 |
 |
|
de Diacon Herman Ivanov-Treenadszaty Această conferinţă a fost ţinută în Sydney şi Melbourne, Australia la cel de-al 24-lea Congres al Tinerilor Ruşi din anul aniversar al unui mileniu de la creştinarea Rusiei. Conferinţa a avut ca subiect ideologia şi politica agresivă a Vaticanului. Ulterior, ea a fost publicată în revista ,,Viaţa ortodoxă” a Bisericii Ortodoxe Ruse din diaspora, martie-aprilie 1990 Problema răsăriteană În ceea ce priveşte relaţiile internaţionale, secolul al XIX-lea a trecut în întregime sub stindardul problemei răsăritene. Duşmanii Rusiei, atât din trecut cât şi de astăzi, continuă să stigmatizeze şi să eticheteze eforturile Rusiei din secolul al XIX-lea ca nefiind altceva decât imperialism. Neexcluzând în totalitate posibilitatea ca Rusia să fi avut preocupări politice în războiul crimean, cu toate acestea, noi suntem conştienţi de faptul că atât ruşii, cât şi conducătorii lor au purtat războiul cu Turcia pentru a elibera din captivitate pe creştinii ortodocşi. A fost acceptat ca o datorie de conştiinţă, ca o misiune, dată Rusiei de pronia dumnezeiască, care la acel timp avea cea mai puternică guvernare. Faptele nobile sunt rar întâlnite în relaţiile internaţionale şi, de aceea, nu sunt uşor de înţeles. Războiul împotriva turcilor necredincioşi a fost privit de Rusia ca fiind bătălia dintre bine şi rău. Rusia a făcut sacrificii, dar a avut şi succese în timpul războiului de eliberare a slavilor, care împărtăşeau aceeaşi credinţă şi care zăceau de cinci secole sub ocupaţia turcă. Şi în ziua de astăzi, în piaţa centrală din capitala bulgară, Până în prezent, războiul crimean şi întreaga ,,problemă răsăriteană” a fost explicată de istorici în termenii unor consideraţii umane, politice şi interguvernamentale, fără a fi menţionat rolul Vaticanului. Acesta din urmă a fost forţa instigatoare şi constrângătoare din spatele infamului fapt care a făcut ca Anglia şi Franţa să devină aliatele turcilor necredincioşi împotriva Rusiei ortodoxe. Deşi Vaticanul nu avea o armată reală despre care să se poată vorbi, ea era formată dintr-o mulţime de agenţi şi sfătuitori secreţi şi influenţi, o întreagă armată de clerici risipiţi în toată lumea. Pentru a dovedi aceasta, vom cita cuvintele Arhiepiscopului Parisului, cardinalul Sibor, rostite de acesta la începutul războiului crimean: ,,Este un fapt sfânt, un fapt bineplăcut lui Dumnezeu, să respingem erezia fotiană (Ortodoxia), să o subjugăm şi să o distrugem cu o nouă cruciadă. Acesta este scopul clar al cruciadei de azi. Acestea au fost ţelurile tuturor cruciadelor, chiar dacă nu toţi participanţii la acestea au fost conştienţi de ele. Războiul pe care Franţa îl începe astăzi împotriva Rusiei nu este unul politic, ci unul sfânt. Nu este un război între două guverne sau între două popoare, ci este, cu siguranţă, un război religios, iar alte motive sunt doar pretexte”. (11) Adevărul nu ar fi putut fi exprimat mai clar de atât. Khomiakov notează cu multă atenţie faptul că înaintaşii romano-catolicilor care au comis cu mult timp în urmă ,,fratricidul moral” prin schimbarea unilaterală a Crezului ar fi putut recurge în mod inevitabil la ,,fratricidul fizic”. (12) Dostoievsky ilustrează că Sibor nu era singurul luptător de pe front care vorbea atât de sincer despre o conspiraţie romano-catolică: ,,Romano-catolicismul militant ia cu sălbăticie partea turcilor. Azi, nu există duşmani mai sălbatici ai Rusiei ca aceşti clerici combativi. Nu orice prelat, ci însuşi papa a vorbit vehement şi cu multă bucurie despre ,,victoriile turcilor” şi a prezis un ,,viitor fatal” pentru Rusia la diferitele întâlniri ale Vaticanului. Acestui bătrân muribund, ,,capul Creştinătăţii”, nu i-a fost ruşine să admită în public că de fiecare dată când aude de o înfrângere a ruşilor el se bucură”. (13) Aceste cuvinte ale lui Dostoievsky sunt în conformitate cu următoarele afirmaţii ale lui Khomiakov, care vorbeşte despre ura religioasă împotriva Ortodoxiei: ,,În confesiunile apusene, în adâncul fiecărui suflet se află o profundă ostilitate faţă de Biserica Răsăriteană”. Această afirmaţie poate fi uşor susţinută de exemplul războiului crimean, unde ,,o tabără constă din oameni ce mărturisesc Ortodoxia, iar cealaltă tabără este formată din romani şi protestanţi uniţi în jurul islamului”. (14) ,,Ritul răsăritean” şi revoluţia bolşevică Declaraţiile neprietenoase făcute de conducătorii romano-catolici de vază cu privire la Rusia sunt atât de numeroase şi evidente încât nimeni nu poate să le nege. Puterea ţaristă ortodoxă a fost bastionul care a zdrobit visul Vaticanului şi pretenţiile Romei de a catoliciza sufletele ruse. Orice mişcare şi convulsie din viaţa socială şi politică a Rusiei a fost urmărită cu mare interes de către Roma. Abrogarea şerbiei în 1861, ca şi creşterea anarhiei şi a nihilismului a dat mari speranţe Vaticanului. ,,Numai o revoluţie va putea ajuta Biserica” (15) a fost opinia nunţiului papal Meglius, în 1868. Nu mai înainte de declararea, pe 17 iunie 1905, a ,,Manifestului imperial de toleranţă”, Roma a început să exploateze şi să facă uz de toate avantajele oferite de acest manifest care dădea libertate de conştiinţă tuturor cetăţenilor ruşi. Cu toate acestea, Papa Pius al X-lea (care a fost canonizat în 1954) a afirmat chiar în ajunul izbucnirii primului război mondial: ,,Rusia este cel mai mare duşman al Bisericii (Romane)”. (16) Prin urmare, nu este surprinzător faptul că lumea romano-catolică a primit revoluţia bolşevică cu bucurie. ,,După evrei, probabil, catolicii au lucrat mai mult ca oricine distrugerea puterii ţariste. Cel puţin, ei nu au făcut nimic să o împiedice”. (17) Lipsiţi de ruşine şi cu o mare sinceritate, ei scriau la Roma imediat ce victoria bolşevică a devenit evidentă: ,,a fost o bucurie nestăpânită la căderea guvernului ţarist, iar Roma nu a pierdut timpul şi a început negocierile cu guvernul sovietic”. (18) Când un demnitar important al Vaticanului a fost întrebat de ce Vaticanul a avut o poziţie contra Franţei în timpul celui de-al doilea război mondial (trebuie să citim primul război mondial), el a exclamat: ,,Victoria Antantei aliată cu Rusia ar fi fost o catastrofă la fel de mare pentru Biserica Romano-Catolică, precum a fost reforma”. (19) Papa Pius şi-a exprimat aceste sentimente în maniera sa directă tipică: ,,Dacă Rusia învinge, atunci învinge schisma”. Aşa cum putem remarca, al doilea război mondial (trebuie să citim primul război mondial) a fost doar o altă cruciadă pentru Vatican. Cu toate că Vaticanul s-a pregătit îndelung pentru aceasta, prăbuşirea imperiului rus ortodox l-a luat prin surprindere. Şi-a revenit rapid. Dar prăbuşirea Rusiei nu a însemnat că Rusia se putea converti la romano-catolicism. Pentru aceasta, era necesar un nou plan de atac. Realizând că ar fi la fel de dificil pentru un polonez să facă prozelitism în Rusia, ca pentru un englez în Irlanda, Vaticanul a înţeles că era necesară găsirea unei metode cu totul diferite pentru bătălia cu Ortodoxia, care să fie nedureroasă şi să nu ridice nici cea mai mică umbră de suspiciune, pentru a prinde în cursă şi supune poporul rus papei de la Roma. Această schemă machiavelică a constat în apariţia aşa-numitului ,,rit răsăritean”, pe care apologeţii săi îl privesc ca pe un ,,pod prin care Roma va intra în Rusia”, pentru a cita o expresie potrivită a lui K.N. Nikolaev. (20) Acest complot perfid, care poate fi asemuit cu un vas ce navighează sub un pavilion fals, a avut un succes rapid în primii ani după preluarea puterii de către sovietici. Aceasta a avut loc atât în Rusia scăldată în sânge, cât şi în străinătate, unde au început activităţi febrile printre imigranţii nenorociţi, precum oferirea de locuri de muncă, asigurarea unui statut legal de imigrant sau înfiinţarea de şcoli în limba rusă pentru ei şi copiii lor. Nu se poate nega că au existat şi cazuri de ajutor dezinteresat, dar în majoritatea covârşitoare a cazurilor, această muncă caritabilă a avut un scop confesional fin deghizat, acela de a-i atrage, prin diferite metode, pe nefericiţii refugiaţi în ceea ce păreau la prima privire a fi Biserici Ortodoxe, dar care îl pomeneau pe papă. Cine poate spune ce urme, ce fel de semne de neşters au rămas în sufletele, gândurile şi faptele celor care, mai devreme sau mai târziu, au intrat în contact cu această mişcare ? Note 11. Acest mesaj l-a determinat pe Khomiakov să scrie o a doua broşură polemică, ca toate celelalte scrieri teologice ale sale în limba franceză: ,,Câteva cuvinte ale unui ortodox despre confesiunile occidentale” şi ,,Biserica Latină şi protestantismul din punct de vedere al Bisericii Răsăritene”, Lausanne-Vevey, Benda, p. 94-95. 12. Ibid, p. 97. 13. F. M. Dostoievsky, ,,Jurnalul unui scriitor”, septembrie 1877, 1-3. 14. Op. cit, Khomiakov, p. 94 & 96. 15. Citat din articolul Episcopului Serafim al Postdam-ului ,,Catolicism şi bolşevism”, din colecţia ,,Faptele celei de-a doua diaspore întregi a Bisericii Ortodoxe Ruse din afara Rusiei”, Belgrad, p. 327. 16. J. Hajjar, ,,Vaticanul şi catolicismul oriental”, Beauchesne, Paris, 1979, p. 263. 17. E. Despreaux, ,,Papalitatea şi Uniunea Sovietică”, Le Monde Slave (Lumea slavă), Nr. 10, octombrie 1926, Paris, p. 6. 18. C. Loiseau, ,,Politica lui Strossmayer”, Le Monde Slave (Lumea slavă), Nr. 3, Martie 1927, Paris, p. 395. 19. G. Ferrero, ,,Dubla iluzie”, L'illustration (Arătarea), 10/12/1927, #4423, Paris, p. 658. 20. Op. cit., Nikolaev, p. 335. Articol apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 22-23/ianuarie-februarie 2001 |