----------------

 

Carti in site

 

--------------------

Cine e online?

Avem 113 vizitatori și nici un membru online

ORTODOXIA ŞI ECUMENISMUL* (XXVI)

De ce un creştin ortodox nu poate fi ecumenist

de arhimandriţii Serafim Alexiev şi Serghie Jazadjiev

 

Ediţia I, publicată acum fără nici o schimbare

 

Episodul anterior

Principiul 13

Ecumenismul este inspirat de către francmasoneria anticreştină şi pregăteşte calea lui antihrist

 

C) Francmasoneria. Sionismul. Antihristul

Scopul final al francmasoneriei este acela de a uni omenirea în frunte cu un conducător unic – antihristul. Acelaşi obiectiv îl urmăreşte şi sionismul de astăzi, o ramificaţie a francmasoneriei. Organizaţiile masonice ajută în toate privinţele sionismul. După cum afirmă liderii sionişti, crearea statului Israel în mai 1948 nu reprezintă decât primul pas spre realizarea unor sarcini mai „importante” ale sionismului, şi anume transformarea comunităţii evreieşti într-o asociaţie mondială internaţională. Misiunea evreilor este o „misiune la scară mondială”, misiunea „poporului evreiesc mondial”, care pretinde să domine peste toate celelalte popoare.

Cotidianul francez Le Monde a publicat, la 24 iulie 1980, un articol intitulat „Singur contra întregii lumi”, al cărui autor evreu plasează poporul său deasupra celorlalte popoare, afirmând că ar fi timpul să înţelegem că statul Israel „are toate drepturile, dar nici un fel de obligaţiuni”.

O atare sfidare impertinentă a opiniei publice mondiale ar fi trebuit să stârnească cele mai vehemente proteste, căci întreaga viaţă socială şi personală a omului se întemeiază pe îmbinarea de drepturi şi îndatoriri, şi drepturile impun anumite îndatoriri, şi invers, îndatoririle presupun drepturi respective. Obligaţiunile fără drepturi ar însemna înrobirea personalităţii, ceea ce vine în contradicţie principială cu legislaţia contemporană. Dar şi drepturile fără îndatoriri duc la o samavolnicie şi tiranie cumplită. Articolul din ziarul Le Monde tocmai prevesteşte tirania statului Israel asupra altor state.

Aspiraţia sionistă către un stat mondial corespunde în întregime prezicerilor biblice despre antihrist şi dominaţia lui mondială. Antihristul este înfăţişat în Biblie ca o personalitate istorică, ca o căpetenie de origine evreiască (din seminţia lui Dan – comp. Facerea 49, 17, unde Dan este asemuit unui şarpe). Evreii, neprimind pe Hristos – adevăratul Mesia, venit în numele lui Dumnezeu-Tatăl, îşi aşteaptă propriul „mesia” – pe antihrist, care va veni în numele lui însuşi; pe acesta îl vor primi, după cum a vestit Însuşi Mântuitorul: Eu am venit întru numele Tatălui meu, şi nu mă primiţi pre mine; de va veni altul întru numele său, pre acela veţi primi (Ioan 5, 43).

Sfântul Ignatie (Briancianinov) subliniază că cei ce îl resping pe Hristos sunt acei care, în locul Lui, vor primi pe antihrist: „Refuzând pe Hristos după dispoziţia duhului lor, ei îl primeau totodată pe antihrist după aceeaşi dispoziţie a duhului ... Aşa cum duhul lor era în vrăjmăşie faţă de Hristos, la fel se afla în legătură cu antihristul, despărţit de acesta de o mare întindere de timp, care a ajuns azi la sfârşitul celui de-al doilea mileniu ... Cei care se lasă mânaţi de duhul lui antihrist (I Ioan 4, 3) nu-L primesc pe Hristos, ci îl primesc pe antihrist în inima lor, intră în legătură cu el, îl glorifică şi se închină lui în duh, mărturisind că este dumnezeul lor”.

Antihristul îşi va începe lucrarea pentru binele omenirii, în numele fericirii ei pământeşti. În unele privinţe va căuta să imite în aparenţă pe Hristos, ascunzându-şi sub masca bunătăţii răutatea ce fierbe înlăuntrul lui, setea de putere, îngâmfarea şi ura faţă de Dumnezeu. La început el va căuta să fie plăcut omenirii: mai întâi, se va apuca să facă pace şi lege dreaptă în întreaga lume; al doilea, se va îngriji de cei sărmani şi năpăstuiţi; în al treilea, va face dreptate socială, aşa încât, după cum a arătat Sfântul Efrem Sirul, popoarele, văzându-i faptele bune şi puterea, îl vor pune împărat şi vor spune unul altuia: „S-ar mai găsi oare un alt om atât de bun şi drept ?”

În vederea unirii omenirii, antihristul va face unele reforme, ce vor părea bune oamenilor care nu trăiesc decât cu viaţa trupului. El va strânge în jurul său nu numai poporul iudeu, împrăştiat prin toate ţările, ci va chema la el şi întregul neam omenesc, făcând părtaşi ai săi şi pe străini şi făgăduind tuturor salvarea, pe când el însuşi nu va putea scăpa. Potrivit „Învăţăturii celor doisprezece Apostoli”, el va fi „amăgitorul lumii”, va veni, chipurile, ca „fiul lui Dumnezeu”, va face semne şi minuni false, „şi pământul va fi lăsat pe mâinile lui”.

Antihristul „va înălţa în Ierusalim un templu de piatră”, şi când va culege slava succeselor sale, se va umple de o înfumurare satanică. „Stăpânind peste întreaga lume, el se va înălţa mai presus de Dumnezeu” şi va cere oamenilor să i se închine ca unui dumnezeu, aşa încât, după cum prezice Sfântul Apostol Pavel, să şază el în Biserica lui Dumnezeu, ca un Dumnezeu, arătându-se pre sine cum că ar fi el Dumnezeu (II Tesaloniceni 2, 4). Sfântul Chiril al Ierusalimului tălmăceşte astfel aceste cuvinte: „Se are în vedere, aici, templul distrus al iudeilor ... Dacă antihristul va veni la iudei, ca Hristos, şi va cere de la iudei adorare, atunci, ca să-i ademenească şi mai mult, va arăta o mare râvnă pentru templu, insuflându-le ideea că el este din neamul lui David şi că el trebuie să înalţe templul cel zidit de Solomon”.

Amintind de templul din Ierusalim, este cazul să arătăm că în ultimul timp evreii se pregătesc intens pentru construirea acestui templu, care a fost de două ori distrus, ca să întâlnească în el pe „mesia” lor. După cum se ştie, primul templu, înălţat de Solomon, a fost distrus în anul 586 î.e.n., în timpul regelui babilonian Nabucodonosor, de către căpetenia gărzii acestuia, Nabuzaradan[1] (IV Împăraţi 25, 8-9). Al doilea templu, ridicat de Zorobabel spre sfârşitul secolului al VI-lea î.e.n., după întoarcerea din captivitatea babiloniană, a fost ars în timpul cuceririi Ierusalimului de către împăratul roman Titus (este drept că împotriva voinţei lui) în 70 e.n., astfel împlinindu-se proorocirea lui Hristos că din templu nu va rămâne ... piatră pre piatră, care să nu se risipească (Matei 24, 2). Al treilea, şi ultimul templu evreiesc, va fi înălţat în timpul lui antihrist, şi anume în el iudeii aşteaptă să întâmpine şi să slăvească pe „mesia” lor, pe care vor dori să-l facă împăratul lumii.

În revista Pravoslavnaia Rusia a fost publicat următorul articol: „Rabinul Haim Drukman, membru al Knessetului (Parlamentul Israelului) şi conducător de vază al Partidului Naţional Religios, este sigur că cel de-al treilea templu va fi construit în Ierusalim, „repede şi în zilele noastre”. În cuvântările sale, ţinute în faţa a mii de ascultători, rabinul Drukman spunea: „Ne aflăm în ajunul construirii celui de-al treilea templu (Beth Ha’ Mikdash), care va fi înălţat pe colina Templului, în zilele noastre. Spre deosebire de întâiul şi al doilea, care au fost distruse din pricina păcatelor noastre, cel de-al treilea va sta veşnic”.

Cunoscutul publicist israelian Amos Alon scrie, în ziarul Ha’arets, că în mediul evreilor fundamentalişti din America se observă o strânsă colaborare în vederea construirii celui de-al treilea templu. Jurnalistul citează şi un şir de publicaţii pretins creştine, gen „Israelul este slava mea”, al căror conţinut este în întregime consacrat acestei teme.

Câţiva milionari fundamentalişti din SUA sunt hotărâţi să finanţeze această acţiune. „Construirea templului se impune cât mai urgent şi din considerente politice. Ea va constitui un act politic de mare importanţă, pentru că în felul acesta reunirea Ierusalimului va deveni o realitate politică, şi Israelul se va întări”. Motivele religioase determină de asemenea construirea templului, întrucât iudeii din întreaga lume vin către locul unde se află Zidul plângerii. Evreii vor să-şi vadă templul construit, fără a-şi da seama că în aceasta constă tragedia lor.

Cu câteva secole înainte de a fi început era creştină, în Vechiul Testament au fost făcute două proorociri că aşteptatul Mântuitor al omenirii va veni în cel de-al doilea templu. Proorocii vetero-testamentari nu spun nici un cuvânt de un al treilea templu în legătură cu Mesia.

Prima prezicere aparţine Sfântului Prooroc Agheu, care a proorocit la sfârşitul captivităţii babiloniene, cu 520 de ani înainte de Hristos. Inspirat de sus, Sfântul Prooroc Agheu a îndemnat pe Zorobabel, cârmuitorul Iudeei, să zidească la Ierusalim un alt templu în locul celui ars, rostind următoarea proorocire surprinzătoare: Că acestea zice Domnul Atotţiitorul, încă o dată eu voiu clăti cerul şi pământul şi marea şi uscatul. Şi voiu clăti toate neamurile, şi vor veni cele alese ale tuturor neamurilor, şi voiu umple casa aceasta de mărire, zice Domnul Atotţiitorul (Agheu 2, 7-8).

Aceste cuvinte profetice s-au împlinit întocmai prin Domnul Iisus Hristos – adevăratul Mesia, care a intrat în cel de-al doilea templu din Ierusalim (Matei 21, 12, 23; Ioan 7, 14; 8, 2), umplându-l cu adevărat de slava Sa dumnezeiască, prin minunile făcute de El ca adevăratul Dumnezeu-Om (Matei 21, 14-15). Evreii datorează propriilor prooroci prevestirea clară a venirii Mesiei în cel de-al doilea templu şi recunoaşterea Domnului Iisus Hristos drept adevăratul Mesia, pentru că această proorocire nu putea să se împlinească după distrugerea celui de-al doilea templu în anul 70.

O altă proorocire asemănătoare găsim în ultima carte profetică din Vechiul Testament, aparţinând Proorocului Maleahi, care a proorocit cu aproximativ 400 de ani înaintea Naşterii lui Hristos, după captivitatea babiloniană, când cel de-al doilea templu din Ierusalim era de acum zidit. Proorocul zice, în numele Domnului: Iată eu trimit Îngerul meu (Sfântul Ioan Înainte-Mergătorul), şi va găti cale înaintea feţei mele şi îndată va veni la Biserica sa Domnul, pre care voi căutaţi, şi Îngerul legăturii, pre care voi îl voiţi, iată vine, zice Domnul Atotţiitorul (Maleahi 3, 1). Cine, deci, este acest Înger (adică Vestitor) al legământului, dacă nu Însuşi Izbăvitorul şi Mântuitorul vestit de prooroci, venit deja în persoana Domnului Iisus Hristos ? Tot el este supranumit Chezaşul[2] şi Mijlocitorul unui testament mai bun (Evrei 7, 20; 8, 6), adică al Noului Testament (Evrei 9, 15; 12, 24), în care s-au împlinit uimitor toate proorocirile mesianice ale Vechiului Testament.

Cele două proorociri arătate coincid nu numai cu evenimentele nou-testamentare, ci şi cu cuvintele profetice ale lui Însuşi Hristos Mântuitorul, adresate iudeilor: Iată, se lasă vouă casa voastră pustie. Că zic vouă: de acum nu mă veţi mai vedea, până când veţi zice: bine este cuvântat cel ce vine întru numele Domnului (Matei 23, 38-39).

Primele cuvinte sunt tălmăcite de Sfinţii Părinţi în sensul că Dumnezeu a lăsat templul din Ierusalim şi poporul evreiesc fără ocrotirea Sa din pricina necredinţei lor în Mântuitor ca Mesia. Lăsarea spre pustiire a templului din Ierusalim, pustiire ce durează de 19 secole, va duce la aceea că la a doua Venire a lui Hristos cei mai buni dintre iudei, rămăşiţa Israelului (Romani 9, 27; 11, 8), dezamăgiţi de minciuna lui antihrist şi convinşi de înseşi evenimentele întâmplate cu adevărat, vor exclama la venirea lui Hristos – Judecătorul şi Biruitorul lui antihrist: Bine este cuvântat cel ce vine întru numele Domnului.

Întrucât cel de-al doilea templu, despre care s-a prezis că în el va veni Mesia, va rămâne pustiit până la sfârşitul lumii, oricare „al treilea” templu se va zidi, în el nu va veni adevăratul Mesia, ci doar un impostor, un fals mesia, adică antihristul.

Din păcate, majoritatea iudeilor şi în general a oamenilor, necrezând adevărul (II Tesaloniceni 2, 12) şi nedorindu-şi decât bunăstare pământească, aşteaptă astăzi un salvator pământesc, care le-ar asigura „pace” şi plăceri pe pământ. Acesta se va dovedi de fapt a fi antihristul. Luând toată puterea în mâinile lui, el îi va urî de moarte pe toţi cei care nu i se vor supune, se va război cu ei, îi va prigoni şi asupri şi chiar va cugeta să schimbe vremile şi legea (Daniil 7, 25). Schimbarea sau mutarea zilelor sărbătorilor bisericeşti a şi început prin introducerea în unele Biserici locale a aşa-numitului „stil nou calendaristic”, ceea ce a provocat vrajbă şi dezbinare.

Pentru unirea cu heterodocşii, pe viitor se prevede de asemenea o reformă a Pascaliei ortodoxe şi a sărbătorilor cu dată instabilă legate de ea, reformă prin care se încalcă canoanele de nestrămutat ale Sfintei Biserici Ortodoxe (de pildă, canonul 7 apostolic, canonul 1 al Sinodului din Antiohia, canonul 7 al Sinodului II Ecumenic ş.a.). O abatere definitivă de la rânduiala de cult ortodoxă se va produce o dată cu adoptarea aşa-numitului „nou calendar mondial”, asupra căruia se lucrează de multă vreme la O.N.U., cu îngăduinţa ecumeniştilor. Adoptarea acestui calendar va declanşa un haos total, fiindcă el va exclude ziua de 31 decembrie, pentru ca toate datele să cadă pe anumite zile din săptămână. În aşa fel se va încălca numărul de 7 zile al săptămânii, care a urmat neschimbat de la facerea lumii, îşi va pierde sensul ziua de duminică ca sărbătoare săptămânală a Învierii lui Hristos.

Daniil prooroceşte (7, 25) că antihristul va schimba nu numai zilele sărbătorilor, ci şi legea. Prin lege trebuie să înţelegem canoanele bisericeşti, adică legile Bisericii, după care se călăuzesc creştinii ortodocşi ca „cetăţeni ai Împărăţiei Cerului”. Canoanele bisericeşti au început a fi încălcate şi chiar nesocotite încă demult. Dar oare nu sunt încălcate, la orice adunare ecumenică, canoanele apostolice 10, 45 şi 65, prin slujbele comune ale ecumeniştilor ortodocşi cu heterodocşi de tot soiul, chipurile, în numele „păcii” ?

Activiştii ecumenici se pronunţă deja făţiş împotriva canoanelor, calificându-le drept „învechite” şi chiar declarându-le, cu de la sine putere, „abrogate”.

Iată cu câtă sinistră consecvenţă se înfăptuiesc planurile masonice de pregătire a omenirii pentru zidirea „celui de-al treilea templu” şi înscăunarea falsului mesia – antihristul.

 

D) Aşteptarea unei noi ere „mesianice”

Duhul lui antihrist lucrează de acum de multă vreme prin taina fărădelegii (II Tesaloniceni 2, 7), înteţindu-se tot mai mult în zilele noastre lipsite de bucurie. Se pregăteşte, treptat şi consecvent, terenul pentru primirea viitorului „binefăcător” al omenirii. Deocamdată principala piedică în calea realizării ideilor antihristice este credinţa ortodoxă în Hristos, singura care coincide pe deplin cu revelaţia dumnezeiască şi care dezvăluie cel mai profund planurile sumbre ale satanei.

Numeroase forţe şi organizaţii aflate în slujba întunericului lucrează de pe acum pentru a submina credinţa ortodoxă. C.E.B. este în acest sens organizaţia cea mai perfidă, deci şi cea mai periculoasă. Dându-se drept organizaţie creştină, care vrea, chipurile, să unească confesiunile creştine, ea, de fapt, roade pe dinăuntru creştinismul şi mai ales Ortodoxia. Sub pretextul luptei cu ateismul, C.E.B. creează neabătut un front împotriva Ortodoxiei şi pregăteşte încetul cu încetul conştiinţa creştinilor de astăzi pentru intrarea în noua eră „mesianică” în spiritul aspiraţiilor evreieşti.

În acest scop, la Institutul Ecumenic din Bossey deseori sunt invitaţi evrei care ţin în faţa creştinilor lecţii în vederea pregătirii dialogurilor iudeo-creştine, se organizează vizite în colectiv la slujbele religioase din sinagogi. În acelaşi scop publicaţiile ecumenice inserează articole de autori evrei, care scriu deschis despre „rolul mesianic” al poporului evreiesc în zilele noastre şi despre faptul că mântuirea poporului evreiesc înseamnă mântuirea întregii omeniri. (Izbăvire de la ce ? se pune întrebarea. Este clar că nu de păcat, de care ne-a izbăvit Hristos (Ioan 8, 36), ci de Însuşi Hristos !).

În acelaşi spirit sunt formulate şi alte declaraţii ale evreilor: „Israelul are misiunea de a fi lumina popoarelor ... El va aduce eliberarea întregii omeniri. Procesul de „eliberare” a început, chipurile, cu întemeierea statului israelit în mai 1948, adică doar cu 3 luni înainte de instituirea C.E.B., la Amsterdam, în august 1948 (legătura reciprocă a acestor evenimente este evidentă).

În articolul „Mântuirea în concepţia contemporană a evreilor”, Tsvi Iaron, un activist cultural de vază al Israelului, vorbind despre izgonirea şi dispersarea evreilor în lumea întreagă, spune deschis că revenirea lor în Palestina înseamnă împlinirea vechilor proorociri privind venirea erei mesianice.

„Concepţia mesianică despre mântuire, scrie el, include în sine nu numai eliberare de asuprire, ci şi începutul unei ere noi, a echităţii sociale, bogăţiei şi păcii între oameni şi popoare”. Iudaismul este universal în viziunea sa asupra viitorului omenirii. Pentru acest scop, potrivit afirmaţiilor rabinului Kuck: „Omenirea trebuie să se unească întro singură familie, şi atunci vor dispărea orice războaie şi orice rău, provocate de dezbinarea popoarelor. Scopul final este orânduirea împărăţiei lui Dumnezeu aici, pe pământ”.

Nu este nevoie să arătăm în ce măsură un asemenea „ideal” se deosebeşte de idealul lăsat nouă ca testament de Domnul nostru Iisus Hristos. Mântuitorul nostru prezice că, înainte de sfârşitul lumii pe pământ, se vor înmulţi fărădelegile (Matei 24, 12), neorânduielile, vrajba, ororile, războaiele, pieirea şi nicidecum o bunăstare idilică. În publicaţiile ecumenice nu se spune nici un cuvânt despre aceste evenimente eshatologice, C.E.B. interzice membrilor săi să scrie şi să vorbească despre aceasta, ca în conştiinţa creştinilor superficiali şi creduli să pătrundă treptat, în locul convingerii creştine că Mesia şi era mesianică au venit demult, idei despre altă eră „mesianică”, necunoscută nouă, ce ar urma să vină.

Propaganda ecumenică în masă a şi atins, în acest sens, rezultate înfricoşătoare. Lumea protestantă în frunte cu anglicanismul este deja masonizată şi activează în C.E.B..

Bisericile Ortodoxe locale, în persoana „reprezentanţelor” oficiale, au fost şi ele atrase în C.E.B., pentru a participa la procesul distrugător al apostaziei de la adevăr. Iar Biserica Catolică, aceea care mai ieri dădea anatemei francmasoneria, şi-a schimbat în ultimul timp linia, împărtăşindu-i în multe privinţe punctele de vedere.

Biserica Catolică, deşi încă nu a aderat la C.E.B., se interesează în mod special de iniţiativele ecumenice, delegându-şi reprezentanţii în calitate de „observatori” la toate adunările şi conferinţele ecumenice, şi chiar a oferit un vechi lăcaş de cult din centrul Romei pentru „slujbe ecumenice”. Toate acestea dovedesc clar hotărârea catolicilor de a colabora cu C.E.B..

Drept temei şi impuls pentru o atare conlucrare a servit decretul „Cu privire la ecumenism” al Conciliului II de la Vatican. În 1969, Papa Paul al VI-lea a făcut o vizită oficială la sediul C.E.B. de la Geneva, iar în cuvântul de omagiu rostit cu prilejul aniversării a 25-a a C.E.B. a declarat că C.E.B. a fost fondat pentru reinstaurarea credinţei şi dragostei între comunităţile bisericeşti şi că papa apreciază mult dezvoltarea relaţiilor dintre C.E.B. şi Biserica Catolică, pentru faptul că, deşi aceste „două organisme sunt foarte diferite prin natura lor, conlucrarea lor este fructuoasă” şi trebuie să continue şi să se dezvolte în spiritul Conciliului II de la Vatican”.

Explicând motivele pentru care Biserica Catolică nu a aderat deocamdată la C.E.B., preşedintele Secţiei unităţii creştine a Vaticanului, cardinalul Villebrens, scria într-o scrisoare către secretarul general al C.E.B. din 4 iulie 1983: „Biserica Romano-Catolică, într-o măsură mai mare decât alte Biserici, îşi consideră propria structură de comunitate universală şi misiune universală drept un element esenţial al identităţii sale ... Hotărârea privind aderarea ei la Consiliul Mondial al Bisericilor ar putea fi interpretată neadecvat ... de pe poziţia puterii (autorităţii) în Biserica Romano-Catolică şi căilor de înfăptuire a ei”.

Redacţia revistei Irenikon, comentând această declaraţie a cardinalului Villebrens, arată că „Biserica Catolică reprezintă mai mult de a doua parte din lumea creştină”, şi pune întrebarea: „Cum ar putea ea să aibă în C.E.B. o reprezentanţă echitabilă fără a încălca echilibrul interior foarte şubred din organismul de la Geneva ?”

În calitate de exemplu se aduce „disconfortul pe care îl resimt în C.E.B. Bisericile Ortodoxe, căci ele au deseori impresia că sunt reprezentate insuficient. Ce va fi atunci când va participa şi Biserica Catolică ?” ...

Aşadar, papa îşi dă bine seama că C.E.B. din Geneva doreşte, ca şi Roma, să joace rolul de organ bisericesc universal. Pentru papa însă, ca şef „infailibil” al Bisericii Catolice, acest lucru este inacceptabil. Cum poate el intra în C.E.B., dacă nu îl va conduce ?! Iar dacă papa va intra în C.E.B., atunci, natural, va pretinde locul de preşedinte până când nu va putea deveni capul „Bisericii Universale”.

În scopul pregătirii a şi început apropierea neverosimilă a luteranilor şi romano-catolicilor în temeiul eventualei recunoaşteri a papei în calitate de cel mai potrivit şef al viitoarei „Biserici Universale”. În revista Irenikon (1974, nr. 2, p. 255-257) se poate citi următoarea relatare curioasă: „Comisia luterano-catolică pentru dialogul cu S.U.A. a publicat, la 4 martie 1974, o declaraţie foarte importantă privind papalitatea înnoită ca centru al Bisericii creştine. Documentul arată că luteranii îşi dau din ce în ce mai bine seama de necesitatea unei conduceri distincte în slujba unităţii Bisericii şi a misiunii ei universale”. Membrii comisiei consideră drept posibilă „schimbarea formei papalităţii, astfel încât să răspundă mai bine exigenţelor timpului”. (Evident, se are în vedere timpul antihristului, înainte-mergătorul căruia trebuie să fie papa).

Apropierea dintre romano-catolici şi protestanţi ajunge pe alocuri până acolo că se fac de pe acum „liturghii” catolico-luterane comune, iar în timpul canonului euharistic preotul unei Biserici rosteşte formulele de preschimbare asupra pâinii, iar preotul altei Biserici asupra potirului.

Prin urmare, romano-catolicii şi protestanţii se apropie pentru a-i uni pe toţi sub puterea unui singur cap – papa.

Referitor la Biserica Ortodoxă, de care Vaticanul tinde chipurile să se apropie „sincer”, papa încearcă să-şi asigure în rândul patriarhilor ortodocşi locul de întâietate „după merit”, deţinut până în anul 1054. El cere ortodocşilor să-i recunoască „primatul”, deşi în răstimpul ce s-a scurs Biserica Romano-Catolică a introdus atâtea noutăţi dogmatice. Mai adăugăm la aceasta că papa nu renunţă la teritoriile capturate de la Bisericile Ortodoxe locale cu ajutorul uniilor.

Papa Paul VI a declarat, într-o cuvântare rostită la 19 aprilie 1970: „Nu credem că o unire sinceră (!) între Biserica Romano-Catolică şi Biserica Ortodoxă se poate realiza în detrimentul Bisericilor Catolice din Est”.

De care „Biserici Catolice din Est” merge vorba totuşi ? Acestea sunt aşa-numitele Biserici uniate, altădată pur ortodoxe, care au fost constrânse, prin toate mijloacele violente posibile, la unia cu Roma. După părerea papei, unia – acea mare cucerire a agresivităţii papale – trebuie să rămână neatinsă. Prin urmare, unirea cu Bisericile Ortodoxe nu va însemna altceva decât subordonarea acestora Romei. În 1969, un reprezentant al Vaticanului a declarat făţiş: „Ortodocşii înţeleg unirea ca o apropiere, iar noi o înţelegem ca o unire sub un papă unic”.

Un grup de studenţi greci din Italia se referă la activitatea prozelitistă de azi a uniaţilor, într-o scrisoare publicată în Orthodoxos Thypos (20 apr. 1984, p. 4, col. 6-8) sub titlul „Unia continuă să fie un necruţător prigonitor al Ortodoxiei noastre”. Autorii dau numeroase exemple în acest sens, începând cu anul 1983: ocuparea forţată de către uniaţi a lăcaşurilor de cult ortodoxe, urmărirea slujitorilor ortodocşi ai altarului, mai ales la Roma, Bologna şi Bari, unde preoţii uniaţi atrag pe ortodocşii creduli, dându-se ei înşişi drept ortodocşi.

Aşadar, în activitatea sa ecumenică papismul îşi urmăreşte propriile scopuri hrăpăreţe, deopotrivă cu C.E.B. din Geneva, împreună cu acesta pledând pentru unirea omenirii în spiritul francmasoneriei. Roma înţelege foarte bine încotro merg lucrurile, şi încearcă să se apropie din timp de francmasonerie, duşmanul de odinioară şi concurentul periculos de astăzi, aşa încât să tragă maxim de profituri în actuala conjunctură. Prin aceasta se şi explică turnura sa bruscă spre evreime şi masonerie. Primele semnalmente ale acestei cotituri s-au făcut simţite la Conciliul Vatican II (1962-1965), unde a fost adoptată o nouă linie de comportament faţă de iudaism. În Declaraţia sinodală „Cu privire la atitudinea Bisericii faţă de religiile necreştine”, Biserica Romano-Catolică a declarat că „pentru suferinţele şi moartea Mântuitorului nu pot fi învinuiţi nici toţi iudeii care trăiau atunci, nici cei de astăzi”.

Această declaraţie a Conciliului Vatican II, apărută din tendinţa de a face pe plac francmasoneriei, contravine Sfintei Scripturi, în care găsim numeroase afirmaţii că evreii în ansamblu (şi nu numai acei care au fost de faţă pe Golgota şi au luat parte personal la răstignirea lui Hristos) au ucis pe Domnul (Faptele Apostolilor 2, 24; 3, 15; 5, 30; 7, 52; I Tesaloniceni 2, 15; 8 etc). Potrivit Cuvântului lui Dumnezeu, toţi iudeii, chiar şi cei de acum, deşi sunt despărţiţi în spaţiu şi timp de ucigaşii propriu-zişi ai Mântuitorului, sunt răspunzători împreună cu ei, dacă urăsc pe Hristos şi nu cred în El ca Mesia, precum şi dimpotrivă – ei se pot elibera de răspundere, dacă vor crede în Hristos şi se vor boteza (Marcu 16, 16; comp. Faptele Apostolilor 3, 19; 2, 38). La fel şi creştinii care cred în Hristos, dacă se vor lepăda de credinţa în El, se fac părtaşi ai celor ce au răstignit pe Hristos, deşi nu au luat nemijlocit parte la răstignirea Lui pe Golgota. Ei, potrivit învăţăturii Sfintei Scripturi, a doua oară răstignind loruşi pre Fiul lui Dumnezeu (Evrei 6, 6).

Sămânţa, aruncată de Conciliul Vatican II, cu scopul de a dezvinovăţi pe iudei, a adus foarte curând – după numai 8 ani – roadele sale. La 16 aprilie 1973, episcopatul francez a lansat nişte „Directive duhovniceşti”, fără precedent, în care a fost expusă o poziţie principial nouă faţă de iudaism. Aceste „Directive”, pătrunse de spirit masonic, au fost alcătuite neîndoielnic cu acordul probabil al Vaticanului şi Marelui Rabinat al Franţei, al cărui comentariu (cu prilejul paştelui iudaic) a fost făcut public în timpul unei conferinţe de presă ţinută în aceeaşi zi. Comentariul a fost publicat în anexă la „Directive” în organul catolic oficial francez „Documentation catholique” (1973, nr. 1631, p. 419-422). În introducerea la „Directive” se subliniază că respectivele „realizează prevederile Declaraţiei Conciliului Vatican II Nostra aetate (În timpurile noastre), care cuprinde un capitol despre poporul evreu”. În continuare se afirmă că documentul „trasează o cotitură în poziţia creştină faţă de iudaism şi sugerează o nouă atitudine, de acum încolo, a creştinilor faţă de poporul evreu, nu numai în raporturile dintre oameni, ci şi în planul credinţei”.

În partea a treia, „Chemarea neschimbată a poporului evreu”, Bisericii i se reaminteşte că ea se alimentează de la rădăcina măslinului sălbatic – iudaismul (Romani 11, 17), că prin poporul israelit „credinţa în Dumnezeul cel Unic a intrat în istoria omenirii”, că „prin el monoteismul a devenit, deşi cu unele deosebiri, un apanaj comun a trei mari neamuri, care se mândresc cu provenienţa lor de la Avraam: iudaismul, creştinismul şi islamismul”. După aceea se subliniază că evreii sunt un popor ales al lui Dumnezeu şi chemarea lui este neîndoielnică (Romani 11, 29).

Autorii „Directivelor” trec însă sub tăcere faptul că aceste privilegii istorice ale iudaismului vetero-testamentar, subliniate de Sfântul Apostol Pavel (Romani 8, 4-5), au putere doar cu condiţia că iudeii nu vor rămâne în necredinţă (Romani 11, 23), adică doar în cazul în care ei vor primi pe Domnul Iisus Hristos ca Mesia şi vor crede în El ca Fiu întrupat al lui Dumnezeu şi ca Dumnezeu (Romani 9, 5), asemenea felului în care a crezut în El Însuşi Apostolul Pavel după împietrirea şi râvna sa fără măsură de altădată împotriva lui Hristos (Galateni 1, 13-16). Aceeaşi râvnă fără cunoştinţă (Romani 10, 2) şi împietrirea (Romani 11, 25) împotriva lui Hristos arătau şi iudeii contemporani cu Sfântul Apostol Pavel, din care pricină el era îndurerat şi se ruga pentru ca ei să vină la Hristos (Romani 9, 2-3). Tocmai în acest sens Pavel foloseşte imaginea măslinului sălbatic (Romani 11, 24), asemuindu-i iudaismul provenit de la patriarhii întemeietori ai neamului, cărora Dumnezeu le-a făgăduit mântuirea (Evrei 11, 17). Această făgăduinţă are putere şi asupra evreilor din viitor, dar numai cu condiţia că ei „vor stărui în acelaşi duh de credinţă în Dumnezeu cu cel al patriarhilor şi de împlinire a voii Lui”.

Iudeii nu au dreptul să se fălească că provin după trup de la Avraam (lucru pentru care îi învinuia şi Sfântul Ioan Înaintemergătorul – Matei 3, 9), fără a crede aşa cum au crezut Avraam şi toţi dreptcredincioşii vetero-testamentari în viitorul Mântuitor (Evrei 11, 13), care este Hristos (Galateni 3, 16) şi Dumnezeu (Romani 9, 5). De aceea nu iudeii (după trup), ci creştinii sunt adevăraţii urmaşi după credinţă ai lui Avraam, care este tată nouă tuturor (Romani 4, 16). Prin urmare, iudeii nu au dreptul să se fălească pentru credinţa moştenită de ei prin Avraam (Romani 4, 12), pe care, de fapt, ei au trădat-o prin necredinţa lor în Hristos ca Mesia şi Fiu al lui Dumnezeu (Marcu 14, 61-62). Aşadar, aici nu este vorba de „unele deosebiri” dintre creştinism şi iudaism, ci de o abatere principială a iudaismului de la Dumnezeul cel Viu şi Fiul Său Unul-Născut, Iisus Hristos (Matei 16, 16).

În ce priveşte legământul veşnic, încheiat între Dumnezeu şi Avraam (Facerea 17, 7), acesta a fost anulat şi înlocuit de Domnul nostru Iisus Hristos – Păstorul cel mare al oilor – prin sângele legii celei veşnice (Evrei 13, 20). Pe când în „Directivele pastorale” se sugerează ideea că Vechiul Testament, indiferent de Noul Testament al lui Iisus Hristos, îşi păstrează caracterul legitim pentru poporul evreu, care îşi continuă misiunea sa în lume (21). „Şi cu toate că pentru noi (creştinii), se arată în document, Vechiul Testament îşi dezvăluie sensul final doar în lumina Noului Testament, aceasta presupune că înainte de toate el este primit şi recunoscut prin el însuşi”. Ultima frază care conţine o evidentă contradicţie arată că se atribuie un sens subiectiv relativ cuvintelor Sfântului Apostol Pavel: Sfârşitul legii este Hristos (Romani 10, 4). „Directivele”, fără a aminti cât de cât că proorocirile mesianice vetero-testamentare s-au şi împlinit în persoana Domnului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos (Luca 24, 44), accentuează valoarea de sine stătătoare a Vechiului Testament şi după venirea Noului Testament. În felul acesta se ignoră proorocirea inspirată de Dumnezeu a lui Ieremia că Domnul va încheia cu casa lui Israel şi cu casa lui Iuda legământ nou (Ieremia 31, 31; Evrei 8, 8), trecându-se de asemenea sub tăcere comentariul respectiv al Sfântului Apostol Pavel, obligatoriu pentru creştini: Nouă (Noul Testament) – scrie Sfântul Apostol Pavel despre Ieremia – a învechit pre cea dintâi; iar ce se învecheşte şi îmbătrâneşte aproape este de pieire (Evrei 8, 13): că de ar fi fost cel dintâi fără de prihană, nu s-ar fi căutat loc celui de al doilea (Evrei 8, 7).

 

* Această carte a fost tipărită în 2 ediţii (1997 şi 2008) cu binecuvântarea Î.P.S. Vlasie, Arhiepiscop şi Mitropolit al Bisericii Ortodoxe de Stil Vechi din România. Toate drepturile asupra acestei cărţi aparţin Editurii Adormirea Maicii Domnului. Nici o parte din acest volum nu poate fi publicată fără permisiunea scrisă a editurii.

Notele care sunt notate N.r. aparţin Catacombele Ortodoxiei. Înclinările sau sublinierile din text aparţin textului original. Citatele din Sfânta Scriptură sunt din ediţia sinodală din 1914.

 


[1] În Scriptura din 1914, Navuhodonosor şi Navuzardan.

[2] În Scriptura din 1914, preot.