Apogeul anticreştinismului papal (IV)

Jubileul anului 2000 – o nouă oportunitate pentru împlinirea

idealurilor politico-economice ale Vaticanului

Pelerinajul jubiliar. Poarta sfântă

Două dintre condiţiile necesare pentru a obţine indulgenţa jubiliară, stabilite încă de la primele jubilee, sunt pelerinajul şi trecerea credinciosului prin ,,poarta sfântă” a anumitor biserici. Descifrând semnificaţiile şi sensurile acestor două aspecte tradiţionale ale jubileului, găsim că ele au fost inventate pentru a sluji aceloraşi vechi dorinţe ale Vaticanului: unirea tuturor creştinilor şi, mai mult, unirea credincioşilor tuturor religiilor într-o religie unică, condusă de ,,vicarul lui Hristos pe pământ”, papa.

Pelerinajul este o practică comună multor religii şi reprezintă vizita credinciosului la locurile considerate sfinte ale acelei religii. Evreii făceau pelerinaje la templul din Ierusalim pentru a aduce jertfe lui Dumnezeu, iar musulmanii şi-au păstrat tradiţia de a merge măcar o dată în viaţă la Mecca, oraşul în care s-a născut Mohamed, jertfind şi azi animale lui Allah.

Creştinii au preluat acest obicei de la poporul evreu, ei mergând în pelerinaj în Ţara Sfântă, la locurile unde s-a născut, a trăit, a făcut minuni şi a pătimit Mântuitorul, la moaştele sfinţilor sau la alte locuri încărcate cu semnificaţii deosebite pentru creştini, precum oraşul Efes, unde a trăit Maica Domnului, Roma, locul de mucenicie al Sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel, Tesalonic, unde se păstrează moaştele Sfântului Dimitrie izvorâtorul de mir.

Catolicii au reuşit să deturneze şi sensul acestui act creştin, conferindu-i o cu totul altă semnificaţie şi folosindu-l în interesele proprii. Astfel, în secolul al VII-lea, în Biserica apuseană, călugării irlandezi au dat practicii pelerinajului sensul de penitenţă. Pe această bază, odată cu apariţia jubileului în Biserica Catolică, pelerinajul devine o condiţie obligatorie pentru obţinerea iertării păcatelor.

În ultimele decenii ale secolului XX, pelerinajul jubiliar a fost potenţat de pelerinajele tineretului catolic şi cele ale papilor. Cele din urmă au fost iniţiate de Papa Ioan al XXIII-lea (1958-1963) care, înainte de Conciliul Vatican II, a făcut un pelerinaj la Loreto, oraşul italian unde se presupune că ar fi fost adusă casa Maicii Domnului din Nazaret şi la Assisi. Succesorul său, Papa Pius al VI-lea (1963-1978) a făcut un pelerinaj în Ţara Sfântă în 1964 şi nouă călătorii numite ,,apostolice” pe diferite continente.

Actualul papă a realizat mai mult de 100 de pelerinaje pentru dezvoltarea relaţiilor ecumeniste şi interreligioase, în Turcia musulmană (1979), în Germania evanghelică (1980), în Anglia anglicană (1982), în Elveţia reformată (1984), în România şi Georgia ortodoxe (1999). O semnificaţie aparte au avut pelerinajele papale din anul jubiliar 2000, în Egipt şi pe Muntele Sinai, pe urmele lui Moise şi în Israel, pe urmele Mântuitorului şi, în acelaşi timp, în locurile sfinte ale evreilor, Zidul Plângerii sau ale musulmanilor, la moscheea de unde legenda spune că s-a ridicat profetul Mohamed la cer.

Ţinta reală a pelerinajului catolic este exprimată şi în documentul ,,Pelerinajul în Marele Jubileu 2000”, publicat la 25 aprilie 1998. Pelerinajul este privit ca ,,un drum care duce la cortul întâlnirii cu omenirea” (metaforă ce aminteşte sărbătoarea iudaică a corturilor) unde ,,cele trei religii monoteiste (creştinismul, iudaismul şi islamismul) sunt chemate să se întâlnească pentru a mărturisi şi a construi pacea şi dreptatea mesianică în faţa neamurilor şi pentru mânturea istoriei”. Dreptarea cărui Mesia, a celui care va veni să … ,,mântuiască istoria” ?

Pentru obţinerea indulgenţei jubiliare 2000 sunt recomandate pelerinaje în bazilicile din Roma, în bisericile din Ţara Sfântă, în anumite biserici din eparhie etc. Acestora li s-au adăugat forme inedite precum pelerinajul carităţii sau pelerinajul penitenţei, ultimul constând în ... donaţii sau post.

În timp ce pelerinajul este o practică comună religiilor lumii, poarta sfântă este o invenţie pur catolică, legată strict de sărbătoarea jubileului. Introdusă de Papa Bonifatie al IX-lea (1389-1404) la jubileul din 1400, ea a primit o importanţă aparte o sută de ani mai târziu, când Papa Alexandru al VI-lea (1492-1503) a cerut crearea unei ceremonii speciale, care s-a păstrat până astăzi, de-a lungul secolelor adăugându-i-se noi aspecte. Ceremonia constă în deschiderea porţii la începutul anului jubiliar pentru ca, la sfârşitul jubileului, poarta să fie zidită pentru a fi redeschisă la începutul unui nou jubileu.

În 1525, Papa Clement al VII-lea (1523-1534) foloseşte pentru prima oară un ciocan de aur pentru a bate la poarta sfântă, ,,ciocanul simbolizând forţa violentă a rugăciunii pentru dărâmarea Porţii Justiţiei şi a Milei”. În 1575, la zidirea porţii la sfârşitul jubileului, în zid au început să fie introduse monezi şi medalii jubiliare de aur şi argint, ca ,,într-o budincă de Crăciun”, alcătuind ,,comoara porţii jubiliare”. În 1675, Papa Clement al X-lea (1670-1676) a deschis poarta ,,în timp ce un cor cânta imnuri, tunurile de la Castelul Sant’Angelo bubuiau şi artificiile explodau deasupra Romei”, o atmosferă similară celei a jubileului anului 2000.

Deschiderea porţii sfinte de la Bazilica San Pietro, în 24 decembrie 1999

În acest an jubiliar, Papa Ioan Paul al II-lea a oficiat ceremonia de deschidere a porţilor sfinte a patru bazilici din Roma. În seara zilei de 24 decembrie 1999, el a îngenuncheat în faţa porţii sfinte a Catedralei Sfântul Petru, a bătut de trei ori cu ciocanul în poartă şi a rostit o rugăciune. După dărâmarea porţii, papa, urmat de o procesiune de cardinali, preoţi şi pelerini, a intrat în catedrală ,,psalmodiind cântări în cinstea lui Moise, ce este considerat părintele jubileului”. Cei care nu au putut intra în catedrală, au urmărit ceremonia pe ecranele gigantice amplasate în piaţa din faţa catedralei. A doua zi, papa a deschis poarta sfântă a Bisericii San Giovanni din Lateran, moment ce a precedat deschiderea a încă 5000 de porţi în bisericile catolice din întreaga lume.

Pe 1 ianuarie 2000, papa a oficiat ceremonia de deschidere a porţii sfinte la Biserica Santa Maria Maggiore, pentru ca la 18 ianuarie să deschidă cea de-a patra poartă, a Bisericii San Paolo Fuori le Mura. La această din urmă ceremonie, papa a fost asistat de Mitropolitul Atanasie din partea Patriarhiei Constantinopolului şi de Arhiepiscopul George Carey de Canterbury, Primatul Comunităţii Anglicane. Cei trei înalţi prelaţi s-au rugat împreună în faţa porţii, iar prin poartă au trecut reprezentanţii a 22 de confesiuni creştine printre care ortodoxă, catolică, anglicană, luterană, metodistă, penticostală etc.

La încheierea jubileului, fiecare poartă va fi zidită cu o mistrie specială, folosind ,,mortar şi cărămizi binecuvântate”, ce ,,simbolizează construcţia spirituală a Casei Domnului”. Oare care este semnificaţia pe care o acordă catolicii acestui ritual ce se aseamănă mai degrabă cu ritualurile francmasonice decât cu elementele ritului creştin ?

Semnificaţia porţii sfinte şi a ceremoniilor caracteristice acesteia este dată de Papa Ioan Paul al II-lea în Bula de declarare a marelui jubileu al anului 2000, ,,Incarnationis mysterium”. Astfel, ,,poarta aminteşte de trecerea pe care fiecare creştin este chemat să o facă de la păcat la har. Iisus a spus ,,Eu sunt poarta”, pentru a arăta că nimeni nu poate să meargă la Tatăl decât prin El … A trece prin această poartă înseamnă a mărturisi că Iisus Hristos este Domnul … Prin poarta sfântă, simbolic mai largă la sfârşitul unui mileniu, Hristos ne va face să intrăm mai profund în Biserică”.

Cuvintele de mai sus ale papei se înscriu în şirul afirmaţiilor şi explicaţiilor absurde referitoare la jubileu. Conform acestora, catolicii traduc în vulgar comparaţia pe care Mântuitorul o foloseşte referitor la Sine, dărâmând şi rezidind, la fiecare 25 de ani sau chiar mai des, porţile bisericilor. În plus, afirmaţia potrivit căreia simpla trecere a porţii înseamnă ,,a mărturisi că Iisus Hristos este Domnul” transformă nevoinţele unei adevărate vieţi creştineşti în inutilităţi şi batjocoreşte învăţătura Sfinţilor Părinţi.

Deschiderea porţii sfinte de la Bazilica San Paolo Fuori le Mura, în 18 ianuarie 2000

Tot acest vârtej de ceremonii şi inovaţii, străine de duhul creştinismului, în care sunt amestecate elemente iudaice (Moise este părintele jubileului) cu idei creştine (semnificaţia acordată porţii sfinte) şi simboluri păgâne (monezile zidite, ciocanul sau mistria) nu are alt scop decât atragerea credincioşilor, cu ajutorul unor efecte megalomane, către o instituţie care şi-a uitat de mult timp menirea. Din nefericire, încercările de redobândire a unui sens creştin se îndreaptă către o rădăcină iudaică şi păgână în acelaşi timp, şi nu către rădăcinile creştinismului. Un argument este şi denumirea porţii, ,,a Justiţiei şi a Milei”, mântuirea fiind un concept din ce în ce mai rar întâlnit în omiliile papei şi în ceremoniile jubiliare …

Partenie Filipescu

Articol apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 16-17/iulie-august 2000