele Tatălui, al Fiului şi al Sfântului Duh este baza fundamentală pe care a fost aşezată credinţa[29]. Primindu-l, ne naştem la o nouă viaţă; cea veche a dispărut complet şi nu a rămas nimic din ea; sufletul este complet reînnoit. Aceasta este diferenţa care există între botez şi pocăinţă, căci prin aceasta din urmă se obţine iertarea păcatelor; dar dacă păcatele comise după botez sunt tămăduite, ele lasă totuşi cicatrici; pe câtă vreme botezul şterge cu totul păcatele comise înainte ca el să fie primit[30].

Potrivit Sfântului Atanasie, botezul nu poate fi săvârşit în mod valid de către cei care nu mărturisesc credinţa ortodoxă despre Sfânta Treime. Mântuitorul a spus la început apostolilor săi: Mergeţi, învăţaţi; şi apoi: Botezaţi etc, cu scopul de a face să se înţeleagă că trebuie ca mai întâi să avem o credinţă exactă şi să primim botez cu credinţa. Astfel, arienii, care se foloseau totuşi de formula evanghelică, nu săvârşeau un botez valid fiindcă ei aveau o învăţătură falsă în privinţa Tatălui, pe care nu-L considerau un tată adevărat, şi în privinţa Fiului, pe care-L socoteau făptură[31]. Erau de asemenea maniheişti, frigieni sau montanişti şi ucenici ai lui Pavel de Samosata, care pronunţau totuşi cuvintele formulei evanghelice.

Sfântul Atanasie dădea astfel această regulă generală în privinţa botezului ereticilor: că era valid numai acel botez care era săvârşit de către cei care mărturiseau adevărata credinţă despre Sfânta Treime.

Se poate remarca ceea ce am arătat mai sus despre diferenţa stabilită de Sfântul Atanasie între botez şi pocăinţă. El admitea deci că aceasta din urmă ierta păcatele; numai că, în loc să dea omului o nouă naştere, ea îl tămăduia doar de bolile duhovniceşti, lăsându-i cicatricile.

 

Traducere: Catacombele Ortodoxiei, în colaborare. Notele care vor apărea ca fiind ale traducătorului (n.tr.) aparţin Catacombele Ortodoxiei. Înclinările sau sublinierile din text aparţin textului original. Citatele din Sfânta Scriptură sunt din ediţia sinodală din 1914.

 


   [1] Sfântul Atanasie, Epist. ad Epictet, § 1 ad 3.

   [2] Ibid., § 4.

   [3] Nu va fi inutil să observăm că în toate lucrările Sfântului Atanasie, toate îndreptate împotriva ereziilor, el nu face nici cea mai simplă menţiune a altei autorităţi decât cea a Bisericii soborniceşti. Marele episcop nu a făcut nici cea mai mică aluzie la autoritatea episcopală în materie de credinţă; dintr-un motiv cu atât mai puternic, el nu a menţionat autoritatea episcopului Romei. Mărturia Bisericii exprimându-se prin Părinţi, de exemplu, prin Părinţii adunaţi la Niceea – aceasta este unica regulă a credinţei.

   [4] Sfântul Atanasie, Epist. ad Adelph.

   [5] Ibid., § 3. Sfântul Atanasie a combătut în mod anticipat nu numai pe Nestorie, ci şi Biserica Romană care, după separarea sa de Biserica sobornicească, aduce un cult aparte pentru trupul euharistic al lui Hristos şi pentru inima Sa. Se caută a scuza aceste culte afirmându-se că ele se raportează în definitiv la Dumnezeu; dar nu este mai puţin adevărat că se separă, nu doar o parte din umanitatea, ci chiar o parte din trupul, din persoana Cuvântului făcut om, pentru a i se aduce un cult aparte. Sfântul Atanasie condamnă deschis această erezie, aşa cum Biserica a condamnat-o apoi în persoana lui Nestorie.

   [6] Ioan 10, 33.

   [7] Sfântul Atanasie, Epist. ad Maxim. philosoph.

   [8] Ibid., § 5.

   [9] În aceeaşi epocă cu Sfântul Atanasie, Sfinţii Chiril al Ierusalimului şi Grigorie de Nazianz respingeau încă Apocalipsa, aşa cum vom vedea studiind operele lor.

   [10] Sfântul Atanasie, Epist. ad Marcellin., § 1, 2.

   [11] Ibid., § 3 ad 20.

   [12] Ibid., § 22 ad 26.

   [13] Ibid., § 27 ad fin.

   [14] Sfântul Atanasie, Exposit. in Psalm.

[15] Sfântul Atanasie, De Titulis Psalm.

   [16] Sfântul Atanasie, Epist. ad Episcop. Ægypt. et Lyb., § 8.

   [17] A se vedea mai ales Barruel, Despre papă şi drepturile sale (Du Pape et de ses droits), partea a II-a, cap. 18. Acest scriitor pretinde că Sfântul Atanasie a făcut apel la Roma împotriva sentinţei Sinodului din Tyr şi împotriva altei depuneri pronunţate contra lui. Noi am citat documentele care au convins de minciuna lui Barruel şi a celor care au susţinut aceeaşi eroare.

   [18] Sfântul Atanasie, Hist. Arian. ad. Monach., § 9 şi urm.; Apolog. cont. Arian., § 19 şi urm..

   [19] Sfântul Atanasie, Apolog. cont. Arian., § 37 şi urm..

   [20] Sfântul Atanasie, Epist. ad Afros., § 1.

   ... του αγαπητου και συλλειτουσγου ημων, Δαμασου, του επισκοπου της μεγαλης Ρωμης ... Cuvântul συλλειτουσγος aduce cu el ideea aceluiaşi serviciu public, a aceleiaşi funcţii.

   [21] Ibid., § 10.

   [22] Sfântul Atanasie, Hist. Arian. ad. Monach., § 37.

   [23] Ibid., § 35.

   [24] Sfântul Atanasie, Epist. encycl., § 3.

   [25] Sfântul Atanasie, Epist. ad Dracont., § 1, 2, 3.

   [26] Ibid., § 9.

   [27] Sfântul Atanasie, Epist. 4 ad Serapion, § 12.

   [28] Sfântul Atanasie, De Decret. Nic. Synod., § 30.

   [29] Sfântul Atanasie, Orat. IV, cont. arian., § 21.

   [30] Sfântul Atanasie, Epist. 4 ad Serapion, § 13.

   [31] Sfântul Atanasie, Orat. II, cont. arian., § 42.

 

Episodul urmator