----------------

 

Carti in site

 

--------------------

Unitatea Bisericii şi Conferinţa Mondială a Comunităţilor Creştine (X)

 

- Scrisoare către dl. Robert Gardiner, secretar al Comisiei

pentru organizarea unei Conferinţe Mondiale a Comunităţilor Creştine -

a Arhiepiscopului Ilarion Troiţki († 1929), scrisă în 1916, pe când era arhimandrit

 

Episodul anterior

 

Dar între timp, chiar în aceeaşi perioadă, Biserica Constantinopolului a extins hotărârea Sinodului din 1484 astfel încât să fie aplicată luteranilor şi calvinilor. Ca prieten al tuturor luteranilor germani, ţarul Petru I l-a întrebat pe patriarhul Constantinopolului cum ar trebui primiţi luteranii în Ortodoxie. În 1718, patriarhul Ieremia i-a răspuns cu o declaraţie scrisă care a fost după aceea inclusă în Colecţia completă a legilor Imperiului Rus (vol. V, nr. 3325); în ea, patriarhul, gata să-l mulţumească pe ţarul rus, hotărăşte: ,,Cei care se întorc de la erezia luterană şi calvină să nu mai fie rebotezaţi, ci să fie făcuţi creştini desăvârşiţi, fii ai luminii şi moştenitori ai Împărăţiei Cerului doar prin ungerea cu sfântul şi marele mir”. După aceea, şi fără nici o hotărâre sinodală – căci rânduiala sinodală a Bisericii Ruse a fost abolită de Petru I –, latinii au început să fie primiţi chiar fără mirungere.

Din secolul al XVII-lea, teologia rusă a început să cadă sub influenţa latină. Practica kieveană din secolul al XVII-lea era diferită de cea moscovită. În Trebnicul (Cartea celor de trebuinţă) lui Petru Movilă este introdusă o idee necunoscută în Biserica primară: aceea că există un soi de validitate a tainelor săvârşite în afara Bisericii. În acest Trebnic se spune despre luterani şi calvini că ,,nu se cuvine deloc să fie rebotezaţi de vreme ce ei 100. Lumea in deriva. Unitatea Bisericii, de Ilarion Troitki X 1sunt botezaţi”, şi despre latini: ,,În ce-i priveşte pe aceştia, nu numai că noi nu-i botezăm, dar dacă ei au fost mirunşi de ai lor, noi nu-i mirungem cu sfântul şi marele mir”[1].

 

Trebnicul tipărit de Petru Movilă

 

În Trebnicul lui Petru Movilă, sub o practică este pusă o temelie dogmatică, care în Biserica primară era admisă doar potrivit consideraţiilor de iconomie bisericească. Botezul, mirungerea şi preoţia nu se repetă pentru că, după cum se crede, ,,ele lasă o amprentă, care este o pecete sau semn de neşters pe sufletul primitorului”. ,,Căci botezul însemnează sau pecetluieşte sufletul persoanei botezate astfel încât el este cunoscut ca oaie a turmei lui Hristos, şi este scris în cartea vieţii; mirungerea însemnează sau pecetluieşte persoana mirunsă astfel încât ea se distinge de cei nemirunşi, fiind înscris în rândurile ostaşilor lui Hristos”[2]. Dar cum poate cineva să fie oaie în afara uneia turme a lui Hristos ? Cum poate fi cineva ostaş al lui Hristos în timp ce duce război împotriva Bisericii lui Hristos ? În teologia latină cu a sa opus operatum se află sursa acestei teorii a validităţii tainelor săvârşite în afara Bisericii lui Hristos, o teorie care a fost adoptată de unii teologi ruşi noi.

Patriarhul Ieremia scria în mod hotărâtor în documentul menţionat mai sus: ,,Adeverim şi statornicim ca acest lucru să fie neschimbător pentru toate veacurile ... păstrat neclintit şi pentru totdeauna de către posteritate”. Nu au trecut 40 de ani când însăşi Biserica Constantinopolului a început să-i boteze pe eretici la convertirea lor la Biserică. În timpul patriarhului Chiril al V-lea, în 1756, s-a hotărât ca cei care vin din confesiunile apusene să fie primiţi ca ,,nesfinţiţi şi nebotezaţi” (ως ανιαρους και αβαπτιστους). Apoi se face o referire la unitatea adevăratei Biserici Apostoleşti, care deţine sfintele taine: ,,Însă botezul ereticilor, ca diferit şi străin de ritul dumnezeiesc, apostolic, este apă nelucrătoare (υδατα ανοητα), după cuvântul sfinţitului Ambrozie şi al marelui Atanasie, şi nu dă nici o sfinţire primitorului şi este fără folos pentru spălarea păcatelor, şi prin urmare este respins”[3].

La sfârşitul secolului al XVIII-lea, a fost alcătuit Pidalionul grec (Πηδαλιον), în care botezul latin este numit ψευδωνυμον βαπτισμα (botez numit aşa în mod fals) şi canonul 1 al Sfântului Vasilie cel Mare în partea sa dogmatică este aplicat ierarhiei latine (λαικοι γενομενοι – ,,Ei au devenit mireni”). Este adevărat că hotărârea din 1756 a fost introdusă în condiţii extrem de agitate pentru viaţa Bisericii. La acea vreme, mulţimi de oameni s-au ridicat împotriva patriarhului Paisie, şi încă o dată a fost ridicat în scaunul patriarhal Chiril al V-lea care, chiar anterior în timpul primei sale domnii patriarhale (1748-1751), a fost un susţinător al rebotezării latinilor.

Nu trebuie explicate evenimentele din anul 1756 doar prin activitatea şi propovăduirea monahului Avxentie, căci el a fost strangulat şi înecat în mare de turci chiar înainte de ridicarea lui Chiril al V-lea în scaunul patriarhal. Profesorului A.P. Lebedev poate să nu-i placă hotărârea din 1756 şi poate cita cuvintele pline de indignare ale lui Vendotis îndreptate împotriva patriarhului Chiril al V-lea[4]; el poate batjocori Pidalionul[5] 100. Lumea in deriva. Unitatea Bisericii, de Ilarion Troitki X 2grec, dar această circumstanţă nu schimbă faptul că de la jumătatea secolului al XVIII-lea, grecii au început să-i reboteze pe latini. Cu toate acestea, au existat uneori abateri de la această practică în Răsărit, de pildă, la primirea romano-catolicilor arabi în Ptolemaides sau a melchiţilor sirieni în anul 1861[6].

 

Patriarhul Chiril al V-lea al Constantinopolului

 

Aceasta este istoria schiţată pe scurt a rânduielii primirii în Biserica Ortodoxă a creştinilor apuseni după îndepărtarea Patriarhiei Romei de Biserică. Vreme de secole întregi practica Bisericii Răsăritene a fost variată, fluctuând între botez şi mirungere; ulterior, în Bisericile locale, au fost luate diferite hotărâri sinodale care au variat de asemenea în secole diferite. În 1484, Biserica Greciei a hotărât că latinii ar trebui mirunşi, dar în aceeaşi perioadă, Biserica Rusă a aprobat tot mai mult practica rebotezării, confirmând-o ulterior la Sinodul din 1620. În 1667, sub influenţa grecilor, Biserica Rusă a decis că latinii ar trebui mirunşi, şi la începutul secolului al XVIII-lea, a hotărât că până şi luteranii ar trebui primiţi prin mirungere. Această practică a fost atenuată încă mai mult în Biserica Rusă: cei mirunşi în Biserica latină nu erau remirunşi. În 1756, chiar în acelaşi timp, Biserica Greciei a stabilit practica rebotezării latinilor şi luteranilor, făcând însă unele concesii dacă latinii erau un arab sau un sirian.

Cum trebuie cineva să privească toate aceste fapte istorice ? Cum trebuie să reflecteze la ele, şi ce atitudine trebuie să am eu faţă de ele ca membru şi preot al Bisericii Răsăritene ? Pot eu să admit că această practică este legată inseparabil de înţelegerea dogmatică a unităţii Bisericii ? Primirea latinilor fără botez înseamnă că ei sunt membri ai aceleiaşi Biserici căreia aparţin eu ? Dar atunci, cum voi privi eu Biserica mea, care acum îi recunoaşte pe latini ca membri ai ei, având darurile harului ei, şi apoi începe să-i boteze pe ei, ca pe păgâni şi evrei ? Dacă toţi latinii trebuie botezaţi, de ce pot să nu fie botezaţi romano-catolicii arabi ? Ce a făcut Sfântul Ermoghen, patriarhul Moscovei, care a primit o moarte mucenicească din partea latinilor, când a cerut botezul prinţului Vladislav ? În ciuda articolului al zecelea din Simbolul credinţei, nu a cerut el un al doilea botez ? Dacă rebotezarea latinilor era un al doilea botez, atunci nu merită oare să fie caterisiţi sute de ierarhi ortodocşi potrivit canonului apostolic 47 ? ,,Episcopul, sau prezbiterul pe cel ce are botez după adevăr, de îl va boteza din început, sau pe cel spurcat de către cei necinstitori de Dumnezeu, de nu îl va boteza, să se caterisească. Ca unul ce-şi bate joc de Crucea, şi de Moartea Domnului, şi nu osebeşte pe ierei de către minciunoierei”[7].

Nu, eu nu pot îndrăzni să gândesc că Bisericile locale, Greacă şi Rusă, şi-au bătut şi îşi bat joc de-a lungul secolelor de Crucea şi Moartea Domnului. Dacă tainele săvârşite în afara Bisericii sunt valide şi dătătoare de har, cineva nu poate decât să le accepte; apoi, a schimba practica primirii convertiţilor, aşa cum au făcut-o grecii şi ruşii din secolul al XI-lea până în secolul al XVIII-lea, înseamnă a blasfemia şi a cădea sub anatemă. Eu nu pot recunoaşte că propria mea Biserică a blasfemiat sau blasfemiază. Din acest motiv, trebuie căutată o explicaţie pentru practica Bisericii cu privire la latini doar în considerente de iconomie a Bisericii, şi nu în înţelegerea dogmatică a unităţii Bisericii lui Hristos.

Biserica Răsăriteană, întocmai precum Biserica primară, nu s-a abătut, nici nu a greşit. Căci deşi uneori pentru folosul sufletelor omeneşti, ea a făcut o concesie necerând să fie săvârşit un nou rit al botezului pentru latinii care se converteau, chiar dacă ritul lor diferă de cel ortodox în aspectul său exterior (prin stropire). Cu toate acestea, ea (Biserica) a păstrat neclintită înţelegerea ei dogmatică privind unitatea Bisericii. Hotărârile Bisericii şi scriitorii bisericeşti cu autoritate au cerut mirungerea latinilor. A-i primi pe latini fără mirungere este doar un obicei local al Bisericii Ruse care a fost introdus sub influenţa Trebnicului lui Petru Movilă şi a fost inspirat chiar de spiritul teologic al catolicismului însuşi. Tot ceea ce este consecinţa tristă a influenţei scolasticismului latin în teologia noastră nu poate avea, fără îndoială, mai multă autoritate decât învăţătura Bisericii primare şi a moştenitoarei directe a darurilor ei pline de har – Biserica Răsăriteană.

Şi nu este oare un fapt convingător că în Biserica Răsăriteană s-a poruncit întotdeauna ca latinii să fie primiţi prin mirungere, adică aşa cum erau primiţi arienii, macedonienii şi apolinariştii de Biserica primară ? Nu a mărturisit prin aceasta Biserica faptul că ea îi socoteşte pe latini tot atât de mult membri ai Bisericii pe cât i-a socotit pe arieni şi alţi eretici ai antichităţii ?

 

Traducere: Catacombele Ortodoxiei

 


[1] Kiev, ediţia 1646, p. 164.

[2] Kiev, ediţia 1646, p. 192.

[3] Rallis şi Protlis, Syntagma, vol. V, p. 614-616.

[4] Istoria Bisericii Răsăritene Greceşti sub domnia otomană, vol. I, Serghiev Posad, 1896, p. 318-322.

[5] Istoria Bisericii Răsăritene Greceşti sub domnia otomană, vol. II, Serghiev Posad, 1902, p. 561-563.

[6] A.N. Muravev, ,,Chestiunea religioasă a Răsăritului şi Apusului” (Question religieuse d’Orient et d’Occident), 1859, p. 176. Traduceri ale Academiei Teologice din Kiev, 1866, vol. II, p. 346-347.

[7] N.tr.: Pidalion, tradus din limba greacă de mitropolitul Veniamin Costachi, Mânăstirea Neamţu, 1844, p. 66.

 

Episodul urmator