----------------

 

Carti in site

 

--------------------

CE SE întâmpla în Biserică în urmă cu un veac

Situaţia Bisericilor Ortodoxe la începutul anilor ‘1920

 

Deportarea Patriarhului Constantin al VI-lea al Constantinopolului
[Cronică bisericească, februarie 1925; articol scris de arhimandrit Iuliu Scriban]
 
[articol apărut în revista italiană l’Europa Orientale, februarie 1925]
 
[articol apărut în Journal des Debats, 2 februarie 1925]

 

Prezentăm mai jos un articol tradus dintr-o revistă străină, care face o trecere în revistă a Bisericilor Răsăritului. Se vorbeşte despre reforme, principii democratice în Biserică, participarea laicilor în administraţia bisericească, reforma calendarului, căsătoria a doua a clericilor, revizuirea cultului divin, simplificarea limbajului liturgic etc.

O imagine destul de realistă, cu accentele existente în epocă, de modernizare şi reformare a Bisericii Ortodoxe, ‘petrificată’ în dogmele sale străvechi.

Subtitlurile, sublinierile din text şi notele de subsol aparţin redacţiei Catacombele Ortodoxiei.

 

* * *

 

Situaţia actuală a Bisericilor Ortodoxe de Răsărit

Revista Teologică, octombrie-noiembrie 1925

 

Apusenii aveau obiceiul să trateze Bisericile Ortodoxe ale Orientului ca pe nişte formaţiuni ajunse în petrificaţie dogmatică, care ca nişte minuni din primele veacuri ale creştinismului au rămas departe înapoia Bisericii Apusene. Acele Biserici au fost considerate chiar ca ţări păgâne, şi ca atare, din punct de vedere misionar, potrivite pentru propovăduirea Evangheliei în mijlocul lor. Pentru creştinul ortodox nimic nu este mai nesimpatic ca prozelitismul. Această acţiune a înmulţit prejudiţiile vechi ale Orientului faţă de tot ce este francez, aşa încât Biserica Orientului şi a Occidentului până în timpul din urmă au fost una faţă de alta mai străine ca orişicând. Încercări de a învinge această stare nu au lipsit niciodată. Dollinger deveni îndrumător. Această încercare însă nu a trecut pragul începutului şi s-a restrâns la cercul unor învăţaţi. Această stare nu a putut-o altera nici faptul că academicieni tineri din Orient an de an îşi întregesc studiile lor la universităţile din Apus.

Abia evenimentele mari din ultimul deceniu au putut apropia puţin popoarele. Fraternitatea de arme le-a legat, dar legături şi mai strânse a creat iubirea milostivă care s-a manifestat atunci când deveni cunoscut de ce mizerie îngrozitoare este cercetat Orientul, în vreme ce Occidentul începu a se recrea de loviturile războiului. Revoluţie şi război civil, epidemie (ciumă) şi foamete, masacru şi deportare: călăreţii apocaliptici au străbătut aceste ţări cu o iuţeală nemaipomenită în istoria popoarelor. Iubirea de oameni nu a creat înţelegere numai pentru mizeria acestor popoare, ci şi pentru firea lor atât de străină nouă. O lume nouă ni se descoperi tot mai mult. Refugiaţii care au căutat ocrotire în Apus au ajutat la învingerea prejudiţiilor, poeţii mari ai Orientului au pregătit terenul de mult. În reviste este foarte vast numărul tratatelor care se ocupă cu aceste popoare, cu fiinţa lor, cu religia lor, cu Bisericile lor; cărţile ne oferă de asemenea o literatură întinsă asupra acestei probleme.

Trei evenimente par a anunţa sosirea vremurilor noi pentru Bisericile Ortodoxe: căderea ţarismului rusesc, dărâmarea Imperiului Otoman şi dizolvarea monarhiei austro-ungare. Numai singuri aceia care au pus nădejdi prea îndrăzneţe în aceste evenimente, numai aceştia au fost siliţi să-şi spună că istoria curge în valuri încetinele – întrerupte de cele precipitate; de acestea din urmă au fost răpite popoarele şi Bisericile Orientului. Astfel situaţia acestor Biserici în prezent nu este îmbucurătoare. Dacă privim însă cu mai mare băgare de seamă, totuşi vom putea observa o năzuinţă de a se ridica din situaţia rea la una mai bună.

 

I. Biserica Rusească[1]

Îndată ce revoluţia din martie 1917 a măturat stăpânirea ţaristă, Biserica Rusească s-a eliberat din ghearele statului, în care a suferit atât de greu, a intrat viaţă în organismul greoi.

Sinodul rusesc s-a întrunit pentru a trage concluzii din situaţia nouă. Aceasta fu posibil numai fiindcă problema de reformare bisericească a fost deja de demult clarificată. În anul 1905 Sfântul Sinod a cerut de la ţar să întrunească episcopii diecezani ai Bisericii Ruseşti, pentru a dezbate problemele reformei care trebuie introdusă în administrarea bisericească. S-a format o comisie. Aceasta a fost de părere unanimă să restabilească patriarhatul pe care Petru cel Mare în 1721 l-a înlocuit prin Sfântul Sinod, o autoritate constătătoare din 7 episcopi, supusă principelui şi reprezentantului de stat, procurorului.

S-au născut diferenţe de păreri asupra întrebării dacă la sinod să ia parte numai episcopii sau şi reprezentanţii clerului şi poporului. La această întrebare s-a răspuns în 1917 de sine înţeles, că în sinod să ia parte considerabilă reprezentanţii clerului şi ai poporului. Sinodul care s-a întrunit în august 1917 la Moscova a ales peste 20 de comisii. Cel mai însemnat decis a fost restabilirea patriarhatului şi acceptarea unei noi constituţii bisericeşti; aceasta este clădită pe principii democratice, care se extind asupra parohiilor şi asigură participarea laicilor în administraţia bisericească. Pentru scaunul patriarhal au fost trei candidaţi. Tragerea de sorţi a trebuit să aleagă. În momentul când soartea căzu pe Tihon, lupte înverşunate au străbătut străzile Moscovei. Acestea s-au terminat în favorul bolşevicilor, care au ajuns astfel la putere. Timpuri grele s-au început pentru Biserică, constituţia nouă a trebuit să sufere o grea încercare.

Libertatea religioasă fu garantată şi de noul regim, dar totodată şi libertatea de a ataca fără nici o considerare Biserica şi religia. Mai întâi s-a încercat să se dea Bisericii lovitura de moarte pe calea legii. Averile bisericeşti şi mânăstireşti deveniră ,,proprietatea poporului”; Bisericii i s-a luat dreptul de proprietate, ajutoarele de la stat au fost sistate, bisericile au fost cedate gratuit comunităţilor bisericeşti, învăţământul religios în şcoală a fost oprit, în locale religioase este voie a fi împărtăşit numai persoanelor care au ajuns la vârsta de 18 ani, icoanele sfinte au fost scoase din clădirile statului, sfintele moaşte au fost transportate în muzee ,,pentru a lumina poporul asupra acestei amăgiri”, mormintele sfinţilor au fost profanate, localurile bisericeşti de învăţământ au fost închise, iar predica, după plăcerea autorităţilor locale, oprită. Ordinele de executare ale acestor decisuri sunt atât de arbitrare, încât fiecare episcop sau preot este expus volniciei autorităţilor bolşevice. Dacă în zilele prime mulţi preoţi şi episcopi au căzut jertfă teroarei bolşevice, nenumăraţi ajung acum în conflict cu legea nouă.

În 25 octombrie 1918, patriarhul publică un protest înflăcărat împotriva teroarei sovietice: ,,Voi aţi promis libertate. Libertatea voastră constă în a da curs liber instinctelor josnice ale massei, a lăsa nepedepsiţi pe ucigaşi şi tâlhari. Poţi vorbi de libertate atunci când nimeni nu are voie să-şi spună părerea sa, fără a risca să fie acuzat ca contrarevoluţionar ? Unde este libertatea cuvântului, a presei, unde libertatea predicatorilor ?” Mulţi predicatori au plătit cu sânge cuvântul lor, cu sânge de martir. Sovietele nu au cutezat să întreprindă nimic în contra lui Tihon. El era foarte popular şi chiar şi în această criză a luat un avânt viaţa religioasă.

Ca pretext pentru noi dispoziţii de oprimare a Bisericii, s-a folosit regimul sovietic de foametea care a izbucnit în iarna anului 1921/1922 în Rusia. El a decis în ianuarie ca toată averea bisericească să fie sechestrată pentru combaterea foametei. Patriarhul a acceptat aceasta în principiu, a emis un decret ca toate obiectele bisericeşti să se elibereze, cu excepţia acelora care sunt sfinţite pentru slujbele bisericeşti. Sovietele însă nu au ţinut seamă nici de această restrângere. Unde s-a opus cineva, se întrebuinţa forţă brachială[2]. S-a ajuns la scene sângeroase, deţineri de episcopi, preoţi şi mireni, la întemniţare şi osândă la moarte. În aceste două persecuţii şi-au pierdut viaţa vreo 30 mitropoliţi, vreo câteva mii de preoţi şi călugări şi foarte mulţi mireni. S-au ivit cazuri care ne amintesc primele persecuţii creştine. Aşa, se povesteşte că o femeie, când i s-a comunicat condamnarea la moarte, a strigat judecătorilor: ,,Voi îmi puteţi lua viaţa, însă nu pacea care sălăşluieşte în sufletul meu. Eu m-am împărtăşit azi dimineaţă cu sfintele taine”. Şi patriarhul fu deţinut, el nu a voit să demisioneze, a predat însă administrarea bisericească deocamdată unui colaborator al său. De viaţa lui însă nu au îndrăznit să se atingă cei de la putere.

Şi acestei furtuni i-a rezistat Biserica. Acum însă s-a încercat un al treilea drum de a o nimici. Ea trebuia zdrobită din înlăuntrul ei, prin organizarea unei Biserici bolşevice. Noua ,,Biserică Vie” a şi câştigat putere. S-a întrunit un Sinod nou la care numai acei delegaţi au fost admişi care s-au supus unei examinări neplăcute asupra părerii lor politice. Patriarhul fu depus şi conducerea bisericească s-a dat unui colegiu de preoţi şi mireni. S-au adus reforme radicale. Încurcătura deveni înspăimântătoare. Au răsărit o mulţime de biserici noi, care resping pe cea existentă. Majoritatea poporului rămâne însă credincios Bisericii Ortodoxe vechi. Aderenţii ,,Bisericii Vii” s-au înspăimântat ei înşişi de ceea ce au săvârşit. Ei au cerut intervenţia patriarhului din Constantinopol, ca să împace Biserica.

Fără îndoială trebuiau să înţeleagă de mult cei de la putere că cu toate aceste mijloace nu pot smulge religia din inima poporului. Pentru aceasta s-a organizat sistematic o agitaţie antireligioasă, care a produs deja fructe admirabile în ateismul fanatist. În Moscova s-a înfiinţat un seminar pentru pregătirea agitatorilor care nu numai să opereze după principiile ,,ştiinţei bolşevice” împotriva Bisericii, dar să poarte un război de nimicire a religiunii. S-au organizat cursuri şi prelegeri, s-au răspândit scrisori, s-au introdus serbări şi ceremonii bolşevice pentru a suprima pe cele creştine. Această propagandă, care se începu încă în şcoală, trebuia introdusă şi în popor.

Situaţia actuală a Bisericii este fără îndoială de disperare. I s-au răpit cei mai buni conducători ai ei, fu despuiată de toate mijloacele materiale şi spirituale, expusă unui duşman fără nici o conştiinţă, care combate nu numai Biserica, dar chiar şi întreaga cultură, pentru a o suplini pe aceasta cu una pur ateistă şi materialistă.

Care sunt acum perspectivele ei în această luptă gigantică ? Ruşii înşişi judecă diferit. Sunt între ei optimişti şi pesimişti. Pesimiştilor aparţine mitropolitul Antonie, conducătorul ruşilor pribegi. După el Ortodoxia va dispărea cu desăvârşire în Rusia[3], ea se va ţine numai la ruşii din exil. Aceştia numără 3 milioane, între ei 3 mitropoliţi şi un număr considerabil de profesori şi preoţi. Pesimiştii susţin că bolşevismul nu se îndestuleşte cu unele măsuri duşmane Bisericii, el ruinează sistematic rasa întreagă, şi creşte un om nou materialist bolşevic. La cei optimişti se numără patriarhul Tihon. Scurt înaintea morţii lui i-a scris patriarhului din Constantinopol: Poporul rusesc nu merge împreună cu schismaticii, ci rămâne credincios patriarhului său ortodox. În 24 iulie 1924, episcopatul într-o adunare a sa a condamnat pe schismatici, şi a rugat pe patriarh să rămână în fruntea Bisericii. La înmormântarea patriarhului[4] au luat parte 5 mitropoliţi şi 63 episcopi.

Optimiştii amintesc: Toate culmile culturii ruseşti sunt întreţesute cu momente religioase. Rusia înseamnă Ortodoxie. Dostoievski a spus: Chipul lui Hristos s-a păstrat în Rusia în întreagă curăţenia sa. Poporul rusesc crede că află mântuirea sufletească în împreunarea tuturor popoarelor în numele lui Hristos. Pentru aceasta poporul va suferi orice, numai să rămână ,,Rusia sfântă”. Un semn al puterii de rezistenţă a poporului rusesc este că a împiedicat prin rezistenţă pasivă introducerea calendarului nou. Profesorul dr. Ostschinnikov, care a ţinut în Berlin un curs asupra acestor lucruri, a spus: ,,Credinţa nestrămutată în puterea Ortodoxiei nu se teme să-şi arate rănile sale. Plin de credinţă se roagă rusul: ‘Fă Doamne aşa cum Tu vrei, nu cum noi voim. Însă dacă este voia Ta, lasă să treacă de la noi şi paharul acesta’”. Iar episcopul Tihon din Berlin crede: ,,Eu susţin că Biserica Rusească numai mulţumită păturilor inferioare a rezistat furtunii îngrozitoare. Poporul însă îşi cunoaşte religia numai din cult. Este mai uşor a combate idei, decât a nimici o formă de viaţă. Pentru aceasta vor bolşevicii să nimicească creştinismul prin o nouă formă de viaţă”.

Căderea ţarismului şi declararea de independenţă a ţării o a folosit poporul georgian pentru a se desface şi bisericeşte de Moscova, şi a restabili în mai 1918 patriarhatul vechi. Însă în februarie 1921, când au năvălit trupele sovietice în ţară şi s-a început regimul lor îngrozitor şi Biserica autocefală a ţării a trebuit să sufere. Patriarhul şi sfetnicul său au fost aruncaţi în temniţă pe mai mulţi ani, pentru că au ascuns tezaurul Bisericii.

Înfrângere a suferit şi Biserica Rusească din Ucraina. În această provincie cu cca 35 milioane de locuitori s-a declarat republica. Directoriul a proclamat în anul 1919 Biserica autocefală a Ucrainei. În fruntea ei s-a ridicat un preot cu demnitate de arhiepiscop şi mitropolit. Deoarece însă el nu a putut fi sfinţit, a ordonat ceremonie corespunzătoare, săvârşită numai de preoţi şi mireni. A patra parte a parohiilor din ţară s-a alăturat la Biserica nouă. Biserica aceasta este contra ruşilor şi a catolicilor şi este sprijinită de America. Însă şi aici au ajuns la putere bolşevicii, au introdus Biserica Vie, şi au aruncat în prisoneri[5] pe conducătorii Bisericii naţionale. Majoritatea poporului pare a fi rămas credincioasă ortodoxismului.

În statele mărginaşe care s-au dezlipit de Rusia veche şi-au format o constituţie bisericească, proprie ortodoxismului, cu tendinţa de a deveni independenţi şi bisericeşte de Moscova. Aceasta a convenit guvernelor în ţările respective, nicidecum însă patriarhului din Moscova. Astfel a voit el, pentru Biserica din Polonia, care numără 3 milioane de suflete, să-i dea un fel de autonomie, nu însă autocefalie. O partidă tare a vrut să rămână în legătură cu Moscova. În urmă însă a învins partida independentă şi a exoperat independenţa dorită de la patriarhul din Constantinopol. În Varşovia, unde se află reşedinţa metropolitană, s-a înfiinţat pe lângă universitate o facultate ortodoxă. Sub jurisdicţia patriarhului din Constantinopol stau cei 50.000 ortodocşi în Finlanda cu mitropolitul lor în Viborg şi doi episcopi, precum şi 140.000 ortodocşi în Estlanda cu mitropolitul lor în Reval şi doi episcopi. În semnul legăturii cu patriarhul din Constantinopol, sunt obligate ambele Biserici a-l pomeni pe acesta la liturghie.

În exil trăiesc 2 până la 3 milioane de ruşi. În anul 1921, patriarhul Tihon a predat patriarhului[6] Evloghie din Volhinia mandatul asupra tuturor bisericilor ruseşti din Europa Occidentală. Centrul conducerii bisericeşti se află în Carloviţi (Iugoslavia) unde se află sinodul conducător. Un sinod al Bisericilor emigrante ţinut în acest oraş a decis în anul 1923 să instaleze în toate capitalele europene episcop rusesc. Evloghie a fost împuternicit a sfinţi întru episcop pentru Berlin pe arhimandritul Tihon. Şi la Paris s-a înfiinţat un scaun episcopesc. Ruşii din America stau sub mitropolitul Platon din New York.

 

II. Biserica Constantinopolului

Critică este situaţia Patriarhatului Ecumenic din Constantinopol. Nădejdea pusă în căderea Constantinopolului nu s-a îndeplinit. Marea adunare poporală ţinută de credincioşii americani şi englezi, cu scopul de a pretinde redarea Bisericii Sfintei Sofia, a fost prea devreme. Nu peste mult au trebuit întrunite adunări care să ceară ajutor pentru creştinii din Orient. S-au ivit astfel de regrese, încât s-a sărbătorit ca rezultat intervenţia engleză în urma căreia pacea de la Lausanne din anul 1923 nu a sistat Patriarhatul din Constantinopol. Că situaţia lui încă nu este sigură ne-au arătat-o evenimentele din ultimul timp, când patriarhul nou ales a fost expulzat de guvernul din Constantinopol[7].

Patriarhatul Ecumenic din Bisericile Orientului, care nu formează o unitate, nu posedă nici o jurisdicţie, ci este numai un post de onoare. Numai la cererea unei Biserici se poate amesteca în agendele ei. Singurul semn exterior de comunitate a fost sfinţirea de mir care se distribuie Bisericilor. Însă şi aceasta a încetat de când mai multe Biserici îşi sfinţesc ele mirul. Jurisdicţia patriarhului se extinde numai asupra creştinilor greci din Turcia. Numărul lor s-a redus în mod considerabil de la începutul veacului al XIX-lea încoace. Înainte cu 100 de ani existau 138 episcopii, la începutul războiului balcanic au mai fost 87 cu 3 milioane de suflete. Prin războiul balcanic Patriarhatul a suferit noi pierderi în statele din Balcani, iar după ce prin contractul de la Lausanne din cauze ,,umanitare” s-a dispus schimbul de populaţie în Tracia şi Asia Mică – din care cauză au suferit grozav un milion de oameni – a pierdut în Thracia 11 şi în Asia Mică 37 episcopii. Între acestea se află scaunele episcopale cunoscute, care din timpul apostolilor au fost centre creştineşti ca Efes, Smirna, Trapezunt, Niceea, Nicomedia etc.

Prin gruparea nouă şi înfiinţare de noi dieceze – ce deveni necesar din cauza refugiaţilor şi evacuaţilor – s-au înfiinţat 10 cercuri mitropolitane, astfel că numărul lor actual este 57 cu 7 episcopii sufragane. În numărul acesta se cuprind şi diecezele din Grecia nouă, care stau încă sub jurisdicţia Constantinopolului. Fără acestea s-ar reduce numărul sufletelor la vreo câteva sute de mii care trăiesc în Constantinopol şi în jur, precum şi pe insulele greceşti.

Istoria internă a Patriarhatului în timpurile din urmă a fost foarte frământată şi complicată, încât ea este greu de judecat de un străin. Turcii au voit să desfiinţeze Patriarhatul, acesta fiind un pericol pentru ţara lor. Popoarele supuse şi oprimate se consideră totdeauna ca pericol intern de stăpânitori. Nimeni nu va putea face reproş grecilor dacă în anii din urmă au aşteptat să bată şi pentru ei ceasul liberării de sub jugul turcesc. Turcii au făcut responsabili totdeauna pe conducătorii sufleteşti pentru atitudinea politică a creştinilor. În anul 1821, când elinii din Grecia s-au ridicat la luptă pentru libertate, pe Grigorie al V-lea l-au spânzurat turcii de stâlpul porţii sale. Iar kemaliştii, la intrarea lor în Smirna, în septembrie 1922, au ucis în mod bestial pe mitropolitul de acolo[8].

Putem deci înţelege că patriarhul Ghermano al V-lea, care ocupa scaunul din Constantinopol din 1912, a simpatizat cu turcii de astăzi. Aceştia au dat îndreptăţire egală pe baza constituţiei, precum şi toleranţă deplină populaţiei creştine. Acest eveniment a fost serbat printr-un mare festival de înfrăţire în Constantinopol, între turci şi greci, între creştini şi mahomedani. Beţia serbării a fost însă urmată în curând de o trezire amară. În războiul mondial turcii şi-au trădat simţul lor adevărat faţă de creştini. Nici turcul, fie tânăr sau bătrân, nu-şi poate nega fiinţa sa. Îndată ce s-a schimbat spiritul şi între greci, Ghermano al V-lea a fost silit să se retragă. Scaunul patriarhal a rămas câţiva ani neocupat. Grecii din Constantinopol au fost răpiţi în vârtejul politicii regelui Constantin – Venizelos. Alegerea între astfel de împrejurări s-a tot amânat. În urmă nu s-a ales un partizan al regelui învingător, ci Meletie, fostul mitropolit al Atenei, pământean şi prieten al lui Venizelos, în noiembrie 1921.

Într-aceea turcii au încercat să submineze Patriarhatul în interior, protejând pornirea preotului Eftimie de a întemeia o Biserică naţională turcească. Sprijinul lui l-au format grecii care vorbeau turceşte, în jurul Trapezuntului. Această pornire răutăcioasă a durat până în trecutul recent. Acest preot a dispărut abia după ce l-au dezarmat sprijinitorii lui de odinioară. Tendinţa patriarhului Meletie de a se pune într-un raport de prietenie cu guvernul turcesc fu nimicită prin zdrobirea armatei greceşti în Asia Mică. El a fost silit să părăsească Constantinopolul, ca jertfă a intrigilor greceşti şi turceşti şi în scurt timp să-şi dea şi demisia.

Patriarhatul nu a încetat nici în situaţia aceasta nesigură de a apăra interesele Bisericii. Pentru pierderile suferite şi-a căutat compensaţie în lărgirea jurisdicţiunii sale. Astfel a încercat să întemeieze un episcopat ortodox în Budapesta. Însă precum se vede a rămas la încercare, scaunul episcopesc de acolo din partea sârbilor fiind pretins deja de sute de ani, de ce îşi aduce acum din nou aminte Patriarhatul sârbesc.

În Praga încă s-a organizat o episcopie ortodoxă. Şi aici ne întâlnim cu interese sârbeşti. Episcopului Dositei din Niş i-a reuşit în Carpaţi să câştige până acum 60 parohii unite pentru ortodoxie. Afară de aceasta Biserica naţională cehă părea la început că înclină spre ortodoxie. Goratz din Olmutz, unul dintre episcopii lor aleşi, primi sfinţirea sa întru episcop din partea arhiereului sârbesc. Acesta s-a desfăcut de Biserica naţională, ajunse pe panta religiunii libere şi împreună cu vreo câteva parohii în Moravia formează o comunitate ortodoxă cu confesiune ortodoxă, cu rit occidental în limba cehă.

Patriarhul a delegat la Londra ca reprezentant permanent un exarh cu gradul de mitropolit căruia îi sunt supuse parohiile din Europa Occidentală şi care să ţină legătură cu Bisericile din Apus. Pentru a face posibilă o înţelegere cu aceasta, Meletie a recunoscut valabilitatea sfinţirilor anglicane. Mai departe patriarhul reuşi să aducă în sfera influenţei sale Bisericile Ortodoxe din statele mărginaşe, precum şi Biserica Grecească din Statele Unite. Aceasta fu încredinţată prin o convenţie a superiorităţii Bisericii Eline care, în vara anului 1924, după lungi dezbateri, a renunţat la drepturile sale. Prin învoirea şi aprobarea Patriarhatului, s-au înfiinţat în Statele Unite o arhiepiscopie şi 3 episcopii pentru cei 200.000 greci de acolo, iar Bisericii i s-a dat o constituţie independentă, cu un institut teologic propriu în Astoria, New York.

Albanezii ortodocşi – vreo câteva sute de mii de suflete – au început din 1922 să se rupă de Constantinopol pentru a forma o Biserică proprie, independentă. Episcopii greci fură alungaţi, iar cultul divin se ţine în limba albaneză. În fruntea Bisericii, care are 4 episcopii, stă Sinodul. Tratativele cu Constantinopolul au să pregătească o soluţie paşnică a conflictului.

Şi patriarhul Meletie s-a năzuit a crea un organ unitar de sfătuire pentru Bisericile Ortodoxe. El a invitat toate Bisericile să-şi trimită reprezentanţi în iunie 1923 la o conferinţă în Constantinopol, pentru o dezbatere a problemelor care numai împreună se pot rezolva, ca reformarea calendarului, permiterea căsătoriei a doua şi altele. Cu excepţia unor Patriarhate s-au învoit toate Bisericile. În urmă se ivi ideea de a chema la un Sinod Ecumenic Bisericile Orientale. Asupra motivelor de amânare ne dă o lămurire epistola patriarhului din Belgrad către cel din Alexandria. În şedinţa din 10 decembrie 1924, Sinodul Bisericii Sârbeşti a constatat necesitatea unui astfel de sinod, însă a aflat că toate problemele să fie aduse în o conferinţă premergătoare. Bisericile Ortodoxe s-ar afla de prezent în o situaţie atât de nefavorabilă, încât unele din ele nici nu ar putea lua parte la un astfel de Sinod. Pentru aceea Biserica Sârbească propune o consfătuire în Niş sau pe Muntele Athos.

 

III. Patriarhatele Răsăritene

Evenimentele politice din Orient au îndreptat atenţiunea asupra Patriarhatelor din Ierusalim, Antiohia şi Alexandria. Apusul era de părerea că acestea ar fi numai nişte umbre şi trăiesc din gloria trecutului lor. Însă viaţa lor constă din lupte grele interne, provocate mai mult de divergenţe naţionale.

Patriarhatului din Ierusalim aparţin 45.000 creştini, cu excepţia câtorva greci, băştinaşi sirieni de limba arabă. Această Biserică în război a ajuns în situaţie financiară foarte grea. Ea primea din Rusia un mare ajutor financiar pentru îngrijirea locurilor sfinte din Palestina. Acest ajutor însă, împreună cu veniturile de la moşiile lor din Rusia şi Basarabia, a încetat. Patriarhul a căutat şi aflat sprijin în Statele Unite, Anglia şi în România. Institutul Teologic din Ierusalim, care fu închis din 1908, s-a putut din nou deschide. Aici este activ un învăţător al Bisericii Episcopale din Statele Unite. Sirienii băştinaşi răpiţi de spiritul democratic au ţinut în Iaffa un congres şi au pretins între altele şi o altă compunere a autorităţilor bisericeşti şi anume 2/3 sirieni şi 1/3 greci, iar pentru fiecare biserică un senat bisericesc. Până acum au fost aproape excluşi din ierarhie şi conducerea bisericească. Pe lângă Patriarhat ia parte la conducere Fraternitatea de la Mormântul Sfânt, care constă din cca 250 călugări.

Patriarhatul din Antiohia, al cărui titular locuieşte în Damasc, a primit viaţă nouă după eliberarea de sub stăpânirea turcească. Acesta are 300.000 aderenţi care sunt sirieni cu limba arabă, afară de cei 25.000 greci. Partida reformistă pretinde o legătură amicală cu celelalte Biserici, cărţi religioase pentru catehizarea şi luminarea poporului, înfiinţarea unui institut teologic şi o reformare a Bisericii întregi.

O activitate vie dezvoltă patriarhul din Alexandria. Lui îi sunt încredinţate 100.000 de suflete, dintre care 2/3 parte greci. Acesta s-a pus în legătură cu patriarhul din Ierusalim, pentru a ajuta şi el la lucrarea mare şi comună a creştinismului ortodox. În centrul acestor patriarhate apar reviste teologice.

 

IV. Biserica Greciei

La începutul secolului al XIX-lea, grecii au fost cei dintâi care după muntenegreni şi-au scuturat jugul turcesc. Obţinându-şi libertatea politică, s-a organizat şi Biserica lor ca naţională şi autonomă. Prin lărgirea graniţelor ţării în contul Turciei, ea deveni tot mai mare. Biserica însă nu s-a putut bucura de independenţa de stat, ceea ce i-ar fi fost necondiţionat necesar pentru o dezvoltare sănătoasă. Soarta ei a fost prea strâns legată de puterea statului şi de partidele politice. În ultimele decenii au dispărut foarte multe greutăţi, însă în trecutul recent a fost totuşi jucăria partidelor politice. Episcopi şi senatori superiori veneau şi plecau cu guvernul. Acum Biserica are o constituţie, ea a devenit independentă de stat şi îndeosebi de partidele politice. Mirenii iau parte considerabilă la administraţia bisericească. Un spirit puternic şi sănătos de reformă există în cercuri largi. Îndeosebi pregătirea preoţimii are nevoie de o reformă temeinică. Meletie, ca mitropolit în Atena, a constatat că din 4.195 de preoţi inferiori greceşti, a căror pregătire este cunoscută, 1.708 au numai pregătirea din şcoala poporală, 1.909 din şcoala medie, 323 din gimnazii şi numai 195 au cercetat institutul teologic, iar un număr mai mic universitatea. Influenţa unor astfel de preoţi nu poate fi mare asupra poporului. După ce părăsesc şcoala, sunt siliţi a se ocupa cu altceva, înainte de a se dedica carierei preoţeşti, căci ei abia cu 30 de ani se pot preoţi. În celelalte state din Balcani se pare că nu stă mai bine pregătirea clerului inferior. Acum se purcede însă pretutindenea foarte energic. Îndeosebi în Grecia dorinţa unei reforme este generală. O revizuire a cultului divin, o corectare şi simplificare a limbajului liturgic, îngrijirea predicii, independenţa economică a clerului sunt postulatele mai arzătoare.

 

V. Bisericile Serbiei, Bulgariei şi României

Dizolvarea monarhiei austro-ungare a dat o creştere considerabilă la două Biserici în Balcani: la cea sârbească şi la cea românească. În regatul sârbesc, Iugoslavia, toţi sârbii sunt laolaltă. Înainte de război au fost dezbinaţi bisericeşte. Muntenegru şi Serbia au avut Biserici naţionale independente, sârbii din Macedonia aparţineau patriarhului de Constantinopol, iar cei din monarhia habsburgă îşi aveau organizaţia lor bisericească. Toate aceste Biserici sunt unificate din 1920. Vechiul Patriarhat Sârbesc a fost reînnoit şi această demnitate fu încredinţată mitropolitului de Belgrad. Pe lângă Universitatea din Belgrad s-a înfiinţat o facultate teologică şi 5 seminarii preoţeşti stau în serviciul pregătirii de preoţi harnici. Şi aici răsună strigătul după reformă. Se pretinde permiterea căsătoriei a doua pentru preoţi, reforma portului preoţesc etc. Biserica Sârbească se află în înflorire, deşi nu lipsesc greutăţi mari interne. În decursul războiului mulţi tineri şi-au câştigat pregătirea lor teologică în Oxford şi la Facultatea Catolică din Berna. Aceştia iau parte activă la lucrările Bisericii şi sunt în posturi înalte.

Poporul bulgar sângerează din mii de răni. Natural că suferă şi Biserica. Patriarhul din Constantinopol nu a recunoscut până acum autocefalia Bisericii şi o consideră ca schismatică. Această osândă însă nu o recunosc celelalte Biserici Ortodoxe şi stau în comunitate bisericească cu ea. Şi Biserica Bulgară şi-a creat o constituţie nouă şi lucrează la o reformă internă. Şi-a regulat pregătirea preoţimii. Pentru acest scop s-a înfiinţat o facultate teologică pe lângă Universitatea din Sofia. Preoţimea superioară şi profesori de teologie şi-au făcut studiile lor mare parte în străinătate în Rusia, în Germania şi în Elveţia. Şi în Biserica Bulgară se năzuieşte după reforme ca în Grecia şi în Serbia.

Biserica ultimă, care şi-a creat o organizaţie solidă, după învingerea multor greutăţi, este cea românească. Românii ca şi sârbii înainte de război au aparţinut diferitelor organizaţii bisericeşti, conform dependenţei lor politice. Acum sunt toţi românii într-un regat, la care s-au alipit Ardealul, Bucovina, Basarabia cu o populaţie covârşitoare română. Singuraticele cercuri mitropolitane nu au renunţat uşor la independenţa ce o aveau până acum, însă în urmă tot a reuşit a le uni toate într-o organizaţie bisericească. Autoritatea superioară bisericească este Congresul Naţional Bisericesc. La acesta iau parte toţi episcopii, mirenii singuraticelor dieceze, precum diferite corporaţiuni.

Congresul alege pe episcopi, o autoritate deosebită administrează averea bisericească şi controlează întregul buget bisericesc. Pe lângă episcopi se află câte un consistoriu care se alege de către sinodul diecezan. După cea rusească, cea românească este acum cea mai tare la număr. Ea are ca 14 milioane de credincioşi. Aceasta a fost cauza că Sinodul în înţelegere cu Ministerul Cultelor a înfiinţat un Patriarhat. În această demnitate a fost aşezat mitropolitul din Bucureşti. La actul festiv al denumirii, ca cea mai apropiată datorinţă a Bisericii a accentuat noul patriarh înfiinţarea de burse pentru viitorii preoţi, reorganizarea Facultăţii Teologice din Bucureşti, înfiinţarea unei Academii pentru muzica orientală şi clădirea unei catedrale monumentale, care să fie un tezaur al artei din Europa Orientală. Printr-o delegaţie deosebită a adus la cunoştinţă denumirea sa patriarhului ecumenic din Constantinopol. Ea a accentuat că în constituţie şi învăţătură nici o schimbare nu s-a făcut. Această încunoştiinţare s-a făcut ca prin patriarhul ecumenic să se aducă la cunoştinţa tuturor patriarhulor şi Bisericilor autocefale. În forma aceasta se păstrează legătura şi unitatea tuturor Bisericilor Ortodoxe de sub conducerea patriarhului ecumenic.

O activitate deosebită dezvoltă Biserica Românească pentru recâştigarea fiilor ei uniţi cu Roma. Pentru acest scop s-a înfiinţat o societate deosebită. Ca pretutindenea, aşa şi aici se observă o tendinţă reformatoare. Se mişcă îndeosebi preoţimea aranjând adunări în toată ţara. Între problemele tratate putem aminti: problema apostolatului din partea laicilor, introducerea lui la sate şi oraşe, ridicarea preoţimii printr-o pregătire deosebită, reformarea facultăţilor teologice din Cernăuţi şi Bucureşti. Chiar şi călugării s-au întrunit pentru stabilirea unui program de reforme. Şi ei pretind o pregătire mai bună prin întemeierea unui seminar special.

Călugărimea în Balcani se află în mare criză. Mânăstirile sunt foarte slab populate, ele au de regulă numai atâţia locuitori câţi se cer pentru administrarea lor; adevărata viaţă mânăstirească s-a restrâns la Muntele Athos, unde toate naţiunile îşi au mânăstirile lor.

 

* * *

 

Trecerea repede peste largul teren s-a încheiat. Că sub pătura la aparenţă petrificată a Ortodoxiei zace ascunsă o profundă evlavie, o năzuinţă morală serioasă, un spirit de jertfă şi o alipire credincioasă la Hristos şi Biserica Lui, aceasta au dovedit-o îndeajuns popoarele Orientului în anii din urmă. Această evlavie şi seriozitate se manifestă în constituţiile noi, create de aceste Biserici, precum şi în lucrările de reformă începute acum. Nu trebuie să trecem cu vederea părţile umbroase în viaţa acestor Biserici, însă nu avem nici un motiv a le scoate pe acelea prea mult la iveală. Ne bucură tendinţa acestei Biserici de a căuta o înţelegere cu surorile ei din Apus. De o unire deocamdată nici nu este nevoie să vorbim. Dezvoltarea istorică a acestor Biserici este atât de deosebită, contrastele naţionale, culturale, politice, lingvistice sunt atât de mari, încât la o unire deocamdată nici nu ne putem gândi. Însă nădejdile sunt justificate [pentru] o înţelegere, precum şi o atenţiune reciprocă se poate susţine.

În zilele acestea – la ziua de Sfântul Petru – se află la Londra patriarhul din Ierusalim şi Alexandria, reprezentanţii celui din Constantinopol, împreună cu delegaţii altor Biserici Ortodoxe, pentru a serba împreună cu arhiepiscopul din Canterbury, cu episcopi şi mireni ai Bisericii Engleze, aniversarea de 1.600 [ani] de la Sinodul Prim Ecumenic din Niceea. Dea Dumnezeu ca această serbare să devină un simbol al faptului că Bisericile Răsăritului şi Apusului înţeleg tot mai mult a se considera Biserici surori, egal îndreptăţite.

 


[1] Pentru situaţia Bisericii Ortodoxe Ruse în timpul regimului comunist, a se vedea: Obârşia răului. Lupta comunismului împotriva Bisericii lui Hristos.

[2] De la braţ (brachium, braţ), propriu braţelor.

[3] A se vedea Raport către Sinodul Episcopilor Bisericii Ortodoxe Ruse din Diaspora şi Dialogul dintre Biserica Ortodoxă Rusă din Diaspora şi Patriarhia Moscovei: De ce şi cum ? pentru ce cred ruşii din diaspora despre ce s-a întâmplat în urma atacurilor susţinute ale regimului comunist asupra Bisericii Ortodoxe Ruse (unii istorici numără nu mai puţin de 9 valuri distincte de persecuţie, între anii 1918-1964). Opiniile exprimate după mai 2007 – când a avut loc unirea dintre Biserica Rusă din Diaspora şi Patriarhia Moscovei – au căzut sub influenţa Moscovei sovietice.

[4] Patriarhul Tihon al Moscovei a murit pe 25 martie/7 aprilie 1925, la vârsta de 60 ani. Există suspiciuni că a fost omorât de bolşevici.

[5] Închisori.

[6] Mitropolitului.

[7] A se vedea episoadele anterioare despre deportarea Patriarhului Constantin al VI-lea al Constantinopolului, enumerate la începutul articolului.

[8] A se vedea NENOROCIREA ASIEI. O relatare a exterminării sistematice a populaţiilor creştine de către musulmani şi a vinovăţiei anumitor mari puteri. Adevărata istorie a arderii din temelii a oraşului Smirna, de George Horton, vreme de 30 ani consul şi consul general al SUA în Orientul Apropiat, subtitlul Sosesc turcii.