----------------

 

Carti in site

 

--------------------

Cine e online?

Avem 105 vizitatori și nici un membru online

Calea rătăcirilor (IX)

- Adevăr şi minciună despre viaţa de după moarte -

de arhimandrit Serafim Alexiev

 

Episodul anterior

 

V. Unde este Împărăţia lui Dumnezeu ? Unde se află sufletele celor decedaţi ? (continuare)

Cine crede în chip mântuitor ? Acela care Îl iubeşte pe Dumnezeu şi păzeşte poruncile Lui (a se vedea Ioan 14, 15). Nu în zadar s-a spus: Aceasta este dragostea lui Dumnezeu, ca poruncile lui să păzim (I Ioan 5, 3). Şi încă: Cela ce este de la Dumnezeu, graiurile lui Dumnezeu ascultă (Ioan 8, 47). Acela care caută doar slava dumnezeiască, şi nu propria lui slavă, acela va gusta pacea lumii de dincolo. Căci cel ce caută slava sa jalnică nu doar că în realitate nu crede în Tatăl, dar nici nu este în stare din cauza încurcării sale în lucrurile păcătoase pământeşti să creadă cu adevărat – lucru pe care Mântuitorul în chip limpede l-a subliniat prin cuvintele: Cum puteţi voi să credeţi, slavă unul de la altul luând, şi pre slava cea de la singur Dumnezeu nu o căutaţi (Ioan 5, 44) ?

Ce semnifică toate acestea în legătură cu întrebarea noastră pusă la începutul acestui capitol ? Aceasta înseamnă: să trăieşti creştineşte, să ai o conştiinţă curată, să nu scârbeşti cu fapte rele pe Dumnezeu şi tu te vei apropia încă din această viaţă de Împărăţia lui Dumnezeu şi vei gusta desfătările ei. Dar, dacă neîncetat îţi pătezi sufletul cu păcate insuflate de demoni, tu vei pregusta încă de aici Iadul. Iadul şi Raiul nu sunt nişte registre de spaţii, asemănătoare împărăţiilor pământeşti, ci sunt stări ale sufletului. Subliniind însă aceasta, trebuie să scoatem în evidenţă şi o primejdie de o importanţă extremă: tentaţia de a se psihologiza noţiunea de Rai şi de Iad, de a se pierde simţământul realităţii acestora ca sfere de existenţă, de a fi prezentate în întregime doar ca stări sufleteşti determinate.

Raiul şi Iadul sunt şi stări ale sufletului, şi ,,loc”, însă loc dintr-o altă rânduială a existenţei, loc care nu ţine de coordonatele sistemului nostru pământesc spaţio-temporal. Iată de ce sunt la fel de greşite demonstraţiile naive privitoare la grosolana spaţialitate ,,topografică” a Raiului şi Iadului, cât şi spiritualismul extrem, care le lipseşte de orice idee de spaţiu şi obiectivitate, rezumându-le doar la stări ale sufletului omenesc.

Din punctul de vedere al mântuirii noastre, înaintea oricărei legături a omului cu Dumnezeu, dragostea noastră către Dumnezeu şi ascultarea noastră de poruncile Lui determină pentru fiecare dintre noi distanţa dintre Rai şi Iad. Cei ce-L iubesc pe Dumnezeu sunt fericiţi întru El. Cei ce-L urăsc sunt nespus de nefericiţi. Ei nu pot să suporte prezenţa Lui, dar nu pot nici să fugă de El, pentru că El este pretutindeni (a se vedea Psalmi 138, 6-9). Astfel s-a petrecut cu Adam. Acesta a fost fericit până ce s-a îndepărtat de Dumnezeu prin neascultarea sa. Sfântul Vasilie cel Mare afirmă despre el şi despre înalta lui petrecere în Rai de până la căderea în păcat: ,,Într-o stare înaltă a fost oarecând Adam, însă nu prin existenţa lui într-un loc, ci prin poziţionarea voii sale”.

Cine se îmbogăţeşte cu experienţă duhovnicească, acela începe să înţeleagă unde este Raiul şi unde este Iadul. Cine a învăţat să tacă înaintea tainelor sufletului său şi a însuşirilor lui minunate, acela nu se tulbură de neputinţa sa de a răspunde la întrebarea: Unde merg sufletele după ce părăsesc trupurile lor ? El vede că, atâta vreme cât se află în trup, sufletul este supus într-o anume măsură timpului şi spaţiului, însă nu întru totul. Căci trupul poate să fie în lanţuri, iar sufletul să zboare liber către Dumnezeu prin rugăciune. Trupul poate să fie prizonier şi, în acelaşi timp, sufletul să se simtă liber. După moartea trupurilor, sufletele se arată în cu totul alte condiţii şi sunt independente de categoriile spaţio-temporale. Sufletele drepţilor, după o expresie consacrată, merg la ,,cer”, la Dumnezeu. Ele sunt în Împărăţia lui Dumnezeu. Însă, înainte de a merge la ,,cer”, noi trebuie să dobândim cerul în noi înşine. Aceasta se petrece când, din pământeşti, noi năzuim să devenim cereşti, duhovniceşti. Doar aceia care încă din viaţa aceasta au înrădăcinat cerul în sufletele lor merg după moarte la ,,cer”.

Dumnezeu este pretutindeni şi Împărăţia Lui este acolo unde se află El. Dacă Dumnezeu Se află în inima ta, Împărăţia cerurilor se află, de asemenea, în inima ta; dar dacă eşti străin de Dumnezeu, tu eşti departe şi de Împărăţia lui Dumnezeu, nu spaţial, ci moral eşti departe de ea prin reaua poziţionare a minţii tale, prin reaua orientare a voii tale, prin întinarea inimii tale.

,,Esenţa Împărăţiei cerurilor este ca printr-o viaţă bună să câştigăm bunăvoinţa şi milostivirea Domnului”, afirmă minunat Sfântul Ioan Gură de Aur. Iar Sfântul Dimitrie al Rostovului spune: ,,Împărăţia cerurilor nu este nimic altceva în afară de slobozire din patimi şi de unire cu Domnul prin iubire”.

De remarcat că Mântuitorul, ispitit de fariseii ce aşteptau o împărăţie pământească – când va veni Împărăţia lui Dumnezeu –, le-a răspuns într-un mod cu totul duhovnicesc şi neaşteptat: Nu va veni împărăţia lui Dumnezeu cu pândire. Nici vor zice, iată aici sau iată acolo; că iată împărăţia lui Dumnezeu înlăuntrul vostru este (Luca 17, 20-21).

Tâlcuind acest pasaj, Fericitul Teofilact lămureşte în chip minunat că Împărăţia lui Hristos nu are nimic în comun cu statele pământeşti, că ea nu este din această lume (a se vedea Ioan 18, 36), ca să se poată spune despre ea când şi unde se va arăta. ,,Împărăţia lui Dumnezeu nu are un timp hotărât, însă pentru cei ce însetează soseşte în orice vreme. Căci Împărăţia lui Dumnezeu [...] este vieţuire după chipul îngerilor. Dumnezeu împărăţeşte atunci (întru noi) când în sufletele noastre nu există nimic păcătos [...], şi acest mod de viaţă putem să-l avem înlăuntrul nostru, desigur, dacă dorim. Căci pentru el nu este nevoie nici de vreme îndelungată, nici de călătorii, ci de credinţă, de acordul între o viaţă bineplăcută lui Dumnezeu cu credinţa. Iar toate acestea sunt aproape de noi. Iată de ce apostolul spune: Aproape este de tine cuvântul, în gura ta şi întru inima ta; adică, cuvântul credinţei care propovăduim (Romani 10, 8).

Caracteristic este faptul că Iisus Hristos nu a dat nicăieri o definiţie a Împărăţiei cerurilor, oricât de mult a vorbit despre ea (a se vedea Matei 4, 17; 6, 10; 6, 33; 12, 28; 13, 24-47; 25, 34; 26, 29 etc). Mântuitorul S-a slujit de pilde, prin care minţile dispuse spre evlavie au descoperit multe lucruri, iar ochilor plini de îndrăzneală ai necredincioşilor le-au fost ascunse acelea pe care ei, din pricina asurzirii de bunăvoie, s-au arătat nevrednici să le asculte. În toate aceste pilde Domnul ne conduce la ideea că Împărăţia lui Dumnezeu nu este nimic altceva decât harul Sfântului Duh. Cel ce a dobândit harul şi rămâne cu tărie în El, acela se află în Împărăţia lui Dumnezeu. Iar cel ce se împotriveşte harului se exclude el însuşi din minunata Împărăţie cerească. Tainicele asemănări ale Împărăţiei lui Dumnezeu fie cu sămânţa cea bună (a se vedea Matei 13, 24), fie cu aluatul (a se vedea Matei 13, 33), fie cu comoara ascunsă în ţarină (a se vedea Matei 13, 44), fie cu mărgăritarul cel de preţ (a se vedea Matei 13, 45-46) şi altele asemenea au ca scop să determine voia omenească să caute neîncetat preascumpa Împărăţie a cerurilor, adică să dobândească şi să înmulţească harul, ca o bogăţie în Dumnezeu (a se vedea Luca 12, 21). Acest har se dă nu celor trufaşi, ci celor smeriţi (a se vedea Iacov 4, 6; I Petru 5, 5).

Asemenea este împărăţia cerurilor – spune Hristos – grăuntelui de muştar, pre care luându-l omul, l-a semănat în ţarina sa, care este mai mic decât toate seminţele, iar dacă creşte este mai mare decât toate buruienile şi se face copac, încât vin păsările cerului şi se sălăşluiesc în ramurile lui (Matei 13, 31-32). Tâlcuind această pildă, Sfântul Ioan Gură de Aur se minunează cum poate Mântuitorul să compare pe cele mai mari cu cele mai mici. ,,Ce este mai măreţ decât Împărăţia cerurilor, şi ce este mai neînsemnat decât un grăunte de muştar ?” Însă oricât de stranie ar părea această comparaţie, ea desemnează cel mai limpede tainica Împărăţie a lui Dumnezeu. Aceasta este minunată nu doar în sine, ci şi în ochii celor ce ignoră lucrurile neînsemnate.

După cuvintele Sfântului Ioan Gură de Aur, Însuşi Hristos este Împărăţia lui Dumnezeu. Cine este mai mare decât Hristos după firea cea dumnezeiască ? Şi ce este mai neînsemnat decât Hristos în taina micşorării Lui ? Smerirea Mântuitorului a început încă din peştera Bethleemului şi a continuat pe parcursul întregii Lui vieţi pământeşti, fiind subliniată clar de către Sfântul Prooroc Isaia prin cuvintele: Nu are chip el, nici mărire, şi l-am văzut pre el, şi nu avea chip, nici frumuseţe. Ci chipul lui necinstit, şi mai sfârşit decât al fiilor omeneşti, om ce era întru bătaie, şi ştiind răbda durere, că s-a schimbat faţa lui, defăimat a fost şi nesocotit (Isaia 53, 2-3).

Însă din această dumnezeiască sămânţă a Împărăţiei lui Dumnezeu, care s-a arătat în smerita iesle a Bethleemului – în care a fost aşezat Fiul lui Dumnezeu –, creşte măreţia arborelui Împărăţiei lui Hristos, care este împărăţia dreptăţii, a păcii şi a bucuriei şi care stăpâneşte milioane şi miliarde de inimi, astfel încât coroana sa ajunge, într-adevăr, până la cer. Sufletele nenumăraţilor drepţi, asemenea păsărilor cerului, îşi fac veşnice cuiburi în ramurile lui neveştejite.

Având în vedere toate acestea, cât şi cunoscuta mărturie a lui Hristos: Împărăţia mea nu este din lumea aceasta (Ioan 18, 36), devine clar că nu putem să exprimăm prin cuvinte omeneşti realitatea Împărăţiei cerurilor de deasupra timpului şi spaţiului. Unde este Împărăţia lui Dumnezeu ? Ea nu este aici ori acolo. Este pretutindeni unde cei care cred în Mântuitorul o zidesc în sine prin pietrele faptelor celor bune şi ale puternicei credinţe dreptmăritoare, cimentându-le cu liantul dragostei şi folosindu-se neîncetat de ajutorul harului Atotputernicului Dumnezeu care li se dăruieşte; ca gustând dulceaţa harului, după aceasta să năzuiască şi mai osârdnic către el, ca spre cel mai înalt bun duhovnicesc. Fără el nimeni nu poate să zidească în inima sa Împărăţia cerurilor, după cele spuse: De nu ar zidi Domnul casa, în deşert s-ar osteni cei ce zidesc (Psalmi 126, 1). Însă nici fără propriile sforţări cei întăriţi de acelaşi har nu pot să dobândească această Împărăţie cerească. Creştinul ortodox nu se întreabă: unde este Împărăţia cerurilor ? Unde sunt082. Calea ratacirilor IX sufletele adormiţilor noştri ?, ci îşi pleacă evlavios capul înaintea tainelor acestei Împărăţii a harului şi, prin credinţă fierbinte şi prin împlinirea dumnezeieştilor porunci, se sileşte neîncetat pe sine să intre în aceasta (a se vedea Matei 16, 16).

Sfântul Serafim de Sarov a fost învrednicit, asemenea Apostolului Pavel, să contemple încă din această viaţă Împărăţia cerurilor. El a povestit aceasta unui ucenic: ,,Eu m-am îndulcit din cuvântul Domnului meu Iisus Hristos, care spune: În casa Tatălui meu multe lăcaşuri sunt (Ioan 14, 2) [...] Eu, săracul Serafim, m-am oprit asupra acestor cuvinte şi am dorit să văd acele lăcaşuri şi m-am rugat Domnului meu Iisus Hristos să mi le arate, iar Domnul nu Şi-a întors mila Sa de la mine, sărmanul. El mi-a împlinit cererea ... Am fost răpit în acele cereşti lăcaşuri, însă nu ştiu dacă în trup ori fără de trup, Dumnezeu ştie, iar despre acea bucurie şi dulceaţă cerească, pe care le-am gustat, este cu neputinţă să-ţi povestesc”.

La aceste cuvinte Sfântul Serafim a tăcut, închizându-şi ochii. Faţa lui treptat a început să se schimbe şi să devină din ce în ce mai luminoasă. Ucenicul îl urmărea plin de evlavie şi s-a mirat de acea stare plină de har a sfântului. Şi a căzut şi el în extaz şi bucurie nespusă, pe care nu le simţise în întreaga lui viaţă. Sfântul Serafim nu a fost în stare să exprime în cuvinte minunata lui vedenie despre cereştile lăcaşuri, însă a arătat-o cu minunata lumină a feţei sale şi prin tainica lui tăcere. Astfel a trecut jumătate de ceas. Când şi-a venit puţin în fire, sfântul din nou a vorbit; fiind plin de bucurie, a spus: ,,Ah, dacă ai şti ce bucurie, ce dulceaţă aşteaptă sufletul dreptului la ceruri, te-ai hotărî ca toată viaţa ta să o petreci în orice fel de scârbă, în prigoane şi în clevetiri plin de mulţumire. Dacă ar fi această chilie plină cu viermi şi dacă viermii ar înţepa trupul în toată vremea vieţii vremelnice, cu deplină dorinţă ar trebui să ne învoim la una ca aceasta, numai să nu ne lipsim de acea bucurie cerească pe care Dumnezeu a pregătit-o celor ce-L iubesc pe El. Acolo nu există nici durere, nici întristare, nici suspin. Acolo există doar o nespusă dulceaţă şi bucurie ... Şi, dacă însuşi Apostolul Pavel nu a putut să exprime acea slavă şi bucurie cerească (a se vedea II Corinteni 12, 2-4), atunci ce altă limbă omenească ar putea să arate frumuseţea Împărăţiei de Sus, în care se sălăşluiesc sufletele drepţilor ?”[1]

Concluzia este următoarea: când vorbim despre Dumnezeu, despre Împărăţia cerurilor, despre viaţa veşnică şi despre starea sufletelor oamenilor de pe lumea cealaltă, trebuie întotdeauna să luăm aminte că nu dispunem de mijloace de exprimare potrivite ori de noţiuni ca să putem lămuri şi să exprimăm aceste lucruri nepământeşti, care nu se supun simţurilor noastre.

 


[1] Arhimandrit Serafim Alexiev, Sv. Serafim Sarovski, p. 140-141, în manuscris.

 

Episodul urmator