----------------

 

Carti in site

 

--------------------

Ecumenismul – calea către pierzare (XII)

de Ludmilla Perepiolkina

 

Episodul anterior

 

12. Şcoala pariziană de ,,Ortodoxie” – un laborator de învăţături false şi erezii

În decursul întregii sale istorii pe pământ, Biserica lui Hristos a fost înconjurată de puterile întunericului. Acesta este motivul pentru care ea este numită luptătoare, spre deosebire de Biserica biruitoare din ceruri, căreia i se va alătura la sfârşitul veacurilor. Aşa cum s-a întâmplat adeseori, Biserica persecutată luând chip de rob, ca Hristos Însuşi (Filipeni 2, 7), va ieşi învingătoare. Tradiţia Bisericii adevereşte că puterea lui Dumnezeu întru neputinţă se săvârşeşte (II Corinteni 12, 9).

După căderea Imperiului Rus ortodox în 1917, toate soiurile de duşmani ai ei au ridicat armele împotriva creştinismului ortodox. Aceasta nu a fost doar cea mai cumplită prigonire a creştinilor din istoria Bisericii de către guvernul bolşevic, ci şi un atac violent al pseudo-ortodocşilor şi în esenţă al forţelor potrivnice lui Dumnezeu.

În perioada în care călăii bolşevici împreună cu adepţii „Bisericii Vii” şi renovaţioniştii asupreau Biserica Rusă mult-pătimitoare din ţară, patriarhii Constantinopolului şi Alexandriei laolaltă cu Mitropolitul Hrisostom al Atenei îi pricinuiau rele din afară. Nu poţi să nu te mâhneşti când citeşti Epistola circulară a Sfântului Sinod al Episcopilor BORD[1]. A fost scrisă în exil, în Sremski-Karlovtsi, pe 24 august/6 septembrie 1927, privind discordia pricinuită de mitropolitul Evloghie, care a smuls eparhia vest-europeană din BORD şi s-a alăturat jurisdicţiei Patriarhiei Constantinopolului.

Având în vedere semnificaţia imensă a acestui document istoric, şi pentru o înţelegere mai bună a multor aspecte ale apostaziei contemporane, găsim necesar să cităm o parte considerabilă a textului lui:

,,Nu mulţi ierarhi au răspuns la adresa mitropolitului Evloghie, nevrând să se amestece în treburile interne ale Bisericii noastre. Însă unii ierarhi au simţit că trebuie să intervină şi au comentat în favoarea mitropolitului Evloghie. Acest fapt i-a dat lui şi susţinătorilor lui ocazia de a sărbători biruinţa asupra fraţilor lor – episcopii ruşi – asupra Sinodului BORD.

Cine sunt aceşti ierarhi care i-au oferit sprijinul lor mitropolitului Evloghie, şi cum sunt ei ? Ei sunt Patriarhul Vasilie al Constantinopolului, Patriarhul Meletie al Alexandriei şi Mitropolitul Hrisostom al Atenei, împreună cu Sinoadele lor. Dar ce se poate spune despre Patriarhia Constantinopolului din ultimii 7 ani ? Spre regretul nostru profund, noi trebuie să notăm că în zilele pătimirii sale sub jugul bolşevic, Biserica noastră Rusă a îndurat prigoană şi împilare din partea Patriarhiei Constantinopolului, nu mai puţin ca din partea ,,Bisericii Vii”, a renovaţioniştilor şi a altor schismatici.Noi, episcopii ruşi am privit întotdeauna cu evlavie către scaunul patriarhal apostolic al Constantinopolului ca la un adevărat străjer al Ortodoxiei. Noi am nădăjduit că acest scaun patriarhal va oferi dragostea şi ajutorul frăţesc Sfintei noastre Biserici în zilele ei de mâhnire, dar, vai, noi am văzut mai degrabă altceva. Într-o încălcare evidentă a sfintelor canoane, fără nici o comunicare cu autoritatea bisericească a toată Rusia şi chiar contrar protestelor ierarhilor noştri, Patriarhia Constantinopolului a pus stăpânire pe multe regiuni ale Bisericii noastre – poloneze, finlandeze, estoniene; a încercat să răpească eparhiile ruse din America şi Europa Occidentală; a dat binecuvântarea sa Bisericilor Poloneze, Ucrainene şi Georgiene să se despartă de Biserica noastră şi să dobândească un statut de autocefalie. Dar încă mult mai înfiorător decât acestea a fost următorul fapt: când astfel de comunităţi schismatice precum „Biserica Vie”, renovaţioniştii şi alţii au apărut în sânul Bisericii noastre, Patriarhia Constantinopolului a intrat în relaţii cu aceşti agenţi ai regimului sovietic ateu, a recunoscut Sinodul schismatic din 1923, care l-a condamnat pe Sfântul Patriarh Tihon, sugerând ca el să fie depus şi exclus din monahism; a fost de acord să-şi trimită reprezentanţii la Moscova pentru a se amesteca în treburile Bisericii noastre şi chiar a sugerat ca patriarhul nostru să-şi părăsească scaunul şi să fie desfiinţat însuşi scaunul patriarhal.

Patriarhia a interzis arhiepiscopilor noştri din Constantinopol, Anastasie şi Alexandru, să slujească acolo, să-l pomenească pe Sfântul Patriarh Tihon şi să comunice cu Autoritatea Bisericească Supremă din Rusia şi diaspora; în Finlanda, l-a îndepărtat în mod nelegiuit pe arhiepiscopul Serafim din funcţia sa, l-a făcut episcop şi ulterior l-a numit arhiepiscop pe protopopul estonian Herman Aava, cu înclinaţii renovaţioniste. În 1923, Patriarhia Constantinopolului a convocat ,,Conferinţa inter-bisericească” unde a încercat să facă să treacă rezoluţii în duhul renovaţioniştilor – cu privire la episcopii căsătoriţi, o a doua căsătorie a clericilor, noul calendar, veşmintele civile ale clericilor, scurtarea posturilor etc. Deşi la această conferinţă nu au fost reprezentate toate Bisericile Ortodoxe, ea a fost numită ,,adunare pan-ortodoxă[2].

După această conferinţă, potrivnic adevărului, Patriarhia Constantinopolului a început să răspândească în mod deliberat informaţii false, pretinzând că întreaga Biserică Ortodoxă a adoptat noul calendar, şi astfel i-a înşelat pe Sfântul Patriarh Tihon şi pe Arhiepiscopul Serafim al Finlandei. Sub o presiune crescândă din partea Patriarhiei Constantinopolului, multe Biserici Ortodoxe au început o introducere prin forţă a noului calendar pricinuind neînţelegere şi dezbinări teribile între credincioşi pretutindeni.Patriarhia Constantinopolului a mers încă mai departe, când contrar sfintelor canoane (7 apostolic şi 1 Antiohia) şi practicii Bisericii, a hotărât în favoarea introducerii generale şi obligatorii a noii Pascalii în Finlanda, stârnind noi neînţelegeri în Biserica de acolo, şi i-a supus pe monahii credincioşi Ortodoxiei interdicţiilor şi expulzărilor săvârşite de autorităţile bisericeşti locale conduse de Herman Aava. În luna octombrie sau noiembrie a acestui an, urma să se ţină la Moscova un Sinod schismatic al renovaţioniştilor.Patriarhii Vasilie al Constantinopolului şi Meletie al Alexandriei au fost de acord să participe la această întrunire care este lipsită de har. Astfel, Patriarhia Constantinopolului este o susţinătoare de nădejde a „Bisericii Vii” şi a renovaţioniştilor din Rusia, o sfidătoare a sfintelor canoane privind Sfintele Paşti, şi iniţiatoarea neînţelegerilor şi schismelor din toate Bisericile Ortodoxe. Guvernele neortodoxe, renovaţioniştii, membrii „Bisericii Vii”, grupurile de clerici protestanţi, organizaţiile masonice care se străduiesc să deposedeze Ortodoxia de individualitatea sa şi să o distorsioneze – ei cu toţii au găsit acum un sprijin puternic în Patriarhia Constantinopolului[3].

Istoria tulburării bisericeşti din 1926 şi a înfiinţării Institutului Teologic din Paris sunt strâns împletite; ele sunt de asemenea legate de dispoziţia şi activitatea intelighenţiei teologhisitoare despre care am vorbit în capitolul anterior. Din nefericire, ideile, mai ales cele de natură distrugătoare, sunt caracterizate de abilitatea lor de a captiva minţile şi a inspira fapte şi evenimente nefaste.

Pe 17/30 aprilie 1925, la Metocul Serghiev au început studiile teologice, în nou-înfiinţata Şcoală Teologică, care a adoptat mai târziu numele de Institutul Teologic.

În Epistola sa (din 18/31 martie 1927), Sinodul Episcopilor BORD nota că acest institut „a fost înfiinţat de mitropolitul Evloghie fără cunoştinţa şi binecuvântarea Sinodului şi Soborului[4]. Fusese înfiinţat potrivit programului dezaprobat de Sinod şi Sobor, şi persoane care nu primiseră o educaţie teologică superioară, sau a căror ortodoxie era considerată de Sinod şi Sobor ca fiind mai degrabă îndoielnică, au fost invitate să predea acolo”[5].

Cine erau aceşti profesori ? Aproape toţi erau membri ai „Frăţiei Sfintei Sofia, Înţelepciunea lui Dumnezeu”, condusă de părintele Serghie Bulgakov. N.D. Talberg i-a enumerat pe următorii ca membri ai frăţiei: părintele Serghie Bulgakov, A.V. Kartaşev, S.S. Bezobrazov, N.A. Berdiaev, V.V. Vişeslavţev, S.L. Frank, V.V. Zenkovski, prinţul G.N. Trubeţkoy, P.V. Struve. Nici unul dintre aceştia nu a respins vreodată lucrarea lui Talberg, confirmând astfel veridicitatea ei[6].

Episcopul Grigorie (Grabbe) citează unele informaţii despre statutele frăţiei care au devenit cunoscute datorită publicării epistolelor prinţului N.S. Trubeţkoy către părintele Serghie Bulgakov, cel care îi sugerase să se alăture frăţiei. Familiarizându-se cu statutele Frăţiei Sfintei Sofia, prinţul N.S. Trubeţkoy i-a răspuns următoarele: ,,Nu avem de-a face cu un tip obişnuit de frăţie ortodoxă, ci cu o organizaţie nemaiauzită în practica ortodoxă. Strict vorbind, este mai curând ceva ce aminteşte de o comunitate monahală cu grade monahale distincte şi condusă de un igumen ... O astfel de comunitate extra-monahală, alcătuită din laici şi clerici, ar merita să fie numită mai degrabă ordin decât frăţie”[7].

Aici, prinţul Trubeţkoy, un laic, îi atrage atenţia lui Bulgakov, purtător de rang clerical, că statutele Frăţiei Sfintei Sofia, în timp ce prevăd că ierarhia sa particulară este alcătuită dintr-un ,,conducător duhovnicesc” şi 3 categorii de fraţi, aceasta încalcă canoanele Bisericii: ,,Teoretic, este imaginabilă situaţia în care un episcop se află în subordonare duhovnicească faţă de un preot (în calitate de conducător duhovnicesc al frăţiei), ceea ce este inadmisibil din punct de vedere canonic”[8].

Mai mult, epistolele prinţului Trubeţkoy dezvăluie alt aspect dubios al activităţii frăţiei, şi anume ritualurile de primire ca membru prevăzute de statute, ,,care sunt corelate cu tainele mărturisirii şi împărtăşaniei” (paragraful 12), conferind astfel asemănarea unei hirotonii. ,,În acest chip – scrie prinţul Trubeţkoy –, frăţia creează o ierarhie specială şi coexistenţa acestei ierarhii speciale a frăţiei cu ierarhia canonică, ceea ce este absolut inadmisibil din punct de vedere ortodox”[9].

Se naşte întrebarea, de ce ar trebui oamenii care sunt uniţi de interese intelectuale comune şi care, după cum se presupune, urmăresc un ţel de educare erudită, să acopere organizaţia lor cu un văl de mister ? De ce ar trebui să creeze statute care prevăd 3 categorii de fraţi, ,,un conducător duhovnicesc”, propria ierarhie ? Cum se poate explica faptul că Frăţia Sfintei Sofia nu vorbeşte niciodată în numele propriu ?[10]

Un cititor atent al lui S. Bulgakov va fi prea puţin surprins de toate aceste întrebări. Citind cel puţin una din cărţile lui sofianiste, chiar doar superficial, ca de exemplu Cugetări tainice, şi dând peste discuţiile despre ,,flirturile astrale” (p. 112), ,,sfântul extaz erotic” (p. 111), sau despre ,,articolul 9 al Crezului în expunerea Annei Schmidt” [adică, despre Biserică ca persoană feminină], şi apoi despre articolul 7, de asemenea în interpretarea ei [adică, despre întruparea lui Hristos în Vl. Soloviev]”, şi sugestia lui Bulgakov privind o anumită posibilitate a acestui gând (p. 108-109) şi ,,cugete” asemănătoare, orice ortodox va înţelege cu ce fel de autor în piele de oaie are de-a face.

Este cu putinţă a răspunde la întrebările de mai sus şi a evalua sarcinile stabilite de Frăţia Sfintei Sofia doar printr-o evaluare a activităţii membrilor ei, din cauza lipsei materialelor documentare (deoarece lucrarea frăţiei şi apartenenţa la ea sunt ţinute secrete). Episcopul Grigorie, care a scris un articol interesant despre această chestiune în 1927, a ajuns la concluzia că structura frăţiei confirma faptul că ,,ea a fost creată pentru o luptă conspirativă şi limpede, care poate fi dusă mai departe doar când are de-a face cu un scop specific”[11]. De altfel, trebuie avută în vedere ,,lucrarea frăţiei care s-a văzut până acum, şi anume dezvoltarea învăţăturii despre Sofia ca fiind aplicabilă teologiei şi răspândirea acestei învăţături nu numai prin intermediul lucrărilor publicate, ci şi prin uzurparea influenţei diriguitoare asupra treburilor Bisericii Ruse, pentru moment, bineînţeles, doar asupra părţii sale aflate în afara Rusiei”[12]. Ar trebui notat că, în decursul a 70 ani, sofianismul a devenit una din învăţăturile predominante ale Patriarhiei Moscovei şi ale altor Biserici ecumeniste ,,ortodoxe” şi neortodoxe, găsindu-şi prelungirea logică în zelul feministelor (a se vedea capitolul 6).

Cât despre aşa-numita „şcoală pariziană” cu Institutul său Teologic, oricine se poate îndoi că sarcina sa era, într-adevăr, de ,,a oferi hrană cu adevărat duhovnicească tinerilor noştri din emigraţie, care caută o instruire religioasă şi sunt dornici să-şi jertfească energia în slujba Bisericii”[13]. Chiar aşa, le-au asigurat profesorii – sofianiştii, reformatorii bisericeşti şi angajaţii YMCA[14] – elevilor lor o hrană ortodoxă ,,cu adevărat duhovnicească” ?

,,Unul din principalele motive pentru care Sinodul Episcopilor BORD nu a putut fi de acord cu orientarea vieţii bisericeşti în mitropolia vest-europeană era colaborarea apropiată a mitropolitului Evloghie cu organizaţia americană YMCA, care se ocupa cu educaţia tineretului”[15].

Atitudinea negativă pe care o avea BORD faţă de YMCA era justificată de faptul că această asociaţie, în timp ce unea tinerii sub stindardul său, adică grupa de vârstă cea mai impresionabilă, făcea propaganda egalităţii tuturor religiilor şi sectelor, dezvoltând astfel o indiferenţă confesională totală în ei. În afară de aceasta, având printre membrii săi tineri sectanţi îmbibaţi cu spiritul general al propagandei, asociaţia introducea cele mai diverse erezii, inclusiv erezia nestoriană care tăgăduieşte dumnezeirea lui Iisus Hristos şi care a infectat grav protestantismul contemporan. Mai mult decât dubioasă pare de asemenea respingerea de către YMCA a simbolului în general creştin – Crucea, semnul Fiului Omului şi al jertfei Sale răscumpărătoare. Această respingere a crucii, adică a patimilor şi morţii lui Hristos, nu poate să nu-şi lase amprenta asupra ideologiei unei persoane care, din cauza circumstanţelor impuse, a trebuit să vină în contact cu asociaţia în sfera ideilor”[16].

Cu toate acestea, mitropolitul Evloghie şi Institutul Teologic au fost în contact cu YMCA nu numai în sfera ideilor. Această instituţie a fost înfiinţată utilizând resurse întrucâtva dubioase. Mitropolitul Evloghie însuşi scria: ,,Preşedintele Comitetului Mondial al YMCA, dr. Mott, a răspuns prompt la proiectul nostru şi ne-a dat o subvenţie considerabilă pentru înfiinţarea noii instituţii (Institutul Teologic din Paris)[17]. De altfel, YMCA a finanţat, într-o măsură semnificativă, şi a susţinut de asemenea Mişcarea Studenţilor Creştini Ruşi (similară YMCA). ,,Ca mai înainte, noi ne punem principala noastră speranţă în dr. Mott”, a recunoscut S. Bezobrazov[18].

În 1926, Sinodul Episcopilor BORD a aprobat o rezoluţie în care, printre altele, a exprimat ,,dorinţa sa ca Institutul Teologic să fie eliberat de ajutorul financiar oferit de masoni”. S-a hotărât de asemenea de către Sinod să-i fie furnizate ,,atât versiunea anterioară cât şi cea prezentă a textului statutelor Frăţiei Sfintei Sofia”[19].

,,Mitropolitul Evloghie nu a fost de acord cu această rezoluţie a Sinodului Episcopilor, şi a acţionat independent cu privire la Institutul Teologic”[20].

Aşa cum au arătat evenimentele ulterioare, mitropolitul Evloghie nu era liber să acţioneze independent. Noi am menţionat deja statutele Frăţiei Sfintei Sofia, potrivit cărora, în opinia prinţului N.S. Trubeţkoy, s-ar putea ajunge la o situaţie inadmisibilă din punct de vedere canonic în care un episcop s-ar afla pe sine subordonat unui preot, care este conducătorul duhovnicesc al frăţiei.

Episcopul Grigorie (Grabbe) crede că aceasta este exact ceea ce s-a întâmplat: ,,Mitropolitul Evloghie a trebuit să rupă relaţiile cu Sinodul sub orice pretext, fiindcă altminteri Sinodul s-ar dovedi a fi fatal pentru activităţile Frăţiei Sfintei Sofia. Gradul subordonării sale faţă de influenţa frăţiei a devenit deosebit de evident după prima încercare de reconciliere a arhiepiscopului Anastasie”[21]. În timpul întrevederii lor de dinainte de Sfintele Paşti de la Paris, mitropolitul Evloghie a fost de acord să participe la Sinodul Episcopilor. Dar mai târziu, primind telegrama arhiepiscopului Anastasie care-l implora să vină la Karlovtsy, mitropolitul Evloghie a trimis refuzul său pretinzând că turma sa nu l-ar lăsa să plece ... ,,Prin turmă – scria episcopul Grigorie – ar trebui să se înţeleagă cei aflaţi în imediata apropiere a mitropolitului Evloghie, adică aceeaşi Frăţie a Sfintei Sofia, deoarece o turmă adevărată nu ar putea da glas voii sale. Ce fel de putere ar trebui să se exercite asupra unui episcop ortodox pentru a-l reţine de la a participa la discuţii, cu fraţii săi întru slujirea lui Hristos, spre reconciliere în sânul Bisericii !”[22] Sub presiunea aceleiaşi frăţii, mitropolitul Evloghie a părăsit Sinodul din 1926, întrucât pe agenda sa erau prevăzute discuţii despre Mişcarea Studenţilor Creştini şi Institutul Teologic.

Toate acestea vădesc adevăratul motiv al plecării mitropolitului Evloghie din BORD şi al încălcării unităţii ei în vremea marilor ei încercări. După câte se pare, motivul nu stă numai în vanitatea personală a mitropolitului Evloghie, ci şi în înclinaţia sa către trădări, atât bisericeşti cât şi politice: în septembrie 1944, el a părăsit cu uşurinţă jurisdicţia Patriarhiei Constantinopolului şi, pocăindu-se în faţa patriarhului Alexie, s-a alăturat Patriarhiei Moscovei şi chiar a primit paşaport sovietic. Neprimind nici un consimţământ pentru această schimbare din partea Constantinopolului, mitropolitul Evloghie a rămas întregul an în ambele (!) jurisdicţii şi în timpul slujbelor pomenea atât pe patriarhul Moscovei, cât şi pe patriarhul ecumenic (al Constantinopolului)[23].

Deşi unele parohii vest-europene au rămas credincioase BORD, răul făcut de mitropolitul Evloghie a fost mare. El a fost pricinuit nu numai de trăsăturile de caracter ale mitropolitului Evloghie şi motivele sale personale. În lucrarea sa, dedicată în mod specific acestei probleme, episcopul Grigorie a arătat că ,,rădăcinile discordiei bisericeşti” (titlul articolului) mergeau mult mai adânc: ele aveau să fie găsite în diferite tendinţe teologice şi grupuri de persoane precum S. Bulgakov, N. Berdiaev[24], A. Kartaşev, şi alţii care-l înconjurau pe mitropolitul Evloghie şi care căutau ,,noi revelaţii” şi reevaluarea întregii învăţături a Bisericii. Episcopul Grigorie a numit ,,Frăţia Sfintei Sofia centrul mişcării reformiste”[25].

Iată, a chinuit nedreptate, zămislit-a durere şi a născut fărădelege (Psalmi 7, 15). Aceste cuvinte ale sfântului psalmist caracterizează în mod potrivit „şcoala de la Paris”. Profesorii ei, în mod precumpănitor membri ai Frăţiei Sfintei Sofia, renovaţionişti, eurasieni, ,,anarhişti mistici” (aşa cum se definea pe sine N. Berdiaev) sau pur şi simplu sofianişti, au creat un laborator „ortodox” de învăţături mincinoase şi erezii. Acest lucru a fost făcut având în minte un scop pe termen lung. Vreme de şapte decenii, acest „laborator” a atras tineri care iubeau sincer Ortodoxia, otrăvindu-le astfel conştiinţa acestor viitori preoţi şi teologi cu falsa înţelepciune a sofianismului şi modernismul bisericesc. Această influenţă nu a fost limitată la Paris. Ea a prins rădăcini ,,în minţile viitoarei comunităţi bisericeşti ruse răspândindu-se în Biserica Rusă, mişcându-se de acolo către Biserica Ecumenică şi reformând-o mai încet, dar mai eficient decât toate soiurile de ,,congrese pan-ortodoxe” (referindu-se, probabil, la Congresul din 1923 convocat de patriarhul Meletie al IV-lea), organizate de ierarhii renovaţionişti”[26].

Toţi aceştia – berdiaevi, bulgakovi, schmemani şi meyendorfi – au fost, şi sunt încă, cei care pricinuiesc în mod repetat vătămare duhovnicească în lumea ortodoxă. Într-o mândrie de nedezrădăcinat a minţii şi supunându-se duhului apostaziei anticreştine, ei continuă să propovăduiască despre libertatea „bisericească” şi „dogmatică” în toată impetuozitatea şi puterea sa de distrugere. Nu degeaba schismaticul lor nepocăit, avva Evloghie, declara cu puţin timp înainte de moartea sa: ,,Cea mai tenace luptă din întreaga mea viaţă a fost pentru libertatea Bisericii”. Eliberare de Cine şi ce ?! De dogme, canoane, şi ascultare de Sfânta Biserică ? Sau, poate, de Însuşi Capul Ei ?! Făgăduindu-le slobozenia, singuri robi fiind ai stricăciunii (II Petru 2, 19).

În prelegerile, articolele şi publicaţiile lor, toţi aceşti profesori ai ,,şcolii de la Paris” au răspândit în întreaga lume, cu perseverenţă şi sub masca ,,creativităţii spirituale”, ceea ce Sinodul Episcopilor BORD a definit ca fiind o ,,noutate nelegiuită”. Cât de adevărate sunt cuvintele apostolului: Nu fiţi mulţi dascăli (Iacov 3, 1) !

Vreme de câteva decenii, Metocul Serghiev a fost pepiniera celor mai ,,neînfricate”, adică fără frică de Dumnezeu, teologumene şi pur şi simplu erezii promovate ca ultimul cuvânt în cercetarea teologică şi ,,creativitatea dogmatică”. Ca şi cum creativitatea ar fi admisibilă în ce priveşte dogmele ! Lăsând la o parte mărturisirea ecumenismului, acest institut a susţinut sofianismul, numit în mod eufemistic ,,sofiologie”, divinizarea numelui lui Dumnezeu (în limba rusă, imiabojnicestvo), numită de asemenea proslăvirea numelui (în limba rusă, imiaslavie), ca şi toate soiurile de renovaţionisme.

Participarea la ecumenism necesită concesii nemaiauzite din partea creştinilor ortodocşi. Astfel, deja în 1933, protopopul Serghie Bulgakov scria următoarele atunci când pregătea terenul pentru implicarea creştinilor ortodocşi în mişcarea ecumenistă: „Separarea în rugăciune ... s-a întărit şi s-a stabilit cu fermitate în canoanele bisericeşti care, deşi au fost alcătuite în secolele IV-V, au până acum puterea legii în vigoare, şi deşi nu au fost abrogate în mod oficial, nu sunt respectate în practică ... Noi nu ne putem uni în rugăciune cu fraţii noştri în toate – a continuat S. Bulgakov – îndeosebi, noi nu putem face o rugăciune către Maica Domnului şi sfinţi împreună cu protestanţii ... De dragul unităţii în rugăciune cu ei, Ortodoxia trebuie să se smerească, ca să spunem aşa; desigur, în măsura în care este făcută din dragoste şi bunăvoinţă, de dragul ,,iconomiei” Bisericii, aceasta poate fi permisă ca o jertfă a dragostei, ca o absenţă a maximalismului inexorabil potrivit căii Apostolului Pavel tuturor toate m-am făcut[27].

Astfel, bunăvoinţa ecumenistă le cere creştinilor ortodocşi să sacrifice nu numai canoanele bisericeşti, chipurile învechite şi ,,abrogate în practică”, ci şi rugăciunile către Maica Domnului şi sfinţi. Tatăl minciunii, care vorbeşte prin astfel de împăciuitori precum Serghie Bulgakov, spune că aceste concesii blasfemiatoare sunt spre „smerirea de sine” şi „jertfa dragostei”. Dimpotrivă, Sfântul Marcu al Efesului, flacăra Ortodoxiei, scria că ,,chestiunile de credinţă nu permit iconomia”[28].

Cel mai ispititor aspect al ,,şcolii de la Paris” este falsificarea învăţăturii ortodoxe sub masca unei cercetări teologico-filozofică creative. Climatul spiritual al institutului din Paris, cu altarul său îndreptat către apus, este îmbibat cu pseudo-înţelepciunea apuseană arogantă şi gnosticism. Este îndeajuns să frecventezi prelegerile la acest institut pentru a deveni convins de frivolitatea spirituală şi erezia evidentă a profesorilor săi. Pe lângă activitatea didactică, aceşti maeştri ai cugetării ,,ortodocşi” publică sofismele lor peste tot, îndeosebi de la un capăt la celălalt al Rusiei redeşteptate spiritual. Cel mai adesea, aceste lucrări sunt născocirile sofianiste ale lui S. Bulgakov şi P. Florenski şi ale propagatorilor lor.

Din nefericire, falsitatea plăsmuirilor intelectuale iscusite ale ,,profesorilor” de la Paris, incompatibilitatea lor cu adevărata Ortodoxie, rămân adeseori neobservate nu numai de neortodocşi, ci şi de mulţi ortodocşi fără o pregătire teologică suficientă, şi în primul rând patristică. În mod evident, ,,şcoala de la Paris” le este de prea puţin folos heterodocşilor care sunt înclinaţi sincer către Ortodoxie. În acelaşi timp, „profesorii” de la Paris, care au părăsit hotarele Bisericii, le dau ecumeniştilor şi renovaţioniştilor religioşi şansa de a susţine baza ,,ortodoxă” teoretică deformată în mod deliberat pentru o convergenţă religioasă, adică diluarea adevărului ortodox cu toate neadevărurile ereticilor.

Când Sfântului Nectarie, stareţul de la Optina, i s-a cerut să vorbească despre Institutul Teologic din Paris, el şi-a exprimat temerea cu privire la natura eretică a acestei instituţii. Despre YMCA şi prelegerile lui N. Berdiaev prezentate la cel de-al doilea Congres al ei, Sfântul Nectarie a spus: „Astfel de asociaţii (ca Mişcarea Creştină) dezvoltă o filozofie inacceptabilă pentru duhul ortodox”[29]. Aceste cuvinte ale înţeleptului stareţ s-au adeverit.

 

Traducere: Catacombele Ortodoxiei

 


[1] Pentru concizie, vom scrie de acum încolo, în loc de Biserica Ortodoxă Rusă din Diaspora, BORD.

[2] Această ,,adunare pan-ortodoxă” a fost convocată de Meletie al IV-lea (Metaxakis), pe atunci patriarh al Constantinopolului. Stârnită de inovaţiile acestuia, populaţia ortodoxă greacă din Constantinopol a descins la reşedinţa patriarhală şi dând buzna în ea ,,l-a atacat fizic pe el [patriarh]” (adică, l-au apucat de barbă şi l-au bătut) şi l-au alungat din Constantinopol. Aceasta nu l-a împiedicat să devină în scurt timp patriarh al Alexandriei (el este menţionat în documentul citat). Despre expulzarea lui Meletie al IV-lea din Constantinopol, a se vedea Ştiri Bisericeşti (Tserkovnyia Vedomosti), nr. 19 şi 20, publicată de Sinodul Episcopilor BORD, 1923.

[3] Arhiepiscop Nicon (Rklitski), Viaţa binecuvântatului Antonie, Mitropolitul Kievului şi Galiţiei (Zhizneopisanie Blazhenneishago Antoniia, Mitropolita Kievskago i Galitskago), publicată de Episcopia Americii de Nord şi Canadei, 1961, vol. II, p. 204-206.

[4] N.tr.: Când spune ‘Sinod’, autoarea se referă la Sinodul episcopilor; iar când spune ‘Sobor’ se referă la Sinodul a toată diaspora rusă, iar în istoria BORD există 3 asemenea Soboare: Primul Sobor de la Sremski-Karlovtsi din 1921; Cel de-al doilea Sobor de la Sremski-Karlovtsi din 1938, şi Cel de-al treilea Sobor de la Mânăstirea Sfânta Treime din Jordanville, statul New York, din 1974.

[5] Ibid., p. 173.

[6] N.D. Talberg, Vulturul bicefal (Dvuglavyi Orel), nr. 4, p. 7-8; Instigatorii schismei (Vozbuditeli Raskola) p. 12-13, publicată de Doloi zlo, Paris, 1927. (citat din: Episcop Grigorie Grabbe, Biserica şi învătătura sa în viaţă, Jordanville, 1992, vol. III, p. 947).

[7] Ibid., p. 93.

[8] Ibid., p. 93.

[9] Ibid., p. 93.

[10] Episcop Grigorie, op. cit., p. 93.

[11] Ibid., p. 92.

[12] Ibid., p. 92.

[13] S. Bezobrazov, Calea (Put’), Institutul Ortodox Rus din Paris, nr. 1, sept. 1925, p. 104.

[14] N.tr.: YMCA (Young Man Christian Association), adică Asociaţia Tinerilor Creştini.

[15] Arhiepiscop Nicon, op. cit., p. 63.

[16] Arhiepiscop Meftodie, Pâinea din cer (Khleb Nebesnyi), citat din: Arhiepiscop Nicon, op. cit., p. 64.

[17] Mitropolit Evloghie, Calea vieţii mele. Amintiri (Put’ moei zhizni. Vospominaniia), YMCA-Press, Paris, 1947, p. 447. Mitropolitul Evloghie a primit ,,ajutor frăţesc” de asemenea de la o ,,comunitate bisericească” din Anglia şi America (ibid., p. 447).

[18] S. Bezobrazov, op. cit., p. 106.

[19] Arhiepiscop Nicon, op. cit., p. 159.

[20] Ibid., p. 160.

[21] Episcop Grigorie, op. cit., p. 95.

[22] Ibid., p. 95.

[23] Biserica Ortodoxă Rusă din Diaspora 1918-1968 (Russkaia Pravoslavnaia Tserkov’ Zagranitsei 1918-1968), publicată de Misiunea Duhovnicească Rusă din Ierusalim, 1968, vol. I, p. 49-50.

[24] Primul val al emigraţiei ruse cunoaşte prea bine un anumit fapt pe care adepţii şi admiratorii lui Berdiaev preferă să nu-l menţioneze. Toţi auditorii lui Berdiaev au fost martorii bolii sale foarte specifice: limba lungă a filozofului îi cădea periodic din gură şi chiar acolo, în prezenţa audienţei sale, el o împingea înapoi în gură.

Socotind boala, potrivit tradiţiei ortodoxe, ca pe o mâhnire binevenită, şi luând în considerare semnificaţia ei duhovnicească, reflectăm de asemenea la muţenia părintelui S. Bulgakov după o operaţie la gât (a murit de cancer de gât). Îţi aminteşti fără să vrei de moartea Regelui Irod care a fost mâncat de viu de viermi, de moartea ruşinoasă a lui Arie, şi mult mai recenta moarte bizară a patriarhului Meletie al IV-lea (Metaxakis) din 27 iulie 1935. Acest renovaţionist răutăcios, un francmason (a se vedea un comentariu privind moartea sa în periodicul masonic Pythagore-Equerre, vol. IV, partea 7-8, 1935), a fost găsit zăcând sub un pat cu limba scoasă ... Într-adevăr, moartea păcătosului este cumplită (Psalmi 33, 20).

[25] Episcop Grigorie, op. cit., p. 75.

[26] Ibid., p. 98 (Episcopul Grigorie a scris aceasta în 1927). Mitropolit Evloghie, op. cit., p. 653. Epistola Sinodului Episcopilor BORD, Despre esenţa discordiei bisericeşti (O sushchnosti tserkovnoi smuty), nr. 341 din 18/31.03.1927. Citat din: Arhiepiscop Nicon, op. cit., p. 176.

[27] Citat în: Documentele Conferinţei întâistătătorilor şi reprezentanţilor Bisericilor Ortodoxe Autocefale în legătură cu sărbătorirea a 500 ani de autocefalie a Bisericii Ortodoxe Ruse (Deianiia Soveshchaniia glav a predstavitelei Avtokefalnykh Pravoslavnykh Tserkvei v sviazi s prazdnovaniem 500-leta avtokefalii Russkoi Pravoslavnoi Tserkvi). Moscova, 1949, vol. II, p. 148. A se vedea de asemenea protopop S. Bulgakov, ,,La Fântâna lui Iacov” (U kladezia Iakovlia) în colecţia Reunificarea creştină. Problema ecumenistă în conştiinţa ortodoxă (Khristianskoe vozsoedinenie. Ekumenicheskaia problems v pravoslavnom soznanji), YMCA-Press, Paris, 1933.

[28] Arhimandrit Ambrozie, Sfântul Marcu al Efesului şi Unirea de la Florenţa (Sviatoi Mark Efesskii i Florentiiskaia Unia), Jordanville, 1963, p. 226.

[29] I. Konţevici, Sihăstria Optina şi vremea sa (Optina Pustyn’ i ee vremja), Jordanville, 1970, p. 516.

 

Episodul urmator