----------------

 

Carti in site

 

--------------------

Meşteşugul rugăciunii (X)

de arhimandrit Serafim Alexiev

 

Episodul anterior

 

Rugăciunea neîncetată (continuare)

Sfântul Vasilie cel Mare zugrăveşte, pe fundalul fiecărei zile, neîncetata rugăciune în acest chip: ,,Nu doar în cuvinte să aşezăm sensul rugăciunii, ci, înainte de toate, în dispoziţia sufletească, rugându-ne întotdeauna, în toate situaţiile, din toată inima. Dacă stai la masă, roagă-te. Dacă a trecut nevoia de hrană, nu te opri din a lua aminte la Binefăcător. Dacă te îmbraci, îndoieşte dragostea ta de Dumnezeu, care ne-a dat cu ce să ne îmbrăcăm … Dacă a trecut ziua, mulţumeşte Aceluia care ne-a dăruit soarele ca să ne săvârşim lucrul de peste zi. De asemenea, noaptea ai alte pricini pentru rugăciune. Nu trebuie să petreci întreaga noapte dormind. Nu îngădui ca jumătate din viaţa ta să treacă fără de folos prin nesimţirea somnului ! Dimpotrivă, vremea nopţii tale să fie împărţită între somn şi rugăciune. În acest chip, neîncetat să te rogi”.

După înţelegerea Sfinţilor Părinţi, rugăciunea neîncetată nu este doar cu putinţă, ci chiar necesară. Dacă rugăciunea este – după cum după dreptate o numesc unii – ,,respiraţie a sufletului” –, ea trebuie să fie neîncetată, ca să menţină viaţa noastră cea duhovnicească. Aşa cum noi respirăm neîncetat, tot astfel trebuie ca neîncetat să ne şi rugăm. Închipuiţi-vă că cineva ne spune: ,,Respiraţi neîncetat !” Oare îi vom replica noi că aceasta este cu neputinţă, deoarece suntem ocupaţi cu multe alte lucruri ? Oare respiraţia neîncetată nu este o condiţie a existenţei noastre ? Ea asigură buna săvârşire şi a celorlalte lucruri ale noastre. Altminteri, nici că se poate să nu respirăm în permanenţă ! Câtă vreme avem suflare întru noi, suntem vii, iar dacă vom înceta să respirăm, vom muri. Prin urmare, dacă vrei să trăieşti, respiră neîncetat. Aceasta trebuie să se spună şi despre rugăciune.

Aşa cum pentru sănătatea noastră fizică este nevoie să respirăm aerul adânc, tot aşa pentru sănătatea noastră duhovnicească este nevoie ca în anumite ceasuri ale zilei să ne rugăm mai adânc şi mai cu osârdie. Aceasta poate să se facă cel mai bine dimineaţa, după ce ne trezim din somn, şi seara înainte de culcare, când orice creştin este dator să-şi facă rugăciunile de dimineaţă şi de seară. Şi în timpul zilei însă omul trebuie să trăiască pentru suflet şi să-şi ridice mintea şi inima prin rugăciune la Dumnezeu. Înainte şi după orice masă, creştinul trebuie neapărat să se roage. Aşa trebuie să facă înainte şi după orice lucru, cât şi la ieşirea din casă ori la întoarcerea acasă.

Pentru respiraţia fizică este nevoie de aer curat. Astfel, şi la rugăciune omul trebuie să curăţească atmosfera duhovnicească din jurul său de gândurile cele necurate trupeşti, de pierzătoarele dorinţe ale desfrânării, de simţămintele neplăcute lui Dumnezeu, precum răutatea, mânia, mândria, ura şi răzbunarea; de patimile care ne ucid duhovniceşte, precum zavistia, osândirea aproapelui, cruzimea, bucuria de răul altuia etc. Pentru că atmosfera otrăvită din suflet otrăveşte rugăciunea şi ucide zborul acesteia.

Despre binecuvântatele daruri ale rugăciunii celei neîncetate, Sfântul Ignatie Briancianinov scrie: ,,Prin rugăciunea neîncetată nevoitorul ajunge la sărăcia cu duhul (smerenie). Învăţând să ceară lui Dumnezeu neîncetat ajutor, treptat el va înceta să-şi pună nădejdea în sine însuşi. Dacă săvârşeşte ceva în care izbândeşte, el vede în aceasta nu realizarea sa, ci îndurarea lui Dumnezeu, pentru care necontenit se roagă Lui. Neîncetata rugăciune conduce către sporirea credinţei, căci cel care se roagă neîncetat începe încetul cu încetul să simtă prezenţa lui Dumnezeu. Această simţire poate să crească şi să sporească în aşa măsură, încât ochiul minţii să vadă pe Dumnezeu şi lucrările Lui proniatoare mai clar decât ochiul fizic, care vede lucrurile materiale din această lume …

Rugăciunea neîncetată nimiceşte viclenia, îl conduce pe om la sfânta simplitate, desprinde mintea de felurite gânduri neplăcute lui Dumnezeu, de urzirea de planuri păcătoase în privinţa sa şi în privinţa aproapelui, îl aşază în smerite gânduri … Cel care se roagă neîncetat pierde treptat obiceiul de a se lăsa pradă visării, răspândirii şi grijilor deşarte. În cele din urmă, el poate să ajungă până la acea inimă curată de copil, care este poruncită în Evanghelie. Cu rugăciunea neîncetată se nimicesc curiozitatea, fariseismul, neîncrederea, dispreţul. De la aceasta, toţi oamenii încep să ni se pară buni, iar din această dispoziţie a inimii către oameni se naşte dragostea pentru ei. Cel ce se roagă neîncetat petrece în permanenţă cu Domnul, dobândind frica de Dumnezeu. Frica îl conduce la curăţie, iar curăţia la dragostea de Dumnezeu. Şi dragostea de Dumnezeu umple templul său cu darurile Duhului”.

,,Închipuieşte-ţi – scrie un alt autor – că omul, în fiecare zi, ar împlini doar această poruncă a lui Dumnezeu, de a se ruga neîncetat. Prin ea el ar împlini toate poruncile, căci dacă ar săvârşi această rugăciune neîncetat, în toate faptele şi în toate îndeletnicirile sale, şi ar chema în taină dumnezeiescul nume al Mântuitorului Hristos – fie şi fără căldură sufletească şi osârdie la început, silit chiar – el nu ar avea vreme de convorbiri deşarte, de osândire a aproapelui, de petrecere a timpului întru desfătări păcătoase ale simţurilor. Întotdeauna, orice gând rău al lui ar întâlni piedici în repetarea ritmică a rugăciunii. Ar scurta ori ar nimici multa grăire şi grăirea deşartă. Orice răutate fără zăbavă ar curăţi-o cu puterea binecuvântată a acestei dese chemări a numelui lui Dumnezeu. Deasa îndeletnicire cu rugăciunea ar îndepărta sufletul de faptele păcătoase şi l-ar atrage … către unirea cu Dumnezeu”.

Iată, acestea sunt minunatele roade ale rugăciunii neîncetate. Cât de mult pierde cel credincios dacă nu năzuieşte să fie în neîncetată părtăşie de rugăciune cu Dumnezeu ! În vechime, nu doar monahii, ci şi creştinii de rând se îndeletniceau cu rugăciunea neîncetată. Prin ea, aceştia ajungeau la desăvârşire. Astăzi însă nu doar creştinii de rând, ci şi multe feţe bisericeşti nu ştiu ce este rugăciunea neîncetată. Mai mult, numeroşi oameni în veacul nostru materialist nu doar că sunt străini de rugăciunea neîncetată, dar nu se roagă în nici un chip. De ce se întâmplă una ca aceasta ? Pentru că ei socotesc rugăciunea nefolositoare fie din pricina toropelii lor duhovniceşti, fie din pricina pierderii credinţei în Dumnezeu.

Nevoia de a ne ruga nu este fizică, nu ne constrânge, aşa cum este de pildă nevoia de a respira. Dumnezeu ne-a dat libertate duhovnicească. Putem să ne rugăm dacă voim; putem să nu ne rugăm, dacă nu voim. De noi ţine aceasta. Dar trebuie să ştim că cel care nu se roagă este mort pentru Dumnezeu, este mort pentru viaţa duhovnicească şi nu va moşteni părtăşia dorită cu Dumnezeu a vieţii celei veşnice a celor ce viază duhovniceşte.

Dumnezeu a rânduit astfel viaţa că şi fără de rugăciune ni se dau cele necesare existenţei noastre de aici. De bunătatea îndurării Sale, revărsată în fiecare zi asupra lumii materiale, se folosesc şi cei care se roagă, şi cei care nu se roagă. Dumnezeu pre soarele său îl răsare preste cei răi şi preste cei buni, şi plouă preste cei drepţi şi preste cei nedrepţi (Matei 5, 45). Dacă se petrece astfel cu darurile cele materiale, nu tot aşa se întâmplă cu cele duhovniceşti. Pentru cele de pe urmă rugăciunea este absolut necesară. Fără rugăciune, omul nu poate să sporească duhovniceşte, să se îmbogăţească întru virtuţi, să sporească în har şi în sfinţenie, să se apropie de Ziditorul său, nici să dobândească veşnica mântuire a sufletului.

Rugăciunea este plictisitoare, spun mulţi astăzi. Chiar şi aceste cuvinte să le repeţi este atât de plictisitor. Omul nu are cum să nu se automatizeze prin repetări permanente, să nu se transforme într-un automat.

Dar mâncarea nu plictiseşte oare ?, întrebăm şi noi. Nu este aceeaşi acţiune repetată ? Ne transformă oare şi aceasta în automate ? Nu. Cum să explicăm mai bine aceasta ? Prin permanenta poftă de mâncare. Dacă omul are poftă de mâncare, mănâncă cu satisfacţie în fiecare zi; iar aceasta de câteva ori pe zi, şi din hrană primeşte putere. Doar dacă îşi pierde pofta de mâncare, hrana se transformă pentru el într-un chin. Când îşi pierde însă omul pofta de mâncare ? Când este grav bolnav. Aduceţi-i atunci cele mai bune feluri de mâncare, şi ele îi vor fi potrivnice. Nu va putea să suporte nici măcar mirosul lor.

Tot astfel cu rugăciunea, această minunată hrană cerească a sufletului. Când îşi pierde omul pofta să se roage ? Când este bolnav duhovniceşte. Sfinţii, aceşti oameni sănătoşi cu duhul, nu s-au săturat niciodată de rugăciune. Şi aceasta nu i-a prefăcut în automate. Dimpotrivă, le-a dat puteri morale uriaşe. I-a prefăcut pe ei din oameni obişnuiţi în cei mai mari înţelepţi ai lumii şi făcători de minuni şi le-a sporit setea de părtăşie cu Dumnezeu. Orice nouă convorbire cu Dumnezeu îi îndulcea nespus. Ei au fugit de tumultul lumii, de deşertăciune, chiar şi de bucuriile vieţii, ca să poată neîncetat să se afle într-o dulce convorbire cu Ziditorul. Ei au socotit rugăciunea înaintea mâncării, înaintea somnului şi înaintea satisfacerii oricărei alte trebuinţe pământeşti, fără să vorbim de satisfacţiile prisositoare ale vieţii. Şi ei au fost cu desăvârşire drepţi căci nici o hrană pământească, nici o ocupaţie pământească, nici chiar cele mai înalte dintre acestea nu pot să înlocuiască rugăciunea şi să dea cuiva marile bunuri duhovniceşti pe care ea le oferă. Fără rugăciune nu este cu putinţă să devii apropiat al lui Dumnezeu, străin de păcat, bogat în virtuţi, sărac în vicii, slab întru rău şi puternic întru bine.

Omul zilelor noastre, orientat spre cele materiale, a pierdut dorinţa de a se ruga, căci el crede întru sine şi nu în Dumnezeu. Nădăjduieşte întru sine şi nu în Dumnezeu. Se iubeşte pe sine şi nu pe Dumnezeu; îi place de sine însuşi şi nu de Dumnezeu. Necredinţa, plăcerea de sine şi robirea către cele mai mari patimi – iată resorturile vieţii lui. În îndepărtarea lui de Dumnezeu, el piere duhovniceşte. Nedorinţa de a se ruga arată boala lui duhovnicească adâncă. Cum poate fi ajutat oare ?

Boala trupească se lecuieşte prin cercetarea medicului şi prin luarea medicamentelor prescrise. Boala sufletească, păcătoşenia, se lecuieşte prin cercetarea duhovnicului şi, după spovedania cuvenită, primirea leacurilor duhovniceşti ce-i sunt prescrise. Iar acestea sunt: lepădarea de păcate, înfrânarea pe viitor de orice rău, postul, nevoinţa întru trezvie şi curăţirea de gândurile rele, păzirea simţurilor de păcat, milostenia, citirile duhovniceşti, deasa convorbire cu Dumnezeu, mersul la biserică, deasa şi sincera spovedanie şi îndeosebi primirea sfintei împărtăşanii, care nu în zadar este numită de Sfântul Ignatie Teoforul ,,leac al nemuririi”. Cel ce întrebuinţează cu credinţă şi cu smerenie aceste minunate leacuri se va însănătoşi îndată şi va dobândi din nou dorinţa de a se ruga.

 

Episodul urmator