Părintele Ambrozie Fontrier

de Lavrentie


Duminica Biruinţei Ortodoxiei din acest an ne-a prilejuit bucuria de a face cunoscută cititorilor personalitatea remarcabilă a părintelui Ambrozie Fontrier, strălucit misionar ortodox în Franţa anilor ’60-’90 ai secolului al XX-lea. Părintele Ambrozie poate fi numit pe drept cuvânt nou apostol, mărturisitor al dreptei credinţe şi unul dintre stâlpii rezistenţei antiecumeniste din Franţa, o ţară a cărei ortodoxie este confiscată mediatic sistematic de către mediile moderniste ecumeniste de tip Saint-Serge (cu al lor SOP) aparţinând Patriarhiei de Constantinopol şi al altor Biserici ortodoxe oficiale grupate în AEOF.

Pe părintele Ambrozie Fontrier îl găsim pomenit în cartea părintelui Serafim Rose ,,Ortodoxia şi religia viitorului”, alături de alte nume deosebite ale Ortodoxiei tradiţionaliste: părintele Mihail Pomazanski, părintele Basil Sakkas, I.P.S. Averchie de Jordanville şi arhimandritul Chiprian (actualul mitropolit PC. Carti si articole 02-1al Sinodului în Rezistenţă (de stil vechi) din Grecia). Ca şi ei, părintele Ambrozie Fontrier reprezintă linia ortodoxă tradiţionalistă, aflându-se mai întâi sub jurisdicţia Bisericii Ortodoxe Ruse din Diaspora, iar apoi sub Sinodul Bisericii Ortodoxe Tradiţionaliste (de stil vechi) din Grecia.

Originar din Smirna Asiei Mici, supravieţuieşte în copilărie măcelului turcilor asupra grecilor din 1922, refugiindu-se împreună cu familia sa în Franţa. La maturitate întemeiază Frăţia Ortodoxă a Sfântului Grigorie Palama, cu scopul de a lupta împotriva pan-ereziei ecumenismului, având o puternică înrâurire misionară ortodoxă nu doar în Franţa, ci şi în Elveţia francofonă şi Italia de Nord. Aduce la Ortodoxie mulţi occidentali, întemeiază numeroase parohii, inclusiv în trei mari oraşe franceze: Paris, Lyon şi Montpellier.

Cunoscând la perfecţie toate felurile limbii greceşti (antică, bizantină, post-bizantină, modernă), traduce în franceză literatură patristică, alcătuieşte vieţi ale sfinţilor (1), iar cu o deosebită măiestrie traduce slujbele bisericeşti, cărţile de cult şi cântările ortodoxe, astfel încât până şi ecumeniştii „ortodocşi” din Franţa, potrivnici tradiţionalismului, folosesc în slujbe traducerile sale; zugrăveşte icoane, publică recenzii, susţine cateheze şi lecturi, conferinţe. Editează o revistă de teologie ortodoxă de înaltă ţinută, La Lumiere du Thabor, având linie tradiţionalistă şi conţinând informaţii necenzurate din lumea ortodoxă. Revista devine tot mai de temut pentru mediile moderniste ecumeniste „ortodoxe” de tip Saint-Serge, care nu ezită să împiedice prin orice mijloace difuzarea ei, atât în librăriile pe care acestea le controlează, cât şi în alte librării (papistaşe sau nu), unde cer să nu mai fie difuzată revista (2).

După trecerea la Domnul a părintelui Ambrozie şi a ucenicului său, părintele Patric Ranson (3), ecumeniştii modernişti preiau cu neruşinare numele revistei, pentru a stârni confuzie (lucru care se poate constata şi din pagina web pe care aceştia o au pe internet). Se poate spune astfel, că în vreme ce Constantinopolul şi Bisericile ortodoxe oficiale din Franţa grupate în AEOF duceau o intensă activitate ecumenistă, părintele Ambrozie Fontrier şi Frăţia sa misionară aduceau occidentalii la Ortodoxie !

Părintele Ambrozie era totodată un lucrător al rugăciunii neîncetate, fapt despre care depun mărturie cei ce l-au cunoscut, şi care vorbeşte despre sfinţenia sa.

Uimiţi de bogăţia dogmatică şi duhovnicească a învăţăturii pe care o răspândea în predicile de fiecare duminică, unii dintre fiii săi duhovniceşti au dorit să păstreze măcar puţin din ele. Fără ştirea lui – căci niciodată nu dorea să fie înregistrat când vorbea – ei au înregistrat unele dintre omiliile sale, caracterizate ca vii şi cu putere multă, iar redarea lor în scris păstrează stilul oral.

Omiliile părintelui Ambrozie Fontrier sunt cu atât mai potrivite astăzi, când cancerul ereziei ecumeniste roade lumea ortodoxă, şi mai cu seamă nouă, pentru că putem constata că de mulţi ani încoace BOR se străduieşte să ne adoarmă conştiinţa dogmatică, recurgând la diversiuni, precum strângerea de bani pentru Fondul Central Bisericesc, care se face întotdeauna tocmai în această zi, pastoralele patriarhului şi predicile de prin biserici nepomenind nimic despre adevărata însemnătate a Duminicii Biruinţei Ortodoxiei, ca să nu mai vorbim de necitirea Sinodiconului Ortodoxiei, adică a anatematismelor care trebuiesc citite în această zi (4), pentru întărirea conştiinţei dogmatice a credincioşilor.

Alţi ortodocşi cinstesc Duminica Biruinţei Ortodoxiei şi prin organizarea de manifestări care atrag atenţia asupra ereziei ecumeniste, aşa cum putem vedea aici.


NOTE

1. Dintre scrierile sale a fost publicată la noi doar ,,Viaţa Sfântului Nectarie din Eghina”.

2. Părintele Ambrozie a primit acest lucru cu tristeţe, dar fără surprindere.

3. Asemeni părintelui său duhovnicesc, părintele Patric Ranson era un tot atât de mare luptător şi misionar strălucit. Dintre cărţile sale s-a tipărit la noi numai ,,Noul catehim catolic contra credinţei Sfinţilor Părinţi”, scrisă împreună cu episcopul său Fotie şi arhimandritul Filaret. Dintre titlurile cărţilor sale amintim: ,,La persécution des moines du Mont Athos par le Patriarchat de Constantinople”, ,,La doctrine des neo-orthodoxes sur l’amour” etc.

Părintele Ambrozie Fontrier a trecut la Domnul în ianuarie 1992, iar în luna decembrie a aceluiaşi an, în urma unui accident al automobilului în care se aflau în pelerinaj în Grecia, au trecut la Domnul atât părintele Patric Ranson, cât şi citeţul Mihail şi fiica cea mică a părintelui Patric, Fotinia. Circumstanţele accidentului rămân până în ziua de azi învăluite în mister …

4. Cea mai importantă slujbă cu caracter dogmatic din tot anul bisericesc, în care sunt anatematisiţi nominal marii eretici şi cinstiţi marii apărători ai Ortodoxiei.



Omilie la Duminica Biruinţei Ortodoxiei,

praznic al restaurării sfintelor icoane

de părintele Ambrozie Fontrier


„Dacă sarea se va strica, cu ce se va săra ? De nimic nu mai e bună, decât să fie aruncată afară şi călcată în picioare de oameni”. Cuvântul este aspru, foarte aspru. „Voi sunteţi sarea pământului” – spune Domnul – şi, din ziua când au fost spuse aceste cuvinte până astăzi, toată lupta creştinilor stă în chemarea la trezvie ca să nu ne stricăm, de frică să nu fim găsiţi afară din Împărăţia Cerurilor, buni numai ca să fim călcaţi în picioare de diavoli.

„Voi sunteţi sarea pământului”. Dar Biserica este prezentă de la început, de la venirea lui Hristos. De fapt, Biserica era Însuşi Hristos pe pământ. Trupul Său era Biserica la care noi oamenii, toţi, urma să fim grefaţi de-a lungul vremii. Încă de pe atunci această Biserică era ţinta urii acestei lumi şi a prigoanelor. Cel dintâi a fost Hristos – cum spune Sfântul Apostol Pavel – „Cel ce a dat dreapta mărturie”. În faţa lui Pilat a făcut El această dreaptă mărturisire.

De-a lungul vremii, tot Trupul Bisericii a fost prigonit, a îndurat toate prigoanele până la sânge, până la moarte, deportări, exilări, ca să nu se strice şi să nu se asemene acestei lumi. Şi de ce ? Pentru că nu vom intra în Împărăţia Cerurilor, de credinţa noastră nu este exactă, nu e precisă. De aceea, slujbele ne cheamă de trei ori pe zi să ne verificăm credinţa prin Crez. Înainte de culcare spun: „Cred întru-Unul Dumnezeu” şi continuarea. PC. Carti si articole 02-2Sculându-mă noaptea pentru rugăciune, spun: „Cred întru-Unul Dumnezeu”. Merg la biserică şi în timpul liturghiei spun: „Cred întru-Unul Dumnezeu”. De trei ori pe zi cercetez credinţa mea de e exactă şi precisă, căci altfel nu voi vedea faţa Domnului. De-a lungul veacurilor şi-n fiecare veac, asupra Trupului lui Hristos s-au abătut prigoane sângeroase şi aşa va fi până la sfârşit.

La începutul secolului al VIII-lea şi-a făcut apariţia în Biserică o mare erezie ce învăţa aşa: „Icoanele trebuie scoase afară din Biserică, asta-i idolatrie !” De ce e idolatrie ? Iconoclaştii răspundeau: „Nu putem face reprezentări; este interzis în Scriptură să închipuieşti pe Cel de neînchipuit, să faci o imagine a Celui din Ceruri”. Noi, ortodocşi, suntem întru totul de acord cu Scriptura; noi, cei din Scriptură, nu facem chip a ceea ce nu cunoaştem.

Aşadar, atotputernicia acestei lumi în frunte cu împărat, patriarhi, episcopi, mitropoliţi şi cu toate autorităţile – probabil tot aşa ar fi încă şi astăzi – toţi au început să prigonească Biserica, spărgând icoanele, arzându-le în faţa bisericilor, până când n-a mai rămas nimic din vechea podoabă a bisericilor. Şi puţinii ortodocşi, care de abia erau o mână de oameni, mai bine de o sută de ani, a trebuit să suporte până la sânge prigoana cea mai sălbatică dintre toate. Nu mai mergeau la bisericile în care, la vohodul cel mare, la diptice, după cuvintele: „Întâi pomeneşte, Doamne, pe patriarhul nostru”, erau spuse numele patriarhilor iconoclaşti, vrăjmaşi ai lui Dumnezeu.

Adevăraţii creştini nu mai mergeau la biserică. Erau prigoniţi, marginalizaţi şi li se spunea: „Sunteţi chiar proşti să suferiţi prigoane pentru o bucată de lemn pe care s-a pictat ceva; dar poţi s-o iei, ascunde-o la tine acasă, fă-ţi închinarea în faţa acestei bucăţi de lemn pictat ca să te linişteşti, şi mergi ca toată lumea la biserică”. Ortodocşii răspundeau: Nu. Nu, nu mergeau, rămâneau în casele lor, se ascundeau, pentru că toate bisericile erau în mâinile iconoclaştilor şi pentru că nu vroiau să audă pomenindu-se la diptice numele unui patriarh sau al unui episcop iconoclast.

Au mers până la mucenicie de-a lungul unei prigoane care a durat mai bine de o sută de ani – un veac de prigoane ! Până în ziua în care sângele a curs destul şi milostivului Dumnezeu I s-a făcut milă de poporul său. Mulţumită unei împărătese, Teodora, şi fiului ei care era încă minor, apărătorii icoanelor au biruit, şi această biruinţă este astăzi prăznuită. A trebuit un secol de luptă, apoi a urmat un sinod ecumenic care a anatematisit iconoclasmul; după un timp, Biserica a întocmit carta Ortodoxiei, numită Sinodicon, în care toţi cei ce nu urmează credinţa revelată, toţi cei ce şi-au pierdut gustul, precum sarea, au fost aruncaţi afară din Trupul Bisericii odată pentru totdeauna. Valabilitatea ei nu încetează nici astăzi !

Acest Sinodicon începe cu primii eretici, care au vrut să înlocuiască învăţătura lui Hristos cu propria lor învăţătură. Cine are astfel de intenţii este numit astăzi gânditor, om de litere, filozof, profesor universitar şi mai ştiu eu cum ! Deci aceştia au pus învăţătura lor în locul învăţăturii lui Hristos: şi-au pierdut gustul ! Nu mai sunt buni decât să fie aruncaţi departe.

Iată de ce ziua de astăzi este o zi foarte importantă. Oare ne dăm noi seama cu adevărat ? Este ziua cea mare a sărbătorii Ortodoxiei, când toate ereziile sunt înlăturate, învinse pentru totdeauna, iar această cartă a Bisericii, pe care o numim Sinodicon, se încheie cu o anatemă. O anatemă este un lucru de temut. Să ne ferească Dumnezeu ! Anatema este părtăşie cu diavolul, sortire iadului. Sinodiconul mărturiseşte: „Anatema tuturor ereticilor !”, adică nu numai celor din acea epocă veche, ci şi tuturor celor ce vor urma.

O astfel de luptă ducem noi în plin secol XX, când încă se împlinesc toate proorociile din Noul Testament. Hristos spune: „Luaţi seama să nu vă speriaţi; veţi auzi de războaie şi de zvonuri de războaie, de foamete, de cutremure de pământ, de nenorociri; nu vă speriaţi, căci nu este sfârşitul, ci începutul sfârşitului”. Însă toate acestea se desfăşoară de la venirea lui Hristos. Să ne ferească Dumnezeu de o prigoană, dar să fim pregătiţi şi să ne spunem: „Şi dacă ar izbucni astăzi ?”

De exemplu, în Apocalipsă – poate chiar trăim aceste vremuri – numele fiarei – adică al omului posedat de satana – va fi descoperit. Va avea o cifră care va fi şase şase şase, adică literele vor face cifra asta, pentru că în alfabetul grec literele au o valoare numerică, aşa ca în alfabetul latin. Acesta va fi numele unui om în care va acţiona puterea satanei. Şi el ne va obliga să purtăm numărul lui. Uitaţi-vă la cărţile de credit, la calculatoare, la tehnica modernă. Încă nu este grav, până acum. Mă întreb: dacă mâine mi se va spune:

„– Gata, nu mai sunt bani lichizi. Mai ai ?

– Da, cred că mai am pe aici ...

– Ei bine, poţi să-i dai ! Bancnotele şi monedele n-o să mai aibă nici o valoare. Sau îi depui la bancă, sau nu mai valorează nimic: nu mai există schimb monetar.

– Şi cum voi proceda, dacă sunt în bancă ?

– Păi, o să mergi la bancomat, să zicem, pe stradă, şi o să foloseşti cardul.

– Dar pot să-l pierd !

– Tocmai ! Nu te îngrijora, am prevăzut totul. Dă mâna. Îţi voi pune pe ea 666 cu laserul, o vei pune în faţa bancomatului şi o să-ţi primeşti banii”.

Aşadar, va fi cum a spus Evanghelistul Ioan: „Cel ce va primi, pe mână sau pe frunte, numărul fiarei, nu va intra în Împărăţia Cerurilor”. Şi-mi zic tremurând: „Şi dacă asta trebuie să se întâmple înainte de sfârşitul zilelor mele, ce trebuie să fac ? Şi ce voi face ? Totuşi nu sunt decât un om !” Da. Dar Evanghelia îmi spune: „Mergi, nu te teme: harul Meu îţi ajunge”.

Vedeţi !? Aşa că totul stă deasupra capului nostru ca un fel de sabie a lui Damocles şi dacă într-o zi noi, creştinii, vom fi prigoniţi şi va trebui să primim pe mână numărul fiarei ... Fii cu noi, Doamne ! Dar să nu ne temem ! El a spus apostolilor Săi: „Iată, Eu cu voi sunt în toate zilele, până la sfârşitul veacului”.

Cei dintâi creştini auzeau spunându-li-se: „Nebuni ce sunteţi ! De ce nu puneţi un grăunte de tămâie în faţa statuii împăratului sau a stăpânirii atotputernice, şi pe urmă, în casele voastre, să vă închinaţi Dumnezeului pe care-l doriţi, lui Iisus din Nazaret”. Nu, nu, nu. Şi fiice de rege au spus nu, şi fiice de principe au zis nu, şi principi au zis nu, şi sângele a curs pe faţa pământului, ca să-l sfinţească. Azi spunem: „Pentru rugăciunile nu ştiu cărui mucenic, pentru rugăciunile Sfinţilor Părinţilor noştri”, pe bună dreptate, căci au mărturisit dreapta credinţă până la a-şi vărsa sângele.

De aceea este aşa de importantă ziua din Duminica Ortodoxiei, prima Duminică din Postul Mare. Ca să ne mărturisim credinţa, am aşezat în mijlocul bisericii icoana care înfăţişează această sărbătoare, mulţumită căreia creştinii biruitori ai ereziei au umplut din nou bisericile cu podoabe ale chipului lui Hristos, ale chipului Maicii Domnului, ale chipului tuturor sfinţilor. Aşa sunt aceste icoane şi multe dintre ele sunt făcătoare de minuni, căci Dumnezeu le-a dăruit un aşa har că, atunci când ne rugăm în faţa lor, ni se împlinesc rugăciunile.

Pe masă este una mică de tot. Icoana aceasta este pentru mine o întreagă poveste pe care o am în sânge. Copil fiind, nu ştiam ce înfăţişează, o vedeam mereu acasă, era neagră. Habar nu aveam ce reprezenta – o bucată de lemn în faţa căreia mama, zi şi noapte, ţinea aprinsă o lampă cu ulei, o candelă. Pe timpul măcelului din Asia Mică eram un bebeluş, un prunc, aveam trei ani. Casa noastră ardea şi când era în flăcări, în miez de noapte, fără încălţăminte, fără haine, am plecat pe străzile Smirnei din Asia Mică, tata, mama, sora mea şi cu mine, care eram cel mai mic, şi toată familia mamei. De atunci, s-au împrăştiat, ne-am pierdut; cine o mai trăi ? Nici nu contează. Şi ce lucruri am luat cu noi ? Această icoană care e acum aici; datorită ei am fost ocrotiţi.

De-a lungul tuturor greutăţilor şi durerilor masacrelor şi al risipirii prin lume – pentru că nimeni nu primea nişte fugari mizeri, scăpaţi din măcel – această icoană a vegheat asupra noastră. Mama a plecat, nepoţii mei care sunt necredincioşi au aruncat această icoană. Eu i-am spus mamei: „O iau eu, nu vreau nimic altceva decât această bucată de lemn”. Şi pe bucata asta de lemn a apărut această icoană care e acum sub ochii voştri. Aşa că mi-am zis: „A venit ziua să o duc la biserică, ca fiecare să poată lua binecuvântarea ei”; nu că ar fi vreo mare operă de artă, dar cred că de câte veacuri este cinstită, a devenit mai frumoasă. Sărutările pe care le-a primit din inimile credincioşilor s-au întipărit în ea. Să adăugăm şi sărutările noastre, ca să ne ocrotească !

Să luăm aminte: tot ce stă scris se va împlini, cerul şi pământul vor trece, dar cuvântul Domnului nu va trece. Dumnezeu să ne aibă în pază şi Maica Domnului să ne acopere cu aripile sale, cum îşi adună cloşca puii ei ! Amin.