Despre evenimentele recente de la Ierusalim şi temelia lor ecleziologică

Un răspuns oferit de un preot ortodox grec

 

Astăzi, mai mult ca oricând în ultimele decenii, trebuie să luăm aminte la ce se petrece
cu credinţa noastră. Sau, mai bine zis, la cine şi cum încearcă să ne spună să credem altfel
decât ne învaţă Biserica. Ecumenismul, prin susţinătorii săi fanatici – printre care, din
nefericire, se numără patriarhul Constantinopolului şi arhiereii din imediata sa apropiere –,
dă noi lovituri credinţei ortodoxe moştenite de la Sfinţii Apostoli şi Părinţi ai Bisericii,
propovăduind de pe înaltele scaune arhiereşti altă învăţătură despre Biserică
şi implicit despre Hristos
 

Ce trebuie să înţeleagă cineva din evenimentele recente de la Ierusalim – care au comemorat 50 ani de la întâlnirea dintre patriarhul Athenagora şi Papa Paul al VI-lea – în cursul cărora Patriarhul Bartolomeu al Constantinopolului, împreună cu arhiepiscopul Arhidiocezei Ortodoxe Greceşti şi alţi ierarhi ai Patriarhiei, s-a întâlnit cu papa Romei pentru a săvârşi slujbe de rugăciuni comune şi a emite declaraţii comune ? Ce probleme, dacă există vreuna, ridică aceste întruniri şi declaraţii pentru noi, ortodocşii, şi pentru credinţa noastră ortodoxă ? Şi în fond, care este problema teologică esenţială aflată în pericol aici ?

Acestea sunt câteva dintre întrebările pe care şi le pun mulţi credincioşi şi ei merită un răspuns amănunţit. Acest articol scurt va încerca să ofere unele răspunsuri, sau cel puţin începutul unor astfel de răspunsuri.

Cei care vor vedea în aceste întruniri ecumeniste o evoluţie absolut pozitivă vorbesc despre ele ca fiind ,,schimburi de generozitate, bunăvoinţă şi speranţă” şi ,,schimburi în duhul iubirii creştine” care sunt ,,adevărate expresii ale credinţei Apostolilor, Părinţilor şi ortodocşilor”. Campionii acestor întâlniri reuşesc întotdeauna să admită că ,,deşi există diferenţe serioase” între Biserica Ortodoxă şi catolicism ,,care nu trebuie trecute cu vederea, credinţa noastră cere ca noi să ne adunăm şi să mărturisim angajamentele noastre creştine comune”. În acest fel s-a exprimat un binecunoscut teolog ortodox american vorbind despre evenimentul de la Ierusalim, şi cred că el repetă cu acurateţe concepţia generală din rândul susţinătorilor.

 

Cronica ext 85 1

Preşedintele Israelului Shimon Peres şi preşedintele Autorităţii Palestiniene
Mahmoud Abbas s-au alăturat patriarhului Bartolomeu şi Papei Francisc
într-o rugăciune pentru pace

 

Însă, dacă vrem să înţelegem sensul acestor evenimente într-un mod duhovnicesc şi teologic, trebuie să mergem dincolo de clişeele uzate şi platitudinile folosite prea mult şi să analizăm ecleziologia din spatele evenimentelor care este fie implicată, fie exprimată de patriarh şi susţinătorii săi în cursul acestor întâlniri. Este destul de facil şi din nefericire destul de răspândit chiar printre creştinii ortodocşi să se mulţumească cu limbajul bombastic al dragostei şi reconcilierii şi să nu acorde atenţie înţelesului mai profund al teologiei exprimate în cuvânt şi faptă. Dacă vrem să evităm o asemenea capcană şi să-i ajutăm pe alţii să o evite, trebuie să dobândim un cuget ortodox şi să judecăm aceste chestiuni importante în cadrul ortodox şi utilizând criteriile ortodoxe.

 

Cronica ext 85 2

Patriarhul şi papa au sărutat Piatra Ungerii aflată în Biserica Sfântului Mormânt
pe care Mântuitorul Hristos, după ce a fost coborât de pe cruce, a fost uns cu
miruri şi aromate şi a fost plâns de Maica Domnului

 

Problema fundamentală aici, pe care puţini o discută, o constituie implicaţiile ecleziologice ale acţiunilor Patriarhiei Ecumenice şi noua viziune a susţinătorilor ei asupra Bisericii. Dacă întrunirea de la Ierusalim şi întâlnirile asociate (precum cele de la Paris, Boston şi Atlanta) sunt considerate a fi distrugătoare pentru unitatea Bisericii şi a submina misiunea Bisericii, acest lucru nu este, bineînţeles, din cauza limbajului bombastic al dragostei şi înţelegerii folosit neîncetat de toate părţile, ci din cauză că ele nu se întemeiază pe credinţa ortodoxă, pe ecleziologia ortodoxă. Dacă reprezentanţii noştri la aceste întâlniri nu exprimă o învăţătură ortodoxă despre Biserică, atunci ce exprimă ei ?

Din nefericire, nu există o lipsă de declaraţii anterioare ale ierarhilor Patriarhiei Constantinopolului la care s-ar putea referi cineva pentru a răspunde la această întrebare. A le cita este dincolo de scopul acestui articol şi de prisos, deoarece în remarcile făcute de patriarhul Constantinopolului în prima sa cuvântare rostită la Ierusalim pe 23 mai, în Biserica Sfântului Mormânt, este articulată în mod limpede esenţa noii ecleziologii:

,,Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească Biserică întemeiată de ,,Cuvântul la început”, de către Unul ,,cu adevărat cu Dumnezeu” şi Cuvântul ,,cu adevărat Dumnezeu” (Ioan 1, 1), potrivit evanghelistului iubirii, din nefericire, în cursul luptei sale pe pământ, din cauza dominaţiei slăbiciunii omeneşti şi a nestatorniciei voinţei intelectului omenesc, a fost divizată în timp. Acest lucru a dat naştere la diferite împrejurări şi grupuri, fiecare pretinzând pentru sine ,,autenticitate” şi ,,adevăr”. Însă Adevărul este Unul, Hristos, şi Una Biserică întemeiată de El.

Atât înainte, cât şi după Marea Schismă din 1054 dintre Răsărit şi Apus, Sfânta noastră Biserică Ortodoxă a făcut încercări de a depăşi diferenţele, care şi-au avut originea la început şi în cea mai mare parte în factori din afara împrejurimilor Bisericii. Din nefericire, elementul uman a dominat şi prin acumularea de adăugiri ,,teologice”, ,,practice”, şi ,,sociale”, Bisericile Locale au fost conduse la divizarea unităţii credinţei, la izolare, care s-a dezvoltat uneori în controverse duşmănoase”.

Observaţi că patriarhul afirmă:

 

1. Biserica Una a fost divizată în timp.

2. Că această divizare a fost consecinţa dominaţiei slăbiciunii omeneşti. Nu se afirmă, dar rezultă că această slăbiciune omenească a fost mai puternică decât voinţa lui Dumnezeu pentru Biserica pe care El a întemeiat-o.

3. Că diferite grupuri, părţi din Biserica Una, care au rezultat din această divizare au ,,pretins” fiecare a fi Biserica autentică şi adevărată. Implicaţia aici este că nici una dintre ele, nici măcar Biserica Ortodoxă, nu poate ridica pretenţii pe drept a fi exclusiv Biserica Una.

4. Şi totuşi, cumva, în ciuda acestor grupuri rivale care toate pretind autenticitate şi adevăr în mod exclusiv, Biserica este una. Încă o dată, din tot ce s-a spus decurge că această unicitate există numai în afara timpului, de vreme ce, precum a spus el, Biserica a fost divizată în timp.

 

Pentru a dobândi o imagine completă a noii ecleziologii prezentate, ar trebui să adăugăm la aceste opinii despre Biserică punctul de vedere al patriarhului/Patriarhiei faţă de catolicism, care a fost expus atât în cuvânt, cât şi în faptă pe tot parcursul evenimentului de la Ierusalim. În toate materialele de prezentare şi cuvântările patriarhale, catolicismul – pe care sinoadele Bisericii şi sfinţii l-au socotit vreme de secole a fi o parasinagogă eretică – este considerat a fi o Biserică Locală, Biserica Romei. În acelaşi mod, actualul papă este considerat ,,urmaşul contemporan al apostolului (Petru) din vechime şi actualul conducător al străvechii Biserici (a Romei)”. De asemenea, patriarhul s-a referit la actualul papă ca la fratele său episcop[1], co-responsabil pentru buna ocârmuire a Bisericii Una. El socoteşte că sacramentele săvârşite de papă şi clericii săi sunt egale cu sfintele taine ale Uneia Biserici. Prin urmare, nu este surprinzător că el vede Biserica ca fiind divizată în istorie şi totuşi cumva una, chiar dacă numai în afara istoriei.

Ce putem spune despre această imagine a Bisericii oferită de patriarh ? Putem spune că:

1. Este în armonie totală cu noua ecleziologie a Conciliului Vatican II (1962-1965) aşa cum a fost expusă în documentele conciliare Lumen Gentium şi Unitatis Redintegratio.

2. Este pe deplin în contradicţie cu perspectiva asupra Bisericii prezentată în documentele sinodale legate de chestiune ale Bisericii Ortodoxe, precum hotărârile Sinodului din 1484, Enciclicele Patriarhale din 1848 şi 1895, şi scrierile acelor Sfinţi Părinţi care au exprimat cugetul Bisericii asupra subiectului, precum Sfinţii Grigorie Palama, Nectarie de Pentapolis, Marcu al Efesului, Paisie Velicikovski şi mulţi alţii.

Patriarhul şi susţinătorii lui se pun de acord şi încearcă să alinieze întreaga Ortodoxie la linia ecleziologică trasată în cursul Conciliului Vatican II. Această nouă ecleziologie are în vedere o divizare a Bisericii ,,în timp”, precum ideea că Biserica Ortodoxă şi catolicismul sunt ,,cei doi plămâni” ai Uneia Biserici – cu toate acestea divizată. În această ecleziologie, Biserica universală include atât catolicismul, cât şi toate celelalte confesiuni creştine. Se presupune că Biserica este o comuniune de grupuri care sunt mai mult sau mai puţin biserici, o comuniune realizată în diferite grade de deplinătate, astfel că o parte a Bisericii, cea condusă de papă, este considerată ,,deplin” Biserica şi altă parte a Bisericii, precum confesiunea protestantă, Biserică ,,în mod imperfect” sau doar ,,parţial”. Aşadar, această ecleziologie permite participarea la sfintele taine ale Bisericii din afara hotarelor ei canonice, din afara adunării euharistice unice, care este în opoziţie cu o ,,ecleziologie euharistică” înţeleasă adecvat.

Prin urmare, ecleziologia exprimată în cuvânt şi faptă de patriarhul Constantinopolului şi ecleziologia Conciliului Vatican II converg către acceptarea unei Biserici divizate, sau a unei Biserici sfâşiate de mâna grea a istoriei. Ar putea fi caracterizată ca nestorianism ecleziologic, în care Biserica este despărţită în două fiinţe separate: pe de o parte Biserica din cer, în afara timpului, singură adevărată şi întreagă; pe de altă parte, Biserica, sau mai degrabă ,,bisericile”, de pe pământ, în timp, nedepline şi relative, pierdute în tenebrele istoriei, căutând să se apropie una de alta şi de acea desăvârşire transcendentă, pe cât de mult posibil în ,,slăbiciunea voinţei omeneşti nestatornice”.

În această ecleziologie, diviziunile tumultuoase şi vătămătoare ale istoriei omeneşti au biruit Biserica ,,în timp”. Natura omenească a Bisericii, fiind divizată şi sfâşiată în bucăţi, a fost separată de Capul Dumnezeiesco-Uman. Aceasta este o Biserică pe pământ lipsită de natura sa ontologică şi nu ,,una şi sfântă”, care nu mai deţine tot adevărul prin unirea sa ipostatnică cu firea dumnezeiască a Logosului.

Această ecleziologie este, fără îndoială, în opoziţie totală cu credinţa şi mărturisirea ortodoxă în Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească Biserică. Biserica lui Hristos, aşa cum a definit-o în mod absolut Apostolul Pavel, este trupul lui, plinirea celui ce plineşte toate întru toţi (Efeseni 1, 23). Plinătatea lui Hristos este identificată cu Trupul lui Hristos care este – asemenea lui Hristos când El a păşit pe pământ în timp, ca Dumnezeu şi Om – vizibilă şi indivizibilă, fiind însemnată cu trăsăturile dumnezeiesco-omeneşti. Precum scria Vladimir Lossky, tot ceea ce poate fi afirmat sau negat despre Hristos poate fi în egală măsură aplicat Bisericii, deoarece ea este un organism dumnezeiesco-omenesc. Deci, rezultă că, aşa cum nu am putea susţine niciodată că Hristos este divizat, tot astfel nu am putea încuviinţa că Biserica a fost vreodată divizată (potrivit I Corinteni 1, 13).

Se înţelege de la sine că Biserica a fost întemeiată, a început să crească, s-a răspândit şi există până astăzi în timp (şi va exista până la A Doua Venire şi după ea). Aceasta deoarece Biserica este Trupul dumnezeiesco-uman al lui Hristos, care a intrat în timp, a mers, a murit, a înviat, S-a înălţat şi va reveni din nou în timp. Biserica este continuarea Întrupării în timp. Şi exact aşa cum Domnul nostru a fost văzut şi atins şi cinstit în trup în timp, tot aşa Trupul Lui, Biserica continuă – unită şi sfântăîn timp. Dacă am accepta divizarea Bisericii, am accepta anularea Întrupării şi mântuirii lumii. Deoarece această nouă ecleziologie a unei ,,biserici divizate” anulează în ultimă instanţă mântuirea omului, ar putea fi pe drept socotită erezie.

Credinţa noastră în unitatea şi continuitatea Trupului lui Hristos, mărturisirea noastră de credinţă, această dogmă a Bisericii, se bazează pe nimic altceva decât pe făgăduinţele dumnezeieşti ale Domnului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos, când El a spus cuvinte precum acestea:

Când va veni acela, Duhul adevărului, va povăţui pre voi la tot adevărul (Ioan 16, 13).

Eu zic ţie, că tu eşti Petru, şi pre această piatră [a credinţei] voiu zidi Biserica mea, şi porţile Iadului nu o vor birui pre dânsa (Matei 16, 18).

Iată eu cu voi sunt în toate zilele, până la sfârşitul veacului (Matei 28, 20).

În lume necaz veţi avea; ci îndrăzniţi, eu am biruit lumea (Ioan 16, 33).

De asemenea, din gura lui Hristos, [care este] dumnezeiescul Apostol Pavel, auzim mai multe făgăduinţe despre caracterul indivizibil şi de nebiruit al Bisericii:

Şi toate le-au supus sub picioarele lui, şi pre el l-au dat cap bisericii mai presus de toate. Care este trupul lui, plinirea celui ce plineşte toate întru toţi (Efeseni 1, 22-23).

Casa lui Dumnezeu (...), care este Biserica Dumnezeului celui viu, stâlp şi întărire a adevărului (I Timotei 3, 15).

Un trup şi un Duh, precum şi chemaţi sunteţi într-o nădejde a chemării voastre; Un Domn, o credinţă, un botez (Efeseni 4, 4-5).

Iisus Hristos ieri şi astăzi acelaşi, şi în veci (Evrei 13, 8).

Şi la Apostolul Iubirii, Ioan Teologul, citim că credinţa noastră în Dumnezeul-Om şi Trupul Lui dumnezeiesco-uman este de neînvins şi biruitoare asupra duhului căzut al acestei lumi, care este mai presus de toate un duh al divizării:

Căci tot cel născut din Dumnezeu, biruieşte lumea; şi aceasta este biruinţa care biruieşte lumea, credinţa noastră (I Ioan 5, 4).

Deci, nu Duhul Adevărului a condus Biserica Sa ,,la tot adevărul” ? Sau noi ca ortodocşi doar promovăm o ,,pretenţie” de autenticitate şi adevăr ? Nu El a păzit Biserica Sa astfel ca porţile iadului să nu o biruiască pre dânsa ? Sau ,,slăbiciunea omenească” a covârşit Trupul lui Hristos ? Nu a rămas El cu noi, călăuzindu-ne până astăzi şi până la sfârşitul veacului ? Sau El nu mai există ca Persoană ,,în timp” ? Nu credinţa noastră în Dumnezeul-Om a biruit lumea şi duhul divizării ? Sau, precum crede patriarhul, ,,elementul omenesc” şi ,,slăbiciunea omenească” au înfrânt credinţa noastră şi unitatea Trupului lui Hristos ?

Pentru a înţelege mai bine imposibilitatea ca atât Biserica Ortodoxă, cât şi catolicismul să păstreze identitatea Uneia Biserici în timp ce sunt divizate în probleme de credinţă, haideţi să aruncăm o privire succintă la unirea matrimonială. În căsătorie, un bărbat şi o femeie sunt uniţi în Hristos. Există o unitate întreită sau o unitate între două persoane într-o a treia Persoană. Acesta nu este un simplu acord omenesc. Aceasta este o unitate dumnezeiesco-umană, o manifestare a tainei Întrupării şi prin urmare a Bisericii, potrivit cuvintelor dumnezeieşti ale Apostolului Pavel: Taina aceasta mare este; iar eu zic de Hristos şi de biserică (Efeseni 5, 32).

Toată unitatea în Biserică este dumnezeiesco-umană. Într-adevăr, fiinţele umane cu adevărat unite nu pot fi întâlnite decât în Biserică, deoarece numai în Biserică omul se îmbracă în dumnezeiesco-umanitate (Galateni 3, 27), firea omenească a lui Hristos. De vreme ce firea umană nerăscumpărată, căzută, este frântă şi divizată întru sine, separată de cauza unităţii sale, Dumnezeu, omul poate fi unit numai ,,îmbrăcând” o nouă fire omenească, firea omenească a Dumnezeului-Om, fapt care se petrece în sfintele taine, dintre care prima este botezul. Prin urmare, noi suntem întorşi la unitate întru noi înşine, între noi înşine şi cu Dumnezeu doar prin unitate cu Dumnezeul-Om în firea Sa omenească, în Trupul Său, Biserica.

A existat divizare ? ,,Căsătoria” s-a destrămat ? Cunoaşteţi că mai întâi una din cele două persoane a încetat să existe ,,în Hristos”, s-a despărţit de Hristos, şi numai atunci de cealaltă persoană. Această divizare omenească este în mod necesar precedată de o rupere a comuniunii cu Persoana Dumnezeiască în care cele două persoane erau unite. Un lucru similar se poate spune în plan bisericesc.

Potrivit patriarhului, chiar dacă ,,Bisericile Locale au ajuns la divizarea unităţii credinţei” şi ,,Biserica Una a fost divizată în timp”, Biserica Ortodoxă şi catolicismul sunt unite cu Hristos şi manifestă această unitate cu El în sfintele taine comune. Aceasta este însă cu neputinţă deoarece dacă ambele ar fi unite cu Hristos, atunci în mod necesar ele ar fi unite una cu cealaltă, de vreme ce ele îşi găsesc unitatea lor în Hristos. Exprimat simplu: dacă noi suntem amândoi în Hristos, suntem uniţi. Dacă suntem divizaţi, nu putem fi amândoi în Hristos. În termeni de ecleziologie, aceasta înseamnă că nu pot fi amândouă ,,Biserica”.

Din clipa în care cineva afirmă că Biserica este divizată, el nu mai poate susţine că membrii Bisericii sunt uniţi cu natura dumnezeiesco-umană a Trupului lui Hristos. Biserica imaginată astfel este în mod necesar un simplu organism uman, în care ,,dominaţia slăbiciunii omeneşti şi a nestatorniciei voinţei intelectului uman” domneşte şi aduce divizare.

Putem vedea evidenţiat acest adevăr şi în cuvintele Apostolului Iubirii, preaiubitul Evanghelist, Ioan Teologul. El spune: De va zice cineva: iubesc pre Dumnezeu, iar pre fratele său urăşte, mincinos este (I Ioan 4, 20). În mod analog, de vreme ce dragostea ne uneşte pe noi cu Dumnezeu, dacă spunem că suntem uniţi cu Dumnezeu, dar despărţiţi de fratele nostru, noi nu grăim adevărul. Mai mult, în plan bisericesc, dacă spunem că ,,bisericile” sunt ambele unite cu Dumnezeu dar sunt despărţite una de cealaltă, noi nu grăim adevărul. Căci, dacă ambele sunt unite cu Dumnezeu, ar fi unite şi între ele, deoarece unitatea în Biserică este în şi prin Hristos.

Bazându-se pe această nouă învăţătură de la patriarh(ie), unii susţin că a fost născocită deja o ,,unire falsă”. Cei mai mulţi resping de îndată această afirmaţie. Este adevărat că potirul comun, cel puţin oficial şi în mod public, nu a fost în joc la Ierusalim sau oriunde în imediata apropiere. Cu toate acestea, indiscutabil a fost stabilit un soi de ,,unire falsă” la nivelul ecleziologiei. Căci, atunci când tainele unei confesiuni heterodoxe sunt recunoscute ca atare, ca înseşi sfintele taine ale Bisericii, şi de asemenea, episcopii ei sunt acceptaţi şi îmbrăţişaţi ca episcopi ai Uneia Biserici, nu am stabilit deja o unire cu ei ? Nu avem o unire atât în termeni de recunoaştere a ,,eclezialităţii” lor (adică, a Uneia Biserici a Romei), cât şi în adoptarea unei mărturisiri comune de credinţă cu privire la Biserică ?

Dacă noi recunoaştem botezul lor ca fiind botezul, este lipsit de consecvenţă să nu recunoaştem Sinaxa Euharistică în care este săvârşit botezul lor. Şi dacă noi recunoaştem euharistia lor ca fiind Trupul lui Hristos, este atât făţarnic, cât şi păcătos să nu stabilim numaidecât comuniune euharistică cu ei.

Exact aici devine vizibilă caracterul de neconceput al poziţiei Patriarhiei. Faptul că Biserica nu a acceptat niciodată inter-comuniunea cu catolicismul dovedeşte nu numai o oarecare hotărâre tactică sau poziţie conservatoare, ci şi identitatea ei ca Singura Biserică şi poziţia ei faţă de catolicism ca erezie. Dacă lucrurile nu ar sta aşa, ar fi ca şi cum noi ne-am juca cu sfintele taine şi adevărul Evangheliei. Aşa cum a exprimat aceasta extraordinar de bine Sfântul Marcu al Efesului, ,,separarea de latini” a avut loc tocmai pentru că Biserica nu mai vedea ,,biserica” lor, adunarea lor euharistică, ca într-o oglindă, ca fiind Biserica ,,Sobornicească” din Roma. Identitatea lor nu mai era cea a Bisericii, ci a ereziei.

Din tot ce s-a scris aici, ar trebui să fie limpede că există consecinţe în veşnicie în urma fiecărei noi îndepărtări de la ,,credinţa odată încredinţată nouă”, şi noua ecleziologie nu este o excepţie. Nebăgând în seamă vocile contemporane ale Bisericii – de la părintele Iustin Popovici la Filotei Zervakos şi Paisie Athonitul – cei care au mers la Ierusalim adoptând noua ecleziologie îşi conduc credincioşii nebănuitori în afara Bisericii şi cei aflaţi deja afară tot mai departe de intrarea în Biserică.

Această nouă ecleziologie este încercarea duhovnicească şi teologică a zilelor noastre faţă de care orice creştin ortodox care rămâne nepăsător o face spre propria primejdie, deoarece poartă în sine consecinţe soteriologice. În faţa unei erezii extrem de dezbinătoare şi înşelătoare, noi toţi suntem chemaţi să-L mărturisim astăzi pe Hristos, precum au făcut-o înaintaşii noştri din vechime în zilele arianismului. Însă mărturisirea noastră de credinţă nu este numai despre Persoana Sa în Întrupare, ci Persoana Sa în continuarea Întrupării, Biserica. A mărturisi astăzi credinţa înseamnă a mărturisi şi proclama unitatea firilor Sale dumnezeiască şi umană în Trupul Său, singura Biserică Ortodoxă – fără amestecare, fără schimbare, de nedespărţit, de neseparat (Horosul celui de-al IV-lea Sinod Ecumenic).

 

Cronica ext 85 3

Papa Francisc, Patriarhul Bartolomeu al Constantinopolului şi alăturat

Patriarhul Teofil al III-lea al Ierusalimului săvârşind o rugăciune comună

 

Sursa

www.jordanville.org, Monastery Response to Ecumenical Patriarch and Pope Francis

 


[1] Tot în urmă cu aproape 50 ani, în 1968, Patriarhul Athenagora al Constantinopolului îi scria Papei Paul al VI-lea cu ocazia praznicului Naşterii Domnului: ,,În această comuniune a dragostei lui Hristos, slujind împreună cu venerabilii şi prea sfinţiţii mitropoliţi, vă vom pomeni scumpul nume în dipticele din inima noastră, o, prea sfinte episcop al Romei, înaintea jertfirii scumpului Trup şi Sânge al Mântuitorului la sfânta liturghie a înaintaşului nostru, părintele nostru, Sfântul Ioan Gură de Aur. Şi în această zi a Naşterii Domnului, vom rosti în faţa sfântului altar: Fie ca Domnul Dumnezeu să vă pomenească totdeauna, acum şi pururea şi în vecii vecilor”.

Mitropolitul Filaret al Bisericii Ortodoxe Ruse din Diaspora avea să protesteze faţă de aceasta, în scrisoarea sa deschisă către Arhiepiscopul Iacov al Americii de Nord şi Sud: ,,Noi protestăm faţă de ,,doxologia ecumenistă” şi faţă de includerea în diptice de către patriarh a numelui papei Romei şi a ,,tuturor confesiunilor Răsăritului şi Apusului”, pe care a anunţat-o în mesajul său de Naşterea Domnului. Această includere în diptice a fost întotdeauna dovada că o anumită persoană este recunoscută ca fiind ortodoxă. Dacă cel de-al V-lea Sinod Ecumenic a hotărât ca numele lui Teodor de Mopsuestia să fie şters din diptice când învăţătura lui a fost găsită neortodoxă, atunci cum poate oricare patriarh sau episcop să includă acum în diptice pe cei care nici măcar nu aparţin cu numele Bisericii Ortodoxe şi care, din contră, continuă să propovăduiască învăţături incompatibile cu dogmele ei ?”

Aşadar, Athenagora, înaintaşul patriarhului ecumenic de astăzi, l-a considerat fratele său întru episcopie pe papa Romei încă de acum 50 ani …

 

Articol apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 85/iulie-august 2014