----------------

 

Carti in site

 

--------------------

Meşteşugul rugăciunii (XIII)

de arhimandrit Serafim Alexiev

 

Episodul anterior

 

Condiţii ca rugăciunea noastră să fie ascultată [continuare]

,,Întreaga Sfântă Scriptură mărturiseşte – după cuvintele Avvei Isaia – că nu se cuvine ca omul să fie ascultat de Dumnezeu dacă nu se roagă Lui cu nevoinţă şi cu osteneala trupului, în mijlocul lipsurilor şi cu inima înfrântă şi smerită”, adică dacă trăieşte în negrijă, în delăsare duhovnicească şi în păcate.

Fiecare păcat ucide dispoziţia de rugăciune, căci înstrăinează de Cer. Fiecare păcat împiedică părtăşia cu Dumnezeu, căci ridică o barieră între inimă şi Dumnezeu. Îndepărtează această barieră şi vei restabili rugăciunea ! Leapădă-te de păcatele tale şi Dumnezeu nu Se va lepăda de tine ! Cugetând la aceste adevăruri, Sfântul Vasilie cel Mare scrie: ,,Dacă cineva, pentru nestatornicia sa, se dedă la dorinţele sale păcătoase şi se predă pe sine vrăjmaşilor, Dumnezeu nu-i ajută şi nu ascultă rugăciunea lui, pentru că în acest fel singur, mai dinainte, s-a făcut pe sine străin de Dumnezeu prin păcat. Cel ce doreşte să aibă parte de ajutorul lui Dumnezeu, acela nu uită de datoria sa. Celui ce nu uită de datoria sa nicicând nu i se va lua ajutorul lui Dumnezeu. Nu se cuvine să ajungem până acolo încât să ne osândească propria noastră conştiinţă şi într-o asemenea stare să chemăm ajutorul lui Dumnezeu”.

Aceste înalte cugetări ale Sfântului Vasilie sunt conforme cu cuvintele Sfântului Ioan Teologul, care scrie: Iubiţilor, de nu ne va arăta pre noi vinovaţi inima noastră, îndrăznire avem către Dumnezeu. Şi orice vom cere, vom lua de la dânsul, pentru că păzim poruncile lui, şi cele plăcute înaintea lui facem (I Ioan 3, 21-22).

 

7. Cea de-a şaptea condiţie este de a sta înaintea lui Dumnezeu, fiind gata de a ierta tuturor toate. Nu vor fi împlinite rugăciunile acelora care se roagă lui Dumnezeu să le ierte păcatele, dar ei înşişi nu se pleacă să ierte păcatele aproapelui lor. Domnul spune: De îţi vei aduce darul tău la altar, şi acolo îţi vei aduce aminte că fratele tău are ceva asupra ta, lasă acolo darul tău înaintea altarului şi mergi mai întâi de te împacă cu fratele tău, şi atunci venind adu darul tău (Matei 5, 23-24).

Minunată cugetare asupra acestor cuvinte aflăm la Sfântul Nil Sinaitul: ,,Dumnezeu nu primeşte pe cel ce vine la altar cu darul său, până ce nu vede că s-a împăcat cu fratele său, care are ceva împotriva lui. Ia aminte şi tu ce socotinţă trebuie să ai atunci când aduci tămâie plăcută lui Dumnezeu pe altarul rugăciunii ! Pentru că pomenirea de rău întunecă stăpânirea minţii rugătorului şi se ascunde în tămâia rugăciunilor lui”. Dacă nu te împaci cu fratele tău, darul tău de rugăciune va fi adus în zadar. Domnul Iisus Hristos ne previne în mod categoric: Când staţi de vă rugaţi, iertaţi orice aveţi asupra cuiva, ca şi Tatăl vostru cel din ceruri să ierte vouă greşelile voastre (Marcu 11, 25).

De aici reiese limpede că şi cele mai folositoare rugăciuni pentru noi – cele de pocăinţă, prin care ne rugăm pentru ceva foarte plăcut lui Dumnezeu – pentru iertarea păcatelor noastre nu se cuvine să fie ascultate, până ce nu răspund condiţiilor arătate. Acesta este un punct de vedere îmbrăţişat şi de psihologie. De cum îţi închizi inima ta spre îndurarea aproapelui şi cu asemenea închidere a inimii te rogi lui Dumnezeu ca să-Şi reverse mila Sa asupra ta, chiar de ar dori El să Se îndure de tine, nu are cum să pătrundă mila Lui în inima ta zăvorâtă.

Dacă vrem a fi miluiţi, împlinirea rugăciunilor noastre cere o astfel de condiţie: să arătăm noi înşine milă către aproapele nostru. Este limpede că nicicând Dumnezeu nu va împlini acele rugăciuni nesăbuite prin care ,,creştinii”, clocotind de răutate, se roagă ca Dumnezeu să pedepsească pe duşmanii lor, să-i surpe şi să-i nimicească. Nu ! Dumnezeu nu va împlini asemenea rugăciuni pline de păcat, nu va asculta asemenea ,,credincioşi” necuraţi, după cum El Însuşi ne încredinţează: De veţi înmulţi rugăciunea voastră, nu voiu asculta pre voi (Isaia 1, 15). Unui astfel de om rugăciunea i se socoteşte nu ca nevoinţă plăcută lui Dumnezeu, ci ca un păcat greu (potrivit Psalmi 108, 6). La întrebarea: de ce în multe rânduri nu se cuvine ca rugăciunile noastre să fie ascultate ?, Fericitul Augustin răspunde astfel: ,,Deoarece suntem răi şi ne rugăm rău pentru lucruri rele”.

 

8. Cea de-a opta condiţie ca rugăciunile noastre să fie împlinite este să ne rugăm cu inima înfrântă şi, pe cât se poate, cu lacrimi. Lacrimile de pocăinţă sunt un factor foarte important în nevoinţa rugăciunii.

Există felurite chipuri de lacrimi: unele se nasc din întristarea firească după un adormit care ne-a fost drag, altele dintr-o bucurie mare neaşteptată, iar altele sunt urmare a trăirilor sentimentale, ca urmare a jignirilor ori a mâniei lipsite de puterea de răzbunare etc. Toate aceste chipuri de lacrimi nu au înaintea lui Dumnezeu nici o valoare. Doar lacrimile de pocăinţă sunt plăcute lui Dumnezeu. Aceasta o aflăm din viaţa Dreptului Andronic şi a soţiei sale, Sfânta Atanasia. Trăind ei plăcut înaintea lui Dumnezeu, se îndeletniceau cu felurite virtuţi şi se bucurau de doi copii minunaţi. Dumnezeu însă, Care adeseori încearcă pe cei plăcuţi ai Săi, le-a trimis o grea ispită. Când copiii au crescut şi au ajuns unul de 12 ani, iar celălalt de 10 ani, pe neaşteptate au murit din pricina unei boli. Tatăl a întâmpinat acest necaz cu tăria Dreptului Iov, însă mama acestora a rămas nemângâiată.

După ce pământul a înghiţit pe cei doi prunci ai lor, ei au căzut deasupra mormintelor săpate de curând şi voiau să moară acolo lângă copiii lor. Au plâns cu amar până la capătul puterilor. În timpul nopţii, li s-a arătat Sfântul Mucenic Iulian, care a spus: ,,O, femeie, de ce nu laşi să se odihnească în pace cei îngropaţi aici ?” Ea i-a spus printre lacrimi că acolo se aflau cei doi copii ai ei, pe care îi pierduse în aceeaşi zi. Mucenicul a certat-o domol: ,,De ce plângi pentru ei ? Mai bine ar fi să plângi pentru păcatele tale atâta !” După aceasta, a mângâiat-o, încredinţând-o că fiii ei sunt la Hristos, astfel că ea s-a ridicat şi a căpătat curaj, simţindu-se tămăduită de scârba sa cea pământească. Şi a hotărât ca din acea zi, cu adevărat, să-şi plângă păcatele sale cu lacrimi de pocăinţă dragi lui Dumnezeu. Iar soţul ei şi-a afierosit viaţa pe de-a întregul lui Dumnezeu, la care au mers după ce au săvârşit calea cea pământească plăcută lui Dumnezeu.

Mare vedere duhovnicească este aceea de a înţelege că nici o lacrimă nu poate să se asemene cu valoarea lacrimilor de pocăinţă şi de smerenie ! Doar asemenea lacrimi pot să prefacă mânia lui Dumnezeu în îndurare. După Sfântul Ioan Gură de Aur, nimic nu este în stare să curăţească păcatele într-atâta precum lacrimile cele de pocăinţă. Acestea bucură Cerul, spală sufletele de petele patimilor, curăţesc rugăciunea din destul şi o fac roditoare, sting focul gheenei; mai apoi, ele sunt o mărturie în privinţa inimii înfrânte şi zdrobite. Iar această inimă este cea mai dragă lui Dumnezeu. Despre o asemenea inimă se spune că Dumnezeu nu o va urgisi (Psalmi 50, 18).

Sfântul Ioan de Kronstadt cugetă în chip minunat asupra inimii înfrânte. El scrie: ,,De ce Dumnezeu nu va urgisi inima înfrântă ?” Şi răspunde: ,,Pentru că aceasta anume este spartă, crăpată şi necurăţia din ea s-a scurs ca dintr-un vas sfărâmat, plin cu murdărie. Sărmană este inima noastră necurată, murdară după fire pe de-a întregul. Într-o asemenea situaţie, în ea, de obicei, se adaugă necurăţie după necurăţie. Vai acelui om care nu-şi zdrobeşte inima păcătoasă prin ocărârea de sine ! Care este semnul că inima este zdrobită ? ... Acela că ochii varsă lacrimi (de pocăinţă). Inima este vas al păcatelor ... Prin lacrimi, din ea se revarsă necurăţia. Iată de ce în lucrarea mântuirii noastre sunt preţuite atât de mult lacrimile, fiindcă sunt semn al sănătăţii sufletului”.

Cum să nu bucure asemenea lacrimi pe Dumnezeu şi cum să nu fie ascultată rugăciunea stropită de acestea ?! Marii drepţi, întreaga lor viaţă au plâns. Şi cu cât au vărsat lacrimi, cu atât au devenit mai curaţi. Sfântul Împărat David mărturiseşte despre sine astfel: Spăla-voiu în toate nopţile patul meu, cu lacrimile mele aşternutul meu voiu uda (Psalmi 6, 6); Făcutu-s-au lacrimile mele mie pâine ziua şi noaptea (Psalmi 41, 3). Dacă drepţii au plâns, cu cât mai mult ar trebui să plângem noi, păcătoşii, ca să căpătăm îndurarea lui Dumnezeu ?! Lacrimile de pocăinţă nu sunt zadarnice. Cuvântul lui Dumnezeu ne încredinţează despre aceasta: Cei ce seamănă cu lacrimi, cu bucurie vor secera (Psalmi 125, 6).

 

9. Cea de-a noua şi cea mai importantă condiţie ca rugăciunea noastră să fie ascultată şi să aducă adevărată roadă duhovnicească este următoarea: după ce am plâns înaintea lui Dumnezeu, în nevoinţele noastre, după ce ne-am rugat din inimă să fie împlinită rugăciunea noastră, trebuie să ne supunem judecăţilor de nepătruns ale lui Dumnezeu în privinţa noastră şi să cerem să se facă, la urma urmelor, nu voia noastră, ci voia Lui. Căci pentru noi nu există nimic mai bun decât voia lui Dumnezeu. Mântuitorul Însuşi ne-a dat o pildă dumnezeiască de smerenie înaintea voii Tatălui. În Grădina Ghetsimani, El S-a rugat înaintea patimilor Sale astfel: Părinte, de voieşti, să treacă paharul acesta de la mine; însă nu voia mea, ci a ta să fie (Luca 22, 42).

Pentru nedesăvârşirea noastră, voia noastră naşte în noi nedesăvârşire, şi uneori dorinţe de-a dreptul vătămătoare pentru a căror împlinire ne rugăm cu patimă, fără să conştientizăm că mergem împotriva propriului nostru folos duhvovnicesc. Iar pentru lucrurile folositoare pentru noi, care sunt adeseori tristeţile, bolile, ispitele, înjosirile şi neizbânzile, care smeresc mândria noastră şi ne conduc către pocăinţă şi mântuire – pentru ele nicicând nu ne gândim să ne rugăm. Dumnezeu însă, ca un Părinte plin de grijă, însetează să ne lecuiască de mândrie şi de iubirea de sine – aceste piedici fatale pentru mântuire –, doreşte să ne păzească de încântarea de sine şi de uitarea de sine în părutele noastre izbânzi şi Se străduieşte să ne conducă la fericita părtăşie cu Sine Însuşi.

Voia Lui nu este precum voia noastră, după cum El Însuşi a mărturisit prin proorocul: Nu sunt sfaturile mele ca sfaturile voastre, nici căile mele, ca căile voastre, zice Domnul. Ci cât este cerul departe de pământ, aşa sunt departe căile mele de căile voastre, şi cugetele mele de cugetele voastre (Isaia 55, 8-9). Noi ne dorim binele, însă adeseori, în spatele acestui bine se ascunde răul. Iar Dumnezeu ne trimite răul, un părut rău, cum ar fi ispitele în viaţă, bolile, suferinţele, neizbânzile, pagubele şi altele asemenea, pe care El le întoarce pentru cei răbdători şi smeriţi în cel mai mare bine.

Sfinţii Părinţi au ştiut aceasta şi au sfătuit să nu căutăm în rugăciune lucruri care sunt părut bune, ci să ne plecăm capetele înaintea Proniei lui Dumnezeu, care ne conduce către adevăratul bine al sufletelor noastre. ,,Când ceri ceva de la Dumnezeu – învaţă Sfântul Efrem Sirul –, cere nu în aşa fel încât să primeşti neapărat de la El cele cerute, ci înfăţişează aceasta lui Dumnezeu şi voii Sale. De pildă, te strâmtorează adesea gânduri murdare şi te întristezi pentru aceasta şi vrei să-L rogi pe Dumnezeu să te slobozească de această luptă. Însă, frate, nu arareori aceasta îţi este de folos. Şi aceasta se întâmplă adeseori cu tine ca să nu te înalţi, ci să fii smerit. Aminteşte-ţi de unul dintre marii apostoli (Sfântul Apostol Pavel), căruia i s-a dat îmbolditor trupului, Îngerul satanei, ca să-l bată peste obraz (potrivit II Corinteni 12, 7). Şi pentru ce una ca aceasta ? Ca să nu se înalţe. Dacă unui asemenea bărbat i-a fost dată o lecţie ca să nu se înalţe, cu atât mai mult noi, neputincioşii şi care ne socotim ceva (potrivit Galateni 6, 3), trebuie să răbdăm chinul, tirania păcatului, ca să nu ne înălţăm !

Tot astfel, dacă ei, care au împărtăşit o asemenea întristare ori strâmtorare, nu se rugau neîncetat să se izbăvească din unele ca acestea, căci şi aceasta nu arareori aducea folos ..., ia aminte că tu adesea, ca om, socoteşti ceva folositor pentru tine, dar aceasta în realitate îţi este vătămător. Astfel, dacă laşi voia ta şi te hotărăşti să mergi după voia lui Dumnezeu, te vei păzi de primejdii. Mulţi au ajuns până la acele care le doreau fierbinte, iar mai apoi s-au căit şi nu de puţine ori au căzut în mari necazuri. Ascultă ce spune apostolul: De ce ne vom ruga, precum se cade nu ştim (Romani 8, 26). Astfel, ceea ce este folositor pentru noi ştie numai Dumnezeu. Pentru aceasta, Lui arată-I totul ! Iar aceasta nu ca să fii oprit să-ţi întorci cererile tale către Dumnezeu. Dimpotrivă, te sfătuim să te rogi pentru toate ! ... Dar iată cum: ‘Când te rogi şi deschizi înaintea Lui ceea ce ai în inimă, spune-I astfel: Nu voia mea, ci a ta să fie (Luca 22, 42); Descoperă spre Domnul calea ta, şi nădăjduieşte întru dânsul, şi el va face (Psalmi 36, 5)’. De aceea, dacă ceri ceva de la Dumnezeu, stai cu tărie în cererea ta şi descoperă înaintea Lui nevoile tale, spunând: ‘Stăpâne, dacă este voia Ta să se petreacă aceasta, împlineşte-o ! ... Dar dacă Tu nu doreşti aceasta, nu îngădui să se săvârşească ea, Dumnezeul meu ! Doar întăreşte şi păzeşte sufletul meu ca să fie în stare să rabde această lipsire !”

Asemenea gânduri întâlnim şi la Sfântul Tihon de Zadonsk: ,,Ceea ce este vătămător şi ceea ce este folositor pentru cel bolnav, una ca aceasta o ştie doar medicul. Noi toţi suntem înaintea lui Dumnezeu bolnavi ori asemenea copiilor care nu ştiu ceea ce le este de folos. Adeseori cerem lucruri care pot să pricinuiască moartea sufletelor noastre. Iar Dumnezeu, ca un Părinte îndurător, nu doreşte una ca aceasta; astfel, El nu doreşte să dea fiilor Săi piatră în loc de pâine ori şarpe în loc de peşte (potrivit Luca 11, 11). Iată de ce, cerând bunătăţile cele vremelnice, trebuie să ne rugăm în următorul chip: ‘Doamne, dacă este plăcut sfintei Tale voi şi folositor mie, dă-mi cele pentru care mă rog ! Dar dacă nu este, facă-se voia Ta !’”

Aşa se cuvine să ne rugăm şi nu la întâmplare atunci când cerem bunătăţile cele veşnice: iertarea păcatelor noastre, îndreptarea vieţii noastre şi mântuirea sufletelor noastre. Pentru că în astfel de situaţii, aşa cum ni se descoperă în Cuvântul lui Dumnezeu, sunt valabile cuvintele: Aceasta este voia lui Dumnezeu, sfinţirea voastră (I Tesalonicheni 4, 3). În toate celelalte situaţii, când ne rugăm pentru lucrurile cele pământeşti, trebuie să aşezăm toate înaintea Proniei lui Dumnezeu. Foarte folositor ne va fi să învăţăm şi să spunem adeseori următoarea minunată rugăciune a vestitului Sfânt Filaret al Moscovei:

,,Doamne, eu nu ştiu ce să cer de la Tine. Doar Tu ştii ce îmi este de folos. Tu mă iubeşti mai mult decât sunt în stare să mă iubesc eu însumi. Părinte, dăruieşte robului Tău ceea ce eu însumi nu pot să cer ! Nu îndrăznesc să Te rog ceva, nici spre cruce, nici pentru mângâiere, ci doar stau înaintea Ta. Inima mea Îţi este deschisă. Vezi nevoile mele aşa cum eu nu le văd. Ia aminte la mine şi arată întru mine îndurarea Ta ! Ceartă-mă pe mine şi mă tămăduieşte, smereşte-mă şi mă înalţă. Cu evlavie şi fără grai stau înaintea sfintei Tale voi şi înaintea lucrărilor Tale proniatoare cele de neatins pentru mine. Gata sunt pentru jertfă de sine pentru Tine şi pe de-a întregul mă predau Ţie. Nu am altă dorinţă în afară de dorinţa de a împlini voia Ta. Învaţă-mă să mă rog şi Tu Însuţi roagă-Te înlăuntrul meu !”

O asemenea rugăciune, izvorâtă din adâncul inimii, mult trebuincioasă în viaţa noastră pământească va primi de la Dumnezeu cele mai mari bunătăţi pentru sufletul nostru şi va da posibilitatea omului să se desăvârşească întru cele duhovniceşti.

 

Episodul urmator