Despre semne şi minuni

de Sfântul Ierarh Ignatie Briancianinov

 

PARTEA I

Sfânta Evanghelie ne spune că fariseii, nemulţumiţi de minunile săvârşite de Domnul nostru, I-au cerut o minune aparte, un semn din cer (Marcu 8, 11). O cerere pentru un astfel de semn, consecventă cu o înţelegere bizară a semnelor şi minunilor, a fost repetată de mai multe ori, precum a adeverit Domnul: Pentru ce neamul acesta semn cere (Marcu 8, 12) ? Saducheii au fost de partea cererii fariseilor, deşi credinţa lor era diferită de cea a fariseilor. Dorinţa pentru un semn din cer a fost exprimată câteodată şi de popor; şi aceasta după înmulţirea minunată a celor cinci pâini şi hrănirea mulţimii, când erau prezenţi cinci mii de bărbaţi, femei şi copii. Încă martorii acestei minuni, cei care au fost hrăniţi, au spus Domnului: Ce semn faci tu, ca să vedem şi să credem ţie ? Ce lucrezi ? Părinţii noştri mană au mâncat în pustie, precum este scris: pâine din cer le-au dat lor de au mâncat (Ioan 6, 30-31).

Minunata înmulţire a pâinilor în mâinile Mântuitorului li s-a părut insuficientă. Această minune a fost făcută fără zarvă, cu sfânta smerenie în care au fost înveşmântate toate lucrările Dumnezeului-Om, însă oamenii aveau nevoie de spectacol, aveau nevoie de ceva ce ar fi produs un efect. Vroiau ca cerurile să fie acoperite de nori denşi, tunetul să bubuie, fulgerele să orbească şi pâinile să cadă din cer.

Cererea arhiereilor şi bătrânilor pentru o minune săvârşită de Domnul era caracterizată de acelaşi duh, căci atunci când Domnul de bunăvoie dorind să fie ridicat pe cruce, arhiereii batjocorindu-l, ne spune Evanghelia, împreună cu cărturarii şi cu bătrânii şi cu fariseii, ziceau: pre alţii au mântuit, iar pre sine nu poate să se mântuiască ? De este împărat al lui Israil, pogoare-se acum de pre cruce, şi să credem într-însul (Matei 27, 41-42). Ei au acceptat minunile făcute de Domnul ca fiind minuni şi totuşi le dispreţuiau şi tăgăduiau în mod răutăcios minunile dăruite de milostivirea lui Dumnezeu, şi cereau o minune născocită de ei şi la discreţia lor, o minune care, dacă ar fi avut loc, ar fi distrus scopul venirii pe pământ a Dumnezeului-Om şi nu ar mai fi fost mântuire pentru omenire.

Şi Irod se afla printre cei care doreau să vadă o minune a Domnului pentru a-şi satisface curiozitatea, îndrăzneala necugetată. Irod dorea un semn spre amuzament şi, neprimind ceea ce-şi dorea, a revărsat vorbe de ocară asupra Domnului, oferindu-şi astfel o clipă de plăcere.

Ce însemna această cerere comună pentru o minune săvârşită de Domnul, cerere exprimată de oameni din medii atât de diferite, combinată cu un dispreţ faţă de minunile cu adevărat uluitoare ale Domnului nostru ? O asemenea cerere era o expresie a sofismului uman faţă de minuni. Ce este o minte trupească ? Este un mod de a gândi despre Dumnezeu şi despre tot ceea ce este duhovnicesc, având ca temelie starea căzută a omului şi nu Cuvântul lui Dumnezeu. Natura sfidării şi ostilităţii faţă de Dumnezeu de care este plină această cugetare trupească este vizibilă cu o limpezime deosebită în cererea de minuni înfăptuite de Domnul potrivit unei înţelegeri a falsei înţelepciuni, unei neatenţii faţă de minuni şi unei tăgăduiri şi respingeri a minunilor săvârşite de Hristos din bunătatea Sa nemărginită. El le-a înfăptuit, fiind puterea lui Dumnezeu şi înţelepciunea lui Dumnezeu (I Corinteni 1, 24).

 

Partea I

A cere o minune de la Domnul, o cerere inspirată de cugetarea trupească, a fost un păcat grav. Auzind această cerere insolentă şi blasfemiatoare, Domnul nostru a suspinat adânc cu duhul Său şi a spus: Pentru ce neamul acesta semn cere ? Amin zic vouă: nu se va da semn neamului acestuia. Şi lăsându-i pre dânşii, au intrat iarăşi în corabie şi au trecut de ceea parte (Marcu 8, 12-13).

Este bucurie în ceruri pentru un păcătos care se pocăieşte şi, dimpotrivă, este jale printre locuitorii cereşti când un om cade în păcat şi nu vrea să se pocăiască (potrivit Luca 15, 10). În cugetarea sa binecuvântată la bunătatea nemărginită a lui Dumnezeu faţă de omenire, în cugetarea sa la bunăvoinţa lui Dumnezeu ca toţi oamenii să se mântuiască, Sfântul Macarie cel Mare a spus că atotsfântul şi imparţialul Dumnezeu încearcă o întristare divină în faţa distrugerii omului. Această întristare care este mai presus de înţelegerea noastră nu este străină Duhului lui Dumnezeu, iar Duhul lui Dumnezeu care sălăşluieşte în noi se roagă pentru noi cu suspinuri negrăite (Romani 8, 26). O astfel de întristare a apărut în Fiul lui Dumnezeu din cauza cererii pentru o minune, o cerere trufaşă şi nerezonabilă. El a suspinat cu duhul Său şi a spus: Pentru ce neamul acesta semn cere ? (Marcu 8, 12) Această întrebare a constituit răspunsul Domnului nostru la cererea ostilă faţă de Dumnezeu pentru un semn. Câtă tristeţe profundă se poate auzi, o tristeţe dumnezeiască, în acest răspuns ! Ni se pare că auzim în el o expresie a perplexităţii create de nebunia şi impertinenţa acestei cereri. Auzim pierderea nădejdii pentru mântuirea celor care făceau cererea, care era contrară Duhului Celui care dăruia mântuirea.

Domnul Se depărtează de cei care sunt ataşaţi de sofismul uman, rămânând cu încăpăţânare în el, fără dorinţa de a fi tămăduiţi. Îi lasă cu ei înşişi, îi lasă cu alegerea lor de autodistrugere, la care aderă în mod conştient. Şi lăsându-i pre dânşii, au intrat iarăşi în corabie şi au trecut de ceea parte (Marcu 8, 13).

Este firesc ca morţii să nu-şi dea seama de starea lor, iar înţelegerea trupească nu simte moartea duhovnicească. Din cauza incapacităţii de a-şi înţelege propria ruină, nu realizează nevoia de viaţă şi, pe baza unei false perspective asupra vieţii, mintea trupească a negat şi neagă pe adevăratul Dumnezeu al vieţii.

Poate avea o autoritate deosebită un semn din cer ? Cei care au cerut un astfel de semn, l-au cerut cu siguranţă pentru că i-au atribuit o autoritate aparte. Putem conchide că un semn din cer este întotdeauna un semn de la Dumnezeu ? Sfânta Scriptură ne spune altceva. Însăşi expresia ’un semn din cer’ este vagă atât pentru oamenii de atunci, cât şi pentru cei de astăzi. Cei care nu sunt familiarizaţi cu ştiinţele înţeleg prin cer ceea ce se întâmplă pe tărâmul văzduhului şi pe cer. Soarele, luna şi stelele sunt socotite a fi pe cer prin aceea că ele plutesc în spaţiu, iar ploaia, tunetul şi fulgerul sunt numite manifestări din cer cu toate că, de vreme ce se petrec în văzduh, este mai potrivit să fie asociate cu pământul. Sfânta Scriptură ne spune că prin lucrarea diavolului a căzut foc din cer şi a mistuit oile şi pe slujitorii lui Iov (potrivit Iov 1, 16). Cronica ext 63Bineînţeles, acest foc s-a format în văzduh întocmai ca fulgerul. Simon Magul îi uluia cu minunile sale pe oamenii orbi duhovniceşte şi puterea lui satan a fost considerată în mod eronat ca fiind puterea lui Dumnezeu cea mare (Faptele Apostolilor 8, 10). Simon i-a uimit îndeosebi pe închinătorii la idoli romani când, la o mare adunare, el a afirmat că este un dumnezeu şi şi-a anunţat intenţia de a se înălţa în văzduh, ca apoi deodată să înceapă să se înalţe. Despre aceasta a scris Simeon Metafrastul, care a preluat relatarea de la scriitorii creştini timpurii.

 

Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel rugându-se să se spulbere înşelăciunea lui Simon Magul. Mozaic din Capela Palatină, Palermo, Sicilia

 

Absenţa adevăratei cunoştinţe de Dumnezeu în om este o nenorocire teribilă, când cineva ia lucrările diavolului drept lucrări ale lui Dumnezeu. Înainte de cea de-a doua Venire a lui Hristos, când creştinismul, cunoaşterea şi discernământul duhovnicesc vor deveni o raritate, atunci se vor scula hristoşi mincinoşi şi prooroci mincinoşi, şi vor da semne mari şi minuni, cât să amăgească de va fi cu putinţă, şi pre cei aleşi (Matei 24, 24). Antihrist însuşi va face risipă de minuni asupra oamenilor, uluind şi satisfăcând minţile ignorante şi trupeşti. El le va da semnele din cer pe care ei le cer şi după care însetează. A cărui venire, spune Apostolul Pavel, este după lucrarea satanei întru toată puterea şi semne şi minuni ale minciunii, şi întru toată amăgirea nedreptăţii întru cei pieritori; pentru că dragostea adevărului nu au primit ei ca să se mântuiască (II Tesaloniceni 2, 9-10). Minţile ignorante şi trupeşti, văzând aceste minuni, nu vor sta să se gândească şi din pricina afinităţii duhului lor pentru duhul minunilor, în orbirea lor, vor accepta numaidecât lucrarea lui satan ca fiind cea mai mare manifestare a puterii lui Dumnezeu. Antihrist va fi primit în mare grabă, fără chibzuială. Oamenii nu vor realiza că minunile sale nu au nici un ţel binecuvântat, înţelept, nici o semnificaţie limpede, că ele sunt străine de adevăr, piese de teatru lipsite de înţeles, pline de minciuni, că sunt monstruoase, răutăcioase şi fără noimă, străduindu-se să uimească, să înşele şi să ademenească prin vraja unui efect exagerat, gol, prostesc.

Nu este bizar că minunile lui antihrist vor fi acceptate fără discuţie şi cu încântare de apostaţii de la creştinism – duşmanii adevărului şi ai lui Dumnezeu. Ei s-au pregătit pentru o primire deschisă, activă a trimisului şi instrumentului satanei, a învăţăturilor şi tuturor acţiunilor lui, intrând în contact spiritual cu el la momentul potrivit. Este demn de atenţie profundă şi trist de remarcat că minunile şi faptele lui antihrist vor crea probleme chiar celor aleşi ai lui Dumnezeu. Temeiul influenţei puternice a lui antihrist asupra oamenilor va fi centrat pe corupţia şi ipocrizia sa infernală, o camuflare vicleană a celui mai înspăimântător rău, pe obrăznicia sa nestăpânită şi neruşinată, pe colaborarea prolifică a duhurilor căzute şi în sfârşit pe capacitatea de a face minuni care vor fi false, dar uluitoare. Mintea omenească nu este capabilă să conceapă un astfel de om diabolic, precum va fi antihrist. Nu este cu putinţă pentru o inimă omenească, nici măcar pentru una păcătoasă, să creadă că răul ar putea ajunge la un asemenea nivel, cum va ajunge în vremea lui antihrist.

Episod apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 63/mai-iunie 2011 

 

 

 

PARTEA A II-A

Antihrist se va lăuda răsunător, aşa cum au făcut înaintemergătorii săi şi cei care l-au preînchipuit, se va numi pe sine propovăduitor şi restaurator al adevăratei cunoştinţe de Dumnezeu. Creştinii fără discernământ vor vedea în el un reprezentant şi un susţinător al adevăratei credinţe şi astfel i se vor alătura. El se va proclama şi numi pe sine Mesia cel făgăduit, iar copiii înţelepciunii trupeşti se vor grăbi să-l întâmpine, să-i vestească slava, puterea şi geniul – îl vor declara a fi un dumnezeu şi vor deveni adepţii lui.

El se va arăta a fi blând, milostiv, plin de dragoste, plin de toate virtuţile. Cei care îl vor aclama ca atare şi i se vor închina ca celui mai mare dumnezeu sunt cei care acceptă adevărul omenirii căzute şi nu-l vor renega pentru adevărul Evangheliei.

Antihrist va oferi omenirii cea mai slăvită organizare pământească de bunăstare şi prosperitate. El va oferi onoruri, bogăţii, lux, desfătare, tihnă şi plăcere. Cei care caută lucruri pământeşti îl vor accepta pe antihrist şi îl vor numi stăpânul lor. Antihrist se va dezvălui înaintea omenirii printr-un artificiu plin de viclenie, ca la teatru, un spectacol cu minuni uluitoare, inexplicabile prin ştiinţa contemporană. El va insufla frică prin confuzia şi stupefacţia produse de minunile sale şi îi va mulţumi pe înţelepţii lumii, îi va mulţumi pe cei superstiţioşi şi va încurca învăţătura omenească. Toţi oamenii, conduşi de lumina firii căzute, înstrăinaţi de călăuzirea luminii dumnezeieşti, vor fi ademeniţi să se închine seducătorului (potrivit Apocalipsa 13, 8).

Semnele antihristului vor fi în primul rând în văzduh, pentru că acesta este tărâmul în care satana domneşte îndeosebi (potrivit Efeseni 2, 2; 6, 12). Semnele vor acţiona asupra simţului vederii, fermecându-l şi înşelându-l. Contemplând evenimentele din lume dinaintea sfârşitului, Sfântul Ioan Teologul spune în Cartea Apocalipsei că antihrist va face semne mari ca şi foc să facă să se pogoare din cer pre pământ înaintea oamenilor (Apocalipsa 13, 13). Sfintele Scripturi indică spre acest fenomen ca spre cel mai mare dintre semnele lui antihrist, iar locul acestui semn este în împărăţia văzduhului fiind un spectacol magnific şi copleşitor. Semnele antihristului vor completa manifestările comportamentului său viclean; ele vor ademeni majoritatea oamenilor să-l urmeze. Potrivnicii lui antihrist vor fi socotiţi rebeli, duşmani ai ordinii şi binelui comun, şi vor fi supuşi prigonirii pe ascuns şi pe faţă, chinurilor şi execuţiei.

Duhurile trădătoare, trimise pretutindeni în lume, vor stârni în oameni o părere foarte bună despre antihrist, un extaz universal, o atracţie irezistibilă faţă de el. Sfintele Scripturi au zugrăvit în numeroase feluri impetuozitatea ultimei prigoane a creştinilor şi cruzimea acestei persecuţii. O caracteristică distinctă şi decisivă serveşte drept nume dat de Scripturi acestei persoane înspăimântătoare: ea este numită fiara (Apocalipsa 13, 1), aşa cum arhanghelul căzut este numit balaur (Facerea 3, 1; Apocalipsa 12, 3). Aceste denumiri îi descriu în mod corect pe ambii vrăjmaşi ai lui Dumnezeu. Unul acţionează pe ascuns, celălalt mai la vedere, dar fiara, care este asemenea tuturor fiarelor, reuneşte în sine o varietate mare de cruzime: Şi hiara care o am văzut era asemenea pardosului, şi picioarele ei ca şi ale ursului, şi gura ei ca gura leului; şi i-a dat ei balaurul puterea sa şi scaunul său, şi stăpânire mare (Apocalipsa 13, 2).

O încercare înfricoşătoare va veni peste sfinţii lui Dumnezeu: viclenia, făţărnicia şi puterea înspăimântătoare a prigonitorului vor spori pentru a-i înşela şi a-i ademeni. Rafinate, ingenioase, ascunse cu viclenie, persecuţiile, constrângerile şi puterea nelimitată a tiranului îi vor pune într-o situaţie extrem de grea. Numărul lor mic va părea neînsemnat în faţa omenirii, iar opinia lor va fi considerată slabă şi neconvingătoare; ei vor îndura dispreţul, ura, defăimarea şi asuprirea universale. Vor avea parte de o moarte violentă. Numai cu ajutorul harului dumnezeiesc şi sub călăuzirea lui vor putea aleşii lui Dumnezeu să reziste împotriva duşmanului lui Dumnezeu, să-L mărturisească pe Domnul nostru Iisus Hristos înaintea lui şi a oamenilor.

Motivul pentru care am vorbit despre cele de mai sus este faptul că fariseii şi saducheii, cerând de la Domnul un semn din cer, au cerut o minune asemănătoare cu viitoarele minuni ale lui antihrist. Faptul că au cerut această minune aparte explică de ce Domnul nostru a răspuns astfel faţă de dorinţa lor. Auzind o asemenea doleanţă, Dumnezeul om a manifestat o îngrijorare adâncă, a respins în mod categoric cererea şi nu a vrut să mai rămână lângă cei care şi-au permis să ceară aceasta, S-a îndepărtat de ei. Altă dată, El a răspuns foarte aspru, spunând: Neamul viclean şi preacurvar semn caută, şi semn nu se va da lui, fără numai semnul lui Iona Proorocul (Matei 16, 4).

Prin cuvântul ’neam’ sunt indicaţi toţi cei care au cerut un semn asemănător în duh cu cele descrise mai sus. Ei sunt numiţi ’neam preacurvar’ deoarece s-au unit în duh cu satan, rupând uniunea cu Dumnezeu. Sunt numiţi ’neam preacurvar’ fiindcă, deşi au Cronica ext 64recunoscut minunile Dumnezeului om, s-au prefăcut a nu le vedea; ocărând şi blasfemiind minunile lui Dumnezeu, ei au cerut o minune după starea întristătoare a minţilor şi sufletelor lor. Cererea pentru un semn din cer nu a fost atât de mult o cerere pentru o minune, cât o batjocorire a minunilor Dumnezeului om şi o expresie a unei înţelegeri ignorante, pervertite a minunilor.

 

Mânia lui Hristos Pantocrator. Catedrala Adormirea Maicii Domnului din Kremlin, Moscova, prima jumătate a secolului XIV

 

Semnul Proorocului Iona, aşa cum este explicat de Mântuitorul Însuşi (Matei 12, 40), era semnul ce însoţea moartea şi învierea Sa. Atunci, la moartea lui Hristos, a fost dat semnul Domnului din cer ! Atunci soarele, văzându-L pe Domnul răstignit, s-a întunecat tocmai la amiază, s-a lăsat un întuneric atotcuprinzător care a durat 3 ore, catapeteasma bisericii s-a rupt în două, de la sine, de sus până jos, pământul s-a cutremurat, pietrele s-au despicat, mormintele s-au deschis şi mulţi sfinţi au înviat şi s-au arătat în sfânta cetate (Luca 23, 45; Matei 27, 45 şi 51-53).

La Înviere, pământul s-a cutremurat încă o dată. Un înger purtător de lumină s-a pogorât din cer la mormântul Domnului ca martor al învierii, lovindu-i cu frică pe soldaţii care erau puşi de pază la mormânt de către cei care căutau semn din cer (Matei 28, 2-3, 11-15). Soldaţii au spus sinedriului despre Învierea Domnului. Primind un semn din cer, sinedriul a arătat dispreţ şi ură faţă de el, aşa cum arătase faţă de toate minunile de mai înainte ale Dumnezeului om, mituindu-i pe soldaţi şi având grijă să ascundă minunea lui Dumnezeu cu întunericul înşelăciunii.

Să ne întoarcem acum la examinarea minunilor săvârşite de Domnul nostru Iisus Hristos. Ele sunt un dar dumnezeiesc către omenire. Darul nu a fost făcut din necesitate, ci doar din bunăvoinţă şi milostivire. Oamenii ar fi trebuit să primească darul cu cel mai mare respect şi chibzuinţă, căci Cel care a dat darul S-a declarat Însuşi Dumnezeu, care S-a întrupat pentru mântuirea lor. Darul era mărturia Sa şi avea o valoare incontestabilă.

Primirea mântuirii este lăsată la liberul arbitru al omului; prin urmare, s-a lăsat la latitudinea oamenilor şi a evalua minunile lui Hristos, a discuta autenticitatea şi calitatea lor şi a conchide din minuni despre Cel care le-a săvârşit. Recunoaşterea şi acceptarea Răscumpărătorului a fost rezultatul unei concluzii pozitive, libere, nu un act nechibzuit, pripit, ca şi cum ar fi fost o atracţie nefirească. Minunile lui Hristos au avut un scop precis. În ce priveşte toate minunile, se poate spune ceea ce Domnul i-a spus Apostolului Toma: Adu-ţi degetul tău încoace şi vezi mâinile mele, şi adu mâna ta şi o pune în coasta mea, şi nu fi necredincios, ci credincios (Ioan 20, 27).

Minunile lui Hristos erau palpabile, erau limpezi pentru cei mai simpli dintre oameni, nu era nimic misterios în legătură cu ele, nu era loc pentru îndoială sau nedumerire dacă a fost minune sau doar un fenomen. Morţii erau înviaţi, bolnavii incurabil erau vindecaţi, leproşii erau curăţiţi, orbul din naştere putea vedea, mutul putea vorbi, mâncarea a fost înmulţită de îndată pentru cei nevoiaşi, valurile mării şi vântul s-au liniştit la poruncă, cei ce erau ameninţaţi cu moartea în furtună au fost salvaţi, năvoadele pescarilor care munciseră în van multă vreme s-au umplut deodată cu peşte, ascultător faţă de glasul Domnului.

Minunile Dumnezeului om au avut mulţi martori, printre care erau mulţi fie ostili Lui, fie neatenţi, fie Îi cereau numai ajutor fizic. Minunile erau de netăgăduit. Cei mai răuvoitori duşmani ai Domnului nu le-au negat şi au încercat doar să le declaseze printr-o răstălmăcire blasfemiatoare şi prin toate mijloacele izvorâte din viclenie şi răutate. Minunile Domnului nu aveau nici o picătură de vanitate sau prefăcătorie. Nici o minune nu a fost săvârşită pentru a se face paradă înaintea oamenilor; toate minunile au fost acoperite de mantia smereniei dumnezeieşti. Ele constituiau o serie de daruri binecuvântate pentru omenirea suferindă, care exprimau totodată cu desăvârşire puterea Creatorului asupra zidirii pământeşti şi asupra duhurilor create. Ele exprimau şi dădeau dovada personalităţii lui Dumnezeu, care a luat asupra Sa firea omenească, arătându-Se ca un om în mijlocul omenirii.

Una dintre minunile Domnului, având o însemnătate mistică, nu a fost însoţită de un folos vizibil pentru vreo persoană particulară, ci a însemnat o binefacere care se va revărsa asupra întregii omeniri. Este vorba de minunea uscării smochinului neroditor, bogat doar în frunze (Marcu 11, 13, 14, 20). Acest copac este amintit în Scripturi (Facerea 3, 7), în istorisirea căderii protopărinţilor noştri, ca fiind unul din copacii raiului. Frunzele lui au servit pentru a acoperi goliciunea lor, pe care protopărinţii nu au observat-o înainte de a cădea în păcat, o goliciune pe care păcatul le-a dezvăluit-o. Se poate ca fructul smochinului din rai să fi fost fructul oprit. Domnul nu a găsit nici un fruct în smochin. El a căutat fructul înainte de vremea lui, îngăduind trupului Său să aibă o dorinţă de hrană înainte de vreme, care oglindeşte vinovăţia dorinţei protopărinţilor, pe care, asemenea tuturor slăbiciunilor omeneşti, Domnul a luat-o asupra Sa şi a nimicit-o în El Însuşi. Negăsind roade, Domnul a lepădat frunzele, a prăpădit însăşi existenţa copacului, în acelaşi timp în care un alt copac, copacul crucii, fusese pregătit deja ca mijloc pentru mântuirea omenirii. Pomul, mijloc pentru distrugerea omului, moare la porunca Mântuitorului oamenilor. Minunea mistică este săvârşită în prezenţa doar a sfinţilor apostoli, ucenicii învăţăturii mistice. Este săvârşită chiar înaintea intrării Dumnezeului om în lupta pătimirii Sale răscumpărătoare pentru omenire, înainte de a fi ridicat pe cruce.

Minunile Domnului au avut o semnificaţie sfântă, un ţel sfânt. Deşi ele însele au fost de mare folos în desfăşurarea planului dumnezeiesc, ele au slujit drept mărturie şi dovadă a unei imense bunăvoinţe. Făcându-Se om, Domnul a adus omenirii nepreţuitul, duhovnicescul şi veşnicul dar al mântuirii, vindecarea de păcat şi înviere din veşnica moarte.

Episod apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 64/iulie-august 2011 

 

 

 

PARTEA A III-A

Cuvântul Domnului şi viaţa Sa au fost împlinirea acestui dar atotcuprinzător; în viaţa Sa, Domnul a fost fără de păcat, cu totul sfânt (potrivit Ioan 8, 46); cuvântul Său era plin de putere (potrivit Marcu 1, 42). Oamenii căzuseră adânc în întunericul şi disperarea poftei trupeşti (potrivnică aspiraţiei duhovniceşti); inimile şi minţile lor erau orbite. Era nevoie de o bunăvoinţă deosebită faţă de starea suferindă a oamenilor, devenise necesar să se dea cea mai limpede mărturie pentru simţurile lor fizice, devenise necesar ca prin intermediul simţurilor fizice să li se dea o cunoştinţă dătătoare de viaţă pentru minţi şi inimi, care prin moartea lor firească au omorât o moarte veşnică. Minunile sunt date pentru a sprijini Cuvântul lui Dumnezeu. Pentru ca omul să înţeleagă şi să accepte darul duhovnicesc, văzut numai cu ochii duhovniceşti, Domnul a adăugat la darul veşnic, duhovnicesc unul asemănător lui, un dar care era vremelnic, trupesc: vindecarea suferinţelor trupeşti ale oamenilor.

Păcatul este pricina tuturor bolilor omeneşti atât duhovniceşti, cât şi trupeşti, el este pricina morţii vremelnice şi veşnice. Arătându-Şi puterea asupra urmărilor păcatului în trupul omului, Domnul Îşi arată puterea asupra păcatului însuşi. Înţelegerea trupească nu percepe bolile sufletului, nici moartea veşnică, ci vede şi acceptă suferinţele trupeşti; ea este impresionată şi preocupată foarte mult de acestea din urmă. Domnul i-a tămăduit pe toţi cei bolnavi cu un singur cuvânt, o singură poruncă, a înviat morţii, a izgonit duhurile necurate, Şi-a arătat puterea. El a arătat puterea lui Dumnezeu asupra omului, asupra păcatului, asupra duhurilor căzute, şi El a arătat-o deschis pentru simţurile noastre fizice, pentru mintea trupească. Această minte trupească, văzând şi pipăind această putere, ar fi putut şi ar fi trebuit să recunoască în mod firesc puterea Domnului asupra păcatului, nu numai asupra păcatului trupesc, ci şi asupra celui sufletesc, şi să recunoască puterea Domnului asupra sufletului însuşi. În unele minuni ale Domnului, precum în învierea morţilor, Domnul a arătat puterea dumnezeiască nemărginită asupra trupului şi sufletului.

Trupul a prins viaţă, sufletul a fost chemat înapoi în el, fiind deja plecat către lumea duhurilor. A fost chemat din acea lume şi unit cu trupul de care se despărţise pentru totdeauna. Omul a primit semne dinlăuntrul său, nu din afara sa. Omului i s-a dat dovada mântuirii în el însuşi, nu undeva departe. Dovada mântuirii veşnice a sufletului şi trupului a fost dată printr-o mântuire vremelnică a trupului de bolile trupeşti şi moartea trupească. La o examinare corectă şi sinceră a minunilor Domnului, acestea se vădesc a fi pline de înţelepciune dumnezeiască. O cerere pentru un semn din cer se arată a fi lipsită de sens. Cu toate că arareori puterea Domnului S-a manifestat dincolo de om, în materia naturii create, au avut loc şi astfel de evenimente.

Ele mărturisesc că puterea Domnului asupra întregii naturi este puterea fără margini a lui Dumnezeu. Minunile asupra naturii slujesc pentru a întregi acele minuni care au fost săvârşite pentru omenire, astfel că semnificaţia pe care omenirea obişnuia să o dea Celui care a răscumpărat păcatele noastre a fost conturată cu limpezime. De vreme ce motivul pentru care a venit Domnul nostru pe pământ a fost mântuirea omului, grija Domnului era concentrată asupra omului, cea mai desăvârşită zidire, chipul Său, biserica Sa înzestrată cu raţiune. Pământul, tărâmul surghiunului, pătimirii şi pribegiei noastre, pe de-a întregul zidire materială, în ciuda imensităţii sale, nu primeşte atenţia Sa. Chiar dacă anumite minuni sunt săvârşite asupra materiei, ele sunt făcute spre împlinirea nevoilor omului.

Aceasta este semnificaţia minunilor săvârşite de Domnul şi de apostolii Săi. Acest lucru a fost arătat în mod clar de Domnul apostolilor Săi. Odată, în casa în care era Domnul se adunase o mulţime de oameni. Casa era plină şi mulţimea se îmbulzea, era cu neputinţă de intrat. Atunci a fost adus un slăbănog, care nu-şi putea părăsi patul. Cei care l-au adus, văzând mulţimea şi îmbulzeala oamenilor, l-au ridicat pe cel bolnav pe acoperiş, au făcut o deschizătură în acoperiş şi l-au coborât pe patul său înaintea Domnului. Văzând fapta lor de credinţă, Domnul cel milostiv a spus către slăbănog: Fiule, iartă-ţi-se ţie păcatele tale (Marcu 2, 5). Erau acolo unii din cărturari, care ştiau legea pe de rost, dar erau plini de invidie faţă de Dumnezeul om şi de îndată au cugetat că El a spus o blasfemie.

Ce acesta aşa grăieşte hule ? Cine poate ierta păcatele, fără numai unul Dumnezeu ? (Marcu 2, 7) Cel înaintea căruia sunt deschise toate inimile le-a răspuns: Ce cugetaţi acestea întru inimile voastre ? Ce este mai lesne: a zice slăbănogului, iartă-ţi-se ţie păcatele, sau a zice: scoală şi îţi ridică patul tău şi umblă ? Ci ca să ştiţi că putere are Fiul Omului pe pământ a ierta păcatele (au zis slăbănogului): Ţie zic: scoală şi îţi ridică patul tău şi mergi la casa ta (Marcu 2, 8-11). Numai un făţarnic şi un amăgitor poate afirma fără nici o dovadă că păcatele tale sunt iertate. Slăbănogul a fost tămăduit de îndată şi a căpătat putere, şi-a luat patul şi a umblat înaintea tuturor celor de faţă. Minunea este plină de înţelepciune şi bunătate dumnezeiască. Mai întâi, Domnul îi dă celui suferind, bolnav un dar duhovnicesc, nevăzut cu ochii fizici: iertarea păcatelor.

Acordarea acestui dar a dat naştere unei mărturisiri involuntare a învăţaţilor evrei că un astfel de dar nu poate fi dat decât de Dumnezeu. Răspunzând cugetului din inimile lor, Domnul le dă o nouă mărturie despre El Însuşi, că este Dumnezeu. În cele din urmă, darul şi dovada duhovniceşti sunt pecetluite cu un dar şi o dovadă materiale: însănătoşirea neîntârziată şi deplină a celui bolnav. În încheierea Evangheliei sale, Sfântul Marcu spune că după Înălţarea Domnului apostolii au propovăduit pretutindeni Cuvântul, Domnul împreună lucrând şi cuvântul adeverindu-l prin semnele ce urmau (Marcu 16, 20).

Acest gând a fost exprimat de toţi apostolii în rugăciunea prin care L-au chemat pe Dumnezeu după ameninţările sinedriului, care le-a interzis să propovăduiască şi să lucreze în numele lui Hristos: Şi acum, Doamne, caută împotriva îngrozirilor lor, şi dă robilor tăi cu toată îndrăzneala să grăiască cuvântul tău, când vei tinde mâna ta spre tămăduire, şi semne şi minuni să se facă prin numele sfântului tău Fiu Iisus (Faptele Apostolilor 4, 29-30).

Semnele lui Dumnezeu au fost date pentru a sprijini cuvântul lui Dumnezeu. Ele erau o mărturie a puterii şi semnificaţiei cuvântului (potrivit Luca 4, 36). Mijlocul esenţial este Cuvântul. Semnele nu sunt necesare acolo unde este acceptat cuvântul, deoarece este înţeleasă vrednicia cuvântului. Semnele sunt o bunăvoinţă faţă de slăbiciunea omenească.

Cuvântul acţionează într-un fel, semnele în alt fel. Cuvintele acţionează direct asupra minţii şi inimii, semnele asupra minţii şi inimii prin simţuri. Urmările acţiunii cuvântului sunt mai puternice, mai clare decât urmările acţiunii semnelor. Când cuvântul şi semnele acţionează împreună, atunci acţiunea semnelor rămâne neobservată, din pricina lucrării îmbelşugate a cuvântului. Acest lucru este limpede din istorisirea Evangheliei. Asupra lui Nicodim au lucrat semnele şi el a văzut în Domnul doar un învăţător trimis de Dumnezeu (potrivit Ioan 3, 2). Asupra Sfântului Apostol Petru a lucrat cuvântul şi el L-a mărturisit pe Domnul ca fiind Hristosul, Fiul lui Dumnezeu. Cuvinte ale vieţii veşnice ai, a spus el Dumnezeului om, şi noi am crezut şi am cunoscut că tu eşti Hristosul, Fiul lui Dumnezeu celui viu (Ioan 6, 68-69). Sfântul Petru a fost un martor ocular al multor minuni ale Domnului. Domnul tocmai săvârşise înmulţirea celor 5 pâini şi hrănirea unei mari mulţimi de oameni, însă în mărturisirea sa, apostolul păstrează tăcerea cu privire la minuni şi nu vorbeşte decât despre puterea şi lucrarea cuvintelor. Acelaşi lucru s-a întâmplat cu cei doi ucenici care au vorbit cu Domnul pe calea către Emaus fără a-L recunoaşte. Abia după ce au ajuns în cetate, fiind deja în casă, ei L-au recunoscut când a frânt pâinea. De îndată ce L-au recunoscut, El S-a făcut nevăzut. Ei nu au spus nimic despre minunea uimitoare, ci şi-au îndreptat întreaga atenţie către lucrarea cuvântului: Au nu era inima noastră arzând întru noi, au zis unul către altul, când grăia nouă pe cale şi când ne tâlcuia scripturile (Luca 24, 32) ?

 

Cronica ext 65

Cina de la Emaus. Frescă din biserica Mânăstirii Curtea de Argeş, secolul XIV

 

Episod apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 65/septembrie-octombrie 2011 

 

 

 

PARTEA A IV-A

Dumnezeul om i-a fericit pe cei care nu au văzut semnele şi au crezut (potrivit Ioan 20, 29). El Şi-a manifestat compătimirea faţă de cei care, nemulţumiţi de cuvânt, aveau nevoie de minuni: De nu veţi vedea semne şi minuni, nu veţi crede, a spus El către omul împărătesc din Capernaum (Ioan 4, 48).

Aşa este ! Vrednici de compătimire sunt cei care leapădă cuvântul, care caută adeverire din minuni. Această nevoie provine din predominanţa minţii trupeşti, o neştiinţă grosolană, un mod de viaţă adus ca jertfă stricăciunii şi păcatului, o lipsă de exerciţiu în studierea Legii lui Dumnezeu şi în virtuţile bineplăcute lui Dumnezeu, o neputinţă a sufletului de a simţi Sfântul Duh, de a percepe prezenţa Sfântului Duh în Cuvânt. Semnele au avut menirea îndeosebi de a convinge şi aduce la credinţă pe cei care aveau încă o minte trupească, preocupaţi de grijile sensibile lumeşti. Pe cei cufundaţi în grijile vieţii, lipiţi întotdeauna cu sufletul de pământ şi problemele lui, şi puţin capabili să preţuiască vrednicia cuvântului, Cuvântul cel milostiv i-a atras către mântuirea dată prin cuvânt prin intermediul semnelor văzute, care cuprindeau o adeverire materială care lucra prin simţuri, aducând un suflet slab la cuvântul atotputernic, mântuitor. Cei care credeau prin intermediul semnelor erau mai mici în credinţa în Hristos. Când li s-a oferit o învăţătură duhovnicească înaltă, atotsfântă, atunci mulţi au înţeles-o potrivit cu propria interpretare (potrivit Ioan 6, 60) şi nu au vrut să ceară o tâlcuire a cuvântului lui Dumnezeu, care era duh şi viaţă. Ei s-au osândit prin mărturia superficială a inimii lor şi mulţi nu au mai mers alături de El (potrivit Ioan 6, 66).

Nici semnele, nici cuvântul Dumnezeului om nu au lucrat ziditor asupra arhiereilor, cărturarilor, fariseilor şi saducheilor deşi toţi, cu excepţia celor din urmă, cunoşteau pe de rost legea lui Dumnezeu. Ei erau nu numai străini de Dumnezeu şi plini de vrăjmăşie faţă de Dumnezeu din pricina unei suferinţe păcătoase comune întregii omeniri, ci deveniseră întăriţi şi pecetluiţi ei înşişi într-o asemenea stare pe seama propriei îndărătnicii, a propriei trufii, a unei dorinţe de a duce acea viaţă şi a fi prosperi în acea viaţă care a fost interzisă de Evanghelie.

Ei nu vroiau să-L audă pe Fiul lui Dumnezeu vorbindu-le. Ei nu au auzit cuvintele Sale aşa cum ar fi trebuit. Ei nu au luat seama la El, ci au prins doar acele cuvinte care le păreau necesare pentru a le răstălmăci şi a-L acuza pe Domnul. Astfel ura se dezvoltă faţă de cuvintele celui care este urât. Pentru ce glasul meu nu-l cunoaşteţi ? Căci nu puteţi să auziţi cuvântul meu (Ioan 8, 43), le-a spus Mântuitorul duşmanilor Săi, care negau cu încăpăţânare şi îndârjire mântuirea oferită lor. De ce nu înţelegeţi învăţătura Mea ? De ce nu primiţi Cuvântul Meu tămăduitor ? Pentru că voi nu puteţi nici măcar auzi cuvintele Mele, sunt insuportabile pentru voi. Fiind fiii minciunii şi acţionând în acest mod, voi nu Mă credeţi. Iar eu căci adevărul grăiesc, nu credeţi mie (Ioan 8, 45). Cela ce este de la Dumnezeu, graiurile lui Dumnezeu ascultă; pentru aceasta voi nu ascultaţi, că nu de la Dumnezeu sunteţi (Ioan 8, 47).De nu fac lucrurile Tatălui meu, să nu-mi credeţi mie. Iar de fac, deşi nu-mi credeţi mie, credeţi lucrurilor; ca să cunoaşteţi şi să credeţi, că Tatăl este întru mine, şi eu întru el (Ioan 10, 37-38). Zadarnice erau aceste cuvinte, care fiind adevărul lui Dumnezeu, cuprindeau o mărturie deplină (potrivit Ioan 8, 14). Zadarnice şi minunile, care erau prin ele însele o mărturie deplină, atât de palpabilă şi evidentă, încât vrăjmaşii Dumnezeului om, cu toată dorinţa şi strădania lor de a le tăgădui, nu au putut decât să le recunoască (potrivit Ioan 9, 22).

Mijloacele care au acţionat asupra celor care nu cunoşteau legea lui Dumnezeu, care nu erau familiarizaţi cu ea, care şi-au petrecut vieţile în preocupări şi griji lumeşti, dar nu au tăgăduit cu îndărătnicie legea lui Dumnezeu, aceleaşi mijloace nu au avut nici o înrâurire asupra celor care cunoşteau legea lui Dumnezeu în amănunt şi pe de rost, însă o negau în vieţile şi încăpăţânarea lor (potrivit Ioan 5, 46-47; 7, 19). Tot ce s-a putut face pentru mântuirea oamenilor a fost făcut prin milostivirea de negrăit a lui Dumnezeu. Mântuitorul spune limpede: De nu aş fi venit şi aş fi grăit lor, păcat nu ar avea, iar acum răspuns nu au pentru păcatul lor. Cela ce mă urăşte pre mine, şi pre Tatăl meu urăşte. De nu aş fi făcut lucruri întru ei, care nimeni altul nu a făcut, păcat nu ar avea; iar acum au şi văzut şi m-au urât şi pre mine şi pre Tatăl meu (Ioan 15, 22-24).

Creştinismul ne-a fost dat nouă atât de desăvârşit, încât nu există nici o justificare pentru cei care nu-l cunosc. Motivul pentru lipsa cunoaşterii este doar îndărătnicia. Aşa cum soarele străluceşte pe cer, tot aşa străluceşte creştinismul. Cel care îşi închide ochii cu îndărătnicie, trebuie să atribuie lipsa sa de vedere propriei încăpăţânări şi nu lipsei luminii.

Pricina tăgăduirii de către omenire a Dumnezeului om zace în oameni. În om zace şi pricina acceptării lui antihrist. Eu am venit întru numele Tatălui meu, şi nu mă primiţi pre mine; de va veni altul întru numele său, pre acela veţi primi (Ioan 5, 43). Ei sunt arătaţi atât ca tăgăduind pe Hristos, cât şi ca acceptându-l pe antihrist, cu toate că despre antihrist se vorbeşte ca despre cel ce va veni. Tăgăduirea lui Hristos vine din duhul omului, şi acelaşi duh îl acceptă pe antihrist. Ei (cei care L-au tăgăduit pe Hristos atunci) s-au adăugat celor care l-au acceptat pe antihrist, deşi ei şi-au încheiat călătoria pământească cu multe veacuri înainte de venirea lui. Ei au comis cea mai mare fărădelege (a lui antihrist): uciderea lui Dumnezeu. O crimă asemănătoare deicidului nu a fost lăsată pentru vremea lui antihrist. Aşa cum duhul lor era într-o stare de vrăjmăşie faţă de Hristos, tot aşa era într-o stare de unire cu antihrist, chiar dacă au fost separaţi de el de o perioadă mare de timp, ajungând acum la sfârşitul celui de-al doilea mileniu.

Şi tot duhul care nu mărturiseşte pre Iisus Hristos că au venit în trup, de la Dumnezeu nu este; şi acela este al lui antihrist, de care aţi auzit că va veni; şi acum în lume este (I Ioan 4, 3), spune Teologul. Cei conduşi de duhul lui antihrist Îl neagă pe Hristos, ei l-au acceptat pe antihrist în duhul lor, au intrat în uniune cu el, s-au supus şi s-au închinat lui în duh, mărturisindu-l ca fiind dumnezeul lor. Şi pentru aceea va trimite lor Dumnezeu lucrarea înşelăciunii (adică, Dumnezeu o va îngădui), ca să crează ei minciunii; ca să se judece toţi care nu au crezut adevărului, ci au binevoit întru nedreptate (II Tesaloniceni 2, 11-12). În această judecată, Dumnezeu este drept. Aceasta va mulţumi şi de asemenea va acuza şi judeca duhul omenesc.

Antihrist va veni la timpul său, orânduit. Venirea sa va fi precedată de o apostazie universală a majorităţii oamenilor de la credinţa creştină. Prin apostazia de la Hristos, omenirea se va pregăti ea însăşi pentru acceptarea lui antihrist, îl va accepta în duhul său. În chiar dispoziţia spiritului omenesc se va naşte o cerere, o invitaţie pentru antihrist, o simpatie pentru el, aşa cum într-o boală gravă apare o sete pentru o înghiţitură otrăvitoare. Invitaţia este rostită ! În societate se aude un glas de chemare, exprimând o nevoie insistentă pentru geniul geniilor, care va ridica dezvoltarea şi succesul material pe cea mai înaltă treaptă, care va inaugura pe pământ o asemenea bunăstare materială, încât cerul şi pământul vor deveni inutile pentru om. Antihrist va fi o consecinţă logică, echitabilă, firească a direcţiei morale şi duhovniceşti comune a omului.

 

Cronica ext 66

Mântuitorul Hristos vindecând pe bolnavul de idropică (Luca 14)

 

Minunile Dumnezeului întrupat cuprindeau cele mai mari binecuvântări vremelnice pe care omenirea putea să şi le imagineze. Ce binecuvântare ar putea fi mai preţioasă ca întoarcerea la viaţă a unui om care a murit ? Ce binecuvântare ar putea fi mai scumpă ca tămăduirea unei boli incurabile, care răpea viaţa unui om, făcând din viaţă o moarte lentă mai degrabă decât viaţă ? Cu toate acestea, în ciuda milostivirii, sfinţeniei, semnificaţiei duhovniceşti a minunilor lui Hristos, aceste minuni erau doar daruri vremelnice. Pentru a le defini exact, ele ar trebui numite semne. Ele erau semne ale Cuvântului pentru mântuirea veşnică. Cei care au fost înviaţi de Dumnezeul om au murit la vremea lor, pentru că ei au primit doar o prelungire a vieţii lor pământeşti şi nu li s-a dat această viaţă pentru totdeauna. Tămăduiţi de Dumnezeul om, ei s-au îmbolnăvit din nou şi au murit; sănătatea le-a fost dată numai pentru o vreme, nu pentru totdeauna.

Binefacerile vremelnice şi materiale au fost revărsate ca un semn al binefacerilor veşnice şi duhovniceşti, pentru ca ei să poată crede în existenţa darurilor nevăzute şi să le poată accepta. Semnele i-au izbăvit din abisul necunoştinţei şi senzualităţii şi i-au condus la credinţă; credinţa a împărtăşit cunoştinţa binecuvântărilor veşnice şi a învăţat dorinţa de a le dobândi. Cu ajutorul semnelor minunate, apostolii au răspândit grabnic creştinismul în întreaga lume: semnele erau o mărturie limpede şi puternică a creştinismului pentru popoarele educate, pentru cei care stăruiau încă în neştiinţă duhovnicească şi barbarism. Când credinţa s-a înfiripat pretutindeni, Cuvântul s-a înfiripat, atunci semnele au fost îndepărtate, isprăvindu-şi menirea. Ele au încetat să lucreze pretutindeni. Erau săvârşite uneori de sfinţii aleşi ai lui Dumnezeu. Sfântul Ioan Gură de Aur, părintele şi scriitorul Bisericii din secolele IV şi V, spune că deja în vremea sa, lucrarea semnelor harului încetase, deşi ele aveau loc încă în unele locuri, îndeosebi printre monahi, purtătorii stindardului semnelor. De-a lungul timpului, aceşti purtători ai stindardului au devenit tot mai puţini. Sfinţii Părinţi au proorocit despre vremurile de pe urmă, când nu vor mai fi oameni care să poarte stindardul.

Episod apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 66/noiembrie-decembrie 2011

 

 

 

PARTEA A V-A

De ce, spun unii, nu mai există semne astăzi ? Ascultaţi cu mare atenţie răspunsul meu la această întrebare, pentru că o pun mulţi, şi adesea şi întotdeauna. De ce atunci toţi cei care primeau botezul, începeau să vorbească în limbi (străine) şi acum acest lucru nu se întâmplă ? De ce acum a fost luat darul minunilor de la oameni ? Dumnezeu săvârşeşte aceasta nu pentru a ne supune necinstei, ci ne dă chiar mai mare cinste. În ce fel ? Să lămurim acest lucru. Oamenii acelor vremuri erau mai înceţi la minte, de vreme ce ei erau de curând întorşi de la idolatrie. Minţile lor erau trupeşti şi greoaie, ei erau cufundaţi în cele materialnice şi, fiind învăţaţi cu ele, nu puteau înţelege existenţa darurilor nematerialnice. Nici nu cunoşteau sensul darului duhovnicesc, care este acceptat doar prin credinţă, şi din acest motiv lor le erau date semne.

Dintre darurile duhovniceşti, unele sunt nevăzute şi acceptate doar prin credinţă, altele sunt unite cu oarecare semne, percepute prin simţuri, pentru trezirea credinţei în cel necredincios. De pildă, iertarea păcatelor este un dar duhovnicesc şi este nevăzut: noi nu vedem cu ochii noştri trupeşti cum sunt curăţite păcatele noastre. Sufletul este curăţit, însă sufletul este nevăzut pentru ochii trupului. Şi astfel curăţirea păcatelor este un dar duhovnicesc, care nu poate fi văzut cu ochii trupeşti; putinţa de a vorbi în limbi, deşi parte a lucrării Duhului, slujeşte ca semn, supus simţurilor şi, prin urmare, poate fi observat cu uşurinţă de necredincioşi: o lucrare nevăzută care este săvârşită în suflet devine văzută şi este arătată prin intermediul grăirii exterioare, pe care o auzim. Din acelaşi motiv, Sfântul Apostol Pavel spune: Iar fiecăruia se dă arătarea Duhului spre folos (I Corinteni 12, 7).

Aşadar, eu nu am nevoie de semne. De ce ? Pentru că am învăţat să cred în darul lui Dumnezeu fără semne. Un necredincios are nevoie de dovadă, dar eu sunt credincios şi nu am nevoie de nici un fel de dovadă sau semn. Deşi nu vorbesc în limbi, ştiu că sunt curăţit de păcat. Cei de odinioară nu credeau până nu primeau un semn. Lor le erau date semne ca dovadă a credinţei, pe care o primeau. Şi astfel semnele erau date nu credincioşilor, ci necredincioşilor pentru ca ei să devină credincioşi, după cuvintele Sfântului Apostol Pavel, limbile spre semn sunt, nu credincioşilor, ci celor necredincioşi (I Corinteni 14, 22) (Prima Omilie a Sfântului Ioan Gură de Aur la Cincizecime).

Dacă semnele ar fi fost absolut necesare, ele ar fi rămas. Cuvântul a rămas şi semnele erau parte din propovăduirea lui. Cuvântul s-a răspândit, a început să domnească, a cuprins universul. El este tâlcuit pe deplin de Părinţii Bisericii, făcut accesibil şi uşor de înţeles. Este absolut necesar, dă binecuvântări veşnice, duce la bun sfârşit mântuirea oamenilor. El aduce împărăţia cerească, păstrează cele mai înalte semne duhovniceşti ale lui Dumnezeu (Psalmi 118, 18), iar cuvântul Domnului rămâne în veac (I Petru 1, 25). În Cuvântul este viaţă şi El este viaţa (Ioan 1, 4). El dă naştere către viaţa veşnică celor care au murit, dăruindu-le din Sine viaţa Sa preasfântă: cei care ascultă şi cei care fac Cuvântul sunt cei născuţi a doua oară, nu din sămânţă stricăcioasă, ci din nestricăcioasă, prin cuvântul lui Dumnezeu celui viu şi care petrece în veac (I Petru 1, 23).

Pentru a înţelege semnificaţia cuvântului, noi trebuie să-l împlinim. Poruncile Evangheliei care sunt împlinite încep de îndată să transforme, să schimbe, să însufleţească omul, modul lui de a cugeta, simţămintele inimii sale, însuşi trupul său. Pentru că viu este cuvântul lui Dumnezeu şi lucrător şi mai ascuţit decât sabia ascuţită de amândouă părţile şi străbate până la despărţirea sufletului şi a duhului şi a mădularelor şi a măduvei, şi este judecător cugetelor şi gândurilor inimii (Evrei 4, 12).

Cuvântul lui Dumnezeu cuprinde în sine propria mărturie. Asemenea semnelor tămăduitoare, el lucrează în omul însuşi şi prin această lucrare mărturiseşte despre sine. Este cel mai mare semn. Este un semn duhovnicesc, care fiind dăruit omului satisface toate nevoile pentru mântuirea sa şi face ca însoţirea cu semne materiale să nu fie necesară. Un creştin care nu cunoaşte atributele cuvântului se demască pe sine ca fiind rece faţă de cuvânt, necunoscător al cuvântului lui Dumnezeu sau doar deţinând o învăţătură moartă exclusiv după literă.

 

Partea a II-a

Dorinţa societăţii creştine contemporane de a vedea minuni şi chiar de a săvârşi minuni nu trebuie ignorată. Aceasta trebuie cercetată într-amănunt, deoarece dorinţa de a săvârşi minuni este condamnată cu tărie de Sfinţii Părinţi. Printr-o asemenea dorinţă se manifestă înşelarea de sine, care este întemeiată pe trufie şi vanitate şi care sălăşluieşte în şi pune stăpânire pe suflet. Marele învăţător al monahilor, Sfântul Isaac Sirul discută această problemă: Domnul este un apărător puternic al sfinţilor Săi dintotdeauna; însă, dacă nu este nevoie, El nu-Şi manifestă puterea printr-un act văzut sau semn perceput de simţuri, pentru ca apărarea Sa să nu devină o banalitate pentru noi şi ca noi să nu ne pierdem evlavia cuvenită faţă de El. Această pierdere a evlaviei ne-ar vătăma duhovniceşte.

Prin urmare, El lucrează prin pronia Sa pentru sfinţi. În orice împrejurare, El îi lasă să lupte potrivit cu tăria lor şi nevoinţa lor în rugăciuni. De asemenea, El le arată că grija Sa tainică pentru ei nu încetează nici măcar pentru o clipă. Dacă împrejurarea depăşeşte înţelepciunea lor prin greutatea ei, dacă ei îşi vor pierde tăria şi nu vor putea lucra în hotarele lor fireşti, atunci El Însuşi va săvârşi ceea ce este necesar pentru ajutorul lor, în măreţia puterii Sale şi după cum socoteşte El a fi drept. El îi întăreşte când este cu putinţă în taină, dându-le tăria de a depăşi suferinţa lor. El rezolvă o situaţie dificilă cu înţelepciunea pe care El o dăruieşte, şi cunoaşterea Proniei Sale duce la a-I aduce slavă, ceea ce este folositor în toate privinţele.

 

Cronica ext 68

Mântuitorul Hristos vindecând pe cei 10 leproşi (Luca 17)

 

Când împrejurarea necesită un ajutor văzut, atunci, de nevoie, El face aceasta. Mijloacele şi modul Său de ajutorare sunt cele mai înţelepte. Ele ajută în sărăcie, în nevoie, şi nu lucrează fără pricină. Cel care îndrăzneşte şi Îi cere lui Dumnezeu să săvârşească ceva neobişnuit, cu toate că nu este constrâns de necesitate, cel care doreşte ca minunile şi semnele să fie săvârşite prin mâinile sale, este ispitit în mintea lui de vrăjmaşul, care îşi bate joc de el, şi acea persoană este privită ca înfumurată şi suferindă în conştiinţa sa. Este bine ca în necaz să ceri ajutorul dumnezeiesc, însă a-L ispiti pe Dumnezeu fără nevoie este ceva dezastruos. Cel care doreşte aşa ceva este cât se poate de nedrept.

În vieţile sfinţilor noi întâlnim situaţii în care Domnul, exprimându-Şi dezaprobarea, împlineşte asemenea dorinţe. Cel care vrea şi doreşte aceasta de capul lui, fără a fi silit, cade din protecţia duhovnicească proprie şi în această stare se îndepărtează de cugetarea adevărului. Dacă cel care cere este auzit, atunci cel rău găseşte un loc în el, ca într-o persoană care umblă înaintea lui Dumnezeu fără evlavie, cu neruşinare. Atunci vrăjmaşul îl cufundă într-o mai mare îndrăzneală. Cei cu adevărat drepţi nu numai că nu doresc să fie făcători de minuni, ci chiar atunci când li se dă darul facerii de minuni îl refuză. Nu numai că nu-l doresc înaintea ochilor omeneşti, dar nici în cămările tainice ale inimii lor.

Unul dintre sfinţii părinţi, datorită curăţiei sale, a primit prin harul lui Dumnezeu un dar dumnezeiesc de a discerne gândurile celor care veneau la el. El i-a cerut lui Dumnezeu şi i-a rugat stăruitor pe prietenii săi să se roage ca acest dar să fie luat de la el. Dacă unii sfinţi au primit darul, ei l-au acceptat dincolo de nevoie sau din simplitatea lor; alţii l-au acceptat întotdeauna cu chibzuinţă prin călăuzirea Sfântului Duh care lucra în ei. Cei cu adevărat drepţi se socotesc întotdeauna a fi nevrednici înaintea lui Dumnezeu. Faptul că ei se socotesc pe sine nemernici şi nevrednici de grija lui Dumnezeu mărturiseşte despre adevărul lor (Omilia 36, potrivit traducerii Stareţului Paisie).

Din aceste sfinte cugetări se poate trage concluzia că cei care doresc să săvârşească semne, doresc să facă aceasta datorită tulburării trupeşti, atraşi de patimi pe care le înţeleg greşit, deşi li se poate părea lor că sunt călăuziţi de râvna pentru lucrarea lui Dumnezeu. Cei care caută semne se află într-o stare asemănătoare cu neliniştea şi înşelarea de sine. Nu este îngăduit în nici o împrejurare a-L ispiti pe Dumnezeu şi a înceta să I te închini. Este îngăduit a cere ajutorul lui Dumnezeu într-o nevoie foarte mare, când nu avem nici un mijloc propriu pentru a fi sloboziţi din ea, dar stabilirea mijloacelor de ajutorare trebuie să le lăsăm în seama lui Dumnezeu, încredinţându-ne voii şi milei Sale. Domnul trimite întotdeauna mijloace de ajutorare care vor fi de folos sufletului. Mijloacele oferă ajutorul de care avem nevoie, şi chiar în acest ajutor El ne dăruieşte o sfântă gustare a smereniei.

Episod apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 68/ianuarie-februarie 2012 

 

 

 

PARTEA A VI-A

Ajutorul dumnezeiesc nu are loc cu strălucire exterioară, precum ar putea dori mintea noastră trupească, astfel că sufletul nu va fi vătămat din pricina vanităţii de a fi satisfăcut cu această strălucire. În lucrările lui Dumnezeu, în însăşi slujba Bisericii, ar trebui să se ceară întotdeauna binecuvântarea lui Dumnezeu şi ajutorul lui Dumnezeu. Cineva trebuie să creadă că doar mijloacele dumnezeieşti, duhovniceşti pot fi binefăcătoare pentru credinţă şi evlavie, dar niciodată mijloacele sugerate de mintea trupească.

Este greu pentru om să îndure slava fără să-şi vatăme sufletul (Sfântul Isaac Sirul, Omilia 1). Este greu nu numai pentru cei pătimaşi sau pentru cei care se luptă cu patimile, ci şi pentru cei care au biruit patimile şi pentru sfinţi. Deşi le-a fost dăruită biruinţa asupra păcatului, nestatornicia nu a fost luată de la ei, adică, posibilitatea întoarcerii la păcat şi căderii sub jugul patimilor. Aceasta s-a întâmplat unora care nu au fost îndeajuns de atenţi la ei înşişi, care au îngăduit încrederii în sine să alunece în ce priveşte situaţia lor duhovnicească. Aşa cum remarca binecuvântatul Macarie cel Mare (Conversaţia a VII-a, cap. 4), şi în sufletele cele mai curăţite sălăşluieşte o înclinaţie către mândrie. Această înclinaţie se manifestă ca începutul rătăcirii drumului şi atracţiei [către patimă]. Din această pricină, darul tămăduirii şi alte daruri văzute sunt foarte primejdioase pentru cei cărora le sunt date, deoarece ei sunt extrem de apreciaţi de oamenii trupeşti şi senzuali, şi sunt slăviţi de ei.

Darurile binecuvântate nevăzute, cu mult mai înalte decât cele văzute, precum darul de a conduce sufletele către mântuire şi de a le tămădui de patimi, nu sunt înţelese sau văzute de lume. Lumea nu numai că nu-i slăveşte pe slujitorii lui Dumnezeu care au aceste daruri, ci îi prigoneşte ca pe unii ce lucrează împotriva puterilor lumii, ca aruncând defăimări asupra stăpânirii prinţului lumii (Sfântul Tihon de Zadonsk, Scrisoarea 103, secţiunea a 4-a). Dumnezeul cel milostiv le dă oamenilor ceea ce este esenţial şi de folos, chiar dacă ei nu înţeleg sau nu preţuiesc. El nu dă ceea ce este de puţin folos, şi care adeseori poate fi mai degrabă vătămător, deşi ignoranţa şi înţelegerea trupească însetează cu nesaţ după aşa ceva şi caută neîncetat.

Mulţi, spune Sfântul Isaac Sirul, au săvârşit semne, au sculat morţii, s-au nevoit pentru întoarcerea celor pierduţi, au săvârşit mari minuni, şi după aceasta, ei înşişi, care au dat viaţă altora, au căzut în păcat şi în ruşinea patimilor şi s-au dat pe ei înşişi morţii (Omilia 56). Binecuvântatul Macarie cel Mare ne istoriseşte că un oarecare ascet care vieţuia în apropiere de el a primit darul tămăduirii cu o aşa prisosinţă, încât el vindeva pe cei bolnavi doar punând mâinile, dar fiind slăvit de oameni, el a devenit mândru şi a căzut în adâncul păcatului (Conversaţia a XXVII-a, cap. 16). În viaţa preacuviosului Antonie cel Mare, este amintit un oarecare monah tânăr care stăpânea fiarele sălbatice din pustiu. Când marele cuvios a auzit de această minune, el şi-a arătat neîncrederea în starea duhovnicească a celui făcător de minuni. Nu după multă vreme a venit vestea căderii cumplite a monahului (Patericul egiptean).

În secolul al IV-lea, trăia în Egipt un oarecare avvă care avea darul deosebit al minunilor, şi datorită acestuia, mare slavă printre oameni. Curând, el a văzut că mândria începuse să pună stăpânire pe el şi că el nu o putea birui prin propriile strădanii. Avva s-a întors către Dumnezeu cu cele mai fierbinţi rugăciuni, implorându-L ca să-i îngăduie să devină posedat pentru a dobândi smerenia. Dumnezeu a împlinit această umilă cerere a robului Său şi i-a permis satanei să intre în el. Avva s-a supus tuturor atacurilor posesiunii pentru mai mult de 5 luni; el a fost nevoit să se pună în lanţuri. Oamenii care veneau la el în număr mare, care-l slăveau ca pe un mare sfânt, l-au părăsit, spunând tuturor că îşi pierduse minţile. Avva, care acum era slobozit de slava oamenilor şi de mândria sa, care începuse să crească în el din cauza acestei slave, I-a mulţumit lui Dumnezeu care l-a salvat de la distrugere. Salvarea sa a fost săvârşită prin intermediul unui necaz şi a ocării pe termen scurt înaintea oamenilor trupeşti, care nu au înţeles că datorită semnului, diavolul ridicase război asupra bătrânului, şi că prin intermediul unei îndrăciri văzute bătrânul a fost întors pe calea cea sigură de către minunata milostivire a lui Dumnezeu (Patrologia Latină, LXXIII. De vitis patrum, Cartea a IV-a, cap. XIII).

Astfel, devine limpede de ce marii Părinţi precum Sisoe, Pimen şi alţii, având cel mai îmbelşugat dar al tămăduirii, au încercat să-l ascundă. Ei nu s-au încrezut în ei înşişi, au realizat capacitatea omului de a se schimba cu uşurinţă, şi în schimb prin smerenie s-au ferit de nenorocirea duhovnicească (Patericul egiptean). Sfinţii Apostoli, cărora le-a fost dat darul minunilor pentru a însoţi propovăduirea lor, pronia dumnezeiască le-a dat să poarte de asemenea suferinţe împovărătoare şi prigoniri, cu scopul de a-i feri de mândrie. Sfântul Isaac Sirul spune: ,,Un dar fără ispite este pierzanie pentru cei ce-l primesc. De lucrezi binele înaintea lui Dumnezeu şi-ţi dă un dar, înduplecă-L să-ţi dea cunoştinţa cum trebuie să te smereşti, sau să-l ia de la tine, ca să nu ţi se facă pricină de pierzare. Căci nu toţi pot păzi bogăţia fără vătămare (Omilia 34).

Atitudinea celui duhovnicesc faţă de bolile trupeşti şi tămăduirea lor minunată este cu totul diferită de perspectiva unei persoane care gândeşte trupeşte. Mintea trupească consideră boala o nenorocire şi tămăduirea ei, îndeosebi una minunată, ca pe cel mai mare bine, mai deloc având grija dacă vindecarea este însoţită de folos pentru suflet sau de vătămarea lui. Mintea duhovnicească vede chiar în boala trimisă de pronia dumnezeiască milostivirea lui Dumnezeu faţă de oameni. Luminată de lumina Cuvântului lui Dumnezeu, raţiunea duhovnicească învaţă purtarea plăcută lui Dumnezeu şi mântuitoare pentru suflet. Ea învaţă că este cu putinţă a căuta şi cere de la Dumnezeu tămăduirea de o boală, cu scopul neclintit de a folosi redarea sănătăţii şi puterii pentru a sluji lui Dumnezeu, dar nu pentru a le pune în slujba deşertăciunii şi păcatului. În cel din urmă caz, vindecarea minunată va conduce doar la o osândire mai mare şi va aduce o pedeapsă şi mai aspră acum şi pentru întreaga veşnicie. Pentru aceasta a mărturisit Domnul. Tămăduindu-l pe slăbănog, El i-a spus: Iată că te-ai făcut sănătos, de acum să nu mai greşeşti, ca să nu-ţi fie ţie ceva mai rău (Ioan 5, 14).

Omul este slab şi înclină cu uşurinţă către păcat. Dacă unii sfinţi care au avut darul binecuvântat al tămăduirii şi au fost înzestraţi din belşug cu judecata duhovnicească au cedat ispitirii către păcat şi au căzut, cu cât mai lesne este pentru oamenii trupeşti, cărora le lipseşte o înţelegere adecvată a darurilor duhovniceşti, să abuzeze de darul dumnezeiesc. Şi mulţi au abuzat ! Primind tămăduire de o boală într-un mod minunat, ei nu au dat atenţie harului divin al lui Dumnezeu şi îndatoririi lor de a fi mulţumitori pentru acest har. Ei au început să ducă o viaţă păcătoasă, transformând darul lui Dumnezeu în păgubire pentru ei înşişi, înstrăinându-se de Dumnezeu şi pierzând mântuirea lor. Din această pricină, vindecările minunate ale bolilor trupeşti au loc arareori, deşi mintea trupească ţine foarte mult seama de ele şi le doreşte. Cereţi şi nu luaţi, spune apostolul, pentru că rău cereţi, ca întru dezmierdările voastre să cheltuiţi (Iacov 4, 3).

O gândire duhovnicească învaţă că bolile şi alte întristări, pe care Dumnezeu le îngăduie pentru oameni, pot fi trimise printr-o milostivire dumnezeiască deosebită; asemenea doctoriilor amare pentru boală, ele ne ajută să lucrăm spre mântuirea noastră, spre fericirea noastră veşnică, mult mai sigur decât tămăduirile minunate. Adeseori, foarte adeseori, boala este un dar mai mare decât ar fi o tămăduire dacă ar fi să se întâmple; boala poate fi o bunăvoinţă atât de esenţială, încât îndepărtarea sa prin vindecare ar echivala cu îndepărtarea unui mare bine, incomparabil cu acel folos vremelnic care este dat prin tămăduirea unei boli trupeşti. Săracul Lazăr suferind, despre care se vorbeşte în Evanghelie, nu a fost tămăduit de o boală împovărătoare, nici slobozit din sărăcie, sfârşindu-şi anii vieţii în aceste împrejurări în care el a pătimit vreme îndelungată, dar pentru răbdarea sa el a fost luat de îngeri în sânul lui Avraam (potrivit Luca 16, 22).

 

Cronica ext 69

Săracul Lazăr suferind, care a răbdat o viaţă întreagă
lipsurile şi boala, merge în sânul lui Avraam

 

Sfintele Scripturi mărturisesc că, fără excepţie, toţi sfinţii lui Dumnezeu şi-au încheiat călătoria lor pământească de-a lungul unei căi strâmte şi spinoase, pline de felurite întristări şi lipsuri (Evrei 12). Bazându-se pe o asemenea înţelegere a întristărilor, adevăraţii slujitori ai lui Dumnezeu, în atitudinea lor faţă de suferinţele care s-au abătut asupra lor, s-au condus pe ei înşişi cu mare înţelepciune şi lepădare de sine. Ei au întâmpinat suferinţa care a venit, oricare ar fi fost, ca pe ceva care le aparţinea (Sfântul Marcu Ascetul, 226 Capitole despre cei care cred că se îndreptăţesc din fapte, cap. 6). Ei au crezut cu tot sufletul lor că o asemenea suferinţă nu ar veni dacă ea nu ar fi îngăduită de dreptul şi atotbunul Dumnezeu, potrivit nevoilor omului. Primul lor pas când a venit suferinţa a fost de a mărturisi că o meritau. Ei căutau şi întotdeauna găseau în ei înşişi pricina pentru întristare. Apoi, dacă ei observau că întristarea lor era un impediment pentru ei în a-I plăcea lui Dumnezeu, ei se întorceau în rugăciune către Dumnezeu pentru izbăvirea din această suferinţă, lăsând împlinirea sau neîmplinirea cererii lor la voia lui Dumnezeu, niciodată socotind că propria înţelegere a suferinţei este dreaptă.

Judecata cuiva nu poate fi întru totul dreaptă, deoarece gândirea unui om limitat, deşi sfânt, nu cuprinde şi nu percepe toate raţiunile pentru suferinţă aşa cum sunt cuprinse şi percepute de ochiul atoatevăzător al lui Dumnezeu, care îngăduie ca suferinţele să se abată asupra slujitorilor Săi şi asupra celor pe care-i iubeşte. Sfântul Apostol Pavel s-a rugat de 3 ori către Dumnezeu, cerând ca trimisul satanei, care-l stânjenea pe apostol în propovăduirea creştinismului, să fie îndepărtat. Pavel nu a fost ascultat, judecata lui Dumnezeu cu privire la acest lucru era alta decât cea a apostolului insuflat de Dumnezeu (potrivit II Corinteni 12, 7-10).

Episod apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 69/martie-aprilie 2012 

 

 

 

PARTEA A VII-A

A se abandona cineva voii lui Dumnezeu, o dorinţă sinceră, smerită ca aceasta să se manifeste în noi, este urmarea de neînlăturat, firească a cugetării duhovniceşti, adevărate. Sfinţii monahi, când erau supuşi bolii, o primeau ca pe cel mai mare dar al lui Dumnezeu, şi încercau să rămână într-o stare de proslăvire şi de mulţumire faţă de Dumnezeu, nu căutând tămăduire. Cu toate acestea, vindecările minunate au loc cel mai adesea printre sfinţii monahi. Ei doreau să sufere cu răbdare şi smerenie ceea ce Dumnezeu a îngăduit, crezând şi mărturisind că este mai bine pentru suflet decât toate nevoinţele săvârşite din voia proprie. Binecuvântatul Pimen cel Mare spunea: ,,Trei isprăvi monahiceşti sunt deopotrivă în vrednicie: când cineva rămâne cu adevărat în tăcere, când cineva este bolnav şi mulţumeşte lui Dumnezeu, şi când cineva trece prin ascultare cu gânduri curate” (Patericul).

În Schitul Egiptului, unde vieţuiau cei mai mari din sfinţii monahi, trăia binecuvântatul Veniamin. Pentru viaţa sa virtuoasă, Dumnezeu i-a dăruit din belşug darul tămăduirii. Având acest dar, el însuşi s-a supus unei boli de hidropizie împovărătoare şi foarte îndelungată. El a devenit foarte mare la trup şi părinţii au fost nevoiţi să-l mute din chilia lui în alta mai încăpătoare. Pentru a face aceasta, ei au trebuit să scoată uşile şi tocurile uşii. În noua sa chilie a fost făcut pentru el un loc aparte deoarece nu putea sta întins pe pat. În această poziţie, monahul suferind a continuat să-i tămăduiască pe alţii, şi cei care vedeau suferinţa lui îl compătimeau. El i-a învăţat că ar trebui să se roage pentru sufletul lui şi să nu fie îngrijoraţi pentru trupul lui. Deoarece când trupul meu este sănătos, a spus el, atunci nu am cine ştie ce folos de la el. Acum, pătimind boală, el nu-mi face nici o vătămare (Patericul).

Avva Petru spunea că l-a cercetat odată pe cuviosul Isaia Pustnicul şi l-a găsit suferind de o boală chinuitoare. Când el şi-a arătat compasiunea, cel cuvios a spus: ,,Sunt covârşit de boală şi de-abia pot păstra pomenirea vremii celei înfricoşătoare (a morţii şi judecăţii lui Dumnezeu). Dacă trupul meu ar fi sănătos, atunci amintirea acesteia mi-ar fi străină cu desăvârşire. Când trupul este sănătos, atunci el este înclinat către fapte duşmănoase faţă de Dumnezeu. Suferinţele ne servesc drept ajutor spre păzirea poruncilor lui Dumnezeu” (Cuviosul Isaia Pustnicul, Omilia 27).

Sfinţii Părinţi, când erau prinşi de o boală sau vreo altă mâhnire, mai întâi încercau să arate răbdare, care depindea de ei. Ei recurgeau la mustrarea de sine şi la osândirea de sine, silind astfel inima lor şi constrângând-o către răbdare (Avva Dorotei, Învăţătura a 7-a). Ei îşi aduceau aminte de moarte, de judecata lui Dumnezeu şi de muncile cele veşnice; o astfel de amintire slăbeşte importanţa şi simţirea suferinţelor pământeşti (potrivit Matei 10, 28-31). Ei îşi înălţau minţile către pronia dumnezeiască, amintindu-şi de făgăduinţa Fiului lui Dumnezeu de a fi întotdeauna alături de ucenicii Săi şi de a-i apăra. Cu aceasta în minte, ei îşi chemau inimile la curaj şi pace binecuvântată (potrivit Matei 28, 20). Ei se sileau să-I dea slavă lui Dumnezeu şi să-I mulţumească pentru suferinţă şi se străduiau să fie conştienţi de păcătoşenia proprie, care cerea pedeapsă şi înţelegere adecvată, din pricina dreptăţii lui Dumnezeu şi a bunătăţii Sale. Pe când se sileau să se lupte pentru răbdare, ei îşi înmulţeau rugăciunile sârguincioase către Dumnezeu pentru a le da un dar duhovnicesc: binecuvântata răbdare, de nedespărţit de alt dar duhovnicesc: binecuvântata smerenie, care împreună slujesc credinciosului drept zălog al mântuirii şi binecuvântării veşnice.

Marii Părinţi, care reprezentau regulă şi îndreptar pentru ceilalţi, nu dăruiau tămăduire, pe cât era cu putinţă pentru ei, ucenicilor lor supuşi unei boli de voia sau pronia dumnezeiască, pentru a nu-i lipsi pe ei de folosul duhovnicesc care le-ar fi fost dat negreşit, potrivit tradiţiei morale a Bisericii, prin purtarea bolii şi suferinţei. Stareţul unei mânăstiri din Gaza, binecuvântatul Serid, ucenicul marelui Varsanufie, care vieţuia în tăcere în aceeaşi mânăstire, era bolnav de multă vreme. Unii dintre părinţii mai în vârstă l-au rugat pe marele Varsanufie să-l tămăduiască pe stareţ. Sfântul Varsanufie a răspuns: ,,În privinţa sănătăţii fiului meu, ar fi putut unii din sfinţii de aici să se roage pentru el, cum l-am încredinţat pe el, ca să-l facă să nu mai fie bolnav nici o zi, dar atunci el nu ar fi primit roadele răbdării. Mult l-ar folosi pe el această boală prin răbdare şi mulţumire” (Răspunsul 130).

Explicând de ce pătimirile sunt trebuincioase pentru pustnicul lui Hristos, Sfântul Isaac Sirul spune: ,,Ispita este de folos fiecărui om. Dacă a fost de folos lui Pavel, atunci toată gura să se astupe, şi vinovată să fie toată lumea lui Dumnezeu (Romani 3, 19). Pustnicii sunt supuşi ispitelor ca ei să poată spori bogăţia lor; cei slabi pentru a se feri de ceea ce este vătămător pentru ei; cei adormiţi pentru a se trezi; cei care stau departe, pentru a veni mai aproape de Dumnezeu; care sunt ai Lui, pentru a deveni mai mult ai Lui. Unui fiu neştiutor nu i se încredinţează avuţia tatălui său, fiindcă nu va putea s-o chivernisească. Din această pricină, Dumnezeu îngăduie ispita la început şi istoveşte pe om, şi apoi îi dă darul.

Slavă Stăpânului, care cu doctorii amare ne dă nouă desfătarea sănătăţii. Nu este om care să nu se mâhnească în vremea învăţăturii sale, nici om căruia să nu i se pară amară vremea în care bea sorbitura ispitelor. Dar fără acestea nu este cu putinţă a dobândi tărie sufletească. Nici a răbda nu este în puterea noastră. Cum ar putea un vas de lut să ducă apă curată dacă nu este întărit mai înainte prin focul dumnezeiesc ? Dacă, cu evlavie şi o dorinţă neîncetată pentru răbdare, o vom cere cu smerenie de la Dumnezeu, atunci vom primi toate de la Hristos Iisus, Domnul nostru” (Omilia 37).

 

Partea a III-a

Înainte de cea de-A Doua Venire a lui Hristos vor fi semne în soare şi în lună şi în stele (Luca 21, 25), marea va mugi şi va fi zbuciumată. Cum vom discerne aceste semne de semnele lui antihrist, deoarece şi el va da semne în soare şi în lună, în stele şi în văzduh (Comentariu la Evanghelia lui Marcu, de Sfântul Teofilact 8, 11-12) ? Primele semne vor fiadevărate şi astfel ele vor fi cu totul diferite de semnele lui antihrist, care vor fi Cronica ext 70alcătuite din fenomene amăgitoare ale simţurilor. Săvârşitorii semnelor lui antihrist vor fi antihrist şi apostolii lui; semnele în soare, lună şi stele, aceste semne vestitoare ale venirii lui Hristos, se vor arăta de la sine, fără vreo mijlocire. Luminătorii cereşti îşi vor împlini menirea lor, pentru care, la porunca Creatorului lor, au început a străluci pe cer (potrivit Facerea 1, 14). Ei şi-au împlinit misiunea la Naşterea lui Hristos, printr-o stea minunată (potrivit Matei 2, 2); au împlinit-o la Răstignirea Dumnezeu-Omului, când soarele a fost ascuns de un văl gros de întuneric în plină zi (potrivit Matei 27, 45).

 

A Doua Venire a Domnului nostru Iisus Hristos

Mânăstirea Sfântul Panteleimon, Noul Iraklion, Creta

 

Sfântul Evanghelist Matei ne spune că, după încetarea pătimirilor pricinuite de domnia lui antihrist, va avea loc de îndată venirea lui Hristos, şi ea va începe prin aceea că soarele se va întuneca, şi luna nu-şi va da lumina sa, şi stelele vor cădea din cer (Matei 24, 29). Aceşti luminători cereşti vor rămâne la locurile lor, scrie binecuvântatul Teofilact al Bulgariei, însă ei se vor întuneca şi vor apărea ochilor omeneşti ca şi cum ar fi dispărut de pe bolta cerului, datorită abundenţei de lumină cerească care va umple lumea pregătind-o pentru primirea Domnului întru slava Sa.

Îndrăznim a numi învăţătura despre minuni şi semne înfăţişată de noi expresia Sfinţilor Părinţi. Necesitatea expunerii acestei învăţături cât se poate de exact şi amănunţit este evidentă.

Adevăratele semne au fost ajutătoare spre adevărata cunoaştere de Dumnezeu şi spre mântuirea dăruită prin aceasta. Semnele mincinoase au fost ajutoare ale rătăcirii şi pierzării ce vine din aceasta. În special, lucrarea semnelor săvârşite de antihrist va fi vastă şi puternică, va duce nefericita omenire către recunoaşterea trimisului satanei drept dumnezeu. O contemplare evlavioasă a minunilor săvârşite de Domnul nostru Iisus Hristos este ziditoare şi mângâietoare, şi lucrează spre mântuirea sufletelor noastre. Ce sfântă simplitate există în ele ! Aceste minuni au făcut atât de lesnicios a-L cunoaşte pe Dumnezeu. Ce bunătate binecuvântată, ce smerenie, ce forţă de convingere de netăgăduit !

Contemplarea minunilor lui Hristos ne duce către Cuvântul, care este Dumnezeu. Pentru a restaura omenirea căzută din comuniunea cu El, Dumnezeu a binevoit în chip fericit ca al Său Cuvânt să Se întrupeze şi să trăiască printre oameni, să intre în relaţia cea mai apropiată cu ei, făcându-i pe ei ai Săi, şi să-i înalţe la cer. Îmbrăcându-se cu firea omenească, Cuvântul rămâne Cuvântul lui Dumnezeu şi lucrează asemenea Cuvântului lui Dumnezeu, potrivit esenţei Sale dumnezeieşti. El şade de-a dreapta Tatălui în firea Sa omenească adoptată şi sălăşluieşte pretutindeni ca Dumnezeu. El [Cuvântul] este scris pe hârtie. El este îmbrăcat în sunete, dar fiind Duh şi viaţă (Ioan 6, 63) intră în minţi şi inimi, rezidindu-i pe cei care se unesc cu El în duh, atrăgând şi trupul către viaţa duhovnicească.

Contemplând minunile lui Hristos, noi ne ridicăm către cunoaşterea copleşitoarei însemnătăţi cuprinse în Cuvântul lui Dumnezeu. Singurul lucru de trebuinţă (Luca 10, 42) pentru mântuirea noastră este Cuvântul care slujeşte mântuirii şi săvârşeşte mântuirea cu toată desăvârşirea. Cunoaşterea Cuvântului lui Dumnezeu din Sfintele Scripturi, grăit de Sfântul Duh şi tâlcuit de Sfântul Duh, laolaltă cu cunoaşterea pe care omul o dobândeşte din această lucrare săvârşită potrivit Cuvântului lui Dumnezeu, binecuvântată de cunoaşterea dată de darul dumnezeiesc, aduce creştinului curăţia minţii şi a inimii. În această curăţie ajunge să strălucească cugetarea duhovnicească, asemenea soarelui pe un cer limpede, fără nori.

Episod apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 70/mai-iunie 2012 

 

 

 

PARTEA A VIII-A

În zorii zilei, după întunericul nopţii, chipurile lucrurilor simţite se schimbă: unele, până atunci nevăzute, devin văzute; altele, care se vedeau nedesluşit, amestecate cu alte lucruri, sunt acum osebite de ele şi devin limpezi. Aceasta se întâmplă nu fiindcă lucrurile se schimbă, ci pentru că modul în care vederea omenească le percepe se schimbă odată cu schimbarea întunericului în lumina zilei. Exact acelaşi lucru se întâmplă în relaţia dintre mintea omenească şi lucrurile morale şi duhovniceşti, când mintea este luminată de cunoaşterea duhovnicească ce vine de la Sfântul Duh. Doar în lumina înţelegerii duhovniceşti poate sufletul să vadă sfânta cale către Dumnezeu ! Doar în lumina înţelegerii duhovniceşti se poate săvârşi fără greş nevăzuta mergere a minţii şi inimii către Dumnezeu. Doar în lumina înţelegerii duhovniceşti putem scăpa de eroare, de hăţişurile şi abisul pierzaniei. Acolo unde nu este această lumină, nu este nici vederea adevărului; acolo unde nu este această lumină, nu este nici virtutea bineplăcută lui Dumnezeu, care-l mântuieşte pe om şi-l duce în lăcaşurile cereşti (Sfântul Isaac Sirul, Omilii 25-28).

Pentru a evita nenorocirile în care ne poate ademeni vederea semnelor şi minunilor de către mintea trupească, vederea ochiului duhovnicesc trebuie să fie luminată de lumina înţelegerii duhovniceşti. Am văzut esenţa minunilor săvârşite de Dumnezeul-Om, am văzut care era scopul lor. Semnele, după ce şi-au împlinit slujirea, au părăsit arena, lăsându-L acum să lucreze pe Lucrătorul absolut, Cuvântul, care rămâne şi va rămâne lucrător până la sfârşitul lumii, precum El Însuşi a spus despre Sine: Iată eu cu voi sunt în toate zilele, până la sfârşitul veacului (Matei 28, 20).

Când semnele universale au încetat, împlinind răspândirea creştinismului prin propovăduirea apostolilor şi a celor întocmai cu apostolii, semnele erau săvârşite pe alocuri de vasele alese ale Sfântului Duh. Cu timpul, cu slăbirea treptată a creştinismului şi cu ştirbirea moralităţii, s-au împuţinat bărbaţii lucrători de semne (Scara, Cuvântul 26, cap. 52). În cele din urmă, ei au încetat cu desăvârşire. Între timp, oamenii, pierzându-şi evlavia şi respectul faţă de tot ce este sfânt, pierzându-şi smerenia prin care se recunosc nevrednici nu numai de a săvârşi semne ci şi de a le vedea, însetează de minuni mai mult ca oricând.

Omenirea, îmbătată de părerea de sine, aroganţă şi ignoranţă, năzuieşte fără discernământ, în mod nesăbuit şi cu îndrăzneală, spre tot ceea ce pare miraculos şi nu se dă înapoi să fie părtaşă la săvârşirea de minuni, ci este hotărâtă să facă aceasta, fără a sta câtuşi de puţin pe gânduri. O asemenea atitudine nechibzuită este plină de riscuri mai mult ca oricând. Ne apropiem treptat de vremea când va fi dat un vast spectacol de numeroase şi uluitoare minuni false, atrăgând în pierzare pe acei nefericiţi fii ai cugetării trupeşti, care vor fi ademeniţi şi înşelaţi de aceste minuni.

Învierea sufletului de Cuvântul lui Dumnezeu are drept urmare o credinţă vie în Hristos. O credinţă vie, ca să spunem aşa, Îl vede pe Hristos (potrivit Evrei 11, 27). Creştinismul este revelat înaintea ochilor săi, în timp ce rămâne o taină; pe câtă vreme rămâne de necunoscut, el este limpede şi inteligibil; nu mai este acoperit de acel văl gros, de nepătruns ca atunci când credinţa este moartă. Credinţa vie este înţelegere duhovnicească (Sfântul Isaac Sirul, Omilia 28). Ea nu are nevoie de semne, fiind întru totul încredinţată de semnele lui Hristos, şi de cel mai mare dintre semnele Sale, încununarea semnelor: Cuvântul Său. Dorinţa de a vedea semne slujeşte drept semn al necredinţei, şi semnele au fost date necredincioşilor pentru a-i întoarce pe ei la credinţă.

Haideţi să ne lipim de Cuvântul lui Dumnezeu cu tot sufletul, haideţi să ne unim cu El într-un duh, şi semnele lui antihrist nici măcar nu ne vor atrage atenţia. Cu dispreţ şi repulsie ne vom întoarce ochii de la ele, ca de la un spectacol drăcesc, ca de la o faptă a duşmanilor înverşunaţi ai lui Dumnezeu, ca de la o batjocorire a lui Dumnezeu, ca de la o otravă şi corupere ucigătoare. Haideţi să ne amintim următoarea observaţie deosebit de importantă din trăirea pustnicească: toate manifestările demonice sunt de aşa natură că doar o clipă de atenţie la ele este primejdioasă, fiindcă o asemenea luare-aminte, [chiar dacă] este îngăduită fără nici o aplecare deosebită faţă de manifestare, poate face o impresie cât se poate de vătămătoare şi să aibă drept consecinţă o ispită grea.

Smerenia în cugetare este nedespărţită de înţelegerea duhovnicească. Sfântul Isaac Şirul ne spune că doar cel care are smerenie poate fi socotit drept înţelegător; cel ce nu are smerenie nu va dobândi nicicând înţelegerea înţeleaptă (Omilia 28). O credinţă vie Îl descoperă pe Dumnezeu ochilor sufletului; Cuvântul lui Dumnezeu uneşte sufletul cu Dumnezeu. Cel care ajunge să-L vadă pe Dumnezeu în acest fel, care L-a simţit pe Dumnezeu în acest fel, îşi dă seama de nevrednicia sa şi este plin de negrăită evlavie faţă de Dumnezeu, faţă de toate faptele Lui, faţă de toate poruncile Lui, faţă de toată învăţătura Lui, şi dobândeşte smerenie în cugetare.

Cel smerit în cugetare nu va cuteza nici măcar să fie curios faţă de ceea ce este înfăptuit în afara voii lui Dumnezeu, faţă de ceea ce a fost condamnat la timpul cuvenit de Cuvântul lui Dumnezeu; semnele lui antihrist vor fi străine celui smerit în cugetare, fiindcă el nu are nimic de-a face cu ele. Recunoaşterea nevredniciei şi slăbiciunii proprii, şi vederea lui Dumnezeu, a măreţiei, puterii şi nesfârşitei Lui bunătăţi, dă naştere în suflet unei străduinţe pline de rugăciune către Dumnezeu. Nădejdea unui astfel de suflet este concentrată asupra lui Dumnezeu, şi iată de ce el nu este distras de la rugăciune; sufletul se roagă, adunând laolaltă toată puterea sa, şi se sârguieşte către Dumnezeu cu toată fiinţa sa. Sufletul aleargă la rugăciune ori de câte ori este cu putinţă, el se roagă neîncetat. Când vor veni marile suferinţe din vremea lui antihrist, toţi cei care cred cu adevărat în Dumnezeu vor striga cu rugăciune intensă către Dumnezeu (Sfântul Efrem Sirul, Omilia 106). Ei vor striga după ajutor, după apărare, pentru trimiterea harului dumnezeiesc care să-i întărească şi să-i călăuzească. Propriile puteri, chiar dacă ei sunt credincioşi către Dumnezeu, nu sunt îndeajuns pentru a sta împotriva puterilor unite ale îngerilor şi oamenilor căzuţi, care vor lucra cu furie şi disperare, simţindu-şi pierzania iminentă (Apocalipsa 12, 12).

Harul dumnezeiesc, adumbrindu-i pe aleşii lui Dumnezeu, îi va face imuni la momelile amăgitorului şi neînfricaţi în faţa ameninţărilor lui, aruncând o privire dispreţuitoare la minunile lui. Harul dumnezeiesc le va da celor aleşi curaj să-L mărturisească pe Mântuitorul, Cel ce a înfăptuit mântuirea oamenilor, şi să-l dea în vileag pe falsul mântuitor, care a venit pentru a distruge omenirea. El îi va duce pe cei aleşi la locurile unde vor fi ucişi ca şi cum i-ar duce să se aşeze pe un scaun împărătesc, sau la un ospăţ de nuntă. Simţirea dragostei de Dumnezeu este mai dulce ca simţirea vieţii (Un gând rostit de Sfântul Mucenic Iacov Persul).

Aşa cum moartea şi suferinţa care însoţeşte moartea sunt începutul chinurilor veşnice pentru cel păcătos, tot aşa pătimirea pentru Hristos şi o moarte mucenicească pentru El sunt începutul veşnicelor bucurii ale raiului. Vedem aceasta în lucrarea harului dumnezeiesc asupra mucenicilor din primele veacuri ale creştinismului. La început, ei erau lăsaţi să-şi arate dispoziţia; după ce sufereau primele chinuri, venea asupra lor ajutor de sus, făcându-i să-şi dorească cu putere pătimirea şi moartea pentru Hristos. Domnul, prevestind suferinţele care trebuie să meargă înaintea celei de-a Doua Veniri a Sa, a poruncit ucenicilor Săi să privegheze şi să se roage: Păziţi-vă, privegheaţi şi vă rugaţi, că nu ştiţi când va veni vremea aceea (Marcu 13, 33).

Rugăciunea este întotdeauna trebuincioasă şi folositoare omului; ea îl ţine în legătură cu Dumnezeu şi sub paza lui Dumnezeu; ea îl păzeşte de încrederea în sine, de ispitirea de vanitate şi mândrie, atât cele care vin din propria fire căzută, cât şi cele care se nasc din gânduri şi visuri de pe tărâmul duhurilor căzute. În vremuri de suferinţe şi primejdii, văzute şi nevăzute, rugăciunea este deosebit de trebuincioasă, fiind o expresie a negării încrederii în sine, o expresie a nădejdii în Dumnezeu, atrăgând asupra noastră ajutorul lui Dumnezeu. Atotputernicul Dumnezeu Se face mesagerul celui ce se roagă în împrejurări grele, şi El îl scoate din ele pe robul Său prin minunata Sa purtare de grijă.

Cunoaşterea de Dumnezeu, credinţa vie, binecuvântata smerenie a cugetului, şi rugăciunea curată sunt însuşirile înţelegerii duhovniceşti, ele sunt părţi esenţiale ale ei. Dimpotrivă, necunoaşterea de Dumnezeu, necredinţa, orbirea duhului, mândria, încrederea în sine şi părerea de sine sunt însuşiri ale unei minţi trupeşti. O astfel de minte nu-L cunoaşte pe Dumnezeu, nu acceptă şi nu înţelege mijloacele oferite de Dumnezeu pentru a primi cunoaşterea de Dumnezeu, şi astfel creează pentru sine un mijloc greşit, pierzător de suflet, spre dobândirea cunoaşterii de Dumnezeu, potrivit propriei stări sufleteşti, care cere un semn din cer. Amin.

 

Cronica ext 71

Evreii cerându-i Mântuitorului semn din cer
Frescă de la Mânăstirea Decani, Serbia

 

Episod apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 71/iulie-august 2012