----------------

 

Carti in site

 

--------------------

Cine e online?

Avem 104 vizitatori și nici un membru online

SFINŢII PĂRINŢI ŞI EREZIILE

Sfântul Marcu al Efesului şi falsa unire de la Florenţa (II)

 

Episodul anterior

 

Niciodată, o bărbate, ceea ce priveşte Biserica nu se duce la bun sfârşit prin compromisuri: nu există nici o cale de mijloc între Adevăr şi minciună. Dar exact aşa cum ceea ce este în afara luminii va fi în mod necesar în întuneric, tot aşa cel care se îndepărtează puţin de Adevăr este lăsat rob minciunii.
 
Scrisoare către Gheorghe Scholarios
 
Odinioară noi am grăit întru totul asemenea, şi nu a existat nici o schismă între noi, şi apoi noi, ambele părţi (ortodocşi şi latini), eram în acord cu Părinţii; dar acum, când noi nu grăim asemenea, cum putem fi împreună ? Acum noi (ortodocşii) vorbim exact la fel ca atunci, şi noi suntem în acord atât cu noi înşine, cât şi cu Părinţii – atât ai noştri, cât şi ai voştri – dacă voi doriţi să recunoaşteţi ceea ce este adevărat. Dar voi, introducând inovaţia, prin aceasta inevitabil vă dovediţi că sunteţi în dezacord în primul rând cu voi înşivă, şi apoi cu Părinţii pe care noi îi avem în comun, şi în cele din urmă cu noi.
 
Mesaj către Papa Eugenie al IV-lea
 

Viaţa Sfântului Marcu înainte de Sinodul de la Florenţa

Sfântul Marcu al Efesului s-a născut, a trăit cea mai mare parte a vieţii lui, şi a murit la Constantinopol. Principalul biograf al Sfântului Marcu, fratele său, Ioan Evghenikos[1], vorbeşte astfel: ,,Acest mare luminător al vieţii în lume, şi lumină, şi sare bună, care s-a făcut cunoscut Bisericii lui Hristos ca un luptător curajos pentru Adevăr şi un soare pentru întregul univers, a strălucit din marea şi împărăteasca cetate, acest Constantinopol vestit: în el s-a născut, a crescut, a fost educat, şi în cele din urmă, plecând către Dumnezeu, a părăsit trupul său sfinţit”.

Tatăl Sfântului Marcu era sakellios[2] al Bisericii Sfânta Sofia, inspector de mânăstiri de maici, şi profesor. Mama lui era fiica unui binecunoscut medic. Amândoi proveneau din familii bune şi evlavioase.

Înainte de a deveni monah, Sfântul Marcu purta numele de Manuel (Emanuel). Biograful său vede în acest nume un semn profetic al viitoarei activităţi a sfântului pentru salvarea Ortodoxiei. El spune: ,,Şi copilul în cea de-a doua naştere din Sfântul Duh a primit numele de Manuel [da, şi cum ar fi putut fi altfel !]: fiindcă el era vrednic de primul dintre nume, numele Domnului, şi datorită lui – Dumnezeu este cu noi – şi evlavia, şi credinţa moştenită de la Părinţi”.

Copilul Manuel a studiat cu cei mai buni dascăli şi a sporit în cunoaştere. În cel de-al 13-lea an al vieţii şi-a pierdut tatăl. El nu a slăbit din cauza acestei lovituri, ci şi-a consacrat puterile sale mintale încă mai deplin studiului artelor liberale cu cei mai buni profesori din acea vreme; printre ei se număra Gheorghe Gemistos, renumitul filozof. El i-a depăşit pe toţi cu aptitudinile sale. Pe lângă aceasta, tânărul se distingea prin conduita sa excepţională. Ioan Evghenikos vorbeşte despre ea astfel: ,,În scurt timp el a dobândit cea mai mare cunoaştere, datorită sârguinţei şi grijii foarte mari şi minţii sale extraordinare. Şi apoi comportamentul sfântului – binevoitor şi calm, potrivit pentru un om în vârstă blând, totul de la modul lui de a se îmbrăca şi căutătura sa şi înclinarea capului său, şi până la cuvântul său neîntrecut şi prea înfrumuseţat – făcea din el o pildă vie nu numai pentru colegii săi de studiu, ci chiar pentru profesorii lui, şi în general pentru oricine”.

Primind o educaţie completă, Sfântul Marcu însuşi a devenit profesor, şi tinerii se adunau în jurul lui. Printre elevii săi s-au aflat renumitul Gheorghe Scholarios şi Teodor Agalistos, care mai târziu au preţuit în mod profund influenţa binecuvântată asupra sufletelor lor a sfântului lor învăţător. Fiindcă profesorul lor era împodobit nu numai cu cunoaşterea culturii, ci şi în mult mai mare măsură cu sfinţenia vieţii şi devotamentul faţă de Sfânta Ortodoxie. În panegiricul dedicat profesorului său, Gheorghe Scholarios remarcă: ,,Noi nu ne-am fi unit îndeajuns în cunoaşterea adevărului, dacă el nu ar fi semănat în noi primele sale seminţe prin învăţătura şi rugăciunile sale, în care el cerea adeseori lui Dumnezeu ca noi să putem aduce rod; şi el mai mult ca oricine altcineva a trezit în noi râvna pentru adevăr”.

Biografii Sfântului Marcu, Ioan Evghenikos, marele orator Manuel[3] şi Gheorghe Scholarios notează cu toţii că chiar în aceşti ani ai tinereţii sale şi când era încă un laic, el ducea o viaţă monahală, ascetică. El nu lipsea nici măcar o zi de la dumnezeiasca liturghie, se dedicase în întregime studiului Sfintei Scripturi şi Sfinţilor Părinţi, nopţile le petrecea în rugăciune şi cugetări la Dumnezeu şi studiul dumnezeieştilor Scripturi. Şi astfel, în cuvintele lui Gheorghe Scholarios, el era mai cu adevărat unul din locuitorii pustiei, chiar dacă trăia în capitală; el era străin de viaţa ei, fiindcă nimic nu-l lega de ea.

Aceste calităţi bune ale tânărului evlavios nu au putut decât să-i atragă atenţia Patriarhului Eftimie al Constantinopolului şi evlaviosului şi eruditului împărat Manuel. Ei l-au adus pe el în preajma lor. Împăratul chiar l-a numit secretarul său personal, încredinţându-i redactarea propriilor scrieri. Şi astfel cinstea şi bunele aspiraţii ale lumii l-au urmărit pe tânărul evlavios; o chemare înaltă şi o slujbă guvernamentală îl aşteptau deja. Succesorul împăratului Manuel, împăratul Ioan Paleologul, l-a privit nu cu mai puţină dragoste; multe din scrierile teologice ale Sfântului Marcu erau scrise la cererea sa. La insistenţa împăratului Ioan, Sfântul Marcu a acceptat mai târziu scaunul Efesului şi a plecat cu delegaţia greacă pentru Sinodul din Italia, unde el avea să joace un rol atât de excepţional în apărarea Ortodoxiei.

Şi astfel un viitor strălucitor îl aştepta pe Sfântul Marcu în lume. Dar lumea îl apăsa. El nu a dorit nici slavă deşartă, nici bunăvoinţa curţii, nici bogăţiile care pier. Inima tânărului dorea desăvârşirea monahală, care se dobândeşte în viaţa pustnicească, în liniştea minţii, în concentrarea sufletului şi inimii, în rugăciune şi iluminare plecând de la aducerea aminte de Dumnezeu. Inima sa dorea acea desăvârşire monahală care este neîncetată şi le cuprinde pe toate, care arde patimile şi sfinţeşte, şi luminează orice mişcare a sufletului, orice cuvânt şi faptă a omului. Această aducere aminte de Dumnezeu îl face pe om deja părtaş al Luminii celei neapropiate, al desfătării raiului, precum ne-au învăţat Sfântul Grigorie Palama şi ucenicii săi.

Ce bun poate fi mai mare ca bucuria neîncetată în Domnul, ca percepţia neîncetată a apropierii de Dumnezeu ? În lume este cu neputinţă a avea aceasta: înainte de a veni a plecat deja, şi pentru a o păstra în mijlocul învolburării continue a minţii cu lucruri lumeşti este, vai, cu neputinţă. Aceasta este acel ,,singur lucru de trebuinţă”, acel ,,stat la picioarele lui Iisus”, care ucide grijile pământeşti.

Şi astfel pentru dobândirea deplină a acestui bun, pe care el îl gustase deja prin viaţa sa ascetică pe când era încă un laic, Sfântul Marcu a părăsit totul – oraşul său, poziţia sa, chemarea sa – şi a pornit către viaţa monahală la un bătrân duhovnicesc, despre care istoria nu a păstrat mai mult decât faptul că era un pustnic ,,minunat”, egumenul Simeon. O schimbare de nume a urmat această schimbare a vieţii: în tunderea sa în monahism, tânărul de 26 ani pe nume Manuel a primit numele de Marcu, şi acest nume va fi înscris pentru totdeauna cu litere de aur în istoria Bisericii.

Despre aceasta Ioan Evghenikos vorbeşte astfel: ,,Şi când el a ajuns în cel de-al 26-lea an al vieţii sale, atunci, împărţind cu mărinimie şi de bunăvoie totul săracilor, el s-a plecat sub jugul după care tânjise din copilărie şi a îmbrăţişat pustia, iubită de Ilie şi Ioan (Botezătorul) şi de cei care i-au imitat; deţinând tăcerea ca maica liniştii lăuntrice, păcii, odihnei şi înălţării către Dumnezeu; lăsând în urma lui o întristare nemângâiată printre rudele sale, casa sa, prietenii săi, împăratul (care avea o afecţiune deosebită pentru el şi avea nevoie de înţelepciunea şi învăţătura lui), membrii cei mai înalţi ai clerului, multitudinea tinerilor pe care-i crescuse şi învăţase. Pe scurt, plecarea sa din această viaţă a fost considerată un fel de pierdere grea pentru toţi compatrioţii săi”.

Sfântul Marcu nu a rămas multă vreme în afara capitalei. Curând, ca o consecinţă a atacurilor constante ale turcilor, dascălul Sfântului Marcu, egumenul Simeon, a socotit necesar să mute reşedinţa lor la Constantinopol, care oferea cel puţin apărare împotriva turcilor şi a hoţilor. În Constantinopolul din acea vreme exista vestita Mânăstire Mangani. Aici Sfântul Marcu a vieţuit împreună cu dascălul său, care curând a plecat la Domnul. În ce priveşte caracterul vieţii monahale a sfântului, biograful său vorbeşte astfel:

,,Şi apoi el s-a îmbrăcat în obiceiul monahal în sfânta şi marea Mânăstire Mangani, şi s-a dat pe sine cu totul tăcerii. În aşa măsură nu-i plăcea să părăsească mânăstirea şi chilia sa, să rupă tăcerea şi atenţia lăuntrică, încât el nu s-a arătat pe sine cunoştinţelor şi nici măcar rudelor de sânge. Doar după o activitate tânjea şi ziua, şi noaptea: studiul dumnezeieştilor Scripturi, din care se îmbogăţise cu prisos de înţelegere, aşa cum dovedesc lucrările sale”[4].

,,Dedicându-se unei osteneli şi postiri foarte aspre şi dormitului pe podea şi statului în picioare toată noaptea ... a îndurat lupte împotriva vrăjmaşilor duhovniceşti şi a dobândit biruinţa şi a fost ridicat în chip minunat la cugetarea de Dumnezeu şi la iluminarea sacră şi strălucirea dumnezeiască; când el a dobândit cea mai mare slujire, devenind întru totul sfânt şi văzător de Dumnezeu – doar atunci el a primit demnitatea preoţească, cu greutate şi împotriva voinţei sale, după multă insistenţă şi rugăminţi stăruitoare”[5].

În ce priveşte slujba Sfântului Marcu ca preot, Ioan Evghenikos relatează că, atunci când săvârşea dumnezeiasca liturghie, el era atât de plin de insuflare dumnezeiască încât pentru cei care erau de faţă, ,,când oferea slujba cea nesângeroasă lui Dumnezeu, el părea a fi în întregime în afara sa, pe de-a întregul dedicat lui Dumnezeu, în afara pământului, asemenea unui înger în trup”.

Dar acum venea altă osteneală pentru Sfântul Marcu. Se apropia timpul pentru plecarea împăratului Ioan Paleologul cu delegaţii la Sinodul cu latinii pentru dezbaterea chestiunii unirii Bisericilor.

Exact atunci, Sfântul Marcu a fost ales mitropolit al Efesului. El trebuia să aibă acest rang pentru a ocupa un loc potrivit printre reprezentanţii greci, şi anume, locul teologului principal al Bisericii Ortodoxe. Celălalt gânditor remarcabil al acestei perioade, Mitropolitul Visarion al Niceei, era mai degrabă umanist decât teolog. Cu toate că Sfântul Marcu nu a dorit să accepte acest rang înalt de vreme ce el părăsise lumea, fiind convins de multe persoane respectabile, printre care s-au numărat fără îndoială împăratul şi patriarhul, că ştiinţa sa era absolut indispensabilă pentru discuţiile iminente cu latinii şi că el trebuia să ocupe un loc potrivit pe care şi latinii să-l stimeze (adică, scaunul de mitropolit), el s-a supus deciziei sinodului care l-a ales.

Sfântul Marcu notează aceasta foarte pe scurt în relatarea sa despre Sinodul de la Florenţa: ,,Primind slujba de episcop, care este mai presus atât de vrednicia mea, cât şi de puterile mele, la porunca şi pentru nevoia Bisericii lui Hristos, eu l-am urmat pe patriarhul ecumenic şi pe împăratul dăruit de Dumnezeu la Sinodul din Italia”[6]. Gheorghe Scholarios vorbeşte astfel despre aceasta: ,,El a acceptat înaltul rang ecleziastic exclusiv pentru apărarea Bisericii prin cuvintele sale; întreaga putere a cuvintelor sale era de trebuinţă pentru Biserică pentru a o păzi să meargă pe o cale greşită, o cale pe care inovatorii o trăgeau deja”[7]. Aceeaşi idee, doar într-o formă mai retorică, este exprimată de Ioan Evghenikos când el vorbeşte despre înălţarea sfântului său frate la rangul de episcop.

 


[1] Sinaxar la Sfântul Marcu în slujba scrisă de fratele său Ioan Evghenikos. J. Gill, Personalităţi ale Sinodului de la Florenţa, Oxford, 1964.

[2] Trezorier.

[3] Sinaxar în slujba (akolouthia) Sfântului Marcu, publicată de A. Papadopoulos-Kerameis în Filologikos Syllos Parnassos Epetipis, v. 6, Atena, 1902.

[4] Marele orator Manuel, op. cit..

[5] Ioan Evghenikos, op. cit..

[6] ,,Relatarea mitropolitului Efesului privind modul în care el a venit la demnitatea episcopală, şi explicaţia Sinodului de la Florenţa”, Migne, Patrologia Græca, v. 159. Mgr. Petit, Patrologia Orientalis, v. XVII.

[7] Gheorghe Scholarios, în panegiricul său pentru Sfântul Marcu al Efesului.

 

Episodul urmator